Tafsir as-Saʿdī — Volumul 10

Sura al Muddaththir

Versetele 1 la 56

Revelată la Mecca

Versetele 1 la 7

S-a arătat mai înainte că al-Muzzammil și al-Muddaththir au același înțeles și că Allah i-a poruncit Trimisului Său, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, să se străduiască în adorarea lui Allah, atât prin faptele al căror folos se limitează la el, cât și prin cele al căror folos se răsfrânge asupra altora. Mai înainte i-au fost poruncite formele alese de adorare al căror folos se limitează la el și răbdarea față de vătămarea poporului său. Aici i-a poruncit să vestească deschis chemarea și să se ridice pentru a avertiza. A spus: „Ridică-te”, adică plin de hotărâre și vioiciune, „și avertizează” oamenii prin cuvintele și faptele prin care se atinge scopul. Lămurește starea lucrului împotriva căruia îi avertizezi, pentru ca aceasta să îi îndemne mai puternic să îl părăsească.

„Pe Domnul tău preamărește-L!” Adică preamărește-L prin afirmarea unicității Sale. Fă ca scopul avertizării tale să fie căutarea Feței lui Allah și ca robii să Îl preamărească și să I se închine.

„Veșmintele tale curăță-le!” Este posibil ca prin veșminte să se înțeleagă toate faptele sale. Curățarea lor înseamnă să le facă sincere, să le împlinească cu credincioșie în chipul cel mai desăvârșit și să le curețe de tot ceea ce le anulează, le strică sau le micșorează, precum asocierea de parteneri lui Allah, ostentația, ipocrizia, admirația de sine, mândria, nepăsarea și celelalte lucruri de care robului i se poruncește să se ferească în adorarea sa. În aceasta intră și curățarea hainelor de necurăție, căci ea ține de desăvârșirea curățirii faptelor, mai ales în rugăciune. Mulți învățați au spus că îndepărtarea necurăției de pe haine este una dintre condițiile rugăciunii.

Este posibil, de asemenea, ca prin veșminte să se înțeleagă hainele cunoscute sub acest nume și ca lui să i se fi poruncit să le curețe de toate necurățiile, în toate împrejurările și mai ales la intrarea în rugăciune. Dacă i s-a poruncit curățirea celor din afară, atunci curățirea celor din afară întregește curățirea lăuntrică.

„De întinăciune îndepărtează-te!” Este posibil ca prin întinăciune să se înțeleagă idolii și chipurile cărora li se aducea adorare alături de Allah. I s-a poruncit să se îndepărteze de ei, să se dezică de ei și de cuvintele și faptele care li se atribuie. Este posibil ca prin întinăciune să se înțeleagă toate faptele și cuvintele rele. Atunci aceasta este o poruncă de a părăsi păcatele mici și mari, pe cele văzute și pe cele ascunse. Aici intră asocierea de parteneri lui Allah și tot ceea ce este mai puțin grav decât ea.

„Nu dărui pentru a primi mai mult!” Adică nu le reproșa oamenilor binefacerile religioase sau lumești pe care le-ai făcut pentru ei, socotind că sunt multe și văzându-te, din pricina lor, mai presus de ei. Dimpotrivă, fă-le oamenilor bine atât cât poți, uită de binefacerea ta față de ei și caută-ți răsplata la Allah Preaînaltul. Poartă-te la fel cu cel căruia i-ai făcut bine și cu ceilalți.

S-a mai spus că înțelesul este să nu dai cuiva ceva dorind ca el să te răsplătească printr-un lucru mai mare. În acest caz, porunca îi este specifică Profetului, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui.

„Și pentru Domnul tău fii răbdător!” Adică așteaptă răsplata pentru răbdarea ta și urmărește prin ea Fața lui Allah Preaînaltul.

Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra lui, a împlinit porunca Domnului său și s-a grăbit să o îndeplinească. I-a avertizat pe oameni și le-a lămurit, prin semnele clare, toate cerințele dumnezeiești. L-a preamărit pe Allah Preaînaltul și a chemat făpturile să Îl preamărească. Și-a curățat faptele văzute și ascunse de orice rău și s-a îndepărtat de tot ceea ce era adorat în afara lui Allah și de ceea ce era adorat alături de El, dintre idoli și cei care li se închinau, precum și de rău și de oamenii lui. După binefacerea lui Allah, lui i se datorează binefacerea adusă oamenilor, fără să le ceară pentru aceasta răsplată sau mulțumire. A arătat cea mai deplină răbdare pentru Domnul său: a răbdat în ascultarea de Allah, în abținerea de la neascultare și în fața hotărârilor Sale dureroase, până i-a întrecut pe trimișii înzestrați cu hotărâre puternică. Binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui și asupra lor tuturor.⁵²

Versetele 8 la 10

Adică atunci când se va sufla în trâmbiță pentru ridicarea din morminte și adunarea făpturilor la înviere, „aceea va fi atunci o zi grea”, din pricina numeroaselor ei spaime și greutăți, „deloc ușoară pentru necredincioși”, căci ei își vor pierde orice nădejde în bine și vor fi siguri de pieire și nimicire. Din aceasta se înțelege că ea le va fi ușoară credincioșilor, așa cum Allah Preaînaltul a spus: „Necredincioșii vor spune: Aceasta este o zi grea!” [al-Qamar 54:8].

