Practicile epocii ignoranței

Chestiunea a douăzeci și doua

Ei și-au prefăcut religia în distracție și joacă.

Comentariul

Distracția este orice lucru fals care abate de la adevăr, iar joaca este opusul seriozității: ceea ce nu are niciun folos. A face din distracție și joacă o religie prin care omul se apropie de Allah, Preamăritul și Preaînaltul, ține de religia Jāhiliyyah. Aceasta există la sufiți, care iau bătutul în tobele de mână și cântecele drept adorare a lui Allah, Preamăritul și Preaînaltul. Caută apropierea de Allah prin cântece și prin bătutul în tobele de mână.

Cântecele și instrumentele lor sunt distracție și joacă și sunt interzise în sine. Cum ar fi atunci când sunt luate drept adorare a lui Allah, Preamăritul și Preaînaltul?

Asemenea lor sunt astăzi cei care iau cântările pe care le numesc islamice și le fac mijloace ale chemării la Allah, după cum spun. Chemarea la Allah, Preamăritul și Preaînaltul, face parte din religie și în ea nu intră nimic din cântecele, melodiile și intonațiile care abat sufletele, îi țin pe oameni departe de pomenirea lui Allah și de citirea Coranului și sunt dintre semnele orientărilor partizane. Ele nu sunt mijloace ale chemării, fiindcă aceasta se întemeiază numai pe revelație. Profetul ﷺ îi chema pe oameni prin Carte și Sunnah, prin îndemnare și îndrumare și prin discuția purtată în chipul cel mai frumos; nu a luat cântările în grup drept mijloc al chemării.

Recitarea unei poezii bune și curate pentru a le răspunde asociaționiștilor și a apăra Islamul, precum poezia lui Ḥassān — Allah să fie mulțumit de el —, ori pentru a da avânt în muncă și în mersul călătoriei, nu este asemenea cântărilor în grup folosite astăzi. Acestea nu pot fi puse pe același plan prin analogie, din pricina deosebirii limpezi dintre ele.