Tafsir as-Saʿdī — Volumul 10

Sura al Mumtahanah

Versetele 1 la 13

Revelată la Medina

Versetele 1 la 9

Mulți dintre autorii de tafsir, Allah să aibă milă de ei, au pomenit că pricina revelării acestor versete nobile se află în întâmplarea lui Hatib ibn Abi Balta'ah. Când Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a pornit în expediția cuceririi, Hatib le-a scris politeiștilor din Mecca, înștiințându-i că Trimisul lui Allah, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, pornise spre ei, pentru a-și câștiga astfel bunăvoința lor, nu din îndoială sau fățărnicie. A trimis scrisoarea printr-o femeie, iar Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a fost înștiințat despre fapta lui. A trimis pe cineva după femeie înainte ca ea să ajungă la destinație, a luat scrisoarea de la ea și l-a mustrat pe Hatib. Acesta a adus o dezvinovățire pe care Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a primit-o.¹²

Aceste versete cuprind o interdicție aspră de a-i lua ca aliați pe necredincioși, fie ei politeiști sau de altă categorie, și de a le arăta afecțiune. Ele arată că acest lucru este potrivnic credinței și căii lui Ibrahim, prietenul apropiat al lui Allah, pacea fie asupra lui. El contrazice și rațiunea, care cere cea mai mare precauție față de dușmanul ce nu precupețește niciun efort în dușmănia sa și care folosește orice prilej pentru a-i pricinui rău celui pe care îl dușmănește.

Allah Preaînaltul spune: „O, voi cei care credeți!”, adică: lucrați potrivit cerințelor credinței voastre, luându-l ca aliat pe cel care trăiește în credință și împotrivindu-vă celui care i se împotrivește, căci acesta este dușmanul lui Allah și dușmanul credincioșilor. „Nu-i luați pe dușmanul Meu și pe dușmanul vostru ca aliați, arătându-le afecțiune”, adică: vă grăbiți să le arătați afecțiune și căutați mijloacele care duc la aceasta. Odată ce afecțiunea se statornicește, ea este urmată de sprijin și alianță; astfel, robul iese din credință, ajunge printre necredincioși și se desparte de oamenii credinței. Mai mult, celui care îi ia ca aliați pe necredincioși îi lipsește demnitatea: cum poate să se alieze cu cel mai înverșunat dușman al său, care nu-i dorește decât răul, și să se împotrivească Domnului și Ocrotitorului său, Care îi dorește binele, i-l poruncește și îl îndeamnă la el?

Un alt motiv care îl îndeamnă pe credincios să se împotrivească necredincioșilor este faptul că ei au tăgăduit adevărul venit la credincioși. Nu există împotrivire și vrăjmășie mai mare decât aceasta: ei au tăgăduit temelia religiei voastre și au pretins că sunteți rătăciți și lipsiți de călăuzire, în vreme ce ei sunt cei care au tăgăduit adevărul asupra căruia nu încape nicio îndoială. Este cu neputință ca acela care respinge adevărul să aibă vreo dovadă sau vreun argument care să arate că afirmația lui este corectă. Dimpotrivă, simpla cunoaștere a adevărului¹³ arată deșertăciunea și stricăciunea spuselor celui care îl respinge.

Din dușmănia lor adâncă face parte și faptul că „îi alungă pe Trimis și pe voi”, o, credincioșilor, din casele voastre și vă izgonesc din ținuturile voastre. În ochii lor nu aveți altă vină decât că „credeți în Allah, Domnul vostru”, Cel pe Care întreaga creație este datoare să-L adore, fiindcă El i-a purtat de grijă și a revărsat asupra ei binefacerile văzute și nevăzute; El este Allah Preaînaltul. Întrucât ei s-au abătut de la această poruncă, cea mai înaltă dintre îndatoriri, iar voi ați împlinit-o, v-au dușmănit și v-au scos din casele voastre din această pricină. Ce religie, ce demnitate și ce rațiune îi mai rămân robului dacă îi ia ca aliați pe necredincioșii care au această purtare în orice vreme și în orice loc, iar de la a-i face rău nu-i oprește decât frica sau o piedică puternică?