Versetele 11 la 31

Aceste versete au fost revelate despre al-Walid ibn al-Mughirah, care se împotrivea cu îndârjire adevărului și Îi declara război lui Allah și Trimisului Său, ridicându-se împotriva lor. Allah l-a mustrat așa cum nu l-a mustrat pe altul. Aceasta este răsplata oricui se împotrivește adevărului și îl înfruntă: în viața aceasta va avea parte de umilință, iar pedeapsa Vieții de Apoi este și mai umilitoare.⁵³

El a spus: „Lasă-Mă cu cel pe care l-am creat singur”, adică l-am creat singur, fără avere, fără familie și fără nimic altceva, apoi nu am încetat să îl cresc și să îi dăruiesc. „Căruia i-am dat avere întinsă”, adică multă, „și fii”, adică copii de parte bărbătească, „aflați alături de el”, prezenți mereu lângă el, bucurându-se de ei, împlinindu-și nevoile prin ei și aflând sprijin în ei. „Și căruia i-am înlesnit din plin toate”, adică i-am dat putere în această lume și i-am pus la îndemână mijloacele ei, până când cele căutate i s-au supus și a dobândit ceea ce poftea și dorea.

„Apoi”, în ciuda acestor binefaceri și daruri, „el râvnește să-i dau și mai mult”, adică râvnește să dobândească fericirea Vieții de Apoi, așa cum a dobândit binefacerile acestei lumi. „Nicidecum!” Lucrurile nu vor fi așa cum râvnește, ci dimpotrivă, vor fi împotriva scopului și dorinței sale. Aceasta deoarece „el s-a împotrivit cu îndârjire versetelor Noastre”: le-a cunoscut, apoi le-a tăgăduit; ele l-au chemat la adevăr, dar el nu s-a supus.

Nu i-a fost de ajuns să se îndepărteze de ele și să le întoarcă spatele, ci a început să le combată și să se străduiască să le desființeze. De aceea, Allah a spus despre el: „El a cugetat”, adică în sinea lui, „și a pus la cale” ceea ce cugetase, ca să rostească o vorbă prin care să discrediteze Coranul. „Să piară! Cum a mai pus la cale! Și iarăși, să piară! Cum a mai pus la cale!” Căci a încercat să pună la cale un lucru care nu îi stătea în putere și a cutezat la ceva ce nici el, nici cei asemenea lui nu puteau atinge. „Apoi a privit” la ceea ce avea să spună, „apoi s-a încruntat și s-a întunecat la față”. După câte se vede, aceasta venea din sila și ura sa față de adevăr. „Apoi a întors spatele și s-a arătat trufaș.”

Rodul străduinței sale cu gândul, cu fapta și cu vorba a fost că „a spus: Acesta nu este decât o vrajă transmisă de la alții! Acesta nu este decât cuvântul unui om!” Adică acesta nu este cuvântul lui Allah, ci cuvântul oamenilor, și nici măcar al oamenilor buni, ci al celor răi și nelegiuiți, al oricărui mincinos și vrăjitor. Să piară! Cât de departe este de adevăr și cât de vrednic este de pierdere și nimicire! Cum poate trece prin mintea cuiva sau cum își poate închipui un om că cel mai înalt și mai măreț cuvânt, cuvântul Domnului Generos, Glorios și Măreț, seamănă cu vorbele făpturilor sărace și nedesăvârșite? Cum îndrăznește acest mincinos îndărătnic să descrie astfel cuvântul lui Allah Preaînaltul? El nu merită decât pedeapsa cumplită și pilduitoare.⁵⁴

De aceea, Allah Preaînaltul a spus: „Îl voi arunca în Saqar. Și de unde să știi tu ce este Saqar? Nu lasă nimic și nu cruță nimic.” Adică, prin asprimea lui, nu lasă nimic din cel pedepsit fără să îl atingă. „Arzând pielea”, adică o arde, îi mistuie pe oameni în pedeapsa lui și îi chinuie prin căldura și frigul său necruțător. „Peste el sunt nouăsprezece” îngeri păzitori, aspri și puternici, care nu Îi încalcă lui Allah poruncile și fac tot ce li se poruncește.

