Text integral · Pasaje · 31
Mulțumirea cu jurământul pe Allah
Legătura acestui capitol cu Cartea monoteismului
A te mulțumi cu jurământul pe Allah ține de preamărirea lui Allah, deoarece acela care jură întărește lucrul pentru care jură prin preamărirea cuprinsă în jurământ: preamărirea Celui pe care se jură. A-l crede pe cel care jură ține astfel de preamărirea Celui pe care el a jurat. Prin urmare, a nu te mulțumi cu jurământul pe Allah cuprinde ceva din lipsa preamăririi lui Allah și contravine desăvârșirii monoteismului. Mulțumirea cu jurământul pe Allah se încadrează în două situații:
Prima: din punctul de vedere al Legii. Dacă jurământul îi revine pârâtului, iar el jură, trebuie primit acest jurământ potrivit judecății Legii.
A doua: din punctul de vedere al celor cunoscute prin simțuri. Dacă acela care jură este cunoscut ca sincer și demn de încredere, îi primești jurământul; dacă nu este astfel, poți refuza să te mulțumești cu el. De aceea, când Profetul ﷺ le-a spus lui Ḥuwayyiṣah și Muḥayyiṣah: „Iudeii se vor dezvinovăți în fața voastră prin cincizeci de jurăminte”, ei au spus: „Cum să primim, Trimis al lui Allah, jurămintele iudeilor?”.181 Profetul ﷺ a fost de acord cu ei în această privință.
De la Ibn ʿUmar se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Nu jurați pe părinții voștri, cel care jură pe Allah să spună adevărul, iar cel căruia i se jură pe Allah să se mulțumească, iar cel care nu se mulțumește cu jurământul pe Allah nu are legătură cu Allah”. Relatat de Ibn Mājah cu lanț bun.182
În hadith, cuvintele „Nu jurați” folosesc lā cu valoare de interdicție; de aceea, verbul este la modul jusiv prin omiterea literei nūn. Ābāʾikum este pluralul lui ab, tată, și îi cuprinde pe tată și pe bunic, oricât de sus ar urca spița. Nu este îngăduit jurământul pe ei, fiindcă este asociere, după cum s-a explicat mai înainte.183
Cuvintele sale ﷺ „Cel care jură pe Allah să spună adevărul, iar cel căruia i se jură pe Allah să se mulțumească” cuprind două porunci:
Prima poruncă este pentru cel care jură: i s-a poruncit să fie sincer. Adevărul înseamnă a informa despre ceea ce corespunde realității; opusul său este minciuna, adică a informa despre ceea ce contrazice realitatea. „Cel care jură pe Allah să spună adevărul” înseamnă să fie sincer în jurământul său. Este oare o condiție ca acesta să corespundă realității sau este suficientă convingerea probabilă?
Răspunsul este că ajunge convingerea probabilă: el poate jura pe ceea ce socotește cel mai probabil, precum omul care i-a spus Profetului ﷺ: „Pe Allah, între cele două câmpuri de lavă ale ei nu este o familie mai săracă decât a mea”. Profetul ﷺ a primit vorbele sale.184
A doua poruncă este pentru cel căruia i se jură: i s-a poruncit să primească jurământul făcut înaintea sa. Dacă pui cele două porunci împreună, cea de-a doua se aplică atunci când cel care jură este sincer. Hadithul reunește o poruncă adresată celui care jură și una adresată celui căruia i se jură. Dacă cel care jură este sincer, acela căruia i se jură trebuie să se mulțumească.
Dacă se întreabă: „Dacă este sincer, îl credem chiar dacă nu jură?”
Răspundem: jurământul întărește spusele sale.
