Tafsir as-Saʿdī — Volumul 10

Sura al Hashr

Versetele 1 la 24

Revelată la Medina

Versetele 1 la 17

Comentariul versetelor 1 la 7

Această sură se mai numește și Sura Banu an-Nadir. Aceștia erau un grup numeros de evrei care locuiau lângă Medina pe vremea trimiterii Profetului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui. Când Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a fost trimis și a emigrat la Medina, ei nu au crezut în el, alături de ceilalți evrei care l-au tăgăduit. Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a încheiat un acord de pace cu grupurile de evrei care îi erau vecini în Medina. La aproximativ șase luni după bătălia de la Badr, Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, s-a dus la ei și le-a cerut să-l ajute la plata despăgubirii pentru cei doi bărbați din tribul Kilab pe care îi ucisese Amr ibn Umayyah ad-Damri. Ei au spus: „Vom face aceasta, Abul-Qasim! Așază-te aici până îți împlinim cererea!” Apoi unii dintre ei s-au retras deoparte cu ceilalți, iar Șeitan le-a împodobit nenorocirea care le fusese scrisă. Au uneltit să-l ucidă, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, și au spus: „Care dintre voi va lua această piatră de moară, va urca și o va arunca peste capul lui, zdrobindu-l cu ea?” Cel mai nelegiuit dintre ei, Amr ibn Jihash, a spus: „Eu!” Sallam ibn Mishkam le-a spus: „Nu faceți aceasta! Pe Allah, el va fi înștiințat despre ceea ce v-ați propus, iar aceasta ar însemna încălcarea legământului dintre noi și el”.

Revelația i-a venit pe loc de la Domnul său, înștiințându-l despre ceea ce plănuiau împotriva lui. S-a ridicat în grabă și a pornit spre Medina. Însoțitorii lui l-au ajuns din urmă și i-au spus: „Te-ai ridicat fără să băgăm de seamă!” El i-a înștiințat despre ceea ce plănuiseră evreii împotriva lui. Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, le-a trimis vorba: „Ieșiți din Medina și nu mai locuiți aici alături de mine! Vă dau răgaz zece zile; oricui va fi găsit după aceea i se va tăia gâtul”. Ei au rămas câteva zile, pregătindu-se. Fățarnicul Abd Allah ibn Ubayy ibn Salul le-a trimis mesajul: „Nu părăsiți casele voastre! Am cu mine două mii de oameni care vor intra cu voi în fortăreața voastră și vor muri apărându-vă. Banu Qurayzah și aliații voștri din Ghatafan vă vor ajuta”. Conducătorul lor, Huyayy ibn Akhtab, s-a lăsat atras de ceea ce acesta îi spusese și i-a trimis Trimisului lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, următorul răspuns: „Nu vom ieși din casele noastre. Fă ce crezi de cuviință!” Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, și însoțitorii lui au rostit: „Allah este Cel mai Mare!” și au pornit împotriva lor. Ali ibn Abi Talib purta steagul. Cei din Banu an-Nadir stăteau pe fortărețele lor, trăgând cu săgeți și aruncând pietre. Banu Qurayzah s-au ținut deoparte, iar Ibn Ubayy și aliații lor din Ghatafan i-au trădat. Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, i-a asediat, le-a tăiat palmierii și i-a ars. Ei i-au trimis vorba: „Vom ieși din Medina”. El le-a îngăduit să plece cu familiile lor și cu bunurile pe care le puteau duce cămilele, în afara armelor. Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a preluat averile și armele.

Bunurile celor din Banu an-Nadir i-au revenit numai Trimisului lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, pentru nevoile care se iveau și pentru interesele musulmanilor. El nu a scos din ele o cincime, deoarece Allah i le dăduse fără ca musulmanii să fi mânat împotriva lor cai sau cămile. I-a izgonit la Khaybar, printre ei aflându-se și căpetenia lor, Huyayy ibn Akhtab. A luat în stăpânire pământurile și casele lor și a preluat armele, găsind cincizeci de armuri, cincizeci de coifuri și trei sute patruzeci de săbii. Acesta este, pe scurt, ceea ce s-a întâmplat cu ei, așa cum au relatat autorii cărților de biografie.⁵

Allah Preaînaltul începe această sură înștiințând că tot ceea ce este în ceruri și pe pământ Îl preamărește pe Domnul său cu laudă, Îl declară mai presus de ceea ce nu se potrivește măreției Sale, I se închină și se supune grandorii Sale. El este Cel Atotputernic, Care a supus toate lucrurile; nimic nu se poate împotrivi Lui și nimic, oricât de greu, nu-I este cu neputință. El este Cel Înțelept în creația și porunca Sa: nu creează nimic fără rost, nu legiuiește nimic lipsit de folos și nu face decât ceea ce cere înțelepciunea Sa.

