Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Ocărârea înseamnă insulta, înfățișarea într-o lumină urâtă, blamul și altele asemenea.

Al-dahr înseamnă timpul, vremea.

Ocărârea timpului se împarte în trei categorii:

Prima: omul să urmărească doar să descrie un fapt, fără a învinui. Aceasta este îngăduită, de pildă când spune: „Ne-a obosit căldura puternică a acestei zile” sau frigul ei și altele asemenea. Faptele sunt judecate după intenții, iar o asemenea exprimare poate fi o simplă descriere a unui fapt. În această categorie intră cuvintele lui Lūṭ, binecuvântarea și pacea fie asupra lui: ﴿Aceasta este o zi grea﴾ [Hūd, 11:77].

A doua: să ocărască timpul considerând că el este cel care acționează, de pildă crezând, când îl ocărăște, că timpul este cel care întoarce lucrurile spre bine și spre rău. Aceasta este asociere majoră, deoarece a crezut că alături de Allah există un creator, atribuind întâmplările altcuiva în afară de Allah. Cine crede că alături de Allah există un creator este necredincios, după cum este necredincios cel care crede că alături de Allah există o divinitate ce merită să fie adorată.

A treia: să ocărască timpul fără a crede că el este cel care acționează. Dimpotrivă, crede că Allah este Cel care acționează, dar ocărăște timpul fiindcă în el s-a petrecut lucrul care îi displace. Aceasta este oprită, fără a ajunge la treapta asocierii. Este o nechibzuință a minții și o rătăcire în religie, deoarece, în realitate, ocara se întoarce împotriva lui Allah, Preaslăvitul. Allah Cel Preaînalt este Cel care rânduiește timpul și în el se petrece binele sau răul pe care El îl voiește; timpul nu este cel care acționează. Această ocară nu îl scoate însă pe om din credință, deoarece el nu L-a ocărât direct pe Allah Cel Preaînalt.

Cuvintele sale: „Îl ofensează pe Allah”. Ofensa nu presupune neapărat un prejudiciu. Omul este deranjat de ceea ce aude sau vede urât, fără ca aceasta să-i producă un prejudiciu. Îl deranjează un miros neplăcut, precum cel de ceapă sau usturoi, fără ca acesta să-i producă un prejudiciu. De aceea, Allah a afirmat ofensa în Coran. Cel Preaînalt spune:

Pe cei care Îl ofensează pe Allah și pe Trimisul Său, Allah i-a blestemat în această lume și în Viața de Apoi și le-a pregătit o pedeapsă umilitoare

. Iar în hadithul qudsī: „Fiul lui Ādam Mă ofensează: ocărăște timpul, iar Eu sunt timpul; Eu fac să alterneze noaptea și ziua”.¹⁹⁴ Allah a negat însă că ceva I-ar putea aduce vreun prejudiciu. Cel Preaînalt spune: ﴿Ei nu-I vor putea face lui Allah niciun rău﴾ [Āl ʿImrān, 3:176]. Iar în hadithul qudsī: „O, robi ai Mei, voi nu veți putea ajunge să-Mi faceți rău, astfel încât să-Mi dăunați”.¹⁹⁵ Relatat de Muslim.

Și cuvintele lui Allah Cel Preaînalt:

Ei spun: Nu există decât viața noastră din această lume: murim și trăim și numai timpul ne nimicește…

, până la sfârșitul versetului.¹⁹⁶

Cuvintele Celui Preaînalt:

Ei spun: Nu există decât viața noastră din această lume: murim și trăim

. Sunt vizați politeiștii care împărtășesc concepția ad-duhriyyah. În adjectivul de apartenență, forma corectă are vocala u la litera dāl, fiind unul dintre cazurile în care vocala se schimbă. Sensul este: nu există viață și existență în afară de aceasta; nu există Viață de Apoi. Unii mor, iar alții trăiesc; acesta moare și este îngropat, iar altul se naște și trăiește. Ei spun că sunt doar pântece care aduc pe lume și pământ care înghite, fără nimic în afară de acestea.

