Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Cuvintele «Din shirk»: min exprimă o parte, adică una dintre formele de shirk.

Cuvântul «Lumea aceasta» este complementul lui irādah, deoarece irādah este un substantiv verbal legat de subiectul său printr-o construcție genitivală. Pentru a afla dacă substantivul verbal este legat de subiect sau de complement, transformă-l într-un verb la prezent precedat de an. Dacă spunem «Capitol: face parte din shirk ca omul să dorească lumea aceasta prin fapta sa», omul este subiectul. Așadar, irādah este substantivul verbal legat de subiectul său, iar «Lumea aceasta» este complementul direct.

Titlul capitolului poate fi înțeles în trei feluri:

Primul: că ar repeta capitolul precedent. Este însă puțin probabil ca autorul să scrie două titluri succesive pentru același înțeles.

Al doilea: că precedentul capitol este mai restrâns decât acesta, fiind dedicat ostentației, în timp ce acesta este mai general. Această înțelegere este posibilă.

Al treilea: că acest capitol tratează un fel de faptă distinct de cel al capitolului precedent. Acesta este sensul aparent. În capitolul precedent, omul lucrează din ostentație, dorind să fie lăudat pentru adorare și să se spună despre el că este un adorator, fără a urmări un folos material. În acest capitol, el nu dorește să fie lăudat pentru adorare și nu urmărește să fie văzut. Îl adoră pe Allah numai pe El, dar dorește ceva din această lume: avere, rang, sănătate pentru sine, pentru familia și copiii săi și altele asemenea. Prin fapta sa urmărește un folos în această lume, fiind nepăsător față de răsplata Vieții de Apoi.

Exemple care arată cum urmărește omul lumea aceasta prin faptele sale:

1. Să urmărească bani, precum cel care face chemarea la rugăciune pentru a primi salariul muezinului sau împlinește pelerinajul pentru a primi bani.

2. Să urmărească un rang, precum cel care învață la o facultate pentru a primi diploma și a avansa în rang.

3. Să urmărească îndepărtarea răului, a bolilor și a nenorocirilor, precum cel care Îl adoră pe Allah pentru ca El să-l răsplătească în această lume prin iubirea oamenilor față de el, prin îndepărtarea răului și prin altele asemenea.

4. Să-L adore pe Allah dorind să atragă asupra sa iubirea și prețuirea oamenilor.

Există multe alte exemple.

Atenționare:

Dacă se întreabă: intră aici cei care învață la facultăți sau în alte locuri, urmărind o diplomă ori un rang prin învățătura lor?

Răspunsul este că intră aici dacă nu urmăresc un scop religios îngăduit. Le spunem, așadar:

Întâi: nu urmăriți rangul lumesc, ci folosiți aceste diplome ca mijloc de a lucra în domenii folositoare oamenilor. În vremea de astăzi, locurile de muncă depind de diplome, iar oamenii nu pot ajunge să le fie de folos făpturilor decât prin acest mijloc. Astfel, intenția este sănătoasă.

În al doilea rând: cel care dorește cunoașterea pentru ea însăși poate să nu o găsească decât în facultăți; atunci intră la facultate sau într-o instituție asemănătoare pentru acest scop. Cât despre rang, acesta nu îl preocupă.

În al treilea rând: dacă omul urmărește prin fapta sa ambele binefaceri, binele acestei lumi și binele Vieții de Apoi, nu este nimic împotriva lui. Allah spune:

Celui care se teme de Allah, El îi face o ieșire și îi dăruiește hrană de unde nu se așteaptă

. L-a îndemnat astfel la evlavie pomenind ieșirea din orice strâmtorare și hrana venită de unde nu se așteaptă.

Dacă se întreabă: cum poate fi numit sincer cel care urmărește lumea aceasta prin fapta sa, de vreme ce dorește, de pildă, bani?

Răspunsul este că a închinat adorarea numai lui Allah, fără să-i urmărească deloc pe oameni prin ea. Nu a dorit să fie văzut și lăudat de ei, ci a urmărit un lucru material. Sinceritatea sa nu este deplină, fiindcă are în ea asociere, dar aceasta nu este asemenea asocierii prin ostentație, când omul dorește să fie lăudat pentru apropierea de Allah. Acesta nu a urmărit lauda oamenilor, ci un alt lucru inferior.