„Dacă ați ieșit să luptați pe calea Mea și să căutați mulțumirea Mea”, adică: dacă scopul plecării voastre este lupta pe calea lui Allah, pentru înălțarea Cuvântului Său și pentru căutarea mulțumirii Lui, atunci lucrați potrivit acestui scop, luându-i ca aliați pe apropiații lui Allah și împotrivindu-vă dușmanilor Săi. Aceasta se numără printre cele mai înalte forme de luptă pe calea Lui¹⁴ și printre cele mai de seamă fapte prin care oamenii se apropie de Allah și caută mulțumirea Sa.

„Le arătați afecțiune în ascuns, în vreme ce Eu știu ceea ce ascundeți și ceea ce faceți cunoscut”, adică: cum puteți să le arătați afecțiune necredincioșilor în taină și să ascundeți aceasta, știind că Allah cunoaște ceea ce ascundeți și ceea ce faceți cunoscut? Chiar dacă acest lucru le rămâne ascuns credincioșilor, el nu-I rămâne ascuns lui Allah Preaînaltul. El îi va răsplăti pe robi pentru binele și răul pe care le cunoaște despre ei. „Iar acela dintre voi care face aceasta”, adică îi ia ca aliați pe necredincioși după ce Allah l-a avertizat să nu o facă, „s-a abătut de la calea cea dreaptă”, fiindcă a urmat o purtare potrivnică Legii, rațiunii și demnității omenești.

Apoi Allah Preaînaltul a arătat cât de puternică este dușmănia lor, pentru a-i îndemna pe credincioși să li se împotrivească: „Dacă pun mâna pe voi”, adică dacă vă găsesc și li se ivește prilejul de a vă vătăma, „vă vor fi dușmani” pe față și „își vor întinde spre voi mâinile”, ucigându-vă, lovindu-vă și făcându-vă alte asemenea rele, „și limbile cu rău”, adică prin vorbe urâte, insulte și altele asemenea. „Și ar dori să deveniți necredincioși”: acesta este scopul lor cel mai înalt și ceea ce urmăresc de la voi.

Dacă aduceți drept motiv și spuneți: „Îi luăm ca aliați pe necredincioși din pricina legăturilor de rudenie și a averilor”, atunci averile și copiii voștri nu vă vor fi de niciun folos înaintea lui Allah. „Allah vede ceea ce faceți.” De aceea v-a avertizat să nu-i luați ca aliați pe necredincioșii a căror alianță vă vatămă.

„Ați avut”, o, voi, credincioșilor, „o pildă frumoasă”, adică un model bun și o urmare care vă aduce folos, „în Ibrahim și în cei care erau împreună cu el”, dintre credincioși. Căci vi s-a poruncit să urmați credința lui Ibrahim, cel înclinat numai către adevăr. „Când au spus neamului lor: Noi ne lepădăm de voi și de ceea ce adorați în afara lui Allah”, adică atunci când Ibrahim, pacea fie asupra lui, și credincioșii care erau împreună cu el s-au lepădat de neamul lor politeist și de ceea ce acesta adora în afara lui Allah. Apoi și-au arătat dușmănia în termenii cei mai limpezi, spunând: „Ne dezicem de voi și s-au ivit”, adică s-au arătat limpede, „între noi și voi dușmănia și ura”, adică ura din inimi, dispariția afecțiunii și dușmănia manifestată prin fapte. Această dușmănie și această ură nu au un termen sau o limită, ci vor dăinui „pentru totdeauna”, atâta vreme cât stăruiți în necredința voastră, „până când veți crede numai în Allah”. Dacă veți crede numai în Allah, dușmănia și ura vor dispărea și se vor transforma în afecțiune și alianță.

