Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Capitol despre cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Dacă îl facem să guste o îndurare din partea Noastră, după o nenorocire care l-a atins, va spune negreșit: „Aceasta mi se cuvine”²¹⁸

, până la sfârșitul versetului.

Legătura acestui capitol cu Cartea monoteismului

Când omul atribuie o binefacere propriei munci și propriului câștig, în aceasta se află o formă de asociere în privința stăpânirii lui Allah. Iar dacă o atribuie lui Allah, dar pretinde că o merită și că ceea ce i-a dăruit Allah nu este un har pur, ci i-a fost dat fiindcă este vrednic de el, în aceasta se află o formă de trufie și de înălțare de sine în raport cu starea de rob.

Shaykhul a menționat în acest capitol două versete:

Primul verset este cel pe care autorul l-a folosit ca titlu al capitolului, cuvintele Celui Preaînalt: ﴿Dacă îl facem să guste﴾. Pronumele se referă la om, iar prin acesta se are în vedere omul în general. S-a spus și că se are în vedere necredinciosul.

Sensul aparent este că se are în vedere omul în general. Totuși, credința îl împiedică să ajungă în această stare, astfel că un credincios nu spune așa ceva. Înaintea acestui verset, Cel Preaînalt spune:

La El se întoarce cunoașterea Ceasului. Niciun fruct nu iese din învelișul său și nicio femelă nu poartă sarcină și nu naște fără știrea Lui. În ziua în care îi va chema: „Unde sunt cei pe care Mi-i asociați?”, vor spune: „Îți facem cunoscut că niciunul dintre noi nu mărturisește aceasta”. Cei pe care îi chemau mai înainte vor dispărea dinaintea lor și vor ști că nu au nicio scăpare. Omul nu obosește să ceară binele, dar, dacă îl atinge răul, este deznădăjduit și fără speranță

. Aceasta este starea omului privit ca om, însă credința îl împiedică să aibă însușirile rele menționate.

Cuvintele Sale: ﴿din partea Noastră﴾. Allah a atribuit-o Sieși, deoarece este limpede că ea vine de la Allah și pentru deplinătatea harului Său prin ea.

Cuvintele Sale: ﴿după o nenorocire care l-a atins﴾ înseamnă că nu a gustat îndurarea de la început, ci a fost lovit de o nenorocire, precum sărăcia, pierderea copiilor sau altceva. Apoi l-a făcut să guste îndurarea, pentru a o simți și pentru ca plăcerea și bucuria pe care i le aduce să fie mai mari, asemenea celui care gustă mâncarea după ce a flămânzit.

Cuvintele Sale: ﴿l-a atins﴾ înseamnă: l-a lovit și a avut un efect asupra lui.

Cuvintele Sale: ﴿va spune negreșit: „Aceasta mi se cuvine”﴾ exprimă nerecunoștință față de binefacerea lui Allah și admirație de sine. Litera lām din expresia la-yaqūlanna, „va spune negreșit”, introduce răspunsul jurământului subînțeles înainte de lām din wa-laʾin adhaqnāhu, „dacă îl facem să guste”.

Cuvintele Sale: ﴿Și nu cred că Ceasul va veni﴾. După ce s-a cufundat în viața lumească, a uitat Viața de Apoi. Credinciosul este altfel: dacă îl lovește o nenorocire, caută adăpost la Allah, iar când El o îndepărtează, simte plăcere și bucurie și Îi mulțumește lui Allah pentru aceasta. Acest om însă a uitat Viața de Apoi și a tăgăduit-o.

Cuvintele Sale:

Iar dacă voi fi întors la Domnul meu, la El voi avea, cu siguranță, ceea ce este mai bun

. Particula in este condițională și se folosește atât pentru ceea ce se poate întâmpla, cât și pentru ceea ce nu se poate întâmpla, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Dacă vei asocia, faptele tale vor fi cu siguranță zadarnice

. Sensul este: presupunând că voi fi întors la Allah, la El voi avea, cu siguranță, ceea ce este mai bun. Al-ḥusnā este o formă de comparație și înseamnă: ceva mai bun decât aceasta. Litera lām are rol de întărire.

Mujāhid a spus: „Aceasta se datorează muncii mele și mi se cuvine”.

Ibn ʿAbbās a spus: „Vrea să spună: de la mine însumi”.

Și cuvintele Sale: ﴿Mi-a fost dat numai datorită unei cunoașteri pe care o am﴾²¹⁹.

Qatādah a spus: „Datorită cunoașterii pe care o am despre căile de câștig”.

Cuvintele Sale:

Le vom face negreșit cunoscut celor care au tăgăduit ceea ce au făcut

înseamnă: îi vom face cunoscut acestui om. În locul unui pronume a fost folosită o denumire explicită, pentru a-l socoti necredincios pe cel care spune astfel și pentru ca amenințarea să-l cuprindă atât pe el, cât și pe alții.

Spusele lui Mujāhid: „Aceasta se datorează muncii mele și mi se cuvine” înseamnă: aceasta este din câștigul meu și o merit.

Spusele lui Ibn ʿAbbās: „Vrea să spună: de la mine însumi” înseamnă: din priceperea și din felul în care am acționat eu, nu de la Allah.

Al doilea verset este cuvântul Celui Preaînalt: ﴿Mi-a fost dat numai datorită unei cunoașteri﴾. În Coran sunt două versete: unul în care Allah spune:

Mi-a fost dat numai datorită unei cunoașteri. Dar aceasta este o încercare, însă cei mai mulți dintre ei nu știu

, iar al doilea: ﴿Mi-a fost dat numai datorită unei cunoașteri pe care o am﴾. Din explicația autorului reiese că are în vedere al doilea verset.

