Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Și cuvintele lui Allah Cel Preaînalt: „Păziți-vă jurămintele!”³⁴⁹

Ḥalif, yamīn și qasam desemnează jurământul: întărirea unui lucru prin pomenirea cuiva măreț, într-o formulă anume, cu una dintre particulele jurământului: bāʾ, wāw și tāʾ.

Legătura acestui capitol cu Cartea tawḥīd-ului

Jurămintele frecvente pe Allah arată că în inima celui care jură nu se află acea preamărire a lui Allah care să-l facă să simtă respectul solemn datorat unui jurământ pe Allah. Preamărirea lui Allah Cel Preaînalt face parte din desăvârșirea tawḥīd-ului.

⁂

Cuvintele Celui Preaînalt: „Păziți-vă jurămintele!” Allah a menționat acest verset în contextul ispășirii jurământului. Orice jurământ are un început, un sfârșit și o parte de mijloc. Începutul este rostirea jurământului, sfârșitul este ispășirea, iar mijlocul este încălcarea lui: omul face ceea ce a jurat să nu facă sau nu face ceea ce a jurat să facă. Prin urmare, un jurământ privitor la ceva din trecut nu poate fi încălcat în acest sens. Ceea ce nu poate fi încălcat astfel nu presupune ispășire. Dacă omul este sincer, jurământul său este adevărat; dacă nu, el este păcătos, deoarece ispășirea privește numai un lucru viitor.

Este permis să jure pe baza a ceea ce crede? Răspunsul este: da, iar pentru aceasta există multe dovezi. Printre ele sunt cuvintele adresate Trimisului lui Allah ﷺ de omul care avusese relații conjugale în timpul zilei, în Ramadan: „Pe Allah, între cele două câmpuri de piatră neagră nu este o familie mai săracă decât a mea.” Dacă însă juri cu privire la un lucru viitor, pe baza a ceea ce consideri foarte probabil, iar el nu se întâmplă, unii au spus că trebuie să aduci ispășirea, iar alții au spus că nu trebuie. A doua părere este cea corectă, la fel ca în cazul unui jurământ privitor la trecut.

De pildă, dacă ai spune, pe baza a ceea ce crezi: „Pe Allah, Zayd va veni mâine!”, iar el nu ar veni, părerea corectă este că nu ai de adus ispășirea. Ai jurat pe ceea ce se afla în inima ta, iar acel lucru există, ca și cum ai fi spus: „Pe Allah, aceasta este ceea ce cred.” Dar îți este permis să juri pe baza a ceea ce crezi? Aceasta a fost explicată puțin mai înainte.

Așadar, după menționarea jurământului, a ispășirii și a încălcării lui, ce înseamnă cuvintele „Păziți-vă jurămintele!”? Privesc ele începutul, sfârșitul sau mijlocul? Înseamnă: nu jurați des pe Allah? Sau: dacă ați jurat, nu vă încălcați jurămintele? Sau: dacă ați jurat și v-ați încălcat jurămintele, nu lăsați deoparte ispășirea?

Răspunsul este: toate acestea sunt avute în vedere, astfel încât sunt cuprinse cele trei stări ale jurământului. De aceea autorul a citat versetul în acest capitol: păzirea jurământului înseamnă și a nu jura des. Iată o regulă importantă: atunci când un text din Coran sau din Sunnah poate avea mai multe sensuri care nu se contrazic și nu există un motiv pentru a-l prefera pe unul dintre ele, textul trebuie înțeles ca având toate acele sensuri. A nu jura des privește jurămintele asumate și intenționate. Cuvintele care scapă pe limbă fără intenție, precum „Nu, pe Allah!” sau „Ba da, pe Allah!”, în cursul vorbirii, nu atrag răspunderea, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Allah nu vă trage la răspundere pentru jurămintele voastre rostite fără intenție

. Păzirea jurământului înseamnă și a nu-l încălca. Aceasta necesită însă o tratare amănunțită, deoarece Profetul ﷺ i-a spus lui ʿAbd ar-Raḥmān ibn Samurah: „Dacă ai făcut un jurământ și vezi că altceva este mai bun decât el, adu ispășirea jurământului tău și fă ceea ce este mai bun.”³⁵⁰ Așadar, păzirea jurământului în privința încălcării lui înseamnă să nu-l încalce decât dacă aceasta este mai bine. În caz contrar, este mai bine să-și păzească jurământul și să nu-l încalce.