Așadar, o, credincioșilor, aveți o pildă frumoasă în Ibrahim și în cei care erau împreună cu el, în ceea ce privește credința, afirmarea unicității lui Allah, cerințele și urmările lor, precum și adorarea exclusivă a lui Allah în toate. Există însă o singură excepție: „în afară de vorbele lui Ibrahim către tatăl său”, Azar, politeistul necredincios și îndârjit, pe care l-a chemat la credință și la afirmarea unicității lui Allah, dar care a refuzat. Atunci Ibrahim i-a spus: „Voi cere negreșit iertare pentru tine”, deși „nu pot face nimic pentru tine înaintea lui Allah”. Însă Îl voi chema pe Domnul meu; poate că, rugându-mă Domnului meu, nu voi fi nefericit. Nu trebuie să-l urmați pe Ibrahim în această împrejurare, în care s-a rugat pentru un politeist. Nu vă este îngăduit să vă rugați pentru politeiști și să spuneți: „Noi urmăm în aceasta credința lui Ibrahim.” Allah a arătat motivul pentru care Ibrahim a făcut aceasta, spunând: „Ibrahim nu a cerut iertare pentru tatăl său decât din pricina unei făgăduințe pe care i-o făcuse. Însă, când i s-a arătat limpede că el era un dușman al lui Allah, s-a lepădat de el...” [at-Tawbah 9:114].

Aveți o pildă frumoasă în Ibrahim și în cei care erau împreună cu el, atunci când L-au chemat pe Allah, s-au încrezut în El, s-au întors către El și și-au recunoscut neputința și lipsurile. Ei au spus: „Doamne al nostru, în Tine ne-am încrezut”, adică: pe Tine ne sprijinim pentru a dobândi ceea ce ne folosește și pentru a îndepărta ceea ce ne vatămă; în Tine ne punem încrederea pentru aceasta, o, Doamne al nostru. „Și către Tine ne-am întors”, adică: ne-am întors la ascultarea de Tine, la căutarea mulțumirii Tale și la tot ceea ce ne apropie de Tine. Ne grăbim să împlinim acestea și ne străduim să facem binele. Știm că la Tine ne vom întoarce, așa că ne pregătim să venim înaintea Ta și facem ceea ce ne apropie de Tine.

„Doamne al nostru, nu ne face o încercare pentru cei care nu cred”, adică: nu le da putere asupra noastră din pricina păcatelor noastre, încât să ne prigonească și să ne împiedice, pe cât pot, să ne împlinim credința. Astfel, ar ajunge ei înșiși într-o încercare, fiindcă, văzând că biruința le aparține, ar crede că ei urmează adevărul, iar noi deșertăciunea, și ar spori în necredință și în nelegiuire. „Și iartă-ne”, adică iartă păcatele și faptele rele pe care le-am săvârșit, precum și neîmplinirea poruncilor Tale. „Doamne al nostru, Tu ești Cel Atotputernic”, Cel Care supune orice lucru, „Cel Înțelept”, Cel Care așază fiecare lucru la locul său. Prin puterea și înțelepciunea Ta, dă-ne biruința asupra dușmanilor noștri, iartă-ne păcatele și îndreaptă-ne lipsurile.

Apoi Allah a repetat îndemnul de a-i lua drept pildă și de a le urma exemplul, spunând: „Ați avut în ei o pildă frumoasă.” Nu tuturor le este ușor să urmeze această pildă, ci ea este înlesnită doar „celui care își pune nădejdea în Allah și în Ziua de Apoi”. Credința și așteptarea răsplății îi ușurează robului orice greutate, fac să i se pară puțin tot ceea ce împlinește și îl îndeamnă să-i urmeze cât mai mult pe robii drepți ai lui Allah, pe profeți și pe trimiși. El se vede într-o nevoie adâncă de aceasta și cu totul dependent de ea. „Iar cel care se abate” de la ascultarea de Allah și de la urmarea trimișilor Săi nu-și vatămă decât propriul suflet și nu-I pricinuiește lui Allah niciun rău. „Allah este Cel Lipsit de Nevoie”, a Cărui independență este deplină și absolută din toate punctele de vedere și Care nu are nevoie de niciuna dintre făpturile Sale, „Cel Vrednic de Laudă” în Ființa Sa, în numele, însușirile și faptele Sale. El este lăudat pentru toate acestea.