Cuvintele Sale: ﴿datorită unei cunoașteri﴾ au fost explicate în mai multe feluri:

Prima explicație: Qatādah a spus: datorită cunoașterii pe care o am despre căile de câștig. Așadar, cunoașterea se referă la om, în sensul: eu cunosc căile de câștig și nimeni nu mi-a făcut vreun bine prin ceea ce mi s-a dat; meritul este numai al meu. În această interpretare, cuvintele exprimă nerecunoștință față de binefacerea lui Allah și admirație de sine.

Alții au spus: datorită faptului că Allah știe că sunt vrednic de aceasta.

Acesta este sensul spuselor lui Mujāhid: „Mi-a fost dat datorită rangului meu înalt”²²⁰.

A doua explicație: alții au spus: datorită faptului că Allah știe că sunt vrednic de aceasta. Omul își arogă astfel un drept față de Allah, pretinzând că este vrednic și că merită ca Allah să-i dăruiască binefaceri. Aici cunoașterea se referă la Allah, în sensul: mi-a fost dat acest lucru fiindcă Allah știe că îl merit și sunt vrednic de el.

A treia explicație este cea a lui Mujāhid: „Mi-a fost dat datorită rangului meu înalt”. Ea se încadrează în sensul celei de-a doua explicații. Așadar, sensul versetului se reduce la două interpretări:

Prima interpretare: omul neagă că binefacerea de care a avut parte provine din harul lui Allah, pretinzând că ea vine din munca mâinilor sale, din cunoașterea și din priceperea sa.

A doua interpretare: neagă că Allah i-ar fi făcut vreun bine, de parcă el ar fi cel care I-a făcut un bine lui Allah, deoarece Allah i-a dat acel lucru fiindcă era vrednic de această binefacere. În ambele situații, el nu Îi este recunoscător lui Allah Atotputernicul și Mărețul. În realitate, orice binefacere care ne este dată vine de la Allah. El este Cel care ne-a înlesnit-o, astfel încât am dobândit-o. Mai mult, orice cunoaștere, putere sau voință pe care o dobândim vine de la Allah. Prin urmare, avem datoria să atribuim aceste binefaceri lui Allah, Slăvitul. Cel Preaînalt spune: ﴿Orice binefacere aveți este de la Allah﴾ [al-Naḥl, 16:53]. Chiar dacă ai dobândit acea binefacere prin cunoașterea sau prin priceperea ta, Cel care ți-a dat această cunoaștere ori pricepere este Allah Atotputernicul și Mărețul. Apoi, priceperea sau cunoașterea poate să nu ducă la dobândirea mijloacelor de trai. Câți oameni învățați ori pricepuți și iscusiți nu au totuși izbândă, ba chiar rămân fără ocupație!

Recunoștința pentru binefacere are trei stâlpi:

1. Recunoașterea ei în inimă.

2. Lăudarea lui Allah cu limba.

3. Împlinirea, cu mădularele, a faptelor care Îl mulțumesc pe Dătătorul binefacerii.

Cel care are în sinea lui convingerea că el este cauza, datorită priceperii, competenței și iscusinței sale, nu a fost recunoscător pentru binefacere. Tot astfel, dacă prin vorbele sale atribuie binefacerea altcuiva decât lui Allah sau dacă folosește mădularele sale pentru a-I fi neascultător lui Allah, nu Îi este recunoscător lui Allah Preaînaltul.

Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, a relatat că l-a auzit pe Profet ﷺ spunând: „Trei oameni dintre fiii lui Isrāʾīl — unul cu baraṣ, unul chel și unul orb — Allah a vrut să-i pună la încercare și le-a trimis un înger. Acesta a venit la cel cu baraṣ și i-a spus: «Ce ți-ai dori cel mai mult?» El a răspuns: «O culoare frumoasă, o piele frumoasă și să dispară de la mine lucrul din pricina căruia oamenilor le este scârbă de mine». L-a atins cu mâna și i-a dispărut ceea ce îl făcea respingător; i s-au dat o culoare frumoasă și o piele frumoasă. Îngerul l-a întrebat: «Ce avere ți-ai dori cel mai mult?» El a răspuns: «Cămile sau vite» — Isḥāq nu a fost sigur care dintre ele. I s-a dat o cămilă gestantă, iar îngerul a spus: «Allah să ți-o binecuvânteze!» Apoi a venit la cel chel și l-a întrebat: «Ce ți-ai dori cel mai mult?» El a răspuns: «Un păr frumos și să dispară de la mine lucrul din pricina căruia oamenilor le este scârbă de mine». L-a atins cu mâna, i-a dispărut ceea ce îl făcea respingător și i s-a dat un păr frumos. L-a întrebat: «Ce avere ți-ai dori cel mai mult?» El a răspuns: «Vite sau cămile». I s-a dat o vacă gestantă, iar îngerul i-a spus: «Allah să ți-o binecuvânteze!» Apoi a venit la cel orb și l-a întrebat: «Ce ți-ai dori cel mai mult?» El a răspuns: «Allah să-mi redea vederea, ca să-i pot vedea pe oameni». L-a atins cu mâna, iar Allah i-a redat vederea. L-a întrebat: «Ce avere ți-ai dori cel mai mult?» El a răspuns: «Oi». I s-a dat o oaie aproape să fete. Animalele primilor doi s-au înmulțit, iar oaia celui de-al treilea a fătat, încât unul a ajuns să aibă o vale plină de cămile, altul o vale plină de vite, iar al treilea o vale plină de oi. Apoi îngerul a venit la cel care avusese baraṣ, având înfățișarea și starea în care se aflase acesta, și i-a spus: «Sunt un om sărac și un călător căruia i s-au întrerupt mijloacele de a-și continua călătoria. Astăzi nu-mi pot atinge destinația decât prin Allah, apoi prin tine. Îți cer, pe Cel care ți-a dăruit culoarea frumoasă, pielea frumoasă și averea, o cămilă cu care să-mi pot continua călătoria». Omul a răspuns: «Obligațiile sunt multe». Îngerul i-a spus: «Parcă te cunosc! Nu erai tu cel cu baraṣ, de care oamenilor le era scârbă, și nu erai sărac, iar Allah Atotputernicul și Mărețul ți-a dăruit averea?» El a răspuns: «Eu am moștenit această avere din strămoș în strămoș». Îngerul i-a spus: «Dacă minți, Allah să te întoarcă la starea în care erai!» A venit și la cel care fusese chel, având înfățișarea de odinioară a acestuia. I-a spus același lucru ca primului, iar acesta i-a răspuns în același fel. Îngerul i-a spus: «Dacă minți, Allah să te întoarcă la starea în care erai!» A venit la cel care fusese orb, având înfățișarea de odinioară a acestuia, și i-a spus: «Sunt un om sărac și un călător căruia i s-au întrerupt mijloacele de a-și continua călătoria. Astăzi nu-mi pot atinge destinația decât prin Allah, apoi prin tine. Îți cer, pe Cel care ți-a redat vederea, o oaie cu care să-mi pot continua călătoria». Omul a răspuns: «Am fost orb, iar Allah mi-a redat vederea. Ia ce dorești! Pe Allah, astăzi nu-ți voi face greutăți pentru nimic din ceea ce iei pentru Allah». Îngerul i-a spus: «Păstrează-ți averea! Ați fost numai puși la încercare. Allah este mulțumit de tine și este mânios pe ceilalți doi».” Relatat de amândoi²²¹.

Cuvintele: „Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, a relatat că l-a auzit pe Profet ﷺ spunând: «Trei oameni dintre fiii lui Isrāʾīl»”. Toate istorisirile cuprinse în Coran și în Sunnah autentică nu urmăresc numai transmiterea unor întâmplări, ci învățătura și îndemnul, alături de liniștea și bucuria pe care le aduc sufletului. Allah Preaînaltul spune:

În istorisirile lor se află o învățătură pentru cei înzestrați cu minte

.

Expresia „dintre fiii lui Isrāʾīl” este un atribut în cazul acuzativ al cuvântului „trei”. Fiii lui Isrāʾīl sunt urmașii lui Yaʿqūb, fiul lui Isḥāq, fiul lui Ibrāhīm; asupra lor să fie binecuvântarea și pacea.

Cuvântul „abraṣ” înseamnă că pielea lui este afectată de baraṣ. Baraṣ este o boală cunoscută și face parte dintre bolile greu de tratat care nu pot fi vindecate pe deplin. Poate că, în cele din urmă, s-a ajuns la împiedicarea răspândirii și extinderii ei pe piele, însă înlăturarea ei nu este cu putință. De aceea, Allah a făcut din vindecarea ei un semn pentru ʿĪsā. Cel Preaînalt spune:

Îl vindeci pe cel orb din naștere și pe cel bolnav de baraṣ cu îngăduința Mea

.

Cuvântul „aqraʿ” îl desemnează pe cel care nu are păr pe cap.

Cuvântul „aʿmā” îl desemnează pe cel care și-a pierdut vederea.

Cuvintele „fa-arāda Allāh”, „atunci Allah a vrut”, apar în unele exemplare fără fa: „arāda Allāh”, „Allah a vrut”. În varianta care păstrează fa, numele predicativ al particulei inna este omis și se înțelege din context: trei oameni dintre fiii lui Isrāʾīl — unul cu baraṣ, unul chel și unul orb — au primit binefaceri de la Allah, iar El a vrut să-i pună la încercare. „Unul cu baraṣ, unul chel și unul orb” nu poate fi numele predicativ, fiindcă este o apoziție substitutivă. În varianta fără fa, numele predicativ este propoziția „Allah a vrut”. Voința despre care se vorbește aici este voința cosmică.

Cuvintele „să-i pună la încercare” înseamnă: să-i testeze, după cum spune Allah Preaînaltul: ﴿Vă punem la încercare prin rău și prin bine, ca încercare﴾ [al-Anbiyāʾ, 21:35]. Și Cel Preaînalt spune:

Aceasta este din harul Domnului meu, ca să mă încerce dacă voi fi recunoscător ori nerecunoscător

.

Cuvântul „malak”, „înger”, este singularul lui malāʾikah, „îngeri”. Ei fac parte din lumea nevăzută. Allah i-a creat din lumină și i-a făcut să stăruie în ascultarea față de El. Ei nu mănâncă și nu beau, Îl slăvesc ziua și noaptea fără să obosească și au înfățișări, lucrări și îndatoriri menționate în Carte și în Sunnah. Credința în ei este obligatorie și reprezintă unul dintre cei șase stâlpi ai credinței.