Din aceasta face parte și ajutorul dat de El Trimisului Său, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, împotriva celor din Banu an-Nadir care nu au crezut, dintre oamenii Scripturii. Când l-au trădat pe Trimisul Său, El i-a scos din casele și ținuturile cu care se obișnuiseră și pe care le iubeau. Scoaterea lor de acolo a fost prima adunare și izgonire pe care Allah le-a hotărât-o prin mâna Trimisului Său Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui. Ei au fost izgoniți la Khaybar. Acest verset nobil arată că avea să mai existe pentru ei o altă adunare și izgonire. Aceasta s-a petrecut când Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, i-a izgonit din Khaybar, iar apoi Umar, Allah să fie mulțumit de el, i-a scos de acolo pe cei rămași.

„Voi nu credeați”, o, musulmanilor, „că vor pleca” din casele lor, din pricina tăriei fortificațiilor, a apărării și a poziției lor puternice în ele. „Iar ei credeau că fortărețele lor îi vor apăra de Allah”: erau încântați de ele, se lăsau amăgiți de ele și socoteau că nimeni nu-i va putea atinge sau birui. Însă hotărârea lui Allah este mai presus de toate acestea; în fața Lui nu folosesc nici fortărețele, nici cetățuile, nici tăria și nici apărarea. De aceea El spune: „Însă Allah a venit asupra lor de unde nu se așteptau”, adică pe o cale și printr-o poartă despre care nici nu le trecuse prin minte că ar putea fi atinși prin ea. El, Preaînaltul, „a aruncat spaima în inimile lor”: o frică puternică, cea mai mare oștire a lui Allah, în fața căreia nu sunt de folos nici numărul mare, nici pregătirea, nici forța și nici tăria.

Ei socoteau că singurul loc prin care ar putea ajunge la ei vreo slăbiciune, dacă aceasta ar fi ajuns, erau fortărețele în care se baricadaseră și pe care se bizuiau cu toată încrederea. Dar cine se încrede în altcineva decât Allah este părăsit, iar sprijinul căutat în altcineva decât Allah se întoarce împotriva lui. Astfel, a venit asupra lor o hotărâre cerească, ce s-a abătut asupra inimilor lor, locul statorniciei și al răbdării sau al slăbiciunii și al lipsei de vlagă. Ea le-a înlăturat forța, puterea și tăria, lăsându-le în schimb slăbiciune, neputință și lașitate, pe care nu aveau niciun mijloc să le respingă. Toate acestea au devenit un ajutor împotriva lor. De aceea El spune: „Își dărâmau casele cu propriile mâini și cu mâinile credincioșilor”. Ei făcuseră pace cu Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, cu condiția să poată lua ceea ce încăpea pe cămile; de aceea au desfăcut multe dintre acoperișurile pe care le prețuiau. Tot ei, prin nedreptatea lor, le-au dat credincioșilor puterea să le ruineze casele și să le dărâme fortărețele. Așadar, ei înșiși și-au pricinuit răul și au ajutat cel mai mult la propria lor pierzanie.⁶

„Luați aminte, așadar, voi, cei înzestrați cu vedere!”, adică voi, cei cu privire pătrunzătoare și cu minte întreagă. În aceasta este o pildă din care se cunoaște ceea ce Allah Preaînaltul le face celor care dușmănesc adevărul și își urmează poftele. Nu le-au folosit nici puterea, nici apărarea, nici tăria și nici fortificațiile atunci când a venit asupra lor porunca lui Allah; pedeapsa i-a ajuns din pricina păcatelor lor. Învățătura se ia din sensul general, nu numai din împrejurarea particulară care a prilejuit revelația. Acest verset poruncește să tragem învățăminte, să judecăm un caz prin cel asemănător lui, să comparăm un lucru cu ceea ce îi seamănă și să cugetăm la sensurile și înțelepciunile cuprinse în porunci, asupra cărora se apleacă mintea și gândirea. Prin aceasta mintea se desăvârșește, vederea lăuntrică se luminează, credința sporește și se dobândește înțelegerea adevărată.

Apoi Allah Preaînaltul arată că acești evrei nu au primit întreaga pedeapsă pe care o meritau și că El le-a ușurat-o. Dacă nu le-ar fi hotărât izgonirea care i-a lovit și nu ar fi rânduit-o prin hotărârea Sa, care nu se schimbă și nu se modifică, ar fi avut parte de altfel de chin și pedeapsă în această lume. Dar, chiar dacă au scăpat de pedeapsa lumească aspră, în Viața de Apoi îi așteaptă chinul Focului, a cărui asprime nu o cunoaște decât Allah. Să nu le treacă prin minte că pedeapsa lor s-a încheiat, s-a isprăvit și că nu a mai rămas nimic din ea pentru ei! Ceea ce Allah le-a pregătit din pedeapsa Vieții de Apoi este mai mare și mai cumplit.

„Aceasta”, fiindcă „s-au împotrivit lui Allah și Trimisului Său”: I-au dușmănit, au luptat împotriva Lor și s-au străduit să le încalce poruncile. Aceasta este rânduiala și purtarea Lui cu acela care I se împotrivește: „Iar pentru cel care I se împotrivește lui Allah, Allah este aspru la pedeapsă”.