Apoi Allah Preaînaltul a arătat că dușmănia pe care le-a poruncit credincioșilor să o aibă față de politeiști și prin care i-a descris rămâne valabilă atâta vreme cât aceștia stăruie în politeismul și necredința lor. Dacă trec la credință, atunci hotărârea urmează temeiul de care este legată, iar afecțiunea întemeiată pe credință revine. Așadar, o, credincioșilor, nu vă pierdeți nădejdea în întoarcerea lor la credință! „Poate că Allah va pune afecțiune între voi și aceia dintre ei cu care sunteți în dușmănie”, afecțiune al cărei temei este întoarcerea lor la credință. „Allah este Atotputernic” asupra oricărui lucru. Printre acestea se află călăuzirea inimilor și schimbarea lor dintr-o stare în alta. „Allah este Atoateiertător, Îndurător”: niciun păcat nu este prea mare pentru ca El să-l ierte și niciun cusur nu este prea mare pentru ca El să-l acopere. „Spune: O, robii Mei care ați întrecut măsura împotriva voastră înșivă, nu deznădăjduiți de îndurarea lui Allah! Allah iartă toate păcatele. El este Atoateiertător, Îndurător” [az-Zumar 39:53]. Acest verset cuprinde un semn și o veste bună despre intrarea în Islam a unora dintre politeiștii care, la vremea aceea, erau dușmanii credincioșilor. Așa s-a și întâmplat; Lui I se cuvin lauda și recunoștința.

Când au fost revelate aceste versete nobile, care îi îndeamnă pe credincioși să se împotrivească necredincioșilor, ele au avut o puternică înrâurire asupra lor, iar ei le-au împlinit în cel mai desăvârșit chip. Au ajuns să se ferească, temându-se să nu păcătuiască, de păstrarea legăturilor cu unele dintre rudele lor politeiste, crezând că și aceasta intră în ceea ce Allah interzisese. Atunci Allah i-a înștiințat că acest lucru nu intră în interdicție și a spus: „Allah nu vă oprește să vă purtați cu bunătate și dreptate față de aceia care nu au luptat împotriva voastră din pricina religiei și nu v-au alungat din casele voastre. Allah îi iubește pe cei drepți.” Adică Allah nu vă oprește să arătați bunătate, să păstrați legăturile, să răsplătiți binele cu bine și să fiți drepți față de politeiștii dintre rudele voastre și față de alții, câtă vreme ei nu s-au ridicat să lupte împotriva voastră din pricina religiei și să vă scoată din casele voastre. Nu aveți nicio vină dacă păstrați legăturile cu ei, fiindcă, în această împrejurare, păstrarea lor nu cuprinde nimic oprit și nu aduce urmări vătămătoare. Tot astfel, Allah Preaînaltul a spus despre părinții necredincioși al căror copil este musulman: „Dacă se străduiesc să te facă să-Mi asociezi ceva despre care nu ai nicio știință, nu le da ascultare, dar poartă-te cu ei în această lume cu bunătate” [Luqman 31:15].

Cuvintele Sale: „Allah vă oprește doar să-i luați ca aliați pe aceia care au luptat împotriva voastră din pricina religiei”, adică din pricina religiei voastre, fiind dușmani ai religiei lui Allah și ai celor care o urmează, „v-au alungat din casele voastre și au ajutat”, adică i-au sprijinit pe alții, „la alungarea voastră”. Allah vă oprește să-i luați ca aliați, oferindu-le sprijin și afecțiune prin cuvinte și fapte. Însă bunătatea și binefacerea voastră care nu înseamnă luarea politeiștilor ca aliați nu sunt interzise de Allah. Dimpotrivă, ele intră în porunca generală de a face bine rudelor și altora, dintre oameni și dintre celelalte făpturi. „Iar aceia care îi iau ca aliați”, dintre voi, „aceia sunt cei nelegiuiți.” Această nelegiuire este pe măsura alianței. Dacă alianța este deplină, ea constituie o necredință care scoate omul din Islam; sub acest nivel se află trepte dintre care unele sunt foarte grave, iar altele mai puțin grave.