Lingviștii spun că termenul malak provine din al-ʾalūkah, care înseamnă „mesaj”. Potrivit acestei explicații, forma lui inițială este maʾlak. Apoi, prin inversarea unor litere, a devenit malʾak. Vocala lui hamzah a fost mutată pe lām fără vocală, iar hamzah a fost eliminată pentru ușurarea rostirii, rezultând malak. De aceea, hamzah reapare la plural: malāʾikah.

Forma verbală „wa-yadhhab”, „și să dispară”, poate fi folosită atât la indicativ, cât și la conjunctiv, iar indicativul este preferabil.

Cuvintele „le este scârbă de mine” înseamnă: mă socotesc respingător și le displace să se apropie de mine din pricina lui.

În expresia „bi-hi”, „din pricina lui”, litera bāʾ exprimă cauza, adică: din cauza acelui lucru.

Cuvintele „l-a atins cu mâna” arată că fiecare lucru are o cauză. Omul s-a vindecat cu îngăduința lui Allah Atotputernicul și Mărețul. „I-a dispărut ceea ce îl făcea respingător”: mai întâi este menționată dispariția acelui lucru, înaintea culorii frumoase și a pielii frumoase, fiindcă înlăturarea lucrului neplăcut precedă dobândirea celui dorit. După cum se spune: curățirea înaintea înfrumusețării.

Cuvintele „a răspuns: «Cămile sau vite» — Isḥāq nu a fost sigur”. Din context reiese că era vorba despre cămile. Isḥāq este unul dintre transmițătorii hadithului.

Despre termenul „ʿusharāʾ” s-a spus că desemnează orice cămilă gestantă. În al-Qāmūs se spune că este cămila a cărei gestație a ajuns la zece sau la opt luni. Allah Atotputernicul și Mărețul a supus-o și a făcut-o docilă. Poate că se afla aproape de înger, iar el i-a dat-o.

Cuvintele „Allah să ți-o binecuvânteze!” pot avea forma unui enunț, dar sensul unei rugi. Aceasta este interpretarea mai probabilă, deoarece nu necesită subînțelegerea unui cuvânt. Pot fi însă și un simplu enunț, ca și cum ar fi spus: aceasta este o cămilă gestantă binecuvântată pentru tine. În acest caz se subînțelege particula qad, iar sensul este: Allah ți-a binecuvântat-o.

Cuvintele „a venit la cel chel” se referă la al doilea om din hadith.

Cuvintele „l-a întrebat: «Ce ți-ai dori cel mai mult?» El a răspuns: «Un păr frumos»”. Nu s-a mulțumit numai să aibă păr, ci a cerut un păr frumos.

Cuvintele „lucrul din pricina căruia oamenilor le este scârbă de mine” se referă la chelie, fiindcă, atunci când omul este chel, oamenii îl resping și îl socotesc respingător. Aceasta arată că nu-și acopereau capetele cu turbane ori cu lucruri asemănătoare. Se poate spune însă și că avea un turban din marginile căruia se vedea o parte a capului, iar oamenii îl respingeau din pricina acelei părți vizibile.

Cuvintele „i-a dispărut ceea ce îl făcea respingător”: despre menționarea mai întâi a dispariției acelui lucru este valabil ceea ce s-a spus mai înainte. Faptul că omului i se răspunde este o binefacere de la Allah Atotputernicul și Mărețul.

Cuvintele „vite sau cămile”: îndoiala îi aparține lui Isḥāq, iar contextul hadithului arată că i s-au dat vite.

Cuvintele „a venit la cel orb”: acesta este al treilea om din această istorisire.

Cuvintele „ca să-i pot vedea pe oameni”: el nu a cerut o vedere deosebit de bună, asemenea lucrurilor frumoase cerute de ceilalți doi, ci numai o vedere cu care să-i poată vedea pe oameni. Aceasta arată că se mulțumea cu ceea ce îi era de ajuns.

Cuvintele „Allah i-a redat vederea”: sensul aparent este că vederea pe care o avusese înainte îi îngăduia numai să-i vadă pe oameni.

Cuvintele „el a răspuns: «Oi»” arată cumpătarea lui față de cele lumești și faptul că era un om liniștit și smerit, fiindcă liniștea se află la cei care cresc oi.

Despre cuvintele „o oaie aproape să fete” s-a spus că sensul este: aproape de fătare. Aceasta este susținută de faptul că celorlalți doi li s-au dat femele gestante, precum și de cuvintele care urmează: „Animalele primilor doi s-au înmulțit, iar oaia celui de-al treilea a fătat”. Un lucru poate primi numele stării de care este aproape: despre ceva se poate vorbi ca și cum s-ar fi întâmplat deja, deși încă nu s-a întâmplat, dar este aproape să se întâmple.

Forma „fa-untija hādhān” este cu vocala u. Există și o relatare cu vocala a, „fa-antaja”, și o alta cu forma „fa-nataja hādhān”. În limba arabă, rădăcina nataja se folosește în mod obișnuit la diateza pasivă. Cei doi la care se face referire sunt stăpânul cămilelor și stăpânul vitelor, iar antaja înseamnă că au dobândit pui de cămile și de vite.

Cuvintele „iar oaia celui de-al treilea a fătat” înseamnă că oaia lui a avut pui. S-a spus că muntij derivă din antaja, nātij din nataja și muwallid din wallada. Cea care asistă femeile la naștere este numită qābilah, moașă, iar cel care asistă la fătarea animalelor este numit muntij, nātij sau muwallid.