De pildă, un om spune: „Pe Allah, nu voi vorbi cu cutare!”, iar acela este un credincios de care îi este interzis să se înstrăineze. El trebuie să-și încalce jurământul, să-i vorbească și să aducă ispășirea.

Un alt exemplu: un om spune: „Pe Allah, îl voi ajuta pe cutare într-un lucru interzis!” El trebuie să-și încalce jurământul, să aducă ispășirea și să nu-l ajute, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Nu vă ajutați unii pe alții la păcat și la încălcare!

. Dacă ambele variante sunt egale, iar încălcarea și neîncălcarea jurământului sunt la fel în privința păcatului, este mai bine să păstreze jurământul. Păzirea jurământului mai înseamnă și îndeplinirea ispășirii după încălcarea lui. Ispășirea este obligatorie fără întârziere, deoarece regula de bază a obligațiilor este îndeplinirea lor fără întârziere. Aceasta înseamnă împlinirea a ceea ce cere jurământul.

Ispășirea constă în hrănirea a zece săraci din hrana obișnuită cu care vă hrăniți familiile, în îmbrăcarea lor sau în eliberarea unei persoane înrobite. Între aceste variante există alegere. Acela care nu găsește mijloacele necesare postește trei zile, iar în recitarea lui Ibn Masʿūd apare precizarea „consecutive”³⁵¹.

Așadar, păzirea jurământului are trei sensuri:

1. Păzirea lui la început, prin evitarea jurămintelor frecvente. Trebuie știut că jurămintele frecvente slăbesc încrederea în om și trezesc îndoiala față de cele spuse de el.

2. Păzirea lui la mijloc, prin neîncălcarea jurământului, în afara excepțiilor arătate anterior.

3. Păzirea lui la sfârșit, prin îndeplinirea ispășirii după încălcarea jurământului.

Poate fi adăugat și un al patrulea sens: să nu jure pe altcineva decât Allah, deoarece Trimisul ﷺ a numit tot jurământ și jurarea pe altcineva decât Allah.

⁂

De la Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, s-a relatat că a spus: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: «Jurământul face ca marfa să se vândă, dar nimicește câștigul!».” Relatat de cei doi³⁵².

Prin „jurământ” este avut în vedere aici jurământul mincinos, după cum arată varianta relatată de Aḥmad: „jurământul mincinos”³⁵³. Jurământul adevărat nu atrage o pedeapsă, însă omul nu trebuie să jure des, după cum s-a arătat anterior.

Expresia „face ca marfa să se vândă” înseamnă înlesnirea vânzării ei. Cuvântul provine din nafāq, trecerea și epuizarea unui lucru. Jurământul privitor la o marfă poate viza identitatea ei, felul ei, însușirile sau valoarea ei.

Identitatea ei: de pildă, jură că provine de la o anumită fabrică renumită pentru calitate, deși nu provine de acolo.

Felul ei: de pildă, jură că este din fier, deși este din lemn.

Însușirea ei: de pildă, jură că este bună, deși este de proastă calitate.

Valoarea ei: de pildă, jură că valorează zece, deși valorează opt.

Cuvintele „dar nimicește câștigul” înseamnă că îl distruge. Aceasta cuprinde distrugerea materială: Allah face ca asupra averii sale să se abată ceva care o nimicește, precum un incendiu, un jaf sau o boală a proprietarului, care își cheltuiește averea pe tratament. Cuprinde și pierderea binecuvântării: Allah retrage binecuvântarea din averea lui, astfel încât omul nu mai are folos de ea nici pentru religie, nici pentru această lume. Câți oameni nu au avere puțină, însă Allah le-a făcut-o folositoare lor și altora, precum și celor aflați în grija lor! Și câți oameni au averi, dar nu au folos de ele: ajung — Allah să ne ferească — zgârciți și trăiesc asemenea săracilor, deși sunt bogați, deoarece binecuvântarea a fost nimicită.

⁂

De la Salmān s-a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Sunt trei cărora Allah nu le va vorbi și pe care nu-i va purifica, iar ei vor avea o pedeapsă dureroasă: un bătrânel cărunt care săvârșește desfrânare, un sărac trufaș și un om care a făcut din Allah marfa sa: nu cumpără decât jurând pe El și nu vinde decât jurând pe El.” Relatat de aṭ-Ṭabarānī cu un lanț autentic³⁵⁴.

