Tafsir as-Saʿdī — Volumul 10

Sura al Qalam

Versetele 1 la 52

Numită și Nun. Revelată la Mecca

Versetele 1 la 7

Allah Preaînaltul jură pe condei. Acesta este un nume care cuprinde toate condeiele cu care se scriu feluritele științe și cu care se aștern proza și poezia. Condeiul și feluritele cuvinte care se scriu cu el sunt dintre marile semne ale lui Allah și merită ca El să jure pe ele pentru a arăta nevinovăția Profetului Său Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, față de nebunia pe care i-o atribuiau dușmanii săi. Allah a negat aceasta despre el, prin harul și bunătatea Domnului său, Care l-a binecuvântat cu mintea desăvârșită, cu judecată temeinică și cu vorbirea hotărâtoare, cea mai bună dintre cele pe care le-au așternut condeiele și le-au scris oamenii. Aceasta este fericirea în această lume.

Apoi El a amintit fericirea lui în Viața de Apoi, spunând: „Tu vei avea parte de o răsplată necurmată”, adică de o răsplată mare, așa cum arată folosirea formei nehotărâte a cuvântului. „Necurmată” înseamnă neîntreruptă³³; ea este statornică și veșnică. Aceasta se datorează faptelor bune pe care el, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, le-a trimis înainte, caracterului său desăvârșit și călăuzirii sale către tot binele.

De aceea, El a spus: „Și tu ai un caracter măreț”, adică ai o treaptă înaltă, datorită caracterului cu care Allah te-a binecuvântat. Înțelesul acestui caracter măreț se adună în explicația pe care mama credincioșilor, Aishah, Allah să fie mulțumit de ea, a dat-o celui care a întrebat-o despre el: „Caracterul său era Coranul.”³⁴

Aceasta se regăsește, de pildă, în cuvintele Sale: „Fii îngăduitor, poruncește binele și îndepărtează-te de cei neștiutori” [al-A’raf 7:199]; „Prin îndurarea lui Allah ai fost blând cu ei...” [Al Imran 3:159]; „V-a venit un Trimis dintre voi, căruia îi este greu ceea ce vă împovărează...” [at-Tawbah 9:128]. Asemenea acestora sunt și celelalte versete care arată că el, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, avea cele mai alese însușiri și care îndeamnă la orice caracter frumos. El a avut partea cea mai deplină și mai nobilă din ele și a atins culmea cea mai înaltă a fiecărei însușiri.

El, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, era blând, îngăduitor și apropiat de oameni. Răspundea chemării celui care îl invita, împlinea nevoia celui care îi cerea ajutorul și mângâia inima celui care îi cerea ceva, fără să-l lipsească și fără să-l întoarcă dezamăgit. Dacă însoțitorii lui doreau de la el un lucru, se înțelegea cu ei, îi urma și le împlinea dorința, dacă acel lucru nu cuprindea ceva oprit. Când lua o hotărâre, nu se purta în chip autoritar față de ei, ci se sfătuia cu ei și le cerea părerea. Primea binele celui care făcea bine și îl ierta pe cel care greșea. Nu stătea cu cineva decât purtându-se față de el în chipul cel mai deplin și mai frumos. Nu se încrunta în fața lui, nu îi vorbea cu asprime și nu-și ascundea zâmbetul. Nu-i ținea socoteala scăpărilor de limbă și nu-l trăgea la răspundere pentru asprimea cu care se purta, ci îi arăta cea mai mare bunătate și îl suporta cu cea mai mare răbdare, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui.

După ce Allah l-a așezat pe cele mai înalte trepte în toate privințele, iar dușmanii lui îl numeau nebun și cu mintea tulburată, El a spus: „Tu vei vedea și ei vor vedea care dintre voi este cu mintea tulburată.” S-a arătat limpede că el era cel mai bine călăuzit dintre oameni și cel mai desăvârșit, atât în sine, cât și în folosul adus altora. Dușmanii lui erau cei mai rătăciți dintre oameni și cei mai răi față de oameni. Ei sunt cei care i-au amăgit pe robii lui Allah și i-au abătut de la calea Sa. Este de ajuns că Allah știe aceasta, căci El este Cel Care cere socoteală și răsplătește.

„Domnul tău îi cunoaște cel mai bine pe cei care s-au abătut de la calea Sa și îi cunoaște cel mai bine pe cei călăuziți.” În aceasta se află o amenințare pentru cei rătăciți, o făgăduință pentru cei călăuziți și o lămurire a înțelepciunii lui Allah: El îl călăuzește pe cel potrivit pentru călăuzire, nu pe altul.

