Tafsir as-Saʿdī — Volumul 10

Sura al Qiyamah

Versetele 1 la 40

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 6

Particula „la” nu are aici sens de negație și nici nu este un adaos fără rol. Ea a fost adusă pentru deschiderea vorbirii și pentru a atrage atenția asupra celor ce urmează. Fiind folosită adesea împreună cu jurământul, întrebuințarea ei la începutul vorbirii nu mai este neobișnuită, chiar dacă la origine nu a fost stabilită pentru aceasta. Lucrul pe care se jură aici este totodată lucrul asupra căruia se depune jurământul: învierea de după moarte, ridicarea oamenilor din morminte, apoi așteptarea lor, în picioare, ca Domnul să judece între ei.

„Și jur pe sufletul care se mustră pe sine!” Aceasta cuprinde toate sufletele, pe cele bune și pe cele nelegiuite. A fost numit suflet care se mustră din pricina numeroaselor sale schimbări și șovăiri și pentru că nu rămâne statornic într-o singură stare. De asemenea, la moarte el îl mustră pe stăpânul său pentru ceea ce a făcut. Mai mult, sufletul credinciosului îl mustră încă din această viață pentru neglijență, pentru neîndeplinirea vreunei datorii sau pentru nepăsare. Astfel, jurământul pe răsplată, prin care se adeverește răsplata, este unit cu jurământul pe cel care merită să fie răsplătit.

Apoi a vestit că, în ciuda acestui lucru, unii dintre cei îndărătnici tăgăduiesc Ziua Învierii. El a spus: „Oare omul socotește că nu-i vom aduna oasele?” Adică după moarte, așa cum a spus în celălalt verset: „El spune: Cine va da viață oaselor după ce s-au fărâmițat?” [Ya-Sin 36:78]. Din neștiința și vrăjmășia sa, omul a socotit de necrezut puterea lui Allah de a-i crea din nou oasele, care sunt susținerea trupului. Allah i-a răspuns: „Ba da! Noi suntem în stare să-i refacem chiar și vârfurile degetelor”, adică extremitățile degetelor și oaselor sale. Aceasta presupune crearea tuturor părților trupului, căci, odată ce sunt alcătuite vârfurile degetelor, alcătuirea trupului este deplină.

Tăgăduirea puterii lui Allah Preaînaltul nu vine din insuficiența dovezii care o arată. Dimpotrivă, el a ajuns la aceasta deoarece voința și intenția sa sunt să tăgăduiască învierea care îi stă înainte. Nelegiuirea înseamnă aici minciuna rostită cu bună știință.

Apoi a amintit stările Zilei Învierii, spunând:

Versetele 7 la 15

Adică atunci când va veni Învierea, privirile vor rămâne uluite de spaimă cumplită, fixe și neclipite. Allah Preaînaltul a spus: „El doar le dă răgaz până la o Zi în care privirile vor rămâne încremenite. Ei vor alerga cu grabă, cu capetele ridicate, fără să mai poată clipi, iar inimile lor vor fi goale” [Ibrahim 14:42-43]. „Luna își va pierde lumina”, adică lumina și puterea ei vor dispărea. „Iar soarele și luna vor fi adunate.” Ele nu au mai fost adunate de când Allah Preaînaltul le-a creat, dar El le va aduna în Ziua Învierii. Luna își va pierde lumina, iar soarele va fi înfășurat, apoi amândouă vor fi aruncate în Foc, pentru ca robii să vadă că ele sunt doi robi supuși și pentru ca aceia care li se închinau să vadă că erau mincinoși.

„Omul va spune”, când va vedea acele spaime cutremurătoare: „Unde este scăparea?” Adică unde se află izbăvirea și ieșirea din ceea ce a căzut asupra noastră și ne-a cuprins?

„Nicidecum! Nu există adăpost!” Nu este refugiu pentru nimeni în afară de Allah. „La Domnul tău va fi în Ziua aceea locul de oprire” pentru toți robii. Nimeni nu se va putea ascunde sau fugi din acel loc, ci va trebui să fie oprit pentru a fi răsplătit după fapta sa. De aceea a spus: „În Ziua aceea, omului i se va vesti ceea ce a trimis înainte și ceea ce a lăsat în urmă”, adică toate faptele sale, bune și rele, de la începutul vieții sale până la sfârșitul ei. I se va da o veste pe care nu o va putea tăgădui.