Cuvintele „unul a ajuns să aibă o vale plină de cămile”: potrivit succesiunii enunțului, ar fi trebuit să folosească demonstrativul pentru depărtare, „aceluia”, deoarece era cel mai îndepărtat dintre cei menționați. Totuși, a folosit demonstrativul pentru apropiere, „acestuia”, în locul celui pentru depărtare. Acest lucru este permis, la fel și inversul său.

Cuvintele „având înfățișarea și starea în care se aflase acesta”: ṣūrah se referă la trup, iar hayʾah la aspect și la îmbrăcăminte. Aceasta este deosebirea dintre ele.

Cuvintele „un om sărac” reprezintă numele predicativ al unui subiect omis, subînțeles: „Eu sunt un om sărac”. Miskīn înseamnă sărac. Săracul a fost numit astfel deoarece sărăcia l-a ținut pe loc și l-a umilit, pe când omul bogat are, de obicei, putere și libertate de mișcare.

Cuvintele „și un călător”, literal „fiu al drumului”, îl desemnează pe cel care călătorește; el a fost numit astfel pentru că este mereu pe drum. De aceea, pasărea de apă a fost numită „fiu al apei”, fiindcă stă de obicei în preajma ei. Orice lucru care însoțește mereu alt lucru poate fi legat de acesta printr-o expresie care înseamnă „fiu”.

Cuvintele „mi s-au întrerupt mijloacele de a-mi continua călătoria”: ḥibāl, „frânghii”, înseamnă aici mijloace. Cuvântul ḥabl se folosește cu sensul de sabab și invers. Cel Preaînalt spune:

Să întindă o frânghie spre cer, apoi să taie

. Frânghia este un mijloc prin care omul ajunge la ceea ce urmărește, asemenea funiei cu care ajunge la apa din fântână.

Cuvintele „astăzi nu-mi pot atinge destinația decât prin Allah, apoi prin tine”: particula lā neagă întreaga categorie, iar balāgh înseamnă a ajunge. De aici vine și expresia „transmiterea mesajului”, adică a-l face să ajungă la cel căruia îi este trimis. Sensul este: nimic nu mă poate duce la ai mei decât prin Allah, apoi prin tine. Prin urmare, cererea lui izvorăște dintr-o nevoie stringentă.

Cuvintele „îți cer, pe Cel care ți-a dăruit culoarea frumoasă și pielea frumoasă”: cererea de aici urmărește ajutorul, nu obținerea unei informații, deoarece verbul saʾala poate însemna atât a cere ajutor, cât și a întreba pentru a afla. Spui: „L-am întrebat despre cutare”, adică i-am cerut o informație, și: „I-am cerut bani”, adică i-am cerut să-mi dea. A spus „Îți cer, pe Cel care ți-a dăruit”, nu „Îți cer pe Allah”, ca să-i amintească binefacerea lui Allah asupra sa și să-l îndemne să-l ajute pe acel sărac. Acesta îmbina două situații: era sărac și era călător. Așadar, existau două motive care cereau să i se dea.

Cuvintele „o cămilă” arată că celui cu baraṣ i s-au dat cămile. Isḥāq a folosit expresia „cămile sau vite” din scrupulozitate.

Cuvintele „cu care să-mi pot continua călătoria” înseamnă că nu cerea cea mai bună cămilă, ci numai una care să-l ducă la ai săi.

Cuvintele „obligațiile sunt multe” înseamnă: de averea pe care o am sunt legate multe drepturi care trebuie îndeplinite, nu numai dreptul tău. El s-a prefăcut că uită — căutăm adăpost la Allah — că Allah este Cel care i-a dăruit pielea frumoasă, culoarea frumoasă și averea.

Cuvintele „parcă te cunosc”: aici kaʾanna exprimă certitudinea, nu comparația. Când introduce un termen nederivat, exprimă comparația, iar când introduce unul derivat, exprimă certitudinea ori presupunerea și socotința. Sensul este: te cunosc pe deplin.

Cuvintele „nu erai tu cel cu baraṣ, de care oamenilor le era scârbă?”: îngerul i-a amintit binefacerea lui Allah și i-a adus aminte de neajunsul pe care îl avusese, ca să cunoască valoarea binefacerii. Întrebarea urmărește recunoașterea unui fapt, deoarece cuprinde particula negativă lam, precum în cuvintele Celui Preaînalt: ﴿Nu ți-am lărgit Noi pieptul?﴾ [al-Sharḥ, 94:1].

Cuvintele „din strămoș în strămoș”: el a negat că averea vine de la Allah, dar nu a putut nega că avusese baraṣ. Termenul kābiran este la acuzativ prin omiterea prepoziției, în sensul min kābir, „de la unul mai vârstnic decât mine”, adică tatăl, care a moștenit de la unul mai vârstnic decât el, adică bunicul. S-a spus și că este vorba despre măreția rangului: suntem dintru început oameni de neam și de vază, trăind în bunăstare, iar această avere nu este nou dobândită. Formularea admite ambele sensuri.