Versetele 8 la 16

Allah Preaînaltul îi spune Profetului Său Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui: „Nu le da ascultare celor care socotesc adevărul minciună”, celor care te-au socotit mincinos și s-au împotrivit cu încăpățânare adevărului. Ei nu sunt vrednici să li se dea ascultare, fiindcă nu poruncesc decât ceea ce se potrivește poftelor lor și nu doresc decât neadevărul. Cel care le dă ascultare se îndreaptă către ceea ce îi face rău. Aceasta îi cuprinde pe toți cei care tăgăduiesc adevărul și orice ascultare care izvorăște din această tăgăduire, chiar dacă aici contextul privește un caz anume: politeiștii i-au cerut Profetului, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, să nu mai vorbească despre lipsurile zeilor și ale religiei lor, iar ei să nu mai vorbească împotriva lui.

De aceea, El a spus: „Ei ar dori”, adică politeiștii, „ca tu să faci compromisuri”, să fii de acord cu o parte din ceea ce urmează ei, fie prin vorbă, fie prin faptă, fie tăcând atunci când trebuie să vorbești, „ca să facă și ei compromisuri”. Însă tu vestește limpede porunca lui Allah și arată deschis religia islamului! Înfățișarea ei deplină cuprinde respingerea a ceea ce i se opune și arătarea lipsurilor a ceea ce o contrazice.

„Și nu-i da ascultare niciunui om care jură întruna”, adică jură mult. Un asemenea om nu poate fi decât mincinos, iar mincinosul nu poate fi decât „vrednic de dispreț”: josnic la suflet, lipsit de năzuințe înalte, fără dorință de bine, urmărind doar poftele josnice ale propriului suflet.

„Defăimător”, adică unul care le găsește oamenilor multe cusururi și îi atacă prin vorbire pe la spate, prin batjocură și prin altele asemenea. „Care umblă cu bârfe”, adică merge printre oameni purtând vorbe de la unii la alții, pentru a strica legăturile dintre ei și a stârni vrajbă și ură.

„Care oprește binele”, adică nu împlinește binele la care este îndatorat, cum ar fi cheltuielile obligatorii, ispășirile, zakatul și celelalte asemenea. „Încalcă măsura” față de făpturi, nedreptățindu-le în privința vieții, averii și onoarei lor. „Plin de păcate”, adică săvârșește multe păcate legate de dreptul lui Allah Preaînaltul.

„Aspru”, adică rău la fire, neînduplecat, cu inima împietrită și nesupus adevărului. „Și, pe deasupra, de obârșie îndoielnică”, adică unul care își pretinde un neam ce nu-i aparține, fără obârșie și fără un temei din care să izvorască binele. Dimpotrivă, caracterul lui este cel mai urât și nu se nădăjduiește vreo îndreptare de la el. El poartă un semn, adică o trăsătură prin care este cunoscut în rău.

Înțelesul acestor cuvinte este că Allah Preaînaltul a oprit ascultarea de orice om care jură mult, este mincinos, josnic la suflet și rău la caracter. Mai ales este vorba despre însușirile care cuprind admirația de sine, trufia față de adevăr și față de făpturi, disprețuirea oamenilor prin vorbire pe la spate, prin bârfe și prin atacarea lor, precum și săvârșirea multor păcate.

Deși aceste versete au fost pogorâte cu privire la unii dintre politeiști, precum al-Walid ibn al-Mughirah sau altcineva³⁵, căci Allah spune despre el: „Pentru că are avere și fii. Când îi sunt recitate versetele Noastre, el spune: Povești ale celor de demult!”, ele îi cuprind pe toți cei descriși prin aceste însușiri. Adică, din pricina mulțimii averii și a fiilor săi, el s-a răzvrătit, s-a semețit împotriva adevărului și l-a respins când i-a venit, socotindu-l printre poveștile celor de demult, care pot fi adevărate sau mincinoase. Coranul a fost pogorât pentru călăuzirea tuturor făpturilor, cuprinzând primele și ultimele generații ale comunității. Unele versete au fost pogorâte dintr-un anumit motiv sau cu privire la o anumită persoană pentru a lămuri regula generală și pentru a arăta cazurile particulare cuprinse în judecățile generale.

Apoi Allah Preaînaltul l-a amenințat pe cel care se poartă în felul descris de El: îl va însemna „pe nas”, ca pedeapsă. Îl va pedepsi cu o pedeapsă vădită, care va lăsa un semn în locul unde îi va fi cel mai greu de îndurat, adică pe față.