Nu este nimic împotriva faptului ca omul să se roage în rugăciunea sa și să-I ceară lui Allah avere. Dar să nu împlinească rugăciunea numai pentru aceasta, căci este o treaptă joasă. Cât despre căutarea binelui în această lume prin mijloace lumești, precum vânzarea, cumpărarea și agricultura, nu este nimic oprit în ea. Principiul este să nu rezervăm în actele de adorare o parte pentru această lume. Judecata asupra adorării amestecate cu ostentație a fost cercetată mai înainte, în capitolul despre ostentație.

Observație:

Unii oameni, când vorbesc despre folosul actelor de adorare, îl transformă în folos lumesc. De pildă, spun că rugăciunea este mișcare și folos pentru nervi, iar postul ajută la înlăturarea umezelii și la rânduirea meselor. Nu trebuie însă să facem din folosul lumesc temeiul principal. Allah nu a pomenit aceasta în Cartea Sa, ci a spus că rugăciunea oprește de la faptele rușinoase și de la rău, iar despre post că este un mijloc al evlaviei. Folosul religios al adorării este cel principal, iar folosul lumesc este secundar. Totuși, atunci când vorbim în fața oamenilor de rând, le vorbim despre laturile religioase. Dacă vorbim cu cineva care nu este convins decât de un lucru material, îi vorbim atât despre laturile religioase, cât și despre cele lumești. Fiecărei împrejurări îi este potrivit un anumit cuvânt.

Și cuvântul Celui Preaînalt:

Celor care doresc viața acestei lumi și podoaba ei le vom răsplăti pe deplin faptele în ea

,¹¹⁵ până la sfârșitul versetului.

Cuvintele Celui Preaînalt

Celor care doresc viața acestei lumi

: adică să rămână în această lume.

Cuvintele «Și podoaba ei» se referă la avere, fii, femei, ogoare, vite și cai aleși. Allah Cel Preaînalt a spus:

Oamenilor le-a fost împodobită iubirea celor dorite: femeile, fiii, grămezile îngrămădite de aur și argint, caii aleși, vitele și ogoarele. Acestea sunt desfătarea vieții acestei lumi

.

Cuvintele «Le vom răsplăti pe deplin»: nuwaffi este un verb la prezent cu ultima consoană slabă. Este la modul apocopat prin eliminarea lui yāʾ, fiind răspunsul condiției. Sensul este că li se dă ceea ce doresc în această lume. Din această categorie fac parte necredincioșii care nu se străduiesc decât pentru lumea aceasta și podoaba ei: bunătățile lor le sunt date grabnic în viața acestei lumi. Cel Preaînalt a spus:

În Ziua când cei care nu au crezut vor fi aduși înaintea Focului: „V-ați risipit bunătățile în viața voastră lumească și v-ați bucurat de ele”

.

De aceea, când ʿUmar a plâns văzând că așternutul lăsase urme pe coasta Profetului ﷺ, el l-a întrebat: «De ce plângi?» ʿUmar a spus: «O, Trimis al lui Allah! Chosroes și Cezarul trăiesc în desfătarea pe care o au, iar tu ești în această stare». Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Aceia sunt oameni cărora bunătățile le-au fost date grabnic».¹¹⁶ În realitate, acestea le sunt spre pagubă, deoarece, atunci când trec din lăcașul desfătării în Iad, pierderea celor de care s-au bucurat în lumea aceasta devine pentru ei cu atât mai grea și mai dureroasă.

Cuvintele Sale:

și nu li se va scădea nimic din ele

. Al-bakhs înseamnă scădere: nu li se scade nimic din răsplata care li se dă, fiindcă Allah este Drept și nu nedreptățește. Astfel, li se dă ceea ce au dorit.

Cuvântul Său: ﴿أُولَٰئِكَ﴾ — „aceia” — îi desemnează pe cei care doresc viața lumească și podoaba ei.

Cuvintele Sale:

nu vor avea în Viața de Apoi decât Focul

— exprimă o restrângere prin negare și afirmare. Aceasta înseamnă că nu vor intra în Paradis, căci cel care nu are decât Focul este lipsit de Paradis. La Allah căutăm adăpost!

Cuvintele Sale:

și se va pierde ceea ce au săvârșit în ea

. Al-ḥubūṭ înseamnă dispariție: ceea ce au săvârșit în lumea aceasta se pierde pentru ei.