Cuvintele „dacă minți, Allah să te întoarcă la starea în care erai!”: in este o particulă condițională, iar condiția are și o situație opusă, adică: dacă spui adevărul, Allah să-ți păstreze binefacerea. Dacă se întreabă: cum folosește particula condițională in, care exprimă o posibilitate, deși știe că omul minte? Răspunsul este: aceasta înseamnă a admite provizoriu susținerea interlocutorului în cursul argumentării. Sensul este: dacă ești așa cum spui despre tine, Allah să-ți păstreze această binefacere, iar dacă minți și nu ai moștenit averea din strămoș în strămoș, Allah să te întoarcă la starea de baraṣ și de sărăcie în care erai. Nu a spus „la starea despre care spun eu”, fiindcă omul se aflase fără îndoială în acea stare. Admiterea provizorie a susținerii interlocutorului apare adesea și în privința unor lucruri certe, precum în cuvintele Celui Preaînalt: ﴿Allah este mai bun sau cei pe care I-i asociază?﴾ [al-Naml, 27:59]. Se știe că nu există comparație și că Allah este mai bun decât cei pe care I-i asociază, însă aceasta este o argumentare împotriva interlocutorului, pentru a-i respinge argumentul.

Cuvintele „a venit la cel care fusese chel, având înfățișarea de odinioară a acestuia”: cel care a venit este îngerul. Aici se spune numai „înfățișarea”, pe când despre primul se spune „înfățișarea și starea”. Se pare că aceasta este o variație de formulare a transmițătorilor. În mod obișnuit, ṣūrah este apropiată ca sens de hayʾah, deși prima se referă la înfățișarea trupească, iar a doua la aspectul dobândit prin îmbrăcăminte și altele asemenea. În relatarea lui al-Bukhārī apare: „înfățișarea și starea”.

Cuvintele „i-a spus același lucru ca primului” se referă la cel care avusese baraṣ.

Cuvintele „acesta i-a răspuns” se referă la cel care fusese chel.

Cuvintele „în același fel” înseamnă: asemenea celui care avusese baraṣ. Așadar, amândoi oamenii — căutăm adăpost la Allah — sunt nerecunoscători pentru binefacerea lui Allah, nu o recunosc și nu au milă de săracul rămas fără mijloace în călătorie.

Cuvintele „Allah să te întoarcă la starea în care erai!” înseamnă: Allah să te întoarcă la chelia din pricina căreia oamenilor le era scârbă de tine și la sărăcia în care erai.

Cuvintele „Allah mi-a redat vederea”: el a recunoscut binefacerea lui Allah, iar acesta este unul dintre stâlpii recunoștinței. Al doilea este folosirea mădularelor în ascultarea față de Dătătorul binefacerii, iar al treilea este recunoașterea binefacerii în inimă. Poetul a spus:

Binefacerile v-au adus din partea mea trei lucruri: / Mâna mea, limba mea și cugetul meu ascuns.

Cuvintele „pe Allah, nu-ți voi face greutăți pentru nimic din ceea ce iei pentru Allah”: jahd înseamnă greutate. Sensul este: nu te voi împovăra prin refuz ori prin reproșarea darului. Recunoașterea lui prin cuvinte corespunde cu ceea ce se află în inima sa și, prin includere, arată recunoștința din inimă.

Cuvintele „ia ce dorești și lasă ce dorești” exprimă recunoștința prin mădulare. Astfel, cel care fusese orb a împlinit toți stâlpii recunoștinței.

În cuvântul „li-llāh”, „pentru Allah”, litera lām exprimă dedicarea, iar sensul este: de dragul lui Allah. Aceasta arată limpede sinceritatea lui față de Allah: orice iei pentru Allah, eu nu te voi împiedica să iei și nu te voi refuza.

Cuvintele „ați fost numai puși la încercare” înseamnă: ați fost testați, iar Cel care i-a pus la încercare este Allah Preaînaltul. Din sensul aparent al hadithului reiese că întâmplarea lor era cunoscută și răspândită printre oameni, deoarece cuvintele „ați fost numai puși la încercare” arată că el știa ce li se întâmplase celorlalți doi. De obicei, o asemenea întâmplare ajunge cunoscută printre oameni.

Cuvintele „Allah este mulțumit de tine” înseamnă: fiindcă ai fost recunoscător pentru binefacerea lui Allah prin inimă, limbă și mădulare.

Cuvintele „și este mânios pe ceilalți doi”: fiindcă amândoi au fost nerecunoscători pentru binefacerea lui Allah, Slăvitul, și au negat că Allah le-a dăruit vindecarea și averea.

Acest hadith cuprinde multe învățături, printre care:

1. Trimisul ﷺ ne istorisește întâmplările fiilor lui Isrāʾīl ca să tragem învățăminte și să luăm aminte la ceea ce s-a petrecut. Acesta este unul dintre argumentele celor care spun că legea celor dinaintea noastră este și lege pentru noi, atât timp cât legea noastră nu aduce ceva contrar ei. Fără îndoială, această regulă este corectă.

2. Arătarea puterii lui Allah Atotputernicul și Mărețul, prin vindecarea celui cu baraṣ, a celui chel și a celui orb de neajunsurile lor, numai prin atingerea îngerului.

3. Îngerii pot lua înfățișări până ajung să aibă chip de om, după cum arată cuvintele „a venit la cel care avusese baraṣ, având înfățișarea de odinioară a acestuia”, precum și cele despre cel chel și cel orb. Totuși — și Allah știe cel mai bine — aceasta nu ține de hotărârea lor, ci iau acele înfățișări la porunca lui Allah Preaînaltul.

4. Îngerii sunt ființe cu trup, nu numai spirite, sensuri abstracte ori puteri.