Versetele 10 la 11

La încheierea tratatului de la al-Hudaybiyah, Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, s-a înțeles cu politeiștii că pe oricine dintre ei ar veni la el ca musulman îl va trimite înapoi la politeiști. Formularea era generală, fără restricții, și îi cuprindea atât pe bărbați, cât și pe femei. În privința bărbaților, Allah nu l-a oprit pe Trimisul Său să-i înapoieze necredincioșilor, pentru a respecta condiția și pentru a duce la bun sfârșit împăcarea, care aducea unul dintre cele mai mari foloase. În privința femeilor însă, înapoierea lor ar fi pricinuit numeroase rele. De aceea, Allah le-a poruncit credincioșilor că, atunci când vin la ei „femei credincioase care au emigrat”, iar ei se îndoiesc de sinceritatea credinței lor, să le cerceteze și să le pună la încercare prin ceea ce le poate arăta adevărul, precum jurămintele solemne și alte asemenea mijloace.

Este cu putință ca o femeie să nu fie sinceră în credința ei, ci să urmărească un soț, o altă țară sau vreun alt scop lumesc. Dacă se află într-o asemenea situație, trebuie înapoiată pentru respectarea condiției, fără ca aceasta să pricinuiască un rău. Dacă însă a fost pusă la încercare și s-a dovedit sinceră sau dacă sinceritatea ei este cunoscută fără cercetare, ea nu trebuie înapoiată necredincioșilor. „Ele nu le sunt îngăduite lor, iar ei nu le sunt îngăduiți lor.” În înapoierea lor se află, așadar, un rău mare. Legiuitorul a ținut seama de acesta și, totodată, de respectarea condiției, poruncind să li se dea soților necredincioși, drept despăgubire pentru ele, ceea ce cheltuiseră pentru zestre și pentru cele care o însoțesc. Atunci musulmanii nu au nicio vină dacă se căsătoresc cu aceste femei, chiar dacă ele au soți în ținutul politeismului, cu condiția să le dea drepturile cuvenite, adică zestrea și întreținerea.

După cum o musulmană nu este îngăduită unui necredincios, nici unui musulman nu-i este îngăduit să păstreze ca soție o necredincioasă cât timp aceasta rămâne în necredința ei, cu excepția femeilor dintre Oamenii Cărții. De aceea, Allah Preaînaltul a spus: „Nu păstrați legăturile de căsătorie cu femeile necredincioase.” Dacă este oprită păstrarea legăturii de căsătorie cu ele, atunci, cu atât mai mult, este oprită încheierea unei asemenea căsătorii. „Cereți înapoi ceea ce ați cheltuit”, o, credincioșilor, atunci când soțiile voastre se întorc la necredincioși, lepădându-se de credință. Dacă necredincioșii iau de la musulmani cheltuiala făcută pentru soțiile lor care au devenit musulmane, atunci și musulmanii au dreptul să primească, în schimb, ceea ce au cheltuit pentru soțiile care i-au părăsit și au trecut la necredincioși.

Aceasta arată că pierderea dreptului conjugal al soțului are o valoare ce poate fi despăgubită. Astfel, dacă cineva face nevalidă căsătoria unui bărbat cu o femeie printr-o legătură de rudenie prin alăptare sau prin alt mijloc, este dator să restituie valoarea zestrei.

Cuvintele Sale: „Aceasta este hotărârea lui Allah”, adică această hotărâre pe care Allah a pomenit-o și v-a lămurit-o este hotărârea Lui, pe care v-a arătat-o și v-a explicat-o. „Allah este Atotștiutor, Înțelept”: El cunoaște hotărârile care vă sunt de folos și vi le rânduiește potrivit înțelepciunii și îndurării Sale.