Cuvintele Sale:

și zadarnic este ceea ce făceau

. Bāṭil, „zadarnic”, este numele predicativ așezat înaintea subiectului, pentru a păstra corespondența dintre încheierile versetelor. Subiectul este mā, „ceea ce”, din expresia „ceea ce făceau”. Allah a afirmat astfel că aceștia nu au decât Focul, că ceea ce au săvârșit în lumea aceasta s-a pierdut și că faptele lor sunt zadarnice.

Afirmația Celui Preaînalt:

Celor care doresc viața lumească și podoaba ei le vom da pe deplin, în ea, răsplata faptelor lor și nu li se va scădea nimic din ele

— are domeniul restrâns de cuvintele Celui Preaînalt:

Celui care dorește viața trecătoare îi grăbim în ea ceea ce voim, pentru cine voim. Apoi îi rânduim Gheena, în care va arde, osândit și alungat

.

Dacă se întreabă: „De ce nu socotim că versetul din Hūd stabilește sensul versetului din al-Isrāʾ, astfel încât Allah să-l fi amenințat pe cel care dorește viața trecătoare că îi va da în lumea aceasta ceea ce voiește, cui voiește, iar apoi să fi făgăduit că îi va da tot ceea ce dorește?”

Răspunsul este că această interpretare nu poate fi susținută, din două motive:

Primul: regula de interpretare a textelor religioase este că textul cu sens mai restrâns are întâietate față de cel cu sens mai general. Versetul din Hūd are un sens general: fiecăruia care dorește viața lumească și podoaba ei i s-ar da pe deplin răsplata faptelor și ceea ce dorește să primească. Versetul din al-Isrāʾ are însă un sens mai restrâns:

îi grăbim în ea ceea ce voim, pentru cine voim

. Nu se poate ca textul cu sens mai general să stabilească sensul celui mai restrâns.

Al doilea: realitatea confirmă sensul versetului din al-Isrāʾ, căci printre necredincioșii săraci sunt unii mai săraci decât musulmanii săraci. Așadar, caracterul general al versetului din Hūd este restrâns prin versetul din al-Isrāʾ. Totul ține de voința lui Allah și de persoana căreia El voiește să-i dea.

Cu privire la cei despre care a fost revelat versetul din Hūd există mai multe păreri:

1. S-a spus că a fost revelat despre necredincioși, fiindcă necredinciosul nu dorește decât viața lumească. Contextul și răsplata menționată în urma acestui fapt susțin această interpretare. Legătura cu titlul capitolului ar fi atunci următoarea: dacă prin faptele necredincioșilor se urmărește lumea aceasta, oricine li se aseamănă în ceva din aceasta are în el ceva din shirk-ul și necredința lor.

2. S-a spus că a fost revelat despre cei care fac fapte pentru a fi văzuți de oameni, deoarece ei lucrează numai pentru lumea aceasta, iar acest lucru nu le folosește în Ziua Învierii.

3. S-a spus că a fost revelat despre cel care urmărește bani prin fapta sa bună.

Contextul susține prima părere, datorită cuvintelor Celui Preaînalt:

Aceia sunt cei care nu vor avea în Viața de Apoi decât Focul. Se va pierde ceea ce au săvârșit în ea și zadarnic este ceea ce făceau

.

Precizare:

Autorul, Allah să aibă milă de el, s-a limitat să indice continuarea primului verset. Noi am adăugat din neatenție și versetul următor; nădăjduim că acest lucru va fi spre bine.

În Ṣaḥīḥ, de la Abū Hurayrah, se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Vai robului dinarului! Vai robului dirhamului! Vai robului mantiei împodobite! Vai robului așternutului moale! Dacă i se dă, este mulțumit; dacă nu i se dă, se mânie. Vai lui și să i se întoarcă toate împotrivă! Iar dacă îl înțeapă un spin, să nu-l poată scoate. Ferice de robul care ține frâul calului său pe calea lui Allah, cu părul răvășit și cu picioarele prăfuite, dacă este de pază, rămâne de pază, iar dacă este în ariergardă, rămâne în ariergardă. Dacă cere voie să intre, nu i se îngăduie; dacă mijlocește, mijlocirea lui nu este primită.”¹¹⁷

Cuvintele sale: „În Ṣaḥīḥ, de la Abū Hurayrah”. Expresia autorului „în Ṣaḥīḥ” a fost explicată în capitolul despre înțelesul tawḥīd-ului și al mărturisirii că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah.

