Practicile epocii ignoranței

Chestiunea a o sută nouăsprezecea

Cearta lor asupra celor despre care nu au știință.

Comentariul

Adică oamenii perioadei ignoranței discută în contradictoriu și se ceartă asupra celor despre care nu au știință. Omul trebuie să discute numai cu știință. Cât despre ceea ce nu știe, tace. Preaînaltul a spus:

Ei au tăgăduit ceea ce nu cuprind cu știința, înainte să le fi venit împlinirea lui.

Adică realitatea la care se ajunge. Aceasta cuprinde două aspecte:

Primul aspect: omul nu se amestecă în ceea ce nu știe și nu tăgăduiește ceea ce nu știe, ci spune: „Allah știe cel mai bine.” De aceea Allah îi spune Profetului Său Muḥammad ﷺ:

Spune: Doamne, sporește-mi știința!

Omul nu pretinde că a cuprins întreaga știință, ci își recunoaște limitele și își cunoaște măsura. Chiar dacă are multă știință, ceea ce îi rămâne necunoscut este mai mult. Allah, Mărețul și Preaînaltul, spune:

Deasupra fiecărui cunoscător este unul mai cunoscător.

Până când știința ajunge la Allah, Slavă Lui, Preaînaltul.

Al doilea aspect: să nu tăgăduiască lucrul pe care îl cunoaște altcineva. Dacă altcineva are o știință necunoscută ție, nu tăgădui ceea ce are acela. Niciunui om nu i-a fost dată întreaga știință. De aceea învățații spun această expresie, pe care o repetă mereu: „Cel care a păstrat în memorie este o dovadă împotriva celui care nu a păstrat.”

Materialiștii, asociaționiștii, cei care neagă atributele și ceilalți oameni ai rătăcirii au tăgăduit ceea ce au tăgăduit din neștiință și fiindcă mințile lor nu cuprind acele lucruri. Ei nu cred în cele nevăzute și și-au întemeiat doctrinele pe analogia greșită, rătăcindu-se de la calea cea dreaptă.