Practicile epocii ignoranței

Chestiunea a optzeci și una

Luarea locurilor rămase de la profeții lor drept locuri de rugăciune, după cum s-a relatat despre ʿUmar.

Comentariul

Din religia perioadei ignoranței face parte luarea locurilor rămase de la profeții lor drept locuri de rugăciune, adică să se roage acolo, căutând binecuvântare prin ele. Deosebirea dintre această chestiune și cea dinainte este că aceea privește exagerarea în privința persoanelor, iar aceasta exagerarea în privința locurilor rămase de la persoane. Āṯār este pluralul lui aṯar și înseamnă locul în care un profet a șezut ori s-a rugat. Oamenii urmăresc aceste locuri și Îl adoră acolo pe Allah, Mărețul și Preaînaltul, crezând că rugăciunea în ele are o virtute aparte. Așa sunt cei care merg astăzi la peștera Ḥirāʾ fiindcă Trimisul ﷺ Îl adorase pe Allah acolo înainte de a primi misiunea profetică. Ei merg să se roage și să facă invocații acolo, deși Profetul ﷺ nu a mai vizitat-o după primirea misiunii și niciunul dintre nobilii săi companioni nu a mers la peștera Ḥirāʾ, știind că aceasta nu fusese rânduită.

Tot astfel, merg la peștera Ṯawr, în care Profetul ﷺ s-a ascuns înaintea emigrării, se roagă acolo, pun parfum și uneori aruncă bani în ea.

Toate acestea țin de religia perioadei ignoranței. Aceasta este cea care venerează locurile rămase de la profeții săi. De aceea, când ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el — i-a văzut pe oameni mergând la copacul legământului, a spus: „Cei dinaintea voastră nu au pierit decât fiindcă au urmărit locurile rămase de la profeții lor”, apoi a poruncit tăierea copacului. Profetul ﷺ nu mersese în aceste locuri pentru a le rândui ca practică religioasă. Cât despre locurile pe care Profetul ﷺ le-a ales pentru a rândui o practică religioasă, precum rugăciunea sa lângă Maqām Ibrāhīm, potrivit vorbelor Preaînaltului

Luați locul lui Ibrāhīm drept loc de rugăciune!

rugăciunea în ele este rânduită, urmându-l pe Profet ﷺ. Dar șederea sa în peștera Ḥirāʾ, în peștera Ṯawr ori pe drumul dintre Makkah și Madīnah, pentru odihnă, nu a fost făcută pentru a rândui o practică religioasă, ci s-a petrecut întâmplător și din nevoie.

Trebuie deosebite aceste două situații. Locurile pe care nu le-a ales pentru a rândui o practică religioasă, ci doar a trecut prin ele ori a șezut acolo din obișnuință, pentru odihnă sau fiindcă l-a prins vremea rugăciunii și s-a rugat fără să fi ales anume acel loc, nu trebuie luate drept locuri de rugăciune doar fiindcă Trimisul s-a rugat acolo. El nu a urmărit locul în sine; vremea rugăciunii l-a ajuns acolo și s-a rugat. Locul acela și celelalte locuri de pe pământ sunt deopotrivă, fără vreo însușire aparte. În plus, urmărirea acestor locuri duce mai târziu la idolatrie, prin faptul că oamenii caută binecuvântare prin ele, le caută de departe și călătoresc spre ele. Astfel se petrece ceea ce s-a petrecut la comunitățile dinainte în privința asocierii și poate că se vor ridica și construcții deasupra lor. Sunt unii care cer aceasta astăzi și spun: „Ridicați construcții în locurile prin care a trecut Trimisul și în care a șezut, pentru a le păstra amintirea.” Acestea sunt vorbe false. Noi nu facem ceva ce predecesorii noștri drepți nu au făcut. Dacă aceasta ar fi fost rânduită, companionii, urmașii lor și cei de după ei ne-ar fi precedat în ea. Comunitățile nu au pierit decât prin asemenea fapte. Reînvierea locurilor legate de cei venerați duce la idolatrie, după cum s-a întâmplat neamului lui Nūḥ și comunităților dinainte. Să nu se spună că oamenii de astăzi își cunosc religia și nu există temere pentru ei: vor veni generații neștiutoare, cărora Satana le va înfrumuseța idolatria.

Niciun om nu este la adăpost de ispită, după cum cel apropiat de Allah, Ibrāhīm — pacea asupra sa — a spus:

Ferește-mă pe mine și pe fiii mei de adorarea idolilor!