Când Banu an-Nadir i-au învinuit pe Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, și pe musulmani pentru tăierea palmierilor și a copacilor, pretinzând că aceasta era o faptă de stricăciune și folosind-o ca să-i ponegrească pe musulmani, Allah Preaînaltul a arătat că tăierea palmierilor sau lăsarea lor în picioare se făcea cu îngăduința și porunca Sa. „Și pentru ca El să-i umilească pe cei nelegiuiți”: El v-a dat putere să le tăiați palmierii și să-i ardeți, pentru ca aceasta să fie o pedeapsă și o umilire pentru ei în această lume, prin care să li se cunoască neputința deplină, căci nu au fost în stare să-și apere palmierii, izvorul hranei lor. Cuvântul „linah” cuprinde toți palmierii, potrivit celei mai temeinice și mai potrivite interpretări. Aceasta a fost starea celor din Banu an-Nadir și felul în care Allah Preaînaltul i-a pedepsit în această lume.

Apoi El arată cui i-au fost transferate bunurile și lucrurile lor, spunând: „Pentru ceea ce Allah i-a dat Trimisului Său din bunurile lor”, adică de la locuitorii acestei așezări, Banu an-Nadir, voi, musulmanilor, „nu ați mânat nici cai și nici cămile”.⁷ Nu ați adunat și nu ați mobilizat oști pentru a le obține, adică nu v-ați ostenit pentru dobândirea lor nici voi înșivă și nici animalele voastre; Allah le-a aruncat spaima în inimi, iar bunurile v-au revenit curate, fără trudă. De aceea El spune: „Însă Allah le dă trimișilor Săi putere asupra cui voiește. Allah este cu putere peste toate”. Din desăvârșirea puterii Sale face parte faptul că nimic nu I se poate împotrivi și că nicio ființă puternică nu-I poate rezista.

În terminologia juriștilor, „fay'” înseamnă bunurile luate de drept de la necredincioși fără luptă, precum aceste bunuri de la care ei au fugit și pe care le-au părăsit de frica musulmanilor. Ele au fost numite „fay'” deoarece s-au întors de la necredincioșii care nu le merită la musulmanii care au asupra lor dreptul cel mai mare. Rânduiala lor generală este cea pomenită de Allah în cuvintele Sale: „Ceea ce Allah i-a dat Trimisului Său din bunurile locuitorilor cetăților”, în general, fie că aceasta a avut loc pe vremea Trimisului, fie după el, în vremea celor din comunitatea sa care preiau conducerea: „Îi aparține lui Allah, Trimisului, rudelor apropiate, orfanilor, sărmanilor și călătorului rămas fără mijloace”. Acest verset este asemenea celui din sura al-Anfal: „Să știți că, din orice pradă dobândiți, o cincime Îi aparține lui Allah, Trimisului, rudelor apropiate, orfanilor, sărmanilor și călătorului rămas fără mijloace”.

Acest „fay'” se împarte, așadar, în cinci părți. Partea lui Allah și a Trimisului Său este cheltuită pentru interesele generale ale musulmanilor. O cincime le revine rudelor apropiate, adică Banu Hashim și Banu al-Muttalib, oriunde s-ar afla, bărbații și femeile lor fiind tratați în mod egal în această privință. Banu al-Muttalib au fost incluși împreună cu Banu Hashim în cincimea din cincime, iar ceilalți urmași ai lui Abd Manaf nu au fost incluși, deoarece cei dintâi li s-au alăturat celor din Banu Hashim în intrarea în vale atunci când Quraysh au hotărât împreună să-i izoleze și să-i dușmănească. Ei l-au sprijinit pe Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, spre deosebire de ceilalți. De aceea Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a spus despre Banu al-Muttalib: „Ei nu m-au părăsit nici în vremea neștiinței și nici în Islam”.⁸ O cincime le revine orfanilor săraci, adică celor al căror tată a murit și care nu au ajuns la pubertate; o cincime, sărmanilor; și o cincime, călătorilor, adică străinilor rămași fără mijloace departe de ținuturile lor.

Allah a rânduit această împărțire și a restrâns „fay'”-ul la acești beneficiari anume, „pentru ca aceste bunuri să nu circule doar printre cei bogați dintre voi”, adică să nu rămână numai în posesia și în circulația celor bogați. Dacă nu ar fi rânduit astfel, bogații puternici le-ar fi trecut de la unii la alții, iar celorlalți oameni lipsiți de putere nu le-ar fi revenit nimic din ele. În aceasta s-ar afla rele pe care numai Allah le cunoaște, după cum în respectarea poruncii și a Legii lui Allah se află foloase care nu pot fi numărate. De aceea Allah a poruncit printr-o regulă cuprinzătoare și un principiu general: „Ceea ce vă dă Trimisul, luați, iar de la ceea ce vă oprește, abțineți-vă!” Aceasta cuprinde temeliile și ramurile religiei, partea ei văzută și cea lăuntrică. Oamenii sunt datori să primească și să urmeze ceea ce a adus Trimisul, fără să le fie îngăduit să i se împotrivească. Hotărârea Trimisului asupra unui lucru este asemenea hotărârii lui Allah Preaînaltul: nimeni nu are îngăduință și nici scuză să o părăsească, iar cuvântul nimănui nu poate fi pus înaintea cuvântului său. Apoi El le poruncește să se teamă de Allah, căci aceasta dă viață inimilor și sufletelor și face să prospere această lume și Viața de Apoi; prin ea se dobândesc fericirea statornică și marea izbândă, iar prin neglijarea ei vin nefericirea veșnică și chinul fără sfârșit. El spune: „Temeți-vă de Allah, căci Allah este aspru la pedeapsă” față de cel care părăsește evlavia și preferă să-și urmeze poftele.