„Nu am pus drept păzitori ai Focului decât îngeri”, din pricina tăriei și puterii lor. „Și nu am făcut din numărul lor decât o încercare pentru cei care nu cred.” Este posibil ca înțelesul să fie că numărul lor slujește pedepsei și chinului necredincioșilor în Viața de Apoi, sporindu-le pedeapsa. Pedeapsa este numită fitnah, așa cum Allah Preaînaltul a spus: „În Ziua în care vor fi chinuiți în Foc” [adh-Dhariyat 51:13].

Este posibil ca înțelesul să fie: v-am făcut cunoscut numărul lor numai pentru ca Noi să știm cine crede și cine tăgăduiește. Aceasta este susținută de ceea ce urmează: „Pentru ca aceia cărora le-a fost dată Cartea să dobândească certitudine, iar cei care cred să sporească în credință.” Când acest lucru se potrivește cu ceea ce oamenii Cărții au la ei și îl confirmă, certitudinea lor în adevăr sporește. Credincioșilor, ori de câte ori Allah le pogoară un verset pe care îl cred și îl adeveresc, le sporește credința. „Și pentru ca aceia cărora le-a fost dată Cartea și credincioșii să nu se îndoiască”, adică pentru ca îndoiala și nesiguranța să li se risipească.

Acestea sunt scopuri mărețe de care se îngrijesc oamenii înzestrați cu minte: să caute sporirea certitudinii și a credinței în orice timp și în orice chestiune a religiei și să înlăture îndoielile și închipuirile care se ridică împotriva adevărului. Allah a făcut ca ceea ce i-a pogorât Trimisului Său să împlinească aceste scopuri mărețe și să îi deosebească pe cei sinceri de mincinoși.

De aceea a spus: „Și pentru ca aceia în ale căror inimi este o boală”, adică îndoială, nesiguranță și ipocrizie, „și necredincioșii să spună: Ce a voit Allah prin această pildă?” Ei spun aceasta din nedumerire, îndoială și necredință în versetele lui Allah. Aceasta ține de călăuzirea pe care Allah o dă celui pe care îl călăuzește și de lăsarea în rătăcire a celui pe care îl lasă în rătăcire. De aceea a spus: „Astfel Allah îl lasă în rătăcire pe cine voiește și îl călăuzește pe cine voiește.” Pentru cel pe care Allah îl călăuzește, El face din ceea ce i-a pogorât Trimisului Său o îndurare și o sporire a credinței și a religiei sale. Pentru cel pe care îl lasă în rătăcire, face din ceea ce i-a pogorât Trimisului Său o sporire a nenorocirii, a nedumeririi și a întunericului.

Datoria este să primim cu supunere ceea ce Allah și Trimisul Său ne-au vestit. Căci „nimeni nu cunoaște oștirile Domnului tău”, dintre îngeri și din alte făpturi, „în afară de El”. Dacă voi nu cunoașteți oștirile Sale, iar Cel Atotștiutor și Bine Cunoscător vi le-a făcut cunoscute, trebuie să credeți vestirea Sa, fără îndoială și fără șovăială. „Aceasta nu este decât o aducere-aminte pentru oameni.” Această povață și aducere-aminte nu urmărește deșertăciunea și joaca. Scopul ei este să le amintească oamenilor ceea ce le folosește, ca să împlinească acel lucru, și ceea ce le face rău, ca să îl părăsească.

Versetele 32 la 56

Cuvântul „kalla” are aici sensul de „cu adevărat” sau este o formulă de deschidere care atrage atenția. Allah Preaînaltul a jurat pe lună, pe noapte atunci când se retrage și pe zi atunci când se luminează, căci aceste lucruri cuprind semnele mărețe ale lui Allah, care arată desăvârșirea puterii și înțelepciunii Sale, întinderea stăpânirii Sale, cuprinderea generală a milei Sale și faptul că știința Sa îmbrățișează totul.

Lucrul asupra căruia se depune jurământul este afirmația: „El este una dintre cele mai mari nenorociri.” Adică Focul este una dintre cele mai cumplite calamități și dintre lucrurile cele mai grave. Odată ce v-am făcut cunoscut acest lucru și sunteți pe deplin lămuriți asupra lui, cine dintre voi voiește să înainteze, să facă ceea ce îl apropie de Allah, îl aduce aproape de mulțumirea Sa și îl apropie de Casa cinstirii Sale. Iar cine voiește să rămână în urmă față de scopul pentru care a fost creat și față de ceea ce Allah iubește și de care este mulțumit, să săvârșească păcate și să se apropie de Gheena, așa cum Allah Preaînaltul a spus: „Spune: Adevărul este de la Domnul vostru! Cine voiește, să creadă, iar cine voiește, să nu creadă” [al-Kahf 18:29].