5. Grija transmițătorilor de a reda hadithul în formularea sa exactă.

6. Omul nu este obligat să fie mulțumit de hotărârea lui Allah, adică de ceea ce a fost hotărât pentru el, deoarece acești oameni loviți de încercare au spus: „Ne-am dori cutare și cutare lucru”. Aceasta arată că nu erau mulțumiți de starea lor.

În fața nenorocirilor, omul poate avea patru stări:

— Panica însoțită de nemulțumire, care este interzisă.

— Răbdarea, care este obligatorie.

— Mulțumirea, care este recomandată.

— Recunoștința, care este mai bună și mai frumoasă.

Aici apare o întrebare: cum Îi poate fi omul recunoscător Domnului său pentru o nenorocire, deși aceasta îi este neplăcută?

Răspunsul este: dacă omul crede în răsplata măreață care urmează acestei nenorociri, știe că, prin aceasta, ea devine o binefacere, iar pentru binefacere se arată recunoștință.

Cât despre cuvintele sale ﷺ: „Cel care este mulțumit va avea parte de mulțumire, iar cel care este nemulțumit va avea parte de mânie”²²², aici prin mulțumire se are în vedere răbdarea sau mulțumirea față de însăși hotărârea care este actul lui Allah. Față de aceasta mulțumirea este obligatorie, deoarece Allah Atotputernicul și Mărețul este Înțelept. Trebuie deosebit actul lui Allah de ceea ce este hotărât. Ceea ce este hotărât se împarte în nenorociri, față de care mulțumirea nu este obligatorie, și rânduieli ale Legii, față de care mulțumirea este obligatorie.

7. Este permisă ruga legată de o condiție, după cum arată cuvintele „dacă minți, Allah să te întoarcă la starea în care erai!”. În Coranul cel Nobil, Allah Preaînaltul spune:

Iar a cincea mărturie: blestemul lui Allah să fie asupra lui dacă este dintre cei care mint

și:

Iar a cincea mărturie: mânia lui Allah să fie asupra ei dacă el este dintre cei care spun adevărul

. Iar în ruga istikhārah se spune: „O, Allah, dacă Tu știi...”, până la sfârșitul rugii.

8. Este permis ca, în argumentare, să admiți provizoriu o susținere a interlocutorului pe care tu însuți nu o accepți, pentru a-l lăsa fără răspuns. Îngerul știa că omul minte, însă a pornit de la susținerea acestuia că lucrurile nu se întâmplaseră astfel și că moștenise averea din strămoș în strămoș. Am arătat mai înainte că acest mod de argumentare apare în Coran. Un alt exemplu este cuvântul Celui Preaînalt:

Noi ori voi suntem, cu siguranță, pe o călăuzire sau într-o rătăcire vădită

. Se știe că Trimisul ﷺ și însoțitorii săi sunt călăuziți, iar aceia sunt în rătăcire, dar aceasta este o admitere provizorie, în discuția cu ei, din spirit de dreptate.

9. Binecuvântarea lui Allah nu are sfârșit. De aceea, unul a ajuns să aibă o vale de cămile, altul o vale de vite, iar celălalt o vale de oi.

10. Se poate deduce de aici că ruga îngerilor este întotdeauna primită sau este vorba despre un caz particular? Sensul aparent este că avem un caz particular. Altminteri, atunci când un om s-ar ruga pentru fratele său în lipsa acestuia, iar îngerul ar spune „Āmīn, și ție la fel”, am ști că ruga a fost deja primită.

11. Recunoștința pentru fiecare binefacere se arată potrivit naturii ei. Recunoștința pentru avere înseamnă să o cheltuiești pe calea lui Allah, iar recunoștința pentru cunoaștere înseamnă să o împărtășești celui care o cere, fie prin starea sa, fie prin cuvinte. Recunoștința în sensul cel mai cuprinzător înseamnă ascultarea față de Dătătorul binefacerii în toate privințele. Este asemănător cu ceea ce s-a spus mai înainte: căința pentru fiecare păcat se face potrivit naturii lui, însă omul nu merită să fie descris, fără restricții, drept unul care s-a căit decât dacă s-a căit de toate păcatele.

12. Este permisă înfățișarea într-o stare pe care omul nu o are în realitate, precum să se prezinte ca un sărac deși este bogat și altele asemenea, dacă există un folos și urmărește să pună pe cineva la încercare în acest fel. În aceste condiții, îi este permis.

13. Încercarea poate fi generală și vădită. Aceasta se deduce din cuvintele „ați fost numai puși la încercare”, iar întâmplarea lor era cunoscută, după cum s-a spus mai înainte.

14. Virtutea scrupulozității și a cumpătării față de cele lumești: ele îl pot conduce pe om spre un deznodământ vrednic de laudă. Cel care fusese orb era cumpătat față de cele lumești și astfel a fost recunoscător pentru binefacerea lui Allah.

15. Moștenirea exista la neamurile dinaintea noastră, după cum arată cuvintele „am moștenit-o din strămoș în strămoș”.

16. Printre atributele lui Allah Atotputernicul și Mărețul se află mulțumirea, mânia și voința. Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah le afirmă ca atribute reale, în sensul care I se cuvine lui Allah.

Voința lui Allah este de două feluri: cosmică și legislativă. Deosebirea este că, în cazul voinței cosmice, ceea ce este voit se întâmplă neapărat, dar nu este neapărat iubit de El. Când voiește un lucru, îi spune „Fii!”, iar el este. În cazul voinței legislative, ceea ce este voit nu se întâmplă neapărat, dar este neapărat iubit de El. De aceea spunem că voința legislativă are sensul iubirii, iar voința cosmică are sensul hotărârii de a face să se întâmple. Dacă se întreabă: Allah voiește binele și răul prin voință cosmică sau legislativă?