Cuvântul taʿisa, „vai lui”, se poate pronunța cu fatḥah sau cu kasrah la litera ʿayn și înseamnă: a eșuat și a pierit.

Cuvintele sale: „robul dinarului”. Dinarul este moneda de aur, iar dinarul islamic cântărește un mithqāl. El l-a numit rob al dinarului pentru că s-a atașat de acesta așa cum robul se atașează de Domnul său: dinarul a devenit cea mai mare preocupare a lui și l-a pus înaintea ascultării de Domnul său. Despre robul dirhamului se spune același lucru ca despre robul dinarului. Dirhamul este moneda de argint. Dirhamul islamic cântărește șapte zecimi de mithqāl; prin urmare, zece dirhami cântăresc șapte mithqāl.

Prin acest hadith, autorul a vrut să arate că unii oameni adoră lumea aceasta: se înjosesc și se supun înaintea ei, făcând din ea dorința și țelul lor. Se mânie când o pierd și sunt mulțumiți când o au. De aceea, Profetul ﷺ l-a numit rob al ei pe cel care se află astfel. Aici este vorba despre cel preocupat să adune averi din aur și argint, care urmărește prin faptele sale lumea aceasta.

Cuvintele sale: „Vai robului mantiei împodobite! Vai robului așternutului moale!” Acesta este cel preocupat de înfățișarea sa și de lucrurile din locuință, căci al-khamīṣah este o mantie frumoasă, iar al-khamīlah este un așternut moale. El nu are altă preocupare. Dacă este socotit adorator al acestor lucruri fiindcă și-a îndreptat spre ele eforturile și năzuințele, ce să mai spunem despre cel care urmărește, prin fapta bună, ceva din lumea aceasta și face astfel din religie un mijloc pentru câștigul lumesc? Acest lucru este și mai grav.

Cuvintele sale: „Dacă i se dă, este mulțumit; dacă nu i se dă, se mânie”. Este posibil ca Cel care dă să fie Allah, iar dăruirea să țină de hotărârea Sa asupra celor ce se întâmplă. Dacă Allah îi rânduiește mijloace de trai și daruri, el este mulțumit și inima i se deschide; dacă este oprit de la ele și lipsit de avere, se mânie în inima sa și prin vorbele sale. De pildă, spune: „De ce sunt eu sărac, iar acesta este bogat?” sau ceva asemănător. Astfel, se mânie împotriva hotărârii și predestinării lui Allah, fiindcă Allah nu i-a dat.

Allah, Slăvitul și Preaînaltul, dă și oprește din înțelepciune. El dă bunurile lumii acesteia atât celui pe care îl iubește, cât și celui pe care nu îl iubește, dar religia nu o dă decât celui pe care îl iubește. Credinciosul trebuie să fie mulțumit de hotărârea și predestinarea lui Allah: dacă i se dă, mulțumește; dacă este lipsit, rabdă.

Este posibil și ca dăruirea de aici să însemne distribuirea prevăzută de Lege: dacă primește din fondurile pe care Legea îi dă dreptul să le primească, este mulțumit; dacă nu primește, se mânie. Ambele sensuri sunt corecte și arată că acest om nu este mulțumit decât pentru avere și nu se mânie decât pentru ea. De aceea, Trimisul ﷺ l-a numit robul ei.

Cuvintele sale: „Vai lui și să i se întoarcă toate împotrivă!” Taʿisa înseamnă că a eșuat și a pierit, iar intakasa că lucrurile i s-au întors împotrivă și nu i se înlesnesc: ori de câte ori dorește ceva, lucrurile se întorc contrar dorinței sale. De aceea a spus: „Iar dacă îl înțeapă un spin, să nu-l poată scoate”, adică, atunci când îl înțeapă un spin, nu poate îndepărta de la sine ceea ce îi provoacă suferință.

Aceste trei enunțuri pot fi o înștiințare a Profetului ﷺ despre starea acestui om: el se află în nenorocire, lucrurile i se întorc împotrivă și nu scapă de ceea ce îi face rău. Pot fi și o invocare împotriva celui aflat astfel, fiindcă nu se preocupă decât de lumea aceasta: Profetul a invocat ca acesta să piară, să nu dobândească nimic din lumea aceasta și să nu poată îndepărta ceea ce îi face rău. Omul poate ajunge la shirk atunci când această preocupare îl abate de la ascultarea de Allah, până când nu mai este mulțumit decât pentru avere și nu se mai mânie decât pentru ea.