Cuvântul „trei” este subiectul unei propoziții nominale. Poate ocupa această poziție deoarece exprimă o împărțire în categorii.

Cuvintele „cărora Allah nu le va vorbi”: a vorbi înseamnă a face ca vorbele să fie auzite. Ceea ce omul pregătește în sine nu este numit vorbire în sens necalificat, deși poate fi numit un spus, cu precizarea că este lăuntric. Cel Preaînalt a spus: Ei spun în sinea lor:

De ce nu ne pedepsește Allah?

(al-Muǧādilah 58:8). În relatarea despre as-Saqīfah, ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, a spus: „Pregătisem în sinea mea o cuvântare”³⁵⁵, adică o alcătuisem. Așadar, vorbirea, în sens necalificat, presupune litere și sunet auzit. Oamenii au avut opt păreri cu privire la vorbirea lui Allah, după cum le-a menționat Ibn al-Qayyim în aṣ-Ṣawāʿiq al-Mursalah.

Dacă însă ne întoarcem la Cartea lui Allah și la Sunnah Trimisului Său ﷺ, ne luăm din ele credința curată și lăsăm deoparte aceste dispute — căci niciunui popor nu i-au fost date certurile fără să rătăcească —, înțelegem că vorbirea lui Allah este reală și se aude. Sunetul ei nu este însă asemenea sunetelor făpturilor. Ceea ce se aude din vorbirea lui Allah este, fără îndoială, alcătuit din litere pe care cel căruia i Se adresează le înțelege. Dacă ar vorbi prin litere diferite de cele pe care le folosește cel căruia i Se adresează, acesta nu I-ar înțelege niciodată vorbirea. Literele auzite sunt, așadar, literele limbii prin care Allah îi vorbește celui căruia i Se adresează. Allah, Atotputernicul și Preamăritul, îi vorbește fiecăruia în limba sa.

Negarea vorbirii aici dovedește afirmarea ei în principiu: când El a negat-o în privința unor oameni, aceasta arată că ea există în privința altora. În același fel, unii oameni ai științei au dovedit că cei credincioși Îl vor vedea pe Allah în Ziua Învierii prin cuvintele Celui Preaînalt:

Nicidecum! În acea zi, ei vor fi împiedicați să-L vadă pe Domnul lor

. Dacă nelegiuiții sunt împiedicați să-L vadă, cei drepți Îl vor vedea; altfel, dacă vederea Lui ar fi imposibilă în orice situație, nelegiuiții și cei drepți ar fi egali în această privință. Tot astfel aici: dacă Allah, Atotputernicul și Preamăritul, nu i-ar vorbi nimănui, nu ar exista un motiv pentru negarea vorbirii în mod special în privința acestor oameni.

Din faptul că El, Preaslăvitul, vorbește nu rezultă că ar avea un organ asemenea omului, precum limba, dinții, gâtul sau altele asemenea, după cum din faptul că Allah aude nu rezultă că ar avea o ureche. De pildă, pământul aude și povestește, deși nu are limbă sau urechi. Cel Preaînalt a spus:

În acea zi își va povesti veștile, pentru că Domnul tău i-a poruncit

. Tot astfel, pielea va vorbi în Ziua Învierii. Cel Preaînalt a spus:

Când vor ajunge la el, auzul lor, privirile lor și pieile lor vor mărturisi împotriva lor despre ceea ce făceau

. La fel vor face mâinile și picioarele. Cel Preaînalt a spus:

În ziua în care limbile lor, mâinile lor și picioarele lor vor mărturisi împotriva lor despre ceea ce făceau

. Mâinile, picioarele, limbile, pieile, auzul și privirile nu au limbă și nici două buze. Aceasta este ceea ce ne este cunoscut.

Dacă se întreabă: Allah le vorbește unor oameni a căror vină este mai mare decât a lor, anume locuitorilor Focului?

Răspunsul este: aici este negată vorbirea de mulțumire. Hadithul nu arată însă negarea vorbirii de mânie și mustrare.

Cuvintele „pe care nu-i va purifica”: purificarea are aici sensul de recunoaștere a vredniciei și a probității. În Ziua Învierii nu-i va declara demni de încredere și drepți și nu va mărturisi în favoarea credinței lor, din pricina acestor fapte rele pe care le-au săvârșit.