Cuvintele Sale: ﴿Și numai timpul ne nimicește﴾. Adică, potrivit lor, pieirea noastră nu se produce prin porunca și hotărârea lui Allah, ci prin trecerea anilor, pentru cel a cărui viață este lungă, și prin boli, griji și necazuri, pentru cel a cărui viață este scurtă. Așadar, în concepția lor, cel care îi nimicește este timpul.

Cuvintele Sale: ﴿Ei nu au nicio știință despre aceasta﴾. Particula mā este de negație, iar ʿilm („știință”) este subiectul nominal, al cărui predicat, lahum („ei au”), îl precedă. Negația este întărită prin min, ceea ce îi dă un sens general: ei nu au nicio știință, nici puțină, nici multă. Dimpotrivă, știința și certitudinea contrazic ceea ce spun ei.

Cuvintele Sale: ﴿Ei nu fac decât să presupună﴾. Particula in este aici de negație, fiind urmată de illā („decât”). Sensul este: ei nu fac decât să presupună.

Aici, presupunerea (ẓann) are sensul de închipuire. Presupunerea lor nu se sprijină pe o dovadă care să facă lucrul probabil, ci este o simplă închipuire, lipsită de temei. Ei nu au, așadar, nicio dovadă. Aceasta arată că ẓann poate fi folosit cu sensul de închipuire, dar este folosit și cu sensul de știință și certitudine, precum în cuvintele Celui Preaînalt: ﴿Cei care au certitudinea că Îl vor întâlni pe Domnul lor﴾ [al-Baqarah, 2:46].

Răspunsul la afirmațiile lor este următorul:

Mai întâi, afirmația lor:

Nu există decât viața noastră din această lume: murim și trăim

. Aceasta este respinsă atât de dovezile transmise, cât și de rațiune.

În ceea ce privește dovezile transmise, Cartea și Sunna arată că Viața de Apoi există și că este obligatorie credința în Ziua de Apoi, precum și faptul că robii vor avea o altă viață în afară de această viață lumească. Celelalte Cărți cerești afirmă și întăresc, de asemenea, aceasta.

În ceea ce privește rațiunea, Allah le-a impus oamenilor Islamul, chemarea la el și lupta pentru înălțarea Cuvântului lui Allah, cu tot ceea ce aceasta presupune în privința îngăduirii sângelui, averilor, femeilor și urmașilor. Nu este rațional ca, după toate acestea, oamenii să ajungă doar țărână, fără înviere, fără viață, fără răsplată și fără pedeapsă. Înțelepciunea lui Allah nu îngăduie aceasta. Cel Preaînalt spune:

Cel care ți-a impus Coranul te va aduce înapoi la un loc de întoarcere

. Adică Acela care ți-a revelat Coranul și a impus punerea lui în practică și chemarea la el te va readuce, în mod necesar, la un loc de întoarcere, unde vei primi răsplata cuvenită, așa cum o va primi fiecare om la care a ajuns chemarea.

În al doilea rând, afirmația lor: ﴿Și numai timpul ne nimicește﴾, adică doar trecerea vremii.

Aceasta este respinsă atât de dovezile transmise, cât și de ceea ce se constată prin simțuri.

În ceea ce privește dovezile transmise, Cartea și Sunna arată că dăruirea vieții și aducerea morții sunt în Mâna lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul. Allah Cel Preaînalt spune: ﴿El dă viață și aduce moartea, iar la El veți fi întorși﴾ [Yūnus, 10:56]. Iar despre ʿĪsā, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, a spus: ﴿Și îi aduc la viață pe cei morți, cu îngăduința lui Allah﴾ [Āl ʿImrān, 3:49].

În ceea ce privește ceea ce se constată prin simțuri, știm că unii rămân în viață mulți ani, precum Nūḥ, pacea fie asupra lui, și alții, fără ca timpul să-i fi nimicit. Vedem însă copii care mor în prima lună de la naștere și tineri care mor în puterea tinereții. Așadar, timpul nu este cel care le aduce moartea.

Legătura versetului cu acest capitol

Versetul menționează atribuirea întâmplărilor timpului. Cine le atribuie timpului va ajunge să-l ocărască atunci când în el se petrece ceva care îi displace.

