Tafsir as-Saʿdī — Volumul 10

Sura al Mujadilah

Versetele 1 la 22

Numită și Qad sami'a Allah. Revelată la Medina

Versetele 1 la 4

Aceste versete nobile au fost pogorâte cu privire la un bărbat dintre Ansari a cărui soție s-a plâns lui Allah și și-a susținut pricina înaintea Trimisului lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, după ce soțul ei și-o declarase oprită, în urma unei lungi vieți împreună și după ce avuseseră copii. El era un bătrân înaintat în vârstă. Ea s-a plâns lui Allah și Trimisului lui Allah de starea ei și de starea lui, a pomenit acest lucru și a stăruit asupra lui, revenind mereu. Allah Preaînaltul a spus: „Allah a auzit vorbele celei care discută cu tine despre soțul ei și se plânge lui Allah. Allah aude discuția dintre voi doi”, adică vorbele pe care vi le spuneți unul altuia. „Allah este Auzitor”: aude toate glasurile, în toate timpurile și în toate felurile nevoilor. „Văzător”: vede mersul furnicii negre pe stâncă tare, în noaptea întunecată.

Aceasta vestește desăvârșirea auzului și văzului Său, precum și cuprinderea de către ele a lucrurilor mici și mari. Totodată, aici este un indiciu că Allah Preaînaltul îi va înlătura pricina plângerii și îi va ridica necazul. De aceea a pomenit, într-un mod general, rânduiala privitoare la ea și la celelalte femei, spunând:

„Aceia dintre voi care își declară soțiile oprite pentru ei, asemănându-le cu mamele lor, să știe că ele nu sunt mamele lor. Mamele lor sunt numai cele care i-au născut” (versetul 2). Ziharul față de soție constă în faptul că bărbatul îi spune soției sale: „Tu ești pentru mine precum spatele mamei mele”, sau o aseamănă cu o altă rudă cu care îi este oprită căsătoria, ori îi spune: „Tu îmi ești oprită.” În obiceiul lor se folosea tocmai cuvântul „spate”; de aceea Allah a numit aceasta zihar și a spus: „Aceia dintre voi care își declară soțiile oprite pentru ei, asemănându-le cu mamele lor, să știe că ele nu sunt mamele lor.” Adică: cum pot rosti asemenea vorbe, despre care știu că nu corespund realității, asemănându-și soțiile cu mamele care i-au născut? Allah a arătat gravitatea și urâțenia acestei fapte și a spus: „Ei rostesc, într-adevăr, vorbe urâte și mincinoase”, adică vorbe respingătoare și neadevărate. „Iar Allah este Cel care șterge păcatele, Atoateiertător” față de cel care a săvârșit unele încălcări, dar le-a îndreptat prin căință sinceră.

„Cei care își declară soțiile oprite pentru ei, asemănându-le cu mamele lor, apoi revin asupra celor spuse” (versetul 3). Învățații au avut păreri diferite despre înțelesul revenirii. S-a spus că înseamnă hotărârea de a avea raporturi conjugale cu soția asupra căreia a rostit ziharul și că, prin simpla hotărâre, îi devine obligatorie ispășirea amintită. Dovada pentru aceasta este că Allah Preaînaltul a pomenit, în privința ispășirii, că ea trebuie împlinită înainte ca cei doi să se atingă; iar aceasta presupune deja luarea hotărârii. S-a mai spus că înseamnă raportul conjugal în sine, dovadă fiind cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Apoi revin asupra celor spuse”, iar ceea ce spuseseră privea raportul conjugal. Potrivit ambelor păreri, de îndată ce are loc revenirea, ispășirea acestei declarări drept oprit este „eliberarea unui rob”: un rob credincios, așa cum este precizat în versetul despre ucidere, bărbat sau femeie, cu condiția să nu aibă defecte care îi vatămă putința de a munci. „Înainte ca cei doi să se atingă”: bărbatul trebuie să se abțină de la raporturi cu soția asupra căreia a rostit ziharul până când împlinește ispășirea prin eliberarea unui rob. „Cu aceasta sunteți povățuiți”: rânduiala pe care v-am amintit-o vă este lămurită împreună cu avertizarea care o însoțește. Povățuirea înseamnă prezentarea rânduielii împreună cu încurajarea și avertizarea. Cel care dorește să rostească ziharul se abține de la aceasta atunci când i se amintește că trebuie să elibereze un rob. „Iar Allah este Bine Știutor a ceea ce faceți”: El răsplătește pe fiecare după fapta lui.

„Cel care nu găsește mijloacele pentru aceasta” (versetul 4), adică nu găsește un rob pe care să-l elibereze sau nu are prețul lui, trebuie „să postească două luni la rând, înainte ca cei doi să se atingă”. „Iar cel care nu poate” posti „trebuie să hrănească șaizeci de nevoiași”. Fie le dă mâncare din hrana obișnuită a ținutului, în cantitate suficientă, așa cum au spus mulți comentatori, fie îi dă fiecărui nevoiaș un mudd de grâu sau jumătate de sa' din alte alimente acceptate pentru dania de la încheierea postului, așa cum a spus un alt grup. „Aceasta”, adică rânduiala pe care v-am lămurit-o și v-am făcut-o limpede, este „pentru ca voi să credeți în Allah și în Trimisul Său”, prin ținerea acestei rânduieli și a celorlalte rânduieli și prin punerea lor în practică. Respectarea rânduielilor lui Allah și lucrarea potrivit lor fac parte din credință; mai mult, ele sunt ținta ei și prin ele credința sporește, se desăvârșește și crește. „Acestea sunt hotarele lui Allah”, care împiedică săvârșirea acelor fapte; ele nu trebuie nici încălcate, nici împlinite cu lipsuri. „Iar necredincioșii vor avea o pedeapsă dureroasă.”

În aceste versete se află mai multe rânduieli. Printre ele se numără bunătatea lui Allah față de robii Săi și grija Sa pentru ei: El a pomenit plângerea acestei femei încercate, i-a înlăturat necazul și i l-a ridicat. Mai mult, prin rânduiala Sa generală, a ridicat necazul oricărui om încercat cu o pricină asemenea acesteia.

De asemenea, ziharul privește numai declararea soției drept oprită, deoarece Allah a spus: „Soțiile lor.” Dacă un bărbat și-ar declara oprită roaba, aceasta nu ar fi zihar, ci ar face parte din declararea drept oprite a lucrurilor bune, precum mâncarea și băutura, pentru care este obligatorie numai ispășirea jurământului.

Tot dintre ele: ziharul nu este valabil față de o femeie înainte de căsătoria cu ea, pentru că, în clipa ziharului, ea nu este cuprinsă între soțiile lui, așa cum nici divorțul de ea nu este valabil, fie că îl rostește necondiționat, fie că îl leagă de o condiție.

Ziharul este oprit, deoarece Allah l-a numit „vorbe urâte și mincinoase”.

Allah a atras atenția asupra rânduielii și asupra înțelepciunii ei, pentru că a spus: „Ele nu sunt mamele lor.”

Este dezaprobat ca bărbatul să-și strige soția și să i se adreseze cu numele uneia dintre rudele cu care îi este oprită căsătoria, spunându-i, de pildă: „O, mama mea!”, „O, sora mea!” și altele asemenea, deoarece astfel o aseamănă cu persoana care îi este oprită.

Ispășirea devine obligatorie numai prin revenirea asupra celor spuse de cel care a rostit ziharul, potrivit celor două păreri amintite mai înainte, și nu prin simpla rostire a ziharului.

Pentru ispășirea prin eliberarea unui rob este de ajuns eliberarea unuia mic sau mare, bărbat sau femeie, deoarece formularea versetului este generală în această privință.

Ispășirea, dacă este prin eliberarea unui rob sau prin post, trebuie împlinită înainte ca cei doi să se atingă, așa cum a precizat Allah. Lucrurile stau diferit în cazul ispășirii prin hrănirea nevoiașilor: în timpul împlinirii acesteia sunt îngăduite apropierea și raporturile conjugale.

Poate că înțelepciunea obligativității ispășirii înaintea atingerii este că aceasta îl îndeamnă mai mult să o împlinească. Dacă își dorește raportul conjugal și știe că nu-l poate avea decât după ispășire, se grăbește să o împlinească.

Trebuie neapărat hrăniți șaizeci de nevoiași. Dacă ar aduna hrană pentru șaizeci de nevoiași și ar da-o unui singur om sau mai multora, dar mai puțini de șaizeci, aceasta nu ar fi de ajuns, deoarece Allah a spus: „Hrănirea a șaizeci de nevoiași.”

Versetul 5

Împotrivirea față de Allah și Trimisul Său înseamnă încălcarea poruncii lor și neascultarea față de ei, îndeosebi în faptele deosebit de grave, precum împotrivirea față de Allah și Trimisul Său prin necredință și dușmănia față de apropiații lui Allah. Cuvintele Sale: „Vor fi umiliți, așa cum au fost umiliți cei de dinaintea lor” înseamnă: vor fi înjosiți și făcuți de rușine, așa cum s-a făcut cu cei dinaintea lor, ca răsplată pe măsura faptelor. Ei nu au niciun argument împotriva lui Allah, căci dovada Lui deplină a fost statornicită asupra făpturilor. El a pogorât semnele limpezi și dovezile care lămuresc adevărurile și arată țelurile. Cine le urmează și lucrează după ele se află printre cei călăuziți și biruitori. „Iar necredincioșii” care le tăgăduiesc „vor avea o pedeapsă umilitoare”, adică una care îi înjosește și îi coboară. După cum s-au semețit față de semnele lui Allah, El îi va umili și îi va înjosi.

Versetele 6 la 7

Allah Preaînaltul spune: „În Ziua în care Allah îi va învia pe toți”, toate făpturile ridicându-se în grabă din mormintele lor. El le va răsplăti pentru faptele lor „și îi va înștiința despre ceea ce au făcut”, bine sau rău, pentru că El a știut acestea, le-a scris în Tableta Păstrată și le-a poruncit îngerilor nobili care veghează asupra oamenilor să le scrie. Cei care au săvârșit faptele au uitat ceea ce au făcut, însă Allah le-a ținut socoteala. „Și Allah este Martor asupra tuturor lucrurilor”: asupra celor văzute și a tainelor, a lucrurilor ascunse și a celor tăinuite.

De aceea, în versetul 7, a vestit lărgimea științei Sale și cuprinderea de către ea a tot ceea ce este în ceruri și pe pământ, mic sau mare. „Nu există vorbire în taină între trei fără ca El să fie al patrulea, nici între cinci fără ca El să fie al șaselea; nici între mai puțini sau mai mulți decât atât fără ca El să fie cu ei, oriunde s-ar afla.” Prin această însoțire se înțelege însoțirea prin știința și cuprinderea a ceea ce își spun în taină și ascund între ei. De aceea a spus: „Allah este Știutor al tuturor lucrurilor.” Apoi Preaînaltul a spus:

Versetele 8 la 9

Vorbirea în taină este discuția tăinuită între doi sau mai mulți. Ea poate fi despre bine și poate fi despre rău. Allah le-a poruncit credincioșilor să vorbească în taină despre bine, un nume care cuprinde orice bine, orice ascultare și orice împlinire a drepturilor lui Allah și ale robilor Săi, și despre teama de Allah, care aici este un nume ce cuprinde părăsirea tuturor lucrurilor oprite și a păcatelor. Credinciosul împlinește această poruncă dumnezeiască; de aceea nu-l găsești vorbind în taină sau rostind decât ceea ce îl apropie de Allah și îl îndepărtează de mânia Lui. Nelegiuitul, în schimb, tratează cu ușurință porunca lui Allah și vorbește în taină despre păcat, nedreptate și neascultare față de Trimis, asemenea fățarnicilor, a căror obișnuință și purtare față de Trimis, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, erau acestea.

Allah Preaînaltul a spus: „Când vin la tine, te salută cu un salut cu care Allah nu te-a salutat”, adică se poartă necuviincios în salutul pe care ți-l adresează. „Și își spun în sinea lor”: își tăinuiesc acele vorbe pe care Cunoscătorul celor nevăzute și al celor văzute le-a pomenit despre ei: „De ce nu ne pedepsește Allah pentru ceea ce spunem?”¹ Sensul este că ei tratează cu ușurință acest lucru și se folosesc de faptul că pedeapsa nu le este grăbită drept dovadă că vorbele lor nu sunt oprite. Allah Preaînaltul a spus, arătând că El dă răgaz, dar nu neglijează: „Le este de ajuns Gheena, în care vor arde. Și ce rău loc de întoarcere!” Adică le ajunge Gheena, care adună asupra lor orice pedeapsă și nenorocire, îi înconjoară și în care vor fi chinuiți. Și ce rău loc de întoarcere!

Cei pomeniți aici sunt fie niște fățarnici care arată în afară credința și i se adresează Trimisului, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, cu aceste vorbe, lăsând impresia că au urmărit un bine, deși mint în această privință; fie niște oameni ai Cărții care, atunci când îl salutau pe Trimisul lui Allah, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, spuneau: „As-samu alayka, ya Muhammad”, înțelegând prin aceasta: „Moartea să fie asupra ta, Muhammad!”²

Versetul 10

Allah Preaînaltul spune: „Vorbirea în taină”, adică sfătuirea în taină a dușmanilor credincioșilor împotriva credincioșilor, prin viclenie, înșelăciune și urzirea răului, „este numai de la Șeitan”, a cărui viclenie este slabă și a cărui uneltire este fără folos, „ca să-i întristeze pe cei care cred”. Acesta este țelul și scopul acestei viclenii. „Dar nu le poate face niciun rău decât cu îngăduința lui Allah”, căci Allah Preaînaltul le-a făgăduit credincioșilor că le va fi de ajuns și că le va da biruință asupra dușmanilor. Preaînaltul a spus: „Uneltirea rea nu se întoarce decât împotriva celor care o fac.” Oricât ar vorbi în taină și ar unelti dușmanii lui Allah, ai Trimisului Său și ai credincioșilor, răul acestora se întoarce asupra lor înșiși. Credincioșilor nu le face rău decât ceea ce Allah a sortit și a hotărât. „Și în Allah să se încreadă credincioșii”, adică să se sprijine pe El și să se încreadă în făgăduința Lui. Pe cel care se încrede în Allah, El îl îndestulează și îi împlinește cele privitoare la religia și la viața lui lumească.

Versetul 11

Aceasta este o învățătură de bună purtare de la Allah pentru robii Săi credincioși: atunci când se adună într-una dintre adunările lor, iar unii dintre ei sau cei nou-veniți au nevoie să li se facă loc, buna purtare cere să li se facă loc, pentru a împlini această nevoie. Aceasta nu-l vatămă cu nimic pe cel care face loc; astfel, nevoia fratelui său se împlinește fără ca el să sufere vreun rău. Răsplata este de același fel cu fapta: cui face loc, Allah îi face loc, iar cui lărgește locul pentru fratele său, Allah îi lărgește lui.³ „Și când vi se spune să vă ridicați”, adică să vă ridicați și să vă dați deoparte din locurile voastre pentru o nevoie ivită, „ridicați-vă”: grăbiți-vă să vă ridicați pentru împlinirea acelui folos. Împlinirea unor asemenea lucruri face parte din știință și din credință. Allah Preaînaltul îi înalță în trepte pe oamenii științei și ai credinței, potrivit științei și credinței cu care i-a înzestrat. „Și Allah este Bine Știutor a ceea ce faceți”: El răsplătește pe fiecare după fapta sa, dacă este bună, cu bine, iar dacă este rea, cu rău. În acest verset se află arătarea virtuții științei și a faptului că podoaba și rodul ei sunt buna purtare pe care o cere și lucrarea potrivit cerințelor ei.

Versetele 12 la 13

Allah Preaînaltul le poruncește credincioșilor să dea milostenie înainte de a vorbi între patru ochi cu Trimisul Său Muhammad, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa, pentru a-i educa, a-i învăța și pentru cinstirea Trimisului. Această cinstire este mai bună pentru credincioși și mai curată: prin ea sporesc binele și răsplata voastră și dobândiți curățarea de întinări, printre care se află lipsa de respect față de Trimis și lipsa bunei purtări față de el, prin înmulțirea discuțiilor între patru ochi care nu aduc niciun rod. Dacă omului i se poruncește să dea milostenie înainte de a-i vorbi între patru ochi, aceasta devine o măsură care îl deosebește pe cel dornic de știință și de bine: lui nu-i pasă de milostenia pe care o dă. Cât despre cel care nu are râvnă și nici dorința de bine, ci urmărește doar să vorbească mult, el se oprește astfel de la ceea ce îl împovărează pe Trimis. Aceasta îl privește pe cel care are mijloace pentru milostenie. În ceea ce-l privește pe cel care nu are mijloace, Allah nu l-a pus la strâmtoare, ci l-a iertat, l-a scutit și i-a îngăduit discuția între patru ochi fără a da mai înainte o milostenie pe care nu o poate da.

Apoi, în versetul 13, atunci când Allah, Binecuvântat și Preaînalt, a văzut teama credincioșilor și greutatea pe care le-o aducea milostenia la fiecare discuție între patru ochi, le-a ușurat lucrul și nu i-a tras la răspundere pentru părăsirea milosteniei dinaintea discuției. Cinstirea și respectul față de Trimis au rămas însă în vigoare și nu au fost abrogate, deoarece această rânduială face parte dintre cele prescrise pentru un alt scop, nefiind urmărită pentru ea însăși. Scopul era buna purtare față de Trimis și cinstirea lui. Allah Preaînaltul le-a poruncit să împlinească marile porunci urmărite pentru ele însele și a spus: „De vreme ce nu ați făcut-o”, adică nu v-a fost ușor să dați milostenia. Dar numai acest fapt nu este de ajuns, căci nu este o condiție a poruncii ca ea să-i fie ușoară robului. De aceea a legat-o de cuvintele Sale: „Iar Allah v-a iertat”, adică v-a iertat aceasta. „Atunci împliniți Rugăciunea”, cu stâlpii, condițiile, toate hotarele și îndatoririle ei, „dați dania” obligatorie din averile voastre celor îndreptățiți să o primească.

Aceste două acte de adorare sunt temeiul adorării trupești și al celei prin avere. Cine le împlinește așa cum cere Legea a împlinit drepturile lui Allah și drepturile robilor Săi. De aceea a spus după ele: „Și ascultați de Allah și de Trimisul Său.” Aceasta este cea mai cuprinzătoare dintre porunci. Ea cuprinde ascultarea față de Allah și ascultarea față de Trimisul Său prin împlinirea poruncilor lor, ferirea de cele oprite de ei, credința în cele vestite de ei și oprirea la hotarele Legii. Ceea ce contează în acestea este sinceritatea și buna împlinire. De aceea a spus: „Și Allah este Bine Știutor a ceea ce faceți.” Allah Preaînaltul le cunoaște faptele și felul în care au fost săvârșite și îi răsplătește potrivit științei Sale despre ceea ce este în piepturile lor.

Versetele 14 la 19

În versetele 14-15, Allah Preaînaltul vestește urâțenia stării fățarnicilor care îi iau drept aliați pe necredincioșii dintre iudei, creștini și alții asupra cărora Allah S-a mâniat și care au avut din plin parte de blestemul Lui. Ei nu sunt nici dintre credincioși, nici dintre necredincioși: „Șovăind între acestea, nici cu aceștia, nici cu aceia.” Nu sunt credincioși deopotrivă în afară și înlăuntru, deoarece înlăuntrul lor este alături de necredincioși; și nu sunt nici cu necredincioșii deopotrivă în afară și înlăuntru, deoarece în afară sunt cu credincioșii. Aceasta este însușirea pe care Allah le-a dat-o. Cu toate acestea, ei jură tocmai contrariul, care este minciună: jură că sunt credincioși, deși nu sunt credincioși.⁴ Răsplata acestor trădători, nelegiuiți și mincinoși este că Allah le-a pregătit o pedeapsă aspră, a cărei măsură nu poate fi cuprinsă și a cărei înfățișare nu poate fi cunoscută. „Rele sunt cele pe care le săvârșeau”, pentru că au făcut ceea ce Îl mânie pe Allah și aduce asupra lor pedeapsa și blestemul.

„Și-au luat jurămintele drept scut” (versetul 16), adică drept pavăză și apărare prin care se feresc de mustrarea lui Allah, a Trimisului Său și a credincioșilor. Din această pricină, ei s-au abătut pe ei înșiși și i-au abătut pe alții de la calea lui Allah, care este drumul pe care cine merge ajunge în Grădinile Fericirii. Iar cel care se abate de la el nu mai are decât drumul care duce la Iad. „Ei vor avea o pedeapsă umilitoare”: pentru că s-au semețit față de credința în Allah și supunerea față de semnele Sale, El i-a înjosit prin pedeapsa veșnică, ce nu le va fi ușurată nici măcar pentru o clipă și în care nu li se va da răgaz.

„Nici averile lor, nici copiii lor nu le vor folosi cu nimic în fața lui Allah” (versetul 17): nu vor îndepărta de la ei nimic din pedeapsă și nu le vor aduce nicio parte de răsplată. „Ei sunt locuitorii Focului”, cei legați de el, care nu vor ieși din el, „și vor rămâne veșnic în el”.

Cine își trăiește viața într-o anumită stare moare în ea. Așa cum fățarnicii îi amăgeau pe credincioși în lumea aceasta și le jurau că sunt credincioși, tot astfel, în Ziua Învierii, când Allah îi va învia pe toți, ei Îi vor jura lui Allah așa cum le-au jurat credincioșilor. Vor socoti, prin jurământul lor, „că se sprijină pe ceva”, deoarece necredința, fățărnicia și credințele lor deșarte au continuat să se înrădăcineze în mințile lor, puțin câte puțin, până când i-au amăgit. Au crezut că se sprijină pe ceva care are însemnătate și de care se leagă răsplata, însă ei mint în aceasta. Este cunoscut că minciuna nu poate trece drept adevăr înaintea Cunoscătorului celor nevăzute și al celor văzute.

Ceea ce li s-a întâmplat vine din faptul că Șeitan i-a luat în stăpânire, a pus mâna pe ei, le-a înfrumusețat faptele și i-a făcut să uite pomenirea lui Allah. El este dușmanul vădit, care nu le dorește decât răul: „El își cheamă tabăra numai pentru ca ei să fie dintre locuitorii Focului aprins.” „Ei sunt tabăra lui Șeitan. Și tabăra lui Șeitan este cea pierzătoare”: cei care și-au pierdut religia, viața lumească, propriile suflete și familiile.

Versetele 20 la 21

Aceasta este o făgăduință și o amenințare: amenințare pentru cel care se împotrivește lui Allah și Trimisului Său prin necredință și neascultare, că va fi părăsit și umilit, fără un sfârșit vrednic de laudă și fără vreun stindard biruitor; și făgăduință pentru cel care crede în El și în trimișii Săi și urmează cele aduse de trimiși, devenind astfel dintre cei izbânditori ai taberei lui Allah, că va avea parte de izbândă, ajutor și biruință în lumea aceasta și în Viața de Apoi. Aceasta este o făgăduință care nu va fi încălcată și nici schimbată, căci vine de la Cel Adevărat, Puternic și Atotputernic, Căruia nimic din ceea ce voiește nu Îi este cu neputință.

Versetul 22

Allah Preaînaltul spune: „Nu vei găsi un neam care crede în Allah și în Ziua de Apoi iubindu-i pe cei care se împotrivesc lui Allah și Trimisului Său.” Adică cele două nu se întâlnesc. Robul nu este credincios cu adevărat în Allah și în Ziua de Apoi decât dacă lucrează potrivit cerințelor și urmărilor credinței sale: iubirea și loialitatea față de cel care împlinește credința, precum și respingerea și dușmănia față de cel care nu o împlinește, chiar dacă ar fi omul cel mai apropiat de el. Aceasta este credința adevărată, care își dă rodul și prin care se împlinește scopul ei. Cei cu această însușire sunt aceia în ale căror inimi Allah „a înscris credința”, adică a întipărit-o, a statornicit-o și a sădit-o astfel încât nu se clatină, iar îndoielile și nedumeririle nu o ating. Allah i-a întărit „cu un duh de la El”, adică prin revelația Sa, ajutorul Său, sprijinul Său dumnezeiesc și bunătatea Sa de Domn. Ei au viață bună în acest sălaș și Grădinile Fericirii în sălașul statornic, în care se află tot ceea ce își doresc sufletele și ceea ce desfată ochii și ceea ce aleg sufletele. Ei vor avea parte de cea mai bună și mai mare fericire: Allah Își va revărsa mulțumirea asupra lor și nu Se va mai mânia niciodată pe ei. Iar ei vor fi mulțumiți de Domnul lor pentru feluritele cinstiri, răsplățile îmbelșugate, darurile bogate și treptele înalte pe care El li le va oferi, încât nu vor vedea nicio țintă mai presus de ceea ce le-a dăruit Stăpânul lor și niciun capăt dincolo de aceasta. Cât despre cel care pretinde că el crede în Allah și în Ziua de Apoi, dar, cu toate acestea, se împrietenește cu dușmanii lui Allah și îl iubește pe cel care a aruncat credința în urma sa, credința lui este doar o pretenție lipsită de realitate. Orice lucru are nevoie de o dovadă care să-l adeverească; simpla pretenție nu folosește la nimic și nu face ca acela care o susține să fie crezut. Și lauda este a lui Allah.