Versetele 17 la 33

Allah Preaînaltul spune: Noi i-am încercat pe acești oameni care tăgăduiesc adevărul, le-am dat răgaz și i-am înzestrat cu ceea ce am voit din avere, fii, viață lungă și altele asemenea, potrivite poftelor lor. Nu am făcut aceasta pentru că ei ar fi cinstiți înaintea Noastră, ci poate fi o atragere treptată spre pieire, fără ca ei să-și dea seama. Amăgirea lor prin acestea este asemenea amăgirii stăpânilor grădinii, care erau părtași la ea, atunci când pomii au rodit, fructele s-au copt și a venit vremea culesului. Ei erau siguri că roadele le stau la îndemână și se află sub puterea lor și că nu există nimic care să-i oprească să le culeagă. De aceea au jurat, fără să facă vreo excepție, că le vor culege dis-de-dimineață. Nu știau că Allah îi pândește și că pedeapsa îi va ajunge pe neașteptate și va veni înaintea lor la grădină.

„Însă o nenorocire de la Domnul tău a trecut peste ea”, adică o pedeapsă a coborât asupra ei noaptea, „în timp ce ei dormeau”, a nimicit-o și a distrus-o. „Iar ea a ajuns asemenea nopții întunecate”, adică întunecată ca noaptea, iar pomii și roadele au dispărut.

Aceasta s-a întâmplat fără ca ei să-și dea seama de nenorocirea care se abătuse asupra lor. De aceea, când s-a făcut dimineață, s-au strigat unii pe alții, spunând: „Porniți devreme spre ogorul vostru, dacă vreți să-i culegeți roadele!”

„Au pornit”, îndreptându-se spre ea, „șoptindu-și unii altora” despre oprirea dreptului lui Allah Preaînaltul și spunând: „Să nu intre astăzi în ea, la voi, niciun sărman!” Adică au plecat devreme, înainte ca oamenii să se răspândească, și s-au îndemnat unii pe alții să-i lipsească pe cei săraci și nevoiași. Din pricina zgârceniei și a grijii lor peste măsură, șopteau aceste cuvinte, temându-se să nu-i audă cineva și să-i înștiințeze pe săraci.

„Au pornit devreme”, în această stare urâtă, de împietrire și lipsă de milă, „hotărâți să oprească dăruirea și socotindu-se în stare”, adică hotărâți să rețină și să împiedice dreptul lui Allah, siguri că sunt în stare să facă aceasta.

„Când au văzut-o” în starea pe care Allah a descris-o, asemenea nopții întunecate, „au spus”, din nedumerire și tulburare: „Ne-am rătăcit!”, adică ne-am abătut de la ea; poate că aceasta este altă grădină. Când au cercetat și și-au venit în fire, au spus: „Ba nu, suntem lipsiți de roade!” Atunci au știut că aceea era o pedeapsă.

„Cel mai cumpătat dintre ei a spus”, adică cel mai drept și cu cea mai bună purtare dintre ei: „Nu v-am spus eu: De ce nu-L preamăriți pe Allah?” Adică să-L socotiți mai presus de ceea ce nu I se cuvine, printre care se află și gândul vostru că puterea voastră este de sine stătătoare. Dacă ați fi făcut excepția, spunând: „Dacă Allah voiește”, și ați fi pus voința voastră sub voința Lui, nu vi s-ar fi întâmplat ceea ce vi s-a întâmplat.

„Ei au spus: Slavă Domnului nostru! Noi am fost nedrepți!” Adică și-au îndreptat greșeala după aceasta, însă după ce pedeapsa se abătuse asupra grădinii lor și nu mai putea fi ridicată. Totuși, poate că această preamărire și recunoașterea propriei nedreptăți le-au folosit la ușurarea păcatului și au fost o căință.

De aceea au simțit o mare părere de rău și „s-au întors unii spre alții, mustrându-se” pentru ceea ce săvârșiseră. „Au spus: Vai nouă! Noi am încălcat măsura!”, adică am depășit hotarul în privința dreptului lui Allah și a dreptului robilor Săi. „Poate că Domnul nostru ne va da în schimb una mai bună decât aceasta. Spre Domnul nostru ne îndreptăm nădejdea.” Ei au nădăjduit că Allah le va da în loc ceva mai bun și au făgăduit că se vor îndrepta către Allah cu dorință și că vor stărui în rugăciunea către El în această lume. Dacă au fost așa cum au spus, atunci se pare că Allah le-a dat în această lume ceva mai bun în locul ei. Căci celui care Îl cheamă pe Allah cu sinceritate, se îndreaptă către El cu dorință și nădăjduiește în El, Allah îi dăruiește ceea ce cere.