Comentariul versetelor 8 la 10

Apoi Allah Preaînaltul arată înțelepciunea și motivul pentru care a atribuit bunurile „fay'” celor cărora le-a rânduit. Aceștia sunt vrednici să fie ajutați și merită ca bunurile să le fie date lor. Printre ei sunt muhajirunii⁹, care au părăsit lucrurile iubite și familiare: casele, ținuturile, oamenii dragi, prietenii și averile, din dorința de a ajunge la Allah, pentru a sprijini religia lui Allah și din iubire față de Trimisul lui Allah. Aceștia sunt cei sinceri, care au lucrat potrivit credinței lor și și-au adeverit-o prin fapte bune și prin acte de adorare anevoioase, spre deosebire de cel care pretinde că are credință, dar nu o adeverește prin luptă, emigrare și alte acte de adorare.

Printre ei sunt și ansarii, din triburile Aws și Khazraj, care au crezut în Allah și în Trimisul Său de bunăvoie, din iubire și prin propria alegere. Ei i-au oferit adăpost Trimisului lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, și l-au apărat de orice dușman, roșu sau negru. S-au statornicit în sălașul emigrării și al credinței, până când acesta a devenit un refugiu și un loc de întoarcere pentru credincioși, în care emigranții căutau adăpost și sub a cărui ocrotire musulmanii locuiau în siguranță. Toate celelalte ținuturi erau atunci ținuturi de război, de politeism și de rău. Sprijinitorii religiei au continuat să găsească adăpost la ansari, până când Islamul s-a răspândit, s-a întărit și a început să sporească și să crească puțin câte puțin. Ei au cucerit inimile prin știință, credință și Coran, iar ținuturile prin sabie și suliță. Printre însușirile lor frumoase se numără faptul că „îi iubesc pe cei care au emigrat la ei”, datorită iubirii lor față de Allah și Trimisul Său: i-au iubit pe cei iubiți de El și pe cei care I-au sprijinit religia.

„Și nu simt în piepturile lor nicio invidie pentru ceea ce li s-a dat acelora”: nu-i invidiază pe muhajiruni pentru ceea ce Allah le-a dăruit din harul Său și pentru virtuțile și meritele deosebite cu care i-a cinstit și de care aceștia sunt vrednici. Aceasta arată curăția inimilor lor, lipsa de ranchiună, de ură și de invidie. Totodată, arată că muhajirunii sunt mai presus de ansari, deoarece Allah i-a pomenit mai întâi și a spus că ansarii nu simt în piepturile lor nicio invidie pentru ceea ce li s-a dat acelora. Aceasta dovedește că Allah Preaînaltul le-a dăruit muhajirunilor ceea ce nu le-a dăruit ansarilor și altora. De asemenea, ei au unit sprijinirea religiei cu emigrarea.

Cuvintele Sale: „Ei îi pun mai presus de ei înșiși, chiar dacă sunt ei înșiși în lipsuri” arată una dintre însușirile prin care ansarii i-au întrecut pe ceilalți și s-au deosebit de cei din jur: preferarea altora înaintea lor înșiși. Aceasta este forma cea mai desăvârșită de dărnicie: să dăruiești altora lucrurile pe care sufletul le iubește, fie ele averi sau altele, chiar dacă ai tu însuți nevoie de ele, ba chiar dacă ești în strâmtorare și sărăcie. Aceasta nu izvorăște decât dintr-un caracter curat și dintr-o iubire față de Allah Preaînaltul care este pusă înaintea iubirii pentru dorințele și plăcerile sufletului. Un exemplu este întâmplarea acelui ansar din pricina căruia a fost revelat versetul: el l-a pus pe oaspetele său înaintea lui, oferindu-i mâncarea lui și a familiei și copiilor săi, iar ei s-au culcat flămânzi.¹⁰

Preferarea altora înaintea ta este opusul egoismului: cea dintâi este lăudabilă, pe când egoismul este vrednic de osândă, fiind o trăsătură a avariției și a zgârceniei. Cel căruia i-a fost dăruită puterea de a-i pune pe alții înaintea sa a fost păzit de zgârcenia propriului suflet. „Cei care sunt păziți de zgârcenia propriului suflet, aceia sunt cei care izbutesc”. Păzirea de zgârcenia sufletului cuprinde păzirea de ea în toate cele poruncite. Când omul este păzit de zgârcenia sa, sufletul lui primește cu bunăvoință poruncile lui Allah și ale Trimisului Său: le împlinește ascultător, supus și cu inima deschisă. Sufletul lui părăsește de bunăvoie ceea ce Allah a oprit, chiar dacă acel lucru îi este drag, îl cheamă și îl dorește; de asemenea, dăruiește cu bunăvoință averea pe calea lui Allah, căutând mulțumirea Lui. Prin aceasta se dobândesc reușita și izbânda, spre deosebire de cel care nu a fost păzit de zgârcenia sufletului său, ci a fost lovit de această zgârcenie față de bine, care este rădăcina și izvorul răului.