Răspunsul este: când binele se întâmplă, el este voit de Allah atât cosmic, cât și legislativ. Când nu se întâmplă, este voit numai legislativ. Cât despre rău, dacă se întâmplă, el este voit de Allah cosmic, dar nu legislativ, iar dacă nu se întâmplă, nu este voit nici cosmic, nici legislativ. Să știi că răul nu este atribuit actului lui Allah, Slăvitul, ci lucrurilor create de Allah. Orice act al lui Allah Preaînaltul este bun, deoarece izvorăște din înțelepciune și îndurare. De aceea, Profetul ﷺ a spus: „Binele este în mâinile Tale, iar răul nu Îți este atribuit”²²³. Printre lucrurile create de Allah se află însă și bine, și rău.

Afirmarea atributului mulțumirii pentru Allah, Slăvitul, nu înseamnă absența înțelepciunii. Nu la fel este mulțumirea făpturii, care poate fi lipsită de înțelepciune. De pildă, când un om este mulțumit de cineva, simțirea lui îl poate face să fie mulțumit de acea persoană în orice privință și să nu-și mai stăpânească purtarea față de ea, din pricina mulțumirii sale puternice. Poetul a spus:

Privirea mulțumirii nu deslușește niciun cusur, / După cum privirea mâniei scoate la iveală defectele.

Mulțumirea lui Allah este însă însoțită de înțelepciune, după cum mânia Creatorului nu este asemenea mâniei făpturii. Înțelepciunea nu dispare odată cu mânia Creatorului, spre deosebire de mânia făpturii, care o poate îndepărta de înțelepciune, făcând-o să se poarte nepotrivit din pricina mâniei puternice.

Cine explică mulțumirea prin răsplată sau prin voința de a răsplăti are o explicație respinsă. Dacă se spune că „este mulțumit” înseamnă „a vrut să răsplătească”, aceasta implică faptul că El nu este mulțumit. Dacă ar fi spus „El nu este mulțumit”, ar fi căzut în necredință, deoarece ar fi negat atributul prin tăgăduire. Ei l-au interpretat însă într-un fel care implică posibilitatea de a nega mulțumirea, fiindcă sensul figurat presupune negarea sensului propriu. Acesta este un lucru foarte grav. De aceea, Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah și Ibn al-Qayyim au arătat că nu există sens figurat nici în Coran, nici în limbă, spre deosebire de cel care a spus că totul în limbă este figurat.

17. Cuvântul „tovărășie” poate desemna asemănarea într-o anumită privință, fără a presupune neapărat însoțirea, după cum arată cuvintele „și este mânios pe ceilalți doi”. Aici ṣāḥib îl desemnează pe cel a cărui stare seamănă cu a lui prin faptul că Allah i-a dăruit binefaceri după suferință.

18. Allah Atotputernicul și Mărețul i-a pus la încercare prin binefacerile pe care li le-a dăruit.

19. Aducerea aminte se poate face prin cuvinte, fapte ori înfățișări.

20. Este permis ca omul să-și atribuie, în scopul unei încercări, o stare pe care nu a avut-o, după cum îngerul a spus că este sărac și călător.

21. Această întâmplare era cunoscută și răspândită, după cum arată cuvintele „Allah este mulțumit de tine și este mânios pe ceilalți doi”.

În acest capitol sunt următoarele învățături:

Prima: explicarea versetului.

A doua: sensul cuvintelor ﴿va spune negreșit: „Aceasta mi se cuvine”﴾.

A treia: sensul cuvintelor Sale ﴿Mi-a fost dat numai datorită unei cunoașteri﴾.

A patra: marile învățături cuprinse în această istorisire uimitoare.

Explicarea învățăturilor capitolului

Prima: explicarea versetului, adică a cuvintelor Celui Preaînalt:

Dacă îl facem să guste o îndurare din partea Noastră, după o nenorocire care l-a atins, va spune negreșit: „Aceasta mi se cuvine”

. S-a arătat mai înainte că pronumele din adhaqnāhu, „îl facem să guste”, se referă la om în general.

A doua: sensul cuvintelor ﴿va spune negreșit: „Aceasta mi se cuvine”﴾. Litera lām exprimă pretinderea unui drept, iar sensul este: o merit și sunt vrednic de ea.

A treia: sensul cuvintelor Sale ﴿Mi-a fost dat numai datorită unei cunoașteri﴾. Explicația lor a fost dată mai înainte.

A patra: marile învățături cuprinse în această istorisire uimitoare. Multe dintre ele au fost deja menționate, fără ca enumerarea să fie exhaustivă. Printre învățături se află deosebirea dintre cel cu baraṣ, cel chel și cel orb. Primii doi au tăgăduit binefacerea lui Allah Atotputernicul și Mărețul, pe când cel orb a recunoscut-o. Când îngerul i-a cerut ajutorul, el a spus: „Ia ce dorești!” Aceasta arată dărnicia și sinceritatea lui, fiindcă a spus: „Pe Allah, astăzi nu-ți voi face greutăți pentru nimic din ceea ce iei pentru Allah Atotputernicul și Mărețul”. Ceilalți doi, dimpotrivă, erau zgârciți, avari și tăgăduiau binefacerea lui Allah Atotputernicul și Mărețul.