În cuvintele „ei vor avea o pedeapsă dureroasă”, ʿaḏāb înseamnă pedeapsă, iar alīm înseamnă aspră, chinuitoare și dureroasă.

Cuvântul ușaymiṭ îl desemnează pe cel al cărui păr negru s-a amestecat cu alb din pricina vârstei înaintate. Dorința celui vârstnic s-a potolit și nu are ceea ce l-ar împinge la desfrânare. Totuși, el a săvârșit-o, ceea ce arată răutatea voinței sale. De obicei, el a ajuns la maturitate deplină și la echilibru, a cunoscut înțelepciunea, iar rațiunea îl stăpânește mai mult decât patima. Desfrânarea din partea sa este, așadar, neobișnuită: nu izvorăște dintr-o dorință stăruitoare, ci din rea intenție, dintr-un scop rău și din slăbiciunea credinței în Allah. Îndemnul către desfrânare este slab, iar înțelepciunea dobândită odată cu maturitatea este mare. Înaintarea sa în vârstă ar trebui să facă rațiunea să precumpănească, însă el a încălcat ceea ce decurge din aceasta. De aceea a fost numit printr-un diminutiv care îi arată josnicia: ușaymiṭ este diminutivul lui așmaṭ, „cărunt”.

Zānin este atributul lui ușaymiṭ și se află la nominativ, cu o ḍamma subînțeleasă pe litera yāʾ omisă; vocala de pe nūn nu este marca flexiunii cazuale. Desfrânarea înseamnă săvârșirea faptei rușinoase prin partea din față sau prin cea din spate. Allah a interzis-o și a arătat că este o faptă rușinoasă, spunând:

Nu vă apropiați de desfrânare! Ea este o faptă rușinoasă și o cale rea

.

Expresia „un sărac trufaș”: ʿāʾil înseamnă sărac. Cel Preaînalt a spus: „Și te-a găsit sărac și te-a îndestulat” (aḍ-Ḍuḥā 93:8). Opoziția cu expresia „și te-a îndestulat” arată că ʿāʾilan înseamnă sărac.

Trufia înseamnă a te ridica deasupra celorlalți și a te socoti măreț. Ea este de două feluri:

Trufie față de adevăr: îl respinge sau se socotește prea presus pentru a-l împlini.

Trufie față de făpturi: le disprețuiește și le înjosește. Profetul ﷺ a spus: „Trufia este respingerea adevărului și disprețuirea oamenilor.”³⁵⁶

La cel sărac, îndemnul către trufie este slab. Trufia sa devine, așadar, o dovadă a slăbiciunii credinței sale și a răutății lăuntrice; de aceea pedeapsa lui este mai aspră.

Cuvintele „un om care a făcut din Allah marfa sa: nu cumpără decât jurând pe El și nu vinde decât jurând pe El” înseamnă că a făcut din jurământul pe Allah o marfă a sa. Interpretarea este îngăduită aici deoarece chiar Profetul ﷺ a explicat-o astfel, spunând: „Nu cumpără decât jurând pe El...” Dacă însuși vorbitorul este cel care își îndepărtează cuvintele de la sensul lor aparent, el își cunoaște cel mai bine intenția. La fel se întâmplă în hadithul qudsī: „O, fiu al lui Ādam, ți-am cerut hrană și nu Mi-ai dat; ți-am cerut de băut și nu Mi-ai dat.” Allah, Atotputernicul și Preamăritul, a lămurit aceasta prin cuvintele: „Cutare rob al Meu a flămânzit și nu i-ai dat hrană; ți-a cerut de băut și nu i-ai dat.”³⁵⁷

Propoziția „nu cumpără decât jurând pe El și nu vinde decât jurând pe El” este de sine stătătoare și explică expresia „a făcut din Allah marfa sa”. Sensul este că jură ori de câte ori cumpără și ori de câte ori vinde, căutând câștigul. El merită această pedeapsă deoarece, chiar dacă spune adevărul, frecvența jurămintelor sale arată ușurătatea și lipsa sa de respect față de jurământ, precum și încălcarea cuvintelor Celui Preaînalt: „Păziți-vă jurămintele!” Dacă minte, reunește patru lucruri oprite:

1. Lipsa de respect față de jurământ și încălcarea poruncii lui Allah de a-l păzi.

2. Minciuna sa.

3. Însușirea averii pe nedrept.