Aceste două categorii vrednice și curate sunt nobilii însoțitori ai Profetului și conducătorii de seamă. Ei au dobândit întâietățile, virtuțile și meritele prin care i-au întrecut pe cei de după ei și i-au ajuns din urmă pe cei de dinaintea lor. Au devenit astfel cei mai de seamă credincioși, fruntașii musulmanilor și conducătorii celor evlavioși. Pentru cei care au venit după ei, este de ajuns ca merit să meargă pe urmele lor și să urmeze călăuzirea lor. De aceea Allah îi pomenește, dintre cei care au venit mai târziu, pe aceia care îi iau drept pildă și le urmează calea, spunând: „Iar cei care au venit după ei”, adică după muhajiruni și ansari, „spun”, dorind binele pentru ei înșiși și pentru toți credincioșii: „Doamne al nostru, iartă-ne pe noi și pe frații noștri care ne-au precedat în credință!”

Aceasta este o rugăciune cuprinzătoare pentru toți credincioșii, dintre primii însoțitori ai Profetului și dintre cei de dinaintea și de după ei. Ea arată una dintre binefacerile credinței: credincioșii își sunt de folos unii altora și se roagă unii pentru alții, datorită credinței pe care o împărtășesc. Această credință cere încheierea legăturii de frăție dintre credincioși, iar printre roadele acesteia se numără rugăciunea unora pentru ceilalți și iubirea reciprocă. De aceea Allah pomenește în această rugăciune înlăturarea ranchiunii din inimă, fie ea puțină sau multă. Când ranchiuna dispare, se statornicește opusul ei: iubirea față de credincioși, loialitatea, dorința sinceră de bine și celelalte drepturi ale credincioșilor.

Allah i-a descris pe cei de după însoțitorii Profetului prin credință, deoarece cuvintele lor „ne-au precedat în credință” arată că o împărtășesc cu aceștia și că îi urmează pe însoțitori în convingerile și temeliile credinței. Aceștia sunt oamenii Sunnei și ai comunității, cărora li se potrivește, numai lor, această descriere deplină. I-a descris, de asemenea, prin recunoașterea păcatelor și cererea de iertare pentru ele, prin cererea de iertare unii pentru alții și prin străduința de a înlătura din inimile lor ranchiună și ură față de frații lor credincioși. Rugăciunea lor pentru aceasta cere cele pe care le-am pomenit și cuprinde iubirea unora față de ceilalți, faptul că fiecare îi dorește fratelui său ceea ce își dorește pentru sine și că îi vrea binele cu sinceritate, fie că acesta este de față sau absent, viu sau mort.

Acest verset nobil arată că toate acestea se numără printre drepturile pe care credincioșii le au unii față de alții. Ei își încheie apoi rugăciunea cu două Nume nobile, care arată desăvârșirea îndurării lui Allah, marea Sa compasiune și bunătatea Sa față de ei. Printre manifestările acestora, ba chiar printre cele mai însemnate, se află faptul că El le dă putința de a împlini drepturile Sale și drepturile robilor Săi. Aceste trei categorii alcătuiesc această comunitate și sunt cele îndreptățite la bunurile „fay'”, a căror cheltuire urmărește interesele Islamului. Aceștia sunt oamenii lui și cei vrednici de el. Fie ca Allah să ne facă dintre ei, prin bunăvoința și dărnicia Sa!

Comentariul versetelor 11 la 17

Apoi Allah Preaînaltul arată cât de uimitoare este starea fățarnicilor care le-au insuflat fraților lor dintre oamenii Scripturii speranța că îi vor ajuta și le vor fi aliați împotriva credincioșilor. Ei le spun: „Dacă veți fi izgoniți, vom pleca și noi împreună cu voi și nu vom asculta niciodată de nimeni împotriva voastră”, adică nu vom asculta de nimeni care ne-ar mustra sau ne-ar amenința pentru că vă ajutăm, cerându-ne să nu vă mai sprijinim. „Iar dacă veți fi atacați, vă vom ajuta. Allah mărturisește că ei sunt mincinoși” în această făgăduință cu care și-au amăgit frații. Această purtare nu este neobișnuită pentru ei, căci minciuna este însușirea lor; amăgirea și înșelătoria sunt mereu alături de ei, iar fățărnicia și lașitatea îi însoțesc.