În al-Ṣaḥīḥ, de la Abū Hurayrah, potrivit căruia Profetul ﷺ a spus: „Allah Cel Preaînalt a spus: Fiul lui Ādam Mă ofensează, ocărăște timpul, iar Eu sunt timpul; Eu fac să alterneze noaptea și ziua”.¹⁹⁷

Cuvintele sale: „În al-Ṣaḥīḥ, de la Abū Hurayrah…” și cele care urmează. Acest hadith este numit hadith qudsī, ilāhī sau rabbānī: orice relatare pe care Profetul ﷺ o transmite de la Domnul său, Atotputernicul și Preamăritul. El a fost discutat mai înainte în capitolul despre meritul monoteismului și păcatele pe care le ispășește vol. I, p. 101.

Cuvintele sale: „Allah Cel Preaînalt a spus”. Taʿālā derivă din noțiunea de înălțime. Această formă arată că El, Mărețul și Preaînaltul, este mai presus de orice lipsă și josnicie. El este mai presus prin Ființa și Atributele Sale. Acest cuvânt este mai puternic decât ʿalā („S-a înălțat”), deoarece cuprinde sensul de a fi cu totul mai presus și fără legătură cu cele pe care le spun cei care întrec măsura.

Cuvintele Sale: „Fiul lui Ādam Mă ofensează”, adică Îmi aduce o ofensă. Faptul că Allah este ofensat este afirmat și avem obligația să-l afirmăm, deoarece Allah l-a afirmat despre Sine. Noi nu Îl cunoaștem pe Allah mai bine decât Se cunoaște El Însuși. Aceasta nu este însă asemenea ofensei aduse unei făpturi, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Nu este nimic asemenea Lui, iar El este Cel care aude totul, Cel care vede totul

. În acest verset, negația precedă afirmația, pentru ca afirmația să ajungă la o inimă lipsită de închipuirea asemănării. Astfel, afirmația este înțeleasă într-un mod vrednic de El, Cel Preaînalt: El nu are seamăn în Atributele Sale, după cum nu are seamăn în Ființa Sa. Nimic din ceea ce Allah a spus despre Sine nu admite posibilitatea asemănării cu făpturile. Dacă posibilitatea unei asemenea asemănări ar fi admisibilă în Cuvântul Său, Preaslăvitul, și în cuvintele Trimisului Său privitoare la felul în care S-a descris, ar fi admisibilă și posibilitatea necredinței în Cuvântul Său și în cuvintele Trimisului Său.

Cuvintele Sale: „Fiul lui Ādam” îi cuprind atât pe bărbați, cât și pe femei. Ādam este părintele omenirii. Allah Cel Preaînalt l-a creat din lut, l-a plăsmuit, a suflat în el din duhul Său, le-a poruncit îngerilor să se prosterneze înaintea lui și l-a învățat toate numele.

Să știi că este regretabil că există o concepție rătăcitoare și necredincioasă: aceea că oamenii provin dintr-o maimuță, nu din lut, apoi au evoluat până au ajuns în starea de acum și că, odată cu trecerea anilor, ar putea evolua până să devină îngeri. Fără îndoială, această afirmație este necredință și o tăgăduire vădită a Coranului. Avem obligația să o dezaprobăm cu hotărâre și să nu o acceptăm în manualele școlare. Celui care susține această concepție i se spune: „Dimpotrivă, tu ești o maimuță cu chip de om, iar cazul tău este asemenea celor spuse de poet:”

Când ne amintim de Ādam și de faptele lui, / de cum și-a măritat cele două fiice cu cei doi fii, în desfrânare, / înțelegem că făpturile sunt din urmașii unui desfrânat / și că toți oamenii își au obârșia în adulter.

Un învățat i-a răspuns astfel: „Tocmai ai recunoscut că ești născut din adulter. Mărturisirea ta împotriva propriei persoane este acceptată, dar împotriva altora nu este acceptată. Cazul tău este asemenea celor spuse de poet:”

Tot astfel, mărturisirea omului îl obligă pe el însuși, / dar în privința altuia nu are valoare, după cum a venit Legea noastră.