Allah Preaînaltul a spus, arătând gravitatea celor petrecute: „Astfel este pedeapsa!”, adică pedeapsa din această lume pentru cel care săvârșește ceea ce o atrage. Allah îi ia lucrul prin care s-a răzvrătit și s-a semețit și pentru care a ales viața lumească, lipsindu-l de el tocmai când are cea mai mare nevoie de el. „Iar pedeapsa Vieții de Apoi este mai mare” decât pedeapsa acestei lumi, „dacă ar ști!” Cel care știe aceasta este îndemnat să se ferească de orice pricină care atrage pedeapsa și îl lipsește de răsplată.

Versetele 34 la 41

Allah Preaînaltul vestește ceea ce le-a pregătit celor care se feresc de necredință și de păcate: felurite desfătări și o viață lipsită de necazuri, în apropierea Celui mai Generos dintre cei generoși. Înțelepciunea Sa nu cere ca El să-i facă pe cei temători, care I se supun Domnului lor, Îi urmează porunca și caută mulțumirea Sa, asemenea nelegiuiților care s-au afundat în nesupunere față de El, în tăgăduirea versetelor Sale, în dușmănia față de trimișii Săi și în lupta împotriva celor apropiați Lui. Cel care socotește că El le va da aceeași răsplată a judecat rău: judecata lui este neadevărată și părerea lui este stricată.

Dacă nelegiuiții pretind aceasta, ei nu au niciun sprijin pentru pretenția lor. Nu au o Carte pe care o învață și o citesc, din care să afle că sunt dintre locuitorii Paradisului și că vor avea tot ceea ce cer și aleg. Nu au de la Allah vreun legământ sau jurământ care să-L lege până în Ziua Învierii, potrivit căruia vor primi ceea ce hotărăsc. Nu au nici asociați și ajutoare care să le împlinească dorințele. Dacă au asociați și ajutoare, să-i aducă, dacă sunt sinceri! Se știe că toate acestea lipsesc. Ei nu au o Carte, nu au de la Allah un legământ de mântuire și nu au asociați care să-i ajute. Astfel se cunoaște că pretențiile lor sunt neadevărate și stricate. Cuvintele Sale: „Întreabă-i care dintre ei chezășuiește aceasta” înseamnă: care dintre ei garantează această pretenție a cărei falsitate s-a dovedit? Nimeni nu poate să o susțină și să o garanteze.

Versetele 42 la 43

Adică atunci când va veni Ziua Învierii și se vor arăta în ea cutremurele, grozăviile și spaimele pe care mintea nu și le poate închipui, Creatorul va veni pentru a judeca între robii Săi și a-i răsplăti. El Își va descoperi Fluierul Piciorului Său cel nobil, cu care nimic nu se aseamănă, și le va arăta făpturilor din măreția și slava Sa ceea ce nu poate fi exprimat. Atunci „vor fi chemați să se prosterneze” înaintea lui Allah. Credincioșii care se prosternau de bunăvoie și prin propria alegere se vor prosterna. Nelegiuiții ipocriți vor încerca să se prosterneze, dar nu vor putea, iar spinarea lor va fi asemenea coarnelor vitelor: nu se vor putea apleca. Aceasta este o răsplată de același fel cu faptele lor. În această lume erau chemați să se prosterneze înaintea lui Allah, să-L socotească Unic și să-L adore, fiind sănătoși, fără vreo neputință, însă s-au semețit și au refuzat. Să nu întrebi despre starea lor și despre răul sfârșit pe care îl vor avea în Ziua aceea! Allah S-a mâniat pe ei, hotărârea pedepsei li s-a împlinit și toate căile de scăpare li s-au tăiat. Căindu-se ori dezvinovățindu-se în Ziua Învierii, nu vor avea niciun folos. În aceasta se află ceea ce împiedică inimile să stăruie în păcate și le îndeamnă să îndrepte lucrurile cât timp mai este cu putință.

Versetele 44 la 52

Adică: lasă-i pe seama Mea pe cei care tăgăduiesc Coranul cel măreț, căci Mie Îmi revine să-i răsplătesc. Nu cere să li se grăbească pedeapsa! „Noi îi vom atrage treptat spre pieire, fără ca ei să știe.” Îi înzestrăm cu averi și copii și le dăm din belșug mijloace de trai și fapte, pentru ca ei să se amăgească și să stăruie în ceea ce îi vatămă. Acesta este planul lui Allah împotriva lor. Planul lui Allah împotriva dușmanilor Săi este trainic și puternic: răul și pedeapsa lor ajung la cea mai mare măsură.