De aceea Allah i-a dezmințit prin cuvintele Sale, iar cele vestite de El s-au petrecut așa cum a spus, întocmai potrivit cuvântului Său: „Dacă aceia vor fi izgoniți”, adică scoși și alungați din casele lor, „ei nu vor pleca împreună cu ei”, din pricina iubirii față de ținuturile lor, a lipsei de răbdare în luptă și a nerespectării făgăduinței. „Dacă vor fi atacați, nu-i vor ajuta”; dimpotrivă, lașitatea îi va stăpâni, neputința îi va cuprinde și își vor părăsi frații atunci când aceștia vor avea cea mai mare nevoie de ei. „Iar dacă i-ar ajuta”, presupunând că aceasta s-ar întâmpla, „ar întoarce spatele, după care nu ar mai primi ajutor”: vor da bir cu fugiții de la luptă și de la sprijinirea lor și nu vor primi ajutor de la Allah.

Motivul care i-a împins la aceasta este că voi, credincioșilor, „stârniți în piepturile lor o frică mai mare decât Allah”. Se tem de voi mai mult decât se tem de Allah și pun frica de o făptură care nu are putere să-și aducă nici sieși și nici altuia vreun folos sau rău înaintea fricii de Creatorul în a Cărui mână se află răul și folosul, dăruirea și oprirea darului. „Aceasta, fiindcă ei sunt un neam care nu pricepe” treptele lucrurilor, nu cunoaște adevărata lor fire și nu vede urmările. Adevărata înțelegere, în deplinătatea ei, înseamnă ca frica de Creator, nădejdea în El și iubirea față de El să aibă întâietate asupra celorlalte, iar celelalte să le urmeze.

„Ei nu vor lupta împotriva voastră împreună”, adică fiind adunați laolaltă, „decât în cetăți întărite sau din spatele zidurilor”. Nu rămân statornici în lupta împotriva voastră și nu se hotărăsc să o poarte decât atunci când sunt la adăpost în cetăți sau în spatele zidurilor și al împrejmuirilor. În asemenea condiții, ei pot opune o oarecare rezistență, bizuindu-se pe fortărețele și zidurile lor, fără să aibă ei înșiși curaj. Aceasta este o trăsătură dintre cele mai vrednice de osândă. „Puterea lor în lupta dintre ei este mare”: între ei au o putere mare de luptă; lipsa nu se află în trupurile sau în forța lor, ci în slăbiciunea credinței lor și în dezbinarea dintre ei. De aceea El spune: „Tu îi socotești uniți”, când îi vezi adunați și sprijinindu-se unii pe alții, „dar inimile lor sunt dezbinate”, dușmănoase, risipite și împrăștiate. „Aceasta”, adică motivul pentru care au însușirile pomenite, este „fiindcă ei sunt un neam care nu judecă”: nu au minte și pricepere. Dacă ar fi avut minte, ar fi ales ceea ce este mai bun înaintea a ceea ce este mai prejos, nu s-ar fi mulțumit pentru ei înșiși cu partea cea mai josnică dintre cele două, ar fi fost uniți în cuvânt și cu inimile împăcate. Astfel s-ar fi ajutat, sprijinit și ar fi conlucrat pentru interesele și foloasele lor religioase și lumești.

Acești oameni părăsiți dintre oamenii Scripturii, împotriva cărora Allah l-a ajutat pe Trimisul Său și cărora le-a dat să guste umilința în viața lumească, fără să-i ajute cei care le făgăduiseră sprijinul, sunt „asemenea celor care, cu puțin timp înaintea lor”, adică necredincioșii din Quraysh, cărora „Șeitan le-a împodobit faptele și le-a spus: Astăzi nimeni dintre oameni nu vă poate birui, iar eu vă sunt ocrotitor! Dar când cele două tabere s-au zărit, el a dat înapoi pe călcâie și a spus: Eu nu am nicio legătură cu voi. Eu văd ceea ce voi nu vedeți”. Ei au fost amăgiți de propriile suflete și de cei care i-au înșelat, fără să le fie de folos și fără să îndepărteze de la ei pedeapsa. Au venit la Badr cu trufie și îngâmfare, socotind că își vor împlini dorințele împotriva Trimisului lui Allah și a credincioșilor. Dar Allah i-a ajutat pe Trimisul Său și pe credincioși împotriva lor: le-au fost ucise căpeteniile și vitejii, unii dintre ei au fost luați prizonieri, iar alții au fugit. Astfel au gustat urmarea rea a faptelor lor și sfârșitul politeismului și al silniciei lor. Aceasta s-a întâmplat în această lume, iar „ei vor avea parte”, în Viața de Apoi, de chinul Focului.

Acești fățarnici, care i-au amăgit pe frații lor dintre oamenii Scripturii, sunt „asemenea lui Șeitan, care îi spune omului: Nu crede!” Îi împodobește necredința, i-o înfățișează frumoasă și îl cheamă la ea. Dar, când omul se lasă înșelat de el, cade în necredință și ajunge la nenorocire, Șeitan, pe care l-a luat drept aliat și care l-a chemat la cele spre care l-a chemat, nu-i este de folos. Dimpotrivă, se dezice de el și spune: „Eu nu am nicio legătură cu tine. Eu mă tem de Allah, Domnul lumilor”. Adică: nu am puterea de a îndepărta de la tine pedeapsa și nu-ți pot aduce nici măcar un fir de bine.