În realitate, mă doare însă că asemenea lucruri se află la îndemâna tinerilor noștri. Unii oameni le-au primit ca pe ceva posibil, deși nu cuprind decât neadevăr, minciună și o insinuare strecurată printre musulmani, prin punerea la îndoială a celor spuse de Allah despre crearea lui Ādam și a urmașilor săi.

Trebuie să ne ferim și de expresia „gândire islamică”. Prin ea, facem din Islam un ansamblu de idei care pot fi acceptate sau respinse. Acesta este un mare pericol, introdus printre noi de dușmanii Islamului fără să ne dăm seama. Islamul este o Lege de la Allah, nu gândirea unei făpturi.

Cuvintele Sale: „Ocărăște timpul”. Propoziția arată cauza ofensei sau o explică: prin faptul că ocărăște timpul, adică îl insultă, îl înfățișează ca urât, îl învinuiește și poate chiar îl blestemă — Allah să ne ferească —, omul Îl ofensează pe Allah. Al-dahr înseamnă timpul, vremea, iar categoriile ocărârii timpului au fost explicate mai înainte.

Cuvintele Sale: „Iar Eu sunt timpul”, adică: Eu sunt Cel care cârmuiește și rânduiește timpul, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Aceste zile le facem să se succeadă între oameni

și cuvintelor din hadith: „Eu fac să alterneze noaptea și ziua”. Noaptea și ziua alcătuiesc timpul. Nu se spune că Allah ar fi timpul însuși. Cine spune aceasta Îl face pe Creator făptură, iar pe Cel care face să alterneze (muqallib, cu vocala i la lām), ceva care este făcut să alterneze (muqallab, cu vocala a la lām).

Dacă se întreabă: „Oare folosirea sensului figurat nu este exclusă în Cuvântul lui Allah, în cuvintele Trimisului Său și în limbă?”

Răspunsul este că expresia este folosită în sens propriu, potrivit înțelesului arătat de context și de indicii. Aici, în vorbire este subînțeles un cuvânt: „Eu sunt Cel care face să alterneze timpul”, deoarece El a explicat aceasta spunând: „Eu fac să alterneze noaptea și ziua”. Noaptea și ziua alcătuiesc timpul. Rațiunea nu poate face din Creatorul care acționează făptura asupra căreia se acționează, nici din Cel care face să alterneze ceva chiar lucrul făcut să alterneze.

Astfel înțelegi greșeala celui care a spus că al-Dahr se numără printre Numele lui Allah, precum Ibn Ḥazm, Allah să aibă milă de el, care a spus: „Al-Dahr se numără printre Numele lui Allah”. Aceasta arată neatenție față de sensul acestui hadith și față de principiul privitor la Numele lui Allah. În ceea ce privește sensul hadithului, cei care ocărau timpul nu urmăreau să-L ocărască pe Allah, ci urmăreau să ocărască vremea. Prin al-dahr, ei înțelegeau timpul.

Cât despre principiul privitor la Numele lui Allah, acestea trebuie să fie cele mai frumoase, adică să atingă desăvârșirea frumuseții. Numele trebuie să cuprindă un atribut și un înțeles care să fie cele mai alese dintre atributele și înțelesurile indicate de acel cuvânt. De aceea, nu vei găsi niciodată printre Numele lui Allah Cel Preaînalt un nume nederivat, lipsit de un asemenea înțeles descriptiv. Un astfel de nume nu cuprinde un înțeles care să fie mai frumos sau mai puțin frumos, pe când toate Numele lui Allah sunt cele mai frumoase. Rezultă, în mod necesar, că ele indică înțelesuri. Al-dahr este unul dintre numele timpului și nu are alt înțeles decât acela de a numi timpul. Prin urmare, este exclus să fie un Nume al lui Allah Cel Preaînalt, din două motive:

Primul: contextul hadithului respinge categoric această interpretare.

Al doilea: Numele lui Allah sunt cele mai frumoase, iar al-dahr este un nume nederivat care nu cuprinde alt înțeles decât acela de a numi vremurile.