Cuvintele sale: „Ferice de robul care ține frâul calului său pe calea lui Allah!” Acesta este opusul celui dintâi: nu îl preocupă lumea aceasta, ci Viața de Apoi. De aceea, este mereu pregătit pentru jihād pe calea lui Allah.

Ṭūbā este forma fuʿlā de la al-ṭīb, „bine, bunătate”, fiind un elativ: aṭyab pentru masculin și ṭūbā pentru feminin. Sensul este că acest om are parte de cea mai bună stare. S-a spus și că Ṭūbā este un pom în Paradis, însă primul sens este mai cuprinzător. La fel, despre wayl s-a spus că este un cuvânt de amenințare, iar după altă părere o vale din Gheena; primul sens este mai general.

Cuvintele sale: „care ține frâul calului său” înseamnă că ține frâul calului pe care luptă.

Cuvintele sale: „pe calea lui Allah”. Criteriul este ca omul să lupte pentru ca vorba lui Allah să fie cea mai înaltă, nu din zel partizan, patriotism sau alte motive asemănătoare. Totuși, dacă luptă din patriotism cu intenția de a-și apăra țara pentru că aceasta este o țară islamică ce trebuie apărată, atunci este pe calea lui Allah. La fel este cel care luptă în apărarea propriei persoane, a averii sau a familiei sale, căci Profetul ﷺ a spus: „Cel care este ucis apărând acestea este martir.”¹¹⁸ În schimb, cel care luptă din simplu patriotism nu este pe calea lui Allah, fiindcă aceasta este o luptă din solidaritate partizană, în care credinciosul și necredinciosul sunt deopotrivă: și necredinciosul luptă pentru țara sa.

Cuvintele sale: „cu părul răvășit și cu picioarele prăfuite”. Părul îi este răvășit de praful de pe calea lui Allah. El nu se preocupă de înfățișarea sau de trupul său câtă vreme această stare este urmarea ascultării de Allah, Atotputernicul și Mărețul. Picioarele îi sunt prăfuite de mersul pe calea lui Allah. Aceasta arată că lucrul cel mai însemnat pentru el este jihād-ul pe calea lui Allah. Cât despre curățenia părului, a hainei sau a așternutului, nu aceasta îi este preocuparea.

Cuvintele sale: „Dacă este de pază, rămâne de pază, iar dacă este în ariergardă, rămâne în ariergardă”. Paza și ariergarda nu se află în fruntea oștirii: paza înseamnă ca omul să păzească oștirea, iar ariergarda înseamnă să fie în partea ei din urmă. Cele două enunțuri au două sensuri:

Primul: nu îl preocupă locul în care este pus. Dacă i se spune: „Stai de pază!”, stă de pază, iar dacă i se spune: „Fii în ariergardă!”, este acolo. Nu cere o poziție mai înaltă decât aceasta, de pildă în fruntea oștirii.

Al doilea: dacă este de pază, își îndeplinește îndatorirea, și la fel dacă este în ariergardă. Hadithul îngăduie ambele sensuri; el trebuie înțeles potrivit amândurora dacă între ele nu există contradicție, iar aici nu există.

Cuvintele sale: „Dacă cere voie să intre, nu i se îngăduie; dacă mijlocește, mijlocirea lui nu este primită”. El nu are trecere sau rang în ochii oamenilor, până într-atât încât, dacă cere voie să intre, nu i se îngăduie. La fel, nu are o poziție în fața celor care dețin autoritatea: dacă mijlocește, mijlocirea lui nu este primită. Însă are trecere la Allah și o poziție înaltă, fiindcă luptă pe calea Lui.

Mijlocirea înseamnă a interveni în favoarea altuia pentru a-i aduce un folos sau a-i îndepărta o pagubă.

A cere voie înseamnă a solicita permisiunea pentru un lucru.

Hadithul împarte oamenii în două categorii:

Prima: cel a cărui singură preocupare este lumea aceasta, fie pentru a dobândi avere, fie pentru a-și înfrumuseța înfățișarea. Lumea aceasta i-a înrobit inima până când l-a abătut de la pomenirea și adorarea lui Allah.

A doua: cel a cărui cea mai mare preocupare este Viața de Apoi. El se străduiește pentru ea prin una dintre cele mai anevoioase fapte, jihād-ul pe calea lui Allah, și totodată își îndeplinește îndatoririle în toate privințele.