„Sfârșitul amândurora”, al celui care a chemat, adică Șeitan, și al celui chemat, adică omul care l-a ascultat, va fi „Focul, în care vor rămâne veșnic”, așa cum Allah Preaînaltul spune: „El îi cheamă pe cei din ceata sa doar ca să fie dintre locuitorii Flăcărilor”. „Aceasta este răsplata celor nedrepți”, care au fost părtași la nedreptate și necredință, chiar dacă asprimea și puterea chinului lor diferă. Aceasta este purtarea obișnuită a lui Șeitan cu toți aliații lui: îi cheamă și îi atrage prin amăgire spre ceea ce le face rău, până când cad în plase și sunt înconjurați de pricinile pieirii. Atunci se dezice de ei și îi părăsește. Întreaga vină și mustrare cad asupra celui care l-a ascultat. Allah a avertizat împotriva lui, a pus în gardă și a făcut cunoscute scopurile lui, ținta și sfârșitul lui. Așadar, cel care cutează să-l asculte este un neascultător care a lucrat în cunoștință de cauză și nu are nicio scuză.

Versetele 18 la 21

Allah Preaînaltul le poruncește robilor Săi credincioși ceea ce credința impune și cere: să rămână statornici în teama de El, în ascuns și la vedere, în toate împrejurările; să vegheze asupra poruncilor, rânduielilor și limitelor pe care Allah le-a impus; să privească la ceea ce este în favoarea lor și la ceea ce este împotriva lor și la faptele pe care le-au dobândit, care le vor fi de folos sau le vor dăuna în Ziua Învierii. Dacă își pun Viața de Apoi înaintea ochilor și în centrul inimilor și se preocupă de șederea lor în ea, se vor strădui să înmulțească faptele care conduc spre ea și să le curețe de piedicile și obstacolele care le opresc mersul, îi împiedică sau îi abat. Dacă știu, de asemenea, că „Allah este Bine Știutor a ceea ce faceți”, că faptele lor nu-I sunt ascunse, că nu se pierd și nu sunt neglijate la El, aceasta îi va îndemna la seriozitate și stăruință.

Acest verset nobil este un temei pentru cercetarea propriului suflet: omul trebuie să și-l cerceteze. Dacă vede o greșeală, să o îndrepte părăsind-o, întorcându-se cu căință sinceră și îndepărtându-se de cauzele care conduc spre ea. Dacă se vede pe sine neglijent în împlinirea vreunei porunci a lui Allah, să depună efort și să ceară ajutorul Domnului său pentru a o împlini, a o desăvârși și a o îndeplini temeinic. Să pună alături bunăvoința și binefacerile lui Allah față de el și propriile sale lipsuri, căci aceasta îl va face, fără îndoială, să simtă rușine.

Omul este lipsit cu totul de bine atunci când neglijează aceasta și se aseamănă cu un neam care L-a uitat pe Allah, a fost nepăsător față de pomenirea Lui și față de împlinirea dreptului Său și s-a îndreptat spre plăcerile și poftele proprii. Ei nu au izbutit și nu au dobândit nimic folositor. Dimpotrivă, Allah i-a făcut să uite ceea ce era spre binele lor și să fie nepăsători față de foloasele și câștigurile lor. Treburile lor au ajuns în risipă, iar ei s-au întors cu pierderea ambelor sălașuri, suferind o pagubă care nu mai poate fi îndreptată și o frângere ce nu mai poate fi reparată. Aceasta pentru că „ei sunt cei nelegiuiți”, care au ieșit din ascultarea față de Domnul lor și s-au avântat în neascultarea față de El.

Oare este deopotrivă cel care a păstrat teama de Allah și a privit la ceea ce a pregătit pentru ziua sa de mâine, devenind astfel vrednic de Grădinile Fericirii și de viață lipsită de neajunsuri, alături de cei pe care Allah i-a binecuvântat, dintre profeți, cei deplin sinceri, martiri și drepți, cu acela care a neglijat pomenirea Lui și I-a uitat drepturile, ajungând nefericit în această lume și vrednic de pedeapsă în Viața de Apoi? Cei dintâi sunt cei care izbutesc, iar ceilalți sunt cei pierzători.

După ce Allah Preaînaltul le-a lămurit robilor Săi cele pe care le-a lămurit și le-a dat porunci și interdicții în Cartea Sa măreață, aceasta ar trebui să-i facă să se grăbească spre ceea ce El i-a chemat și i-a îndemnat, chiar dacă ar avea o asprime și o împietrire a inimilor asemenea munților neclintiți. Căci acest Coran, dacă ar fi fost trimis asupra unui munte, „l-ai fi văzut smerit și despicându-se de frica lui Allah”, datorită puterii depline cu care atinge inimile. Povățuirile Coranului sunt cele mai mari dintre toate povățuirile. Poruncile și interdicțiile sale cuprind înțelepciunile și foloasele legate de ele; sunt dintre cele mai ușoare lucruri pentru suflete și pentru trupuri, lipsite de împovărare¹¹, fără contradicții, nepotriviri, greutăți sau asprime. Sunt potrivite pentru orice timp și loc și se potrivesc fiecărui om. Apoi Allah Preaînaltul arată că le dă oamenilor pilde și le lămurește robilor Săi, în Cartea Sa, ceea ce este îngăduit și ceea ce este oprit, pentru ca ei să cugete la versetele Sale și să mediteze asupra lor. Cugetarea asupra acestora îi deschide omului comorile științei, îi arată căile binelui și ale răului, îl îndeamnă spre trăsăturile alese și calitățile frumoase și îl oprește de la purtările rele. Nimic nu-i este, așadar, mai folositor omului decât cugetarea asupra Coranului și meditarea la sensurile lui.

Versetele 22 la 24

Aceste versete nobile cuprind multe dintre Numele cele mai frumoase ale lui Allah și dintre însușirile Sale preaînalte, de mare însemnătate și cu dovezi minunate. El arată că este „Allah”, Cel adorat, Căruia I se cuvine închinarea, „în afara Căruia nu există altă divinitate vrednică de adorare”, datorită desăvârșirii Sale mărețe, bunătății Sale cuprinzătoare și cârmuirii Sale generale. Orice altă divinitate în afara Lui este falsă și nu merită nici măcar un fir de adorare, fiindcă este săracă, neputincioasă, nedesăvârșită și nu are nicio putere nici pentru sine, nici pentru altcineva. Apoi El Se descrie prin știința Sa cuprinzătoare, care include ceea ce este ascuns făpturilor și ceea ce ele văd, și prin îndurarea Sa cuprinzătoare, care a îmbrățișat toate lucrurile și a ajuns la orice ființă vie.

Apoi repetă că numai Lui I se cuvine adorarea în toate privințele și că El este Stăpânitorul tuturor stăpânirilor. Lumea de sus și cea de jos, împreună cu locuitorii lor, sunt cu toții ai lui Allah, aflați în nevoie față de El și sub cârmuirea Sa. „Cel Sfânt, Cel Desăvârșit”, adică Cel Sfințit, lipsit de orice defect, neajuns și lipsă, Cel Preamărit și Slăvit. Numele „Cel Sfânt” arată că El este mai presus de orice lipsă și că lui Allah I se cuvine preamărirea pentru însușirile și măreția Sa.

„Cel care adeverește”, adică Cel care îi adeverește pe trimișii și profeții Săi în cele cu care au venit, prin semne limpezi, dovezi hotărâtoare și argumente vădite. „Cel Atotputernic”, Care nu poate fi biruit și Căruia nimeni nu I se poate împotrivi; dimpotrivă, El a supus toate lucrurile și toate I s-au plecat. „Cel care supune”, Care i-a supus pe toți robii și Căruia I s-au plecat toate făpturile; El este și Cel care îl mângâie pe cel frânt și îl îmbogățește pe cel sărac. „Cel Preaînalt în Măreție”, Căruia Îi aparțin măreția și grandoarea și Care este mai presus de orice defect, nedreptate și silnicie. „Mărire lui Allah! El este mai presus de ceea ce Îi asociază ei!” Aceasta este o declarare generală a faptului că El este mai presus de tot ceea ce I-au atribuit cei care I-au făcut asociați și I s-au împotrivit.

„El este Allah, Creatorul” tuturor făpturilor, „Înfăptuitorul” tuturor celor aduse în ființă, „Dătătorul de chipuri” tuturor celor cărora li s-a dat chip. Aceste Nume sunt legate de creare, cârmuire și rânduire; toate acestea Îi aparțin numai lui Allah și nimeni nu-I este părtaș la ele. „Ale Lui sunt Numele cele mai frumoase”: El are foarte multe Nume, pe care nimeni altcineva în afara Lui nu le poate număra și nu le cunoaște. Cu toate acestea, toate sunt frumoase, adică exprimă însușiri desăvârșite; mai mult, arată cele mai desăvârșite și mai mari însușiri, fără nicio lipsă, în nicio privință. Din frumusețea lor face parte faptul că Allah le iubește, îi iubește pe cei care le iubesc și iubește ca robii Săi să-L cheme și să-I ceară prin ele. Din desăvârșirea Lui și din faptul că ale Lui sunt Numele cele mai frumoase și însușirile cele mai înalte face parte faptul că tot ceea ce este în ceruri și pe pământ se află neîncetat în nevoie față de El. Toate Îl preamăresc cu laudă și Îi cer cele de care au nevoie, iar El le dăruiește din harul, dărnicia și mărinimia Sa ceea ce cer îndurarea și înțelepciunea Lui. „El este Cel Atotputernic, Cel Înțelept”: nu voiește niciun lucru fără ca acesta să se împlinească și niciun lucru nu se întâmplă decât pentru o înțelepciune și un folos.

S-a încheiat explicația acestei sure.