El nu cuprinde, așadar, un înțeles care să poată fi descris drept cel mai frumos. Prin urmare, nu se numără printre Numele lui Allah Cel Preaînalt, ci înseamnă timpul. Cel care face să alterneze timpul este însă Allah. De aceea a spus: „Eu fac să alterneze noaptea și ziua”.

Cuvintele Sale: „Eu fac să alterneze noaptea și ziua” se referă la ele însele și la cele care se petrec în ele. Noaptea și ziua trec de la lungime la scurtime și la egalitate, iar întâmplările se schimbă în fiecare oră, zi, săptămână, lună și an. Cel Preaînalt spune:

Spune: O, Allah, Stăpân al stăpânirii! Tu dai stăpânirea cui voiești și iei stăpânirea de la cine voiești; îl înalți pe cine voiești și îl umilești pe cine voiești. În Mâna Ta este binele. Tu ai putere asupra tuturor lucrurilor

. Acesta este un lucru vădit. În această alternare există o înțelepciune care ni se poate arăta sau nu, deoarece înțelepciunea lui Allah este mai cuprinzătoare decât pot cuprinde mințile noastre. Însăși manifestarea stăpânirii lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul, și a puterii Sale depline ține de înțelepciunea Sa, pentru ca omul să se teamă de Cel care are această stăpânire și putere, să-L implore cu smerenie și să caute adăpost la El.

Într-o altă relatare: „Nu ocărâți timpul, căci Allah este timpul”.¹⁹⁸

Cuvintele sale: „Într-o altă relatare: «Nu ocărâți timpul, căci Allah este timpul»”. Folosul acestei relatări este că exprimă în mod explicit interdicția de a ocărî timpul.

Cuvintele sale: „Căci Allah este timpul”. Într-un exemplar apare: „Căci timpul este Allah”. Forma corectă este: „Căci Allah este timpul”.

Cuvintele sale: „Căci Allah este timpul” înseamnă: Allah este Cel care cârmuiește și rânduiește timpul. Aceasta este motivarea interdicției. Elocvența Cuvântului lui Allah și a cuvintelor Trimisului Său se arată și în însoțirea regulii de cauza ei: pentru a lămuri înțelepciunea, pentru a spori liniștea sufletească și pentru ca acea cauză să se poată aplica și altor cazuri, atunci când ceea ce este motivat este o regulă. Acestea sunt trei foloase ale însoțirii regulii de cauza ei.

Învățămintele capitolului

Prima: interdicția de a ocărî timpul.

A doua: numirea acestui lucru drept ofensă adusă lui Allah.

A treia: reflecția asupra cuvintelor: „Căci Allah este timpul”.

A patra: omul poate fi un ocărâtor chiar dacă nu a urmărit aceasta în inima sa.

Învățămintele capitolului

Prima: interdicția de a ocărî timpul, potrivit cuvintelor sale: „Nu ocărâți timpul”.

A doua: numirea acestui lucru drept ofensă adusă lui Allah. Ea se desprinde din cuvintele Sale: „Fiul lui Ādam Mă ofensează”.

A treia: reflecția asupra cuvintelor: „Căci Allah este timpul”. Dacă reflectăm asupra lor, înțelegem că sensul este că Allah face să alterneze timpul și îl rânduiește, nu că Allah ar fi timpul însuși. Aceasta a fost explicată mai înainte.

A patra: omul poate fi un ocărâtor chiar dacă nu a urmărit aceasta în inima sa. Ea se desprinde din cuvintele Sale: „Fiul lui Ādam Mă ofensează: ocărăște timpul”, fără să fie menționată o intenție. Dacă șeicul s-ar fi exprimat spunând că omul poate să-L ofenseze pe Allah fără a fi urmărit aceasta, ar fi fost mai limpede și mai corect, deoarece Allah a spus explicit: „Ocărăște timpul”, iar o faptă nu îi este atribuită decât celui care a urmărit să o facă.

Șeicul, Allah să aibă milă de el, nu a menționat unele învățăminte, printre care tâlcuirea versetului din sura al-Jāthiyah, discutată mai înainte.