„Fiecare suflet este ținut chezășie pentru ceea ce a agonisit” dintre faptele rele și lucrările urâte. Adică este legat de ele și reținut din pricina lor; i-au fost prinse de gât și, prin ele, a ajuns să merite pedeapsa. „Afară de cei ai dreptei”, căci ei nu sunt ținuți astfel, ci au fost eliberați și lăsați să plece. „În grădini, ei se vor întreba despre nelegiuiți.” Adică se află în grădini în care li s-au împlinit toate dorințele și au dobândit odihnă și tihnă deplină, până când au început să se întrebe unii pe alții. Discuția lor îi conduce să întrebe despre nelegiuiți: în ce stare au ajuns și dacă au găsit ceea ce Allah le făgăduise. Unii dintre ei le spun celorlalți: „Vreți să priviți?” Atunci privesc spre ei, în mijlocul Focului, unde sunt chinuiți, și le spun: „Ce v-a adus în Saqar?” Adică ce v-a făcut să intrați în el și prin ce păcat l-ați meritat?

„Ei vor spune: Nu eram dintre cei care împlineau rugăciunea și nu-l hrăneam pe cel sărman.” Nu aveau nici sinceritate față de Cel adorat, nici binefacere și folos pentru făpturile aflate în nevoie. „Ne afundam în vorbe deșarte împreună cu cei care făceau aceasta”, adică ne afundam în neadevăr și îl foloseam pentru a ne împotrivi adevărului. „Și tăgăduiam Ziua Răsplății.” Acesta este efectul afundării în neadevăr: tăgăduirea adevărului. Iar dintre cele mai îndreptățite lucruri să fie socotite adevăr se află Ziua Răsplății, vremea răsplătirii faptelor, a arătării stăpânirii lui Allah și a judecății Sale drepte asupra tuturor făpturilor.

„Până când ne-a venit certitudinea”, adică moartea, în vreme ce stăruiam pe această cale mincinoasă. Când au murit în necredință, toate căile de scăpare li s-au închis și poarta nădejdii li s-a închis în față. „Nu le va folosi mijlocirea mijlocitorilor”, căci aceștia nu mijlocesc decât pentru cel de care Allah este mulțumit, iar Allah nu este mulțumit de faptele acestor oameni.

După ce Allah a lămurit sfârșitul celor care se împotrivesc și ceea ce li se va face, S-a întors către cei încă aflați în viață, mustrându-i și dojenindu-i: „Ce au ei de se îndepărtează de aducerea-aminte”, respingând-o și fiind nepăsători față de ea? În fuga lor puternică de ea sunt „de parcă ar fi niște măgari sălbatici speriați”, care au luat-o la fugă și se sperie unii pe alții, sporindu-și alergarea. „Care au fugit de un leu”, adică de un vânător, de un arcaș care îi urmărește, de un leu sau de ceva asemănător. Aceasta este una dintre cele mai puternice forme de fugă de adevăr.

Cu toată această fugă și îndepărtare, ei înaintează pretenții mari: „Fiecare dintre ei vrea să i se dea foi desfășurate”, pogorâte asupra lui din cer. Pretinde că nu se va supune adevărului decât astfel. Dar mint: chiar dacă le-ar veni toate semnele, tot nu ar crede până când nu ar vedea pedeapsa dureroasă. Le-au venit semnele clare, care au arătat și au lămurit adevărul; dacă în ei ar fi fost bine, ar fi crezut. De aceea a spus: „Nicidecum!” Adică nu le vom da ceea ce au cerut, căci prin aceasta nu urmăreau decât să ceară ceva menit, după socoteala lor, să-l pună pe Trimis în neputință. „Ei nu se tem de Viața de Apoi.” Dacă s-ar fi temut de ea, nu ar fi făcut ceea ce au făcut.⁵⁵

„Cu adevărat, aceasta este o aducere-aminte!⁵⁶” Pronumele se poate referi fie la această sură, fie la povața pe care o cuprinde. „Așadar, cine voiește, să ia aminte la ea”, căci i-a fost lămurită calea și i-a fost arătată dovada. „Dar voi nu voiți decât dacă voiește Allah.⁵⁷” Voia lui Allah se împlinește și cuprinde totul; niciun eveniment, mic sau mare, nu iese de sub ea. Aici se află un răspuns împotriva qadariyyah, care nu includ faptele robilor sub voia lui Allah, și împotriva jabriyyah, care pretind că robul nu are voință și nici fapta proprie în mod real, ci este constrâns la faptele sale. Allah Preaînaltul a afirmat pentru robii Săi o voință și o faptă reale și le-a făcut dependente de voia Sa.

„El este Cel de care se cuvine să vă temeți și Cel care dăruiește iertarea.” Adică El este vrednic să fie temut și adorat, căci El este Dumnezeul căruia singur I se cuvine adorarea. El este vrednic să îl ierte pe cel care se teme de El și urmărește mulțumirea Sa.

S-a încheiat. Lui Allah I se cuvin lauda și recunoștința pentru binefacere.