„Omul este martor împotriva lui însuși”, adică martor și socotitor al propriei persoane, „chiar dacă își aduce dezvinovățirile”. Acestea sunt dezvinovățiri care nu vor fi primite; el va recunoaște ceea ce a făcut și va mărturisi. Allah Preaînaltul a spus: „Citește-ți cartea! Astăzi îți ești de ajuns ca socotitor împotriva ta” [al-Isra 17:14]. Chiar dacă robul își neagă faptele sau se dezvinovățește pentru ele, negarea și dezvinovățirea nu îi folosesc cu nimic, căci auzul, văzul și toate mădularele sale mărturisesc împotriva lui despre ceea ce făcea. Iar timpul în care putea căuta îndreptarea a trecut, și folosul ei s-a dus. „În Ziua aceea, celor care au fost nedrepți nu le va folosi dezvinovățirea lor și nici nu li se va îngădui să caute îndreptarea” [ar-Rum 30:57].

Versetele 16 la 19

Când Jibril venea la Profet, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, cu revelația și începea să i-o recite, Profetul se grăbea, din râvnă, să o rostească înainte ca el să termine și o recita împreună cu Jibril. Allah l-a oprit de la aceasta, spunând: „Nu te grăbi cu Coranul înainte ca revelarea lui să-ți fie încheiată” [Ta Ha 20:114]. Iar aici a spus: „Nu-ți mișca limba cu el, grăbindu-te să-l reciți!”⁵⁸

Apoi i-a garantat că îl va memora și îl va recita și că Allah îl va aduna în pieptul său: „Nouă Ne revine să-l adunăm și să facem cu putință recitarea lui.” Râvna care te însuflețește este stârnită doar de teama de a pierde ceva sau de a uita. Dacă Allah ți l-a garantat, nu mai este niciun motiv pentru această grabă. „Când îl recităm, urmează recitarea lui!” Adică atunci când Jibril încheie ceea ce ți se revelează, urmează cele pe care le-a recitat și recită-le. „Apoi Nouă Ne revine lămurirea lui”, adică lămurirea sensurilor sale. I-a făgăduit, așadar, păstrarea cuvintelor și păstrarea sensurilor lui, iar aceasta este cea mai deplină păstrare.

Profetul a urmat buna-cuviință față de Domnul său. După aceea, când Jibril îi recita Coranul, el asculta cu atenție, iar după ce Jibril încheia, îl recita.

În acest verset se află o regulă de bună-cuviință în dobândirea științei: cel care învață să nu se grăbească să îl întrebe pe învățător înainte ca acesta să încheie chestiunea pe care a început-o. După ce a încheiat, îl întreabă despre ceea ce i-a rămas nelămurit. Tot astfel, dacă la începutul vorbirii există ceva care cere respingere sau aprobare, să nu se grăbească nici să respingă, nici să aprobe înainte ca vorbirea să se încheie, pentru ca adevărul sau neadevărul din ea să se limpezească și să o înțeleagă într-un fel care îi îngăduie să vorbească despre ea corect. În verset se află și dovada că Profetul, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, așa cum le-a lămurit comunității cuvintele revelației, le-a lămurit și sensurile ei.

Versetele 20 la 25

Ceea ce v-a adus nepăsarea și îndepărtarea de povățuirea și aducerea-aminte a lui Allah este faptul că „iubiți viața grabnică de acum”. Vă străduiți să o dobândiți și să vă bucurați de plăcerile și poftele ei, o preferați Vieții de Apoi și părăsiți lucrarea pentru aceasta. Binefacerile și plăcerile lumii sunt imediate, iar omul este atras de ceea ce vine repede; în schimb, fericirea statornică a Vieții de Apoi este amânată. Din această pricină ați devenit nepăsători față de ea și ați lăsat-o deoparte, de parcă nu ați fi fost creați pentru ea și de parcă lumea aceasta ar fi Casa statorniciei, pentru care se cheltuiesc viețile prețioase și pentru care se trudește noaptea și ziua. Astfel, pentru voi adevărul s-a răsturnat și ați ajuns la pierderea la care ați ajuns. Dacă ați fi preferat Viața de Apoi acestei lumi și ați fi privit urmările lucrurilor cu ochiul celui pătrunzător și înțelept, ați fi izbutit, ați fi obținut un câștig lipsit de pierdere și o izbândă neînsoțită de nenorocire.