„Sau le ceri vreo plată, astfel încât ei sunt împovărați de o datorie?” Nu există niciun motiv pentru îndepărtarea lor de tine și pentru refuzul lor de a te crede. Tu îi înveți și îi chemi la Allah numai pentru binele lor, fără să le ceri din averea lor vreo plată care să le fie apăsătoare.

„Sau au ei știința celor nevăzute și o scriu?” Oare au găsit în lucrurile nevăzute pe care le cunosc că ei sunt pe adevăr și că vor avea răsplată la Allah? Nu așa stau lucrurile, ci starea lor este aceea a omului încăpățânat și nedrept.

Nu mai rămâne decât răbdarea față de vătămările lor, suportarea celor ce vin din partea lor și stăruința în chemarea lor. De aceea, El a spus: „Rabdă, așadar, hotărârea Domnului tău”, adică ceea ce El a hotărât prin Lege și prin decretul Său. Hotărârea care aduce ceva dureros trebuie întâmpinată cu răbdare, nu cu nemulțumire și neliniște. Iar hotărârea legiuită trebuie întâmpinată cu primire, supunere și ascultare deplină față de porunca Sa. Cuvintele Sale: „Și nu fi asemenea celui înghițit de pește” se referă la Yunus, fiul lui Matta, binecuvântarea și pacea fie asupra lui. Adică nu-i semăna în starea care l-a făcut să ajungă închis în pântecele peștelui: el nu a avut față de neamul său răbdarea care i se cerea și a plecat mânios pe Domnul său, până când s-a urcat într-o corabie pe mare. Când corabia s-a îngreunat de cei aflați în ea, oamenii au tras la sorți cine să fie aruncat, ca să le ușureze povara. Sorții au căzut asupra lui, iar peștele l-a înghițit, el fiind vrednic de mustrare.³⁷

Cuvintele Sale: „Când a strigat, apăsat de mâhnire” înseamnă fie că era în pântecele peștelui, care îl închisese în strâmtoarea lui, fie că a strigat copleșit de griji și de mâhnire. El a spus: „Nu există altă divinitate în afară de Tine! Slavă Ție! Eu am fost dintre cei nedrepți” [al-Anbiya 21:87]. Allah i-a răspuns rugăciunii, iar peștele l-a aruncat din pântecele lui pe pământul pustiu, pe când era bolnav. Allah a făcut să crească deasupra lui o plantă de dovleac. De aceea, El a spus aici: „Dacă nu l-ar fi ajuns un har de la Domnul său, ar fi fost aruncat pe pământul pustiu”, adică pe un pământ gol, „vrednic de mustrare”. Însă Allah l-a cuprins cu îndurarea Sa, astfel încât a fost aruncat acolo vrednic de laudă, iar starea lui a devenit mai bună decât cea de dinainte. De aceea, El a spus: „Însă Domnul său l-a ales”, adică l-a ales dintre ceilalți, l-a apropiat și l-a curățit de orice întinare, „și l-a făcut dintre cei drepți”: cei ale căror fapte, vorbe, intenții și stări sunt drepte.

Profetul nostru Muhammad, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui, a împlinit această poruncă și a răbdat hotărârea Domnului său cu o răbdare pe care nimeni dintre făpturi nu a egalat-o. Allah i-a dăruit sfârșitul cel bun, iar sfârșitul cel bun este al celor temători. Dușmanii lui nu au izbutit împotriva lui decât ceea ce s-a întors spre răul lor. Ei au dorit până și să-l doboare „cu privirile lor”, adică să-l lovească cu privirile lor, din pizma, ranchiuna și furia lor. Acesta a fost capătul vătămării prin fapta pe care au putut să i-o pricinuiască, iar Allah l-a ocrotit și l-a sprijinit. Cât despre vătămarea prin vorbe, ei spuneau despre el ceea ce le insuflau inimile lor: uneori spuneau că este nebun, alteori poet, iar alteori vrăjitor. Allah Preaînaltul a spus: „Însă acesta nu este decât o pomenire pentru lumi.” Adică acest Coran măreț, această Pomenire plină de înțelepciune, nu este decât o pomenire pentru lumi, prin care își amintesc cele de folos pentru religia și viața lor lumească. Lauda Îi aparține lui Allah.