4. Jurământul său este un jurământ ġamūs. S-a relatat în mod autentic că Profetul ﷺ a spus: „Cel care face un jurământ mincinos, însușindu-și prin el averea unui musulman, Îl va întâlni pe Allah, iar Allah va fi mâniat pe el.”³⁵⁸

Trebuie să ne ferim de tot ceea ce cuprinde acest hadith și să stăm departe de acele fapte, deoarece aceasta urmărește Profetul ﷺ când ne înștiințează despre ele. Altfel, ce folos are să-l auzim dacă ceea ce cer textele nu se vede în credințele, cuvintele și faptele noastre? Am fi asemenea neștiutorului; ba vina noastră ar fi mai mare. De aceea, aceste texte nu trebuie să treacă pe lângă noi fără folos, mulțumindu-ne doar să le cunoaștem sensul. Trebuie să le cunoaștem sensul și să lucrăm potrivit lor. Apoi, întrucât ne numărăm printre cei cărora Allah le-a dăruit știință, trebuie să-i avertizăm și pe oameni, ca să fim moștenitori ai Trimisului ﷺ. Profetul ﷺ era cunoscător, împlinea ceea ce știa și chema la adevăr. Cel care caută știința nu este însă moștenitor al Trimisului, asupra lui să fie binecuvântările și pacea, până când nu împlinește ceea ce a împlinit acesta în privința faptelor și a chemării. Trebuie, așadar, să-i avertizăm pe frații noștri musulmani asupra acestei fapte atât de răspândite printre oameni: fac din Allah marfa lor, nevânzând și necumpărând decât cu jurăminte.

Legătura hadithului cu acest capitol

Acela care face din Allah marfa sa ajunge, de obicei, să jure frecvent pe Allah, Atotputernicul și Preamăritul.

⁂

În Ṣaḥīḥ s-a relatat de la ʿImrān ibn Ḥuṣayn, Allah să fie mulțumit de el, că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Cea mai bună parte a comunității mele este generația mea, apoi cei care îi urmează, apoi cei care îi urmează. (ʿImrān a spus: «Nu știu dacă, după generația sa, a pomenit de două ori sau de trei ori.») Apoi, după voi, vor fi niște oameni care depun mărturie fără să li se ceară, trădează și nu sunt demni de încredere, fac legăminte și nu le împlinesc, iar printre ei apare îngrășarea”.³⁵⁹

Expresia „în Ṣaḥīḥ” le desemnează aici pe cele două Ṣaḥīḥ-uri. Vezi explicația noastră din capitolul despre lămurirea tawḥīd-ului și a mărturisirii că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah³⁶⁰.

În expresia „Cea mai bună parte a comunității mele este generația mea”, „cea mai bună parte” este subiectul, iar „generația mea” este predicatul nominal. Într-o variantă relatată de cei doi se spune: „Cei mai buni dintre voi sunt cei din generația mea.” În hadithul lui Ibn Masʿūd de la al-Buḫārī se spune: „Cei mai buni dintre oameni sunt cei din generația mea.”³⁶¹ Acesta este sensul urmărit: superioritatea este raportată la oameni în general, nu numai la această comunitate. De aceea s-a relatat în mod autentic că el ﷺ a spus: „Am fost trimis din cele mai bune generații ale fiilor lui Ādam.”³⁶² Prin urmare, superioritatea primei generații privește oamenii în general, nu numai această comunitate.

Cât despre expresia „cea mai bună parte a comunității mele”, se poate spune că, atunci când superioritatea este raportată la oameni în general, această comunitate este și ea cuprinsă. Dacă o limităm însă la această comunitate, restul oamenilor sunt excluși. Este de preferat sensul general, în care este cuprins și cel particular.

Se mai poate spune că cele două formulări au același sens: această comunitate este cea mai bună dintre comunități, iar dacă aceia care sunt Companioni constituie cea mai bună generație a ei, rezultă că sunt cei mai buni dintre oameni. Cuvântul qarn provine din iqtirān, „asociere”, și desemnează un grup unit prin ceva, precum religia, vârsta sau altceva asemănător. Unii învățați l-au definit ca grup, după cum s-a arătat, iar alții ca perioadă de timp. Cei din urmă au avut mai multe păreri: unii au stabilit patruzeci de ani, alții optzeci, alții o sută, iar alