Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

A cere mijlocirea prin cineva înseamnă a-l face mijlocitor pentru sine. La origine, shafāʿah înseamnă a face pereche din ceea ce este singur. Ea este intervenția în folosul altuia pentru a-i aduce un bine sau a îndepărta de la el un rău.

Legătura capitolului cu Cartea tawḥīd-ului

A cere mijlocirea lui Allah pe lângă făpturile Sale înseamnă o micșorare a măreției lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul. Prin aceasta, rangul lui Allah este pus mai jos decât rangul celui pe lângă care se mijlocește: dacă rangul Său ar fi mai înalt, nu ar avea nevoie să mijlocească la el, ci i-ar porunci. Allah, Atotputernicul și Preamăritul, nu mijlocește pentru vreuna dintre făpturile Sale pe lângă alta, fiind prea Măreț și prea Înalt pentru a fi mijlocitor. De aceea, Profetul ﷺ a dezaprobat vorbele beduinului. Acesta este motivul așezării capitolului în Cartea tawḥīd-ului.

De la Jubayr ibn Muṭʿim, Allah să fie mulțumit de el, care a spus: „Un beduin a venit la Profet ﷺ și a zis: «O, Trimis al lui Allah! Oamenii sunt sleiți, familiile flămânzesc, iar averile au pierit. Cere-I, așadar, Domnului tău să ne dea ploaie. Cerem mijlocirea lui Allah pe lângă tine și mijlocirea ta pe lângă Allah». Profetul ﷺ a spus: «Slavă lui Allah! Slavă lui Allah!». A continuat să rostească slava lui Allah până când urmarea acesteia s-a văzut pe fețele însoțitorilor săi. Apoi a spus: «Vai ție! Știi tu cine este Allah? Măreția lui Allah este mai presus de aceasta. Nu se cere mijlocirea lui Allah pe lângă vreuna dintre făpturile Sale...»”. Și a menționat hadithul. Relatat de Abū Dāwūd.³⁸⁹

Cuvântul aʿrābī înseamnă un beduin, unul dintre locuitorii deșertului. De obicei, beduinii au o fire aspră, fiind mai predispuși să nu cunoască hotarele celor pe care Allah le-a pogorât.

Cuvintele „oamenii sunt sleiți, familiile flămânzesc, iar averile au pierit”: „sunt sleiți” înseamnă că au slăbit. Familiile au flămânzit și averile au pierit din lipsa ploii și a belșugului. Oamenii au slăbit din pricina slăbirii puterii sufletești și morale care se produce când nu există belșug; familiile au flămânzit din lipsa hranei, iar animalele au pierit fiindcă nu au găsit pășune.

Cuvintele „cere-I Domnului tău să ne dea ploaie” înseamnă: roagă-L pe Allah să ne adape. Aceasta este îngăduită, fiindcă a-i cere să se roage cuiva a cărui rugă se speră că va fi primită este unul dintre mijloacele de primire a rugii.

Cuvintele „cerem mijlocirea lui Allah pe lângă tine” înseamnă: Îl punem ca intermediar între noi și tine pentru ca tu să-L rogi pe Allah pentru noi. Aceasta presupune că a pus rangul lui Allah mai jos decât rangul Trimisului ﷺ.

Cuvintele „și cerem mijlocirea ta pe lângă Allah” înseamnă: îți cerem să mijlocești pentru noi la Allah, rugându-L pentru noi. Aceasta este corectă.

Cuvintele „Slavă lui Allah! Slavă lui Allah!” au fost rostite de Profet ﷺ fiindcă socotea gravă această afirmație și o dezaproba, preamărindu-L pe Allah, Atotputernicul și Preamăritul, mai presus de ceea ce nu I se cuvine: să fie pus ca mijlocitor între făpturi și Trimisul ﷺ. Subḥān este un nume de acțiune aflat la acuzativ ca complement absolut al verbului sabbaḥa–yusabbiḥu, al cărui nume de acțiune este tasbīḥ. Când un cuvânt exprimă sensul numelui de acțiune fără să aibă toate literele sale, este un ism maṣdar: de exemplu kalām pentru kallama, al cărui nume de acțiune este taklīm, și salām pentru sallama, al cărui nume de acțiune este taslīm. Subḥān este un complement absolut care stă întotdeauna la acuzativ, cu verbul său omis; nu se folosește împreună cu verbul. Nu se spune sabbaḥtu Allāha subḥānan decât rareori, în poezie și altele asemenea. Tasbīḥ înseamnă a-L socoti pe Allah mai presus de orice lipsă, defect, asemănare cu făptura sau alte lucruri asemenea lor.

Dacă dorești, poți cuprinde asemănarea cu făptura în noțiunile de lipsă și defect, fiindcă asemănarea cu ceea ce este imperfect este ea însăși o imperfecțiune. Chiar compararea a ceea ce este desăvârșit cu ceea ce este imperfect îl micșorează, precum a spus poetul:

Nu vezi că sabia își pierde din preț când se spune că taie mai bine decât un toiag?

Cuvintele „a continuat”: când mā se așază înaintea verbului zāla, al cărui prezent este yazālu, negarea devine o afirmație care exprimă continuitatea. Așa este în cuvintele Celui Preaînalt:

Acesta n-a încetat să le fie strigătul...

, până la sfârșitul versetului, și în cuvintele Sale la prezent:

Ei vor continua să aibă păreri diferite, în afară de cei de care Domnul tău are milă

. Propoziția „rostea slava lui Allah” este predicatul lui zāla.

Cuvintele „până când urmarea acesteia s-a văzut pe fețele însoțitorilor săi” înseamnă că efectul ei li s-a arătat pe fețe și că au fost mișcați, fiindcă știau că Profetul ﷺ nu rostește tasbīḥ și nu îl repetă într-un asemenea loc decât pentru un lucru grav. Aici, omul rostise o afirmație care cuprindea o micșorare a măreției lui Allah. Profetul ﷺ L-a preamărit pe Domnul său, socotindu-L mai presus de înțelesul greșit pe care îl putea sugera expresia. De aceea, în călătorie, Trimisul ﷺ și însoțitorii săi rosteau tasbīḥ când coborau într-o vale, socotindu-L pe Allah mai presus de coborârea care îi caracteriza pe ei; când urcau pe o înălțime, rosteau takbīr, preamărindu-L pe Allah, Atotputernicul și Preamăritul,³⁹⁰ căci a Lui este măreția în ceruri și pe pământ.

Cuvântul wayḥaka, „vai ție”: wayḥ stă la acuzativ, cu un verb omis, sensul subînțeles fiind „Allah să te facă să ai parte de wayḥ”. Uneori apare în construcție posesivă, ca wayḥaka; alteori fără ea, ca wayḥan laka; și uneori la nominativ ca subiect, ca wayḥuhu sau wayḥun lahu. Wayḥ, wayl și ways sunt apropiate ca înțeles. Unii lingviști au spus însă că wayḥ exprimă compătimirea, iar wayl amenințarea. Atunci wayḥaka înseamnă: „Te compătimesc și mă înduioșez de tine”. Alții au spus că toate aceste cuvinte exprimă avertizarea. Dacă wayḥ are sensul compătimirii, vorbele sale ﷺ exprimă milă pentru omul care a rostit acea afirmație, de parcă nu ar fi cunoscut măreția lui Allah.

Cuvintele „știi tu cine este Allah?”: întrebarea exprimă preamărirea, adică măreția lui Allah este nemăsurată. Este posibil și să aibă sensul: „Nu știi cine este Allah, ci nu Îl cunoști”, întrebarea exprimând atunci o negație.

Expresia „cine este Allah?” este o propoziție interogativă care suspendă acțiunea gramaticală a verbului tadrī. Verbul darā cere două complemente directe, dar interogația îi suspendă această acțiune, iar propoziția întreagă ocupă locul celor două complemente.

Cuvintele „măreția lui Allah este mai presus de aceasta” înseamnă că rangul și măreția lui Allah depășesc ceea ce ți-ai închipuit când ai folosit acea expresie.

Cuvintele „nu se cere mijlocirea lui Allah pe lângă nimeni” înseamnă că nu I se cere să fie mijlocitor la altcineva, datorită desăvârșirii măreției și slavei Sale. Acest hadith are o slăbiciune, însă înțelesul său este corect: nimănui nu îi este îngăduit să spună „Cerem mijlocirea lui Allah pe lângă tine”.

Dacă se spune: Profetul ﷺ nu a zis oare: „Celui care cere în numele lui Allah, dați-i”?³⁹¹ Aceasta dovedește că este îngăduit să ceri în numele lui Allah, căci, dacă o asemenea cerere nu ar fi fost îngăduită, nu ar fi fost obligatoriu să i se dea celui care cere.

Răspunsul este că a cere în numele lui Allah nu presupune că rangul Celui în numele căruia se cere este mai mic decât al celui căruia i se cere, spre deosebire de mijlocire. Dimpotrivă, arată măreția rangului Celui în numele căruia se cere: când I se invocă numele într-o cerere, cel căruia i se cere dă. Totuși, unii învățați au explicat „cel care vă cere în numele lui Allah” astfel: dați-i celui care vă cere un lucru în temeiul Legii lui Allah; nu s-ar avea în vedere cel care spune „Îți cer în numele lui Allah”. Primul înțeles este însă mai corect. O formulare asemănătoare se află în vorbele îngerului: „Îți cer, în numele Celui care ți-a dăruit o culoare frumoasă a pielii”.³⁹²

⁂

Învățămintele capitolului:

Primul: el a dezaprobat vorbele celui care a spus: „Cerem mijlocirea lui Allah pe lângă tine”.

Al doilea: aceste vorbe l-au tulburat într-atât, încât aceasta s-a văzut pe chipurile companionilor săi.

Explicarea învățămintelor:

Primul: dezaprobarea vorbelor „Cerem mijlocirea lui Allah pe lângă tine”. Aceasta se desprinde din cuvintele sale „Slavă lui Allah! Știi tu cine este Allah?” și „Nu se cere mijlocirea lui Allah pe lângă vreuna dintre făpturile Sale”.

Al doilea: aceste vorbe l-au tulburat într-atât, încât aceasta s-a văzut pe chipurile companionilor săi: Aceasta se desprinde din cuvintele „A continuat să-L preamărească pe Allah până când aceasta s-a văzut pe chipurile companionilor săi”. Faptul că repeta „Slavă lui Allah!” arată că acele vorbe l-au tulburat până când efectul s-a văzut și pe chipurile companionilor. Aceasta dovedește cât de grave și de condamnabile erau vorbele respective.

Al treilea: el nu a dezaprobat vorbele „Cerem mijlocirea ta la Allah”.

Al patrulea: atragerea atenției asupra înțelesului expresiei „Slavă lui Allah!”.

Al cincilea: musulmanii îi cer lui ﷺ să se roage pentru ploaie.

Al treilea: el nu a dezaprobat vorbele „Cerem mijlocirea ta la Allah”. El a spus că nu se cere mijlocirea lui Allah pe lângă nimeni, dezaprobând acele vorbe, dar nu a dezaprobat „Cerem mijlocirea ta la Allah”. Aceasta arată că lucrul respectiv este îngăduit. Există aici o regulă: când textele menționează mai multe lucruri, le dezaprobă pe unele și păstrează tăcerea în privința altora, aceasta arată că cele nedezaprobate sunt adevărate. Un exemplu îl constituie cuvintele Celui Preaînalt:

Iar când săvârșesc o faptă rușinoasă, spun: «Așa i-am găsit pe părinții noștri, iar Allah ne-a poruncit aceasta». Spune: «Allah nu poruncește faptele rușinoase»

. El a dezaprobat vorbele lor ﴿Allah ne-a poruncit aceasta﴾, dar nu a dezaprobat ﴿Așa i-am găsit pe părinții noștri﴾, arătând astfel că această din urmă afirmație era adevărată. La fel stau lucrurile în privința numărului oamenilor peșterii: despre părerea ﴿Trei, al patrulea fiind câinele lor; și spun: cinci, al șaselea fiind câinele lor﴾, El spune că sunt ﴿presupuneri despre cele nevăzute﴾, dar păstrează tăcerea în privința părerii

Șapte, al optulea fiind câinele lor

.

Al patrulea: atragerea atenției asupra înțelesului expresiei „Slavă lui Allah!”. Cuvintele „Măreția lui Allah este mai presus” arată că El este mai presus de orice contravine acelei măreții.

Al cincilea: musulmanii îi cer să se roage pentru ploaie. Aceasta se referă la timpul vieții sale. După moartea lui, ei nu mai făceau acest lucru, deoarece propriile sale fapte și acte de adorare ﷺ încetaseră. De aceea, când a venit seceta în timpul lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb — fie Allah mulțumit de el —, el a cerut ploaie prin al-ʿAbbās, spunând: „O, Allah! Odinioară ne apropiam de Tine prin Profetul nostru, iar Tu ne dădeai ploaie. Acum ne apropiem de Tine prin unchiul Profetului nostru; dă-ne ploaie”. Apropierea lor de Allah prin Profet ﷺ consta în a-i cere să se roage pentru ei. De aceea, în unele relatări se spune că ʿUmar îi poruncea lui al-ʿAbbās, iar acesta se ridica și se ruga.

Din aceasta înțelegem cum trebuie privită povestea relatată despre un om numit al-ʿUtbī, care ședea lângă mormântul Profetului ﷺ. A venit un beduin și a spus: Pacea să fie asupra ta, Trimis al lui Allah! L-am auzit pe Allah spunând:

Dacă, atunci când și-au nedreptățit sufletele, ar fi venit la tine, I-ar fi cerut iertare lui Allah, iar Trimisul ar fi cerut iertare pentru ei, L-ar fi găsit pe Allah Primitor al căinței, Îndurător

. Am venit cerând iertare pentru păcatul meu și mijlocirea ta la Domnul meu. Apoi a început să recite:

O, tu, cel mai bun dintre cei ale căror oase au fost îngropate în câmpie, / a căror bună mireasmă a înmiresmat câmpia și colinele! Mi-aș da viața pentru mormântul în care sălășluiești: / în el se află curăția, dărnicia și noblețea.

Apoi a plecat. Al-ʿUtbī a spus: „M-a cuprins somnul și l-am văzut pe Profet ﷺ în vis. Mi-a spus: «O, ʿUtbī! Dă-i beduinului vestea că Allah l-a iertat»”.

Această relatare este falsă și nu este autentică: cel căruia i se atribuie este necunoscut, iar cei care au transmis-o de la el sunt, de asemenea, necunoscuți. Nici nu poate fi autentică, deoarece versetul spune ﴿atunci când s-au nedreptățit﴾, folosind idh, nu idhā. Idh se referă la trecut, spre deosebire de idhā. Iar companionii — fie Allah mulțumit de ei —, când au fost loviți de secetă în timpul lui ʿUmar, nu au cerut ploaie prin Trimis ﷺ, ci prin al-ʿAbbās ibn ʿAbd al-Muṭṭalib, cerându-i să se roage, în timp ce era prezent între ei.³⁹³

Alte învățăminte ale hadithului:

1. Când adresează o cerere, omul ar trebui să arate mai întâi împrejurările care trezesc compasiune față de el, după cum se vede din vorbele „Oamenii sunt sleiți de puteri”.

2. Compătimirea celui care a greșit, dacă înțelegem wayḥ ca expresie a compătimirii.

⁂