Cuvintele Sale: „Dacă vreuna dintre soțiile voastre pleacă de la voi la necredincioși”, adică se leapădă de credință și pleacă, „iar voi dobândiți apoi prada, dați-le celor ale căror soții au plecat echivalentul a ceea ce au cheltuit”. S-a arătat mai înainte că, dacă necredincioșii primeau despăgubire pentru soțiile lor care treceau la musulmani, atunci, când soția unui musulman pleca la necredincioși și el o pierdea, musulmanii trebuiau să-i dea din pradă echivalentul a ceea ce cheltuise. „Temeți-vă de Allah, Cel în Care credeți”: credința voastră în Allah cere să stăruiți mereu în teama de El.

Versetul 12

Aceste condiții pomenite în verset sunt numite jurământul de credință al femeilor. Femeile depuneau jurământul că vor împlini îndatoririle comune bărbaților și femeilor în orice împrejurare. În privința bărbaților, ceea ce trebuie să împlinească diferă potrivit stării, rangului și obligațiilor lor. Profetul, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, împlinea ceea ce Allah îi poruncise. Când femeile veneau la el să-i depună jurământul, asumându-și aceste condiții, le primea jurământul, le mângâia inimile, cerea iertare lui Allah pentru lipsurile lor și le cuprindea în rândul credincioșilor.

„Că nu-I vor asocia nimic lui Allah”, ci Îl vor adora numai pe El. „Nu-și vor ucide copiii”, după cum obișnuiau femeile neștiutoare din vremea ignoranței. „Nu vor săvârși desfrânare”, așa cum era răspândit printre femeile desfrânate și cele care aveau iubiți. „Nu vor veni cu o calomnie pe care s-o născocească între mâinile și picioarele lor”: calomnia înseamnă a născoci minciuni despre altul. Așadar, să nu născocească minciuni în nicio împrejurare, fie că ele le privesc pe ele și pe soții lor, fie că îi privesc pe alții. „Nu ți se vor împotrivi în ceea ce este bine”, adică nu ți se vor împotrivi în nicio poruncă pe care le-o dai, fiindcă poruncile tale nu pot fi decât bune. Aici intră ascultarea de interdicția bocetelor, a sfâșierii hainelor la piept, a zgârierii fețelor și a chemărilor din vremea ignoranței.

„Primește jurământul lor”, dacă își asumă toate cele pomenite, „și cere-I lui Allah iertare pentru ele”, pentru lipsurile lor și pentru a le liniști inimile. „Allah este Atoateiertător”, adică dăruiește multă iertare celor care păcătuiesc și multă bunătate păcătoșilor care se căiesc, „Îndurător”: îndurarea Lui cuprinde orice lucru, iar binefacerea Lui se întinde asupra tuturor făpturilor.

Versetul 13

Adică: o, credincioșilor, dacă sunteți credincioși Domnului vostru, căutați mulțumirea Lui și vă feriți de mânia Sa, „nu luați ca aliați un neam asupra căruia Allah S-a mâniat”. El S-a mâniat pe ei din pricina necredinței lor, iar aceasta îi cuprinde pe necredincioșii de orice fel. „Ei au deznădăjduit în privința Vieții de Apoi”, adică au fost lipsiți de binele Vieții de Apoi și nu mai au nicio parte din el. Feriți-vă, așadar, să-i luați ca aliați și să le urmați răul și politeismul, ca să nu fiți lipsiți de binele Vieții de Apoi așa cum au fost lipsiți ei.

Cuvintele Sale: „așa cum au deznădăjduit necredincioșii dintre locuitorii mormintelor”, adică atunci când au ajuns în viața de apoi, au văzut adevărata stare a lucrurilor și au știut cu certitudine că nu au nicio parte din binele ei. Mai este cu putință ca înțelesul cuvintelor „au deznădăjduit în privința Vieții de Apoi” să fie că au tăgăduit-o și nu au crezut în ea. Atunci nu este de mirare că se năpustesc spre fapte care atrag mânia lui Allah și pedeapsa Sa. Deznădejdea lor față de Viața de Apoi este asemenea deznădejdii necredincioșilor care tăgăduiesc învierea în această lume, față de întoarcerea locuitorilor mormintelor la Allah Preaînaltul.

S-a încheiat explicația acestei sure. Allah știe mai bine.