Cuvintele sale „Cel care nu se mulțumește nu are legătură cu Allah” înseamnă: acela care nu se mulțumește cu jurământul pe Allah făcut înaintea sa nu are legătură cu Allah. Aceasta este o dezicere de el, arătând că a nu se mulțumi face parte dintre păcatele mari. Trebuie însă ținut seama de cele amintite. Am arătat că hadithul despre al-qasāmah dovedește că poți refuza să primești jurământul celui care nu este demn de încredere, tocmai fiindcă nu este demn de încredere. Dacă cineva îți jură spunând: „Pe Allah, această geantă este din lemn”, deși ea este din piele, îți este îngăduit să nu îi primești jurământul, fiindcă ești sigur că minte. Legea nu poruncește ceva care contrazice simțurile și realitatea; ea nu poruncește decât ceea ce rațiunea recunoaște ca bun și pentru care mărturisește că este corect și frumos. Chiar dacă uneori rațiunea nu cuprinde în ce măsură este bun lucrul poruncit de Lege, trebuie știut cu certitudine că Legea nu poruncește decât ceea ce este bun. Allah Preaînaltul spune:
﴿وَمَنْ أَحْسَنُ مِنَ اللَّهِ حُكْمًا لِقَوْمٍ يُوقِنُونَ﴾
Și cine este mai bun decât Allah în judecată pentru niște oameni care au certitudine?
[al-Māʾidah, 5:50]
. Dacă bunătatea vreunei judecăți a Legii îți pare neclară, învinuiește-te pe tine de neputință în înțelegere ori de neglijență. A învinui Legea nu este cu putință; ceea ce este transmis în mod autentic de la Allah și de la Trimisul Său este adevărul și cea mai bună judecată.
În acest capitol sunt câteva lecții
Lecțiile capitolului
Prima: interdicția de a jura pe părinți.
A doua: porunca adresată celui căruia i se jură pe Allah de a se mulțumi cu jurământul.
A treia: amenințarea celui care nu se mulțumește.
Prima: interdicția de a jura pe părinți, potrivit cuvintelor sale: „Nu jurați pe părinții voștri”. Interdicția indică faptul că acest lucru este oprit.
A doua: porunca adresată celui căruia i se jură pe Allah de a se mulțumi cu jurământul, potrivit cuvintelor sale: „Iar cel căruia i se jură pe Allah să se mulțumească”. Distincțiile referitoare la aceasta au fost explicate mai înainte.
A treia: amenințarea celui care nu se mulțumește, potrivit cuvintelor sale: „Iar cel care nu se mulțumește nu are legătură cu Allah”.
A patra — pe care autorul nu a menționat-o —: porunca adresată celui care jură de a spune adevărul. A spune adevărul este obligatoriu chiar și fără jurământ; atunci cum să nu fie obligatoriu când se jură?! S-a arătat mai înainte că acela care face un jurământ mincinos păcătuiește. Unii învățați au spus că acesta este jurământul cufundător în păcat (al-yamīn al-ghamūs).
Cât despre cel căruia i se jură, este el obligat să-l creadă sau nu? Situația se încadrează, în mod necesar, într-unul dintre următoarele cinci cazuri:
Primul: să știe că acela minte. Nimeni nu spune că ar fi obligat să-l creadă.
Al doilea: să fie mai probabil că acela minte. Nici în acest caz nu este obligat să-l creadă.
Al treilea: cele două posibilități să fie egale. În acest caz, este obligatoriu să-l creadă.
Al patrulea: să fie mai probabil că acela spune adevărul. Atunci este obligatoriu să fie crezut.
Al cincilea: să știe că acela spune adevărul. Atunci este obligatoriu să-l creadă.
Acestea privesc faptele care pot fi constatate prin simțuri. În ceea ce privește însă regulile Legii în judecarea litigiilor, el trebuie să accepte jurământul și să se supună consecințelor sale, deoarece aceasta ține de acceptarea hotărârii Legii, lucru obligatoriu.
Notele originale
Relatat de al-Bukhārī în al-Adab, capitolul despre cinstirea celui vârstnic (4/117), și de Muslim în al-Qasāmah, capitolul despre al-qasāmah (3/1292–1295), de la Rāfiʿ ibn Khadīj și Sahl ibn Abī Ḥathmah.
Relatat de Ibn Mājah în al-Kaffārāt, capitolul „Cel căruia i se jură pe Allah să se mulțumească” (1/679). În az-Zawāʾid s-a spus: „Transmițătorii lanțului său sunt demni de încredere”. Al-Ḥāfiẓ l-a considerat bun în al-Fatḥ (11/536), iar șeicul și imamul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, Allah să aibă milă de el, l-a considerat și el bun. Șeicul Sulaymān, Allah să aibă milă de el, l-a declarat autentic potrivit condițiilor lui Muslim în at-Taysīr (p. 596).
Relatat de al-Bukhārī (1936) și de Muslim (1111), din relatarea lui Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el.