Apoi a amintit ceea ce îndeamnă la preferarea Vieții de Apoi, arătând starea locuitorilor ei și deosebirea dintre ei. Despre răsplata celor care preferă Viața de Apoi acestei lumi, El a spus: „În Ziua aceea, unele chipuri vor fi luminoase”, adică frumoase, strălucitoare, radioase și pline de lumină, datorită desfătărilor inimilor, bucuriei sufletelor și plăcerii duhurilor lor. „Privind către Domnul lor”, adică Îl vor privi pe Domnul lor potrivit treptelor lor. Unii dintre ei Îl vor privi în fiecare zi, dimineața și seara, iar alții Îl vor privi o dată în fiecare vineri. Se vor bucura privind Fața Sa Generoasă și frumusețea Sa copleșitoare, căci nimic nu este asemenea Lui. Când Îl vor vedea, vor uita de fericirea în care se află și vor dobândi o plăcere și o bucurie care nu pot fi descrise. Chipurile lor vor străluci și vor adăuga frumusețe peste frumusețea lor. Îl rugăm pe Allah Cel Generos să ne așeze împreună cu ei.

Despre cei care preferă viața grabnică celei de apoi, El a spus: „Iar alte chipuri vor fi în Ziua aceea întunecate”, adică încruntate, mohorâte, plecate și umilite, „știind că asupra lor va cădea o nenorocire zdrobitoare”, adică o pedeapsă aspră și un chin dureros. De aceea, chipurile lor s-au schimbat și s-au încruntat.

Versetele 26 la 40

Allah Preaînaltul îi povățuiește pe robii Săi amintindu-le starea muribundului în chinurile morții. Când sufletul său ajunge la clavicule, oasele care înconjoară scobitura de la baza gâtului, suferința se înăsprește. Atunci omul caută orice mijloc și orice pricină despre care crede că i-ar putea aduce vindecarea și ușurarea. De aceea a spus: „Și se va spune: Este cineva care să-l vindece?”, adică cine să-i facă ruqyah, recitare pentru vindecare. Nădejdile lor în mijloacele obișnuite s-au sfârșit, așa că s-au agățat de mijloacele dumnezeiești. Dar hotărârea și destinul au venit cu certitudine și nu mai pot fi înlăturate.

„Iar el va ști că a venit despărțirea” de lumea aceasta. „Și un picior se va lipi de celălalt”, adică greutățile se adună și se întrepătrund, lucrul devine grav, suferința se înăsprește și se cere ca sufletul să iasă din trupul cu care s-a obișnuit și de care nu s-a despărțit până atunci. El este mânat către Allah Preaînaltul, pentru ca El să îl răsplătească după faptele sale și să îl facă să le recunoască. Acest avertisment pe care Allah l-a amintit conduce inimile către ceea ce le aduce izbăvirea și le oprește de la ceea ce le duce la pieire.⁵⁹

Dar cel îndărătnic, căruia versetele nu îi folosesc, stăruie mereu în rătăcirea, necredința și încăpățânarea sa. „El nici nu a crezut”, adică nu a crezut în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în trimișii Săi, în Ziua de Apoi și în destin, cu binele și răul său, „nici nu s-a rugat”. „Ci a tăgăduit” adevărul, în loc să îl adeverească, „și a întors spatele” poruncii și opreliștii. Face aceasta cu inima liniștită, fără teamă de Domnul său; mai mult, „a plecat la ai săi, mergând trufaș”, fără să se îngrijească de nimic.

Apoi l-a amenințat prin cuvintele: „Vai ție, și iarăși vai! Apoi, vai ție, și iarăși vai!” Acestea sunt cuvinte de amenințare, repetate pentru a repeta avertizarea.

Apoi i-a amintit omului crearea lui dintâi: „Oare omul socotește că va fi lăsat fără nicio răspundere?” Adică părăsit, fără să i se poruncească sau să i se interzică ceva, fără să fie răsplătit sau pedepsit. Aceasta este o socoteală falsă și o părere despre Allah care nu se potrivește înțelepciunii Sale. „Nu a fost el o picătură din sămânță vărsată?” Apoi, după ce a fost sămânța, „a fost un cheag”, adică sânge. „Iar El l-a creat”, adică Allah a creat din el ființa vie, „și l-a alcătuit armonios”, adică l-a făcut temeinic și desăvârșit, „și a făcut din el cele două sexe, bărbatul și femeia”. „Oare Acela”, Cel care l-a creat pe om și l-a făcut să treacă prin aceste stadii felurite, „nu este în stare să dea viață morților?” Ba da! El are putere asupra tuturor lucrurilor.

S-a încheiat tâlcuirea surei al-Qiyamah. Lauda I se cuvine lui Allah, Domnul lumilor. Allah să-l binecuvânteze pe Muhammad și să-i dăruiască pace.