Din hadith se desprind următoarele învățăminte:

1. Oamenii sunt de două feluri, după cum s-a arătat.

2. Celui a cărui singură preocupare este lumea aceasta i se pot întoarce lucrurile împotrivă, fără să poată scăpa nici de cea mai mică vătămare, înțepătura unui spin. Altfel stau lucrurile cu omul hotărât și chibzuit, pe care nu îl stăpânește grija pentru lumea aceasta: el urmărește Viața de Apoi, fără să-și uite partea din lumea aceasta, și se mulțumește cu ceea ce i-a rânduit Allah.

3. Cel care se străduiește în jihād pe calea lui Allah nu trebuie să fie preocupat de ranguri, ci de împlinirea îndatoririi sale, fie la pază, fie în ariergardă, în centrul oștirii ori pe flanc, după cum cere folosul urmărit.

4. Poziția joasă a omului în ochii oamenilor nu înseamnă că poziția lui este joasă la Allah, Atotputernicul și Mărețul. Despre acest om, a cărui mijlocire nu este primită și căruia nu i se îngăduie să intre când cere voie, Trimisul ﷺ a spus: „Ferice de el!” Nu a spus: „Dacă cere, nu i se dă.” Lumea aceasta nu îl preocupă până într-atât încât să ceară bunurile ei. Îl preocupă însă binele: de aceea mijlocește pentru oameni și cere voie să intre la cei care dețin autoritatea, în vederea interesului obștesc.

Învățămintele capitolului:

Primul: omul urmărește lumea aceasta prin faptele pentru Viața de Apoi.

Al doilea: explicarea versetului din Hūd.

Al treilea: numirea unui musulman „rob al dinarului, al dirhamului și al mantiei împodobite”.

Al patrulea: explicarea acestei numiri prin faptul că, dacă i se dă, este mulțumit, iar dacă nu i se dă, se mânie.

Explicarea învățămintelor:

Primul: omul urmărește lumea aceasta prin faptele pentru Viața de Apoi. Aceasta face parte din shirk, fiindcă el a făcut din faptele pentru Viața de Apoi un mijloc pentru cele lumești. Iubirea pentru lumea aceasta îi stăpânește inima până când o pune înaintea Vieții de Apoi. Chibzuința și sinceritatea înseamnă, dimpotrivă, să faci din munca pentru lumea aceasta un mijloc pentru Viața de Apoi.

Al doilea: explicarea versetului din Hūd. Aceasta a fost făcută mai înainte.

Al treilea: numirea unui musulman „rob al dinarului, al dirhamului și al mantiei împodobite”. Această robie nu intră în categoria shirk-ului câtă vreme nu ajunge la gradul de shirk. Este însă un alt fel de robie, care vatămă sinceritatea, fiindcă omul a pus în inima sa o iubire care rivalizează cu iubirea pentru Allah, Atotputernicul și Mărețul, și cu iubirea pentru faptele Vieții de Apoi.

Al patrulea: explicarea acestei numiri prin faptul că, dacă i se dă, este mulțumit, iar dacă nu i se dă, se mânie. Aceasta explică vorbele Profetului ﷺ: „robul dinarului, robul dirhamului, robul mantiei împodobite, robul așternutului moale: dacă i se dă, este mulțumit; dacă nu i se dă, se mânie”. Semnul robiei sale față de aceste lucruri este că mulțumirea și mânia lui depind de ele.

Al cincilea: cuvintele sale: „Vai lui și să i se întoarcă toate împotrivă!”

Al șaselea: cuvintele sale: „Iar dacă îl înțeapă un spin, să nu-l poată scoate.”

Al șaptelea: lauda adusă celui care se străduiește în jihād și are însușirile descrise.

Al cincilea: cuvintele sale: „Vai lui și să i se întoarcă toate împotrivă!”

Al șaselea: cuvintele sale: „Dacă îl înțeapă un spin, să nu-l poată scoate.” Cele trei enunțuri pot fi o înștiințare sau o invocare, după cum s-a explicat mai înainte.

Al șaptelea: lauda adusă celui care se străduiește în jihād și are însușirile descrise. Cuvintele hadithului „Ferice de robul...” arată lauda adusă lui și faptul că el merită să fie lăudat, nu cei stăpâniți de dirhami și dinari ori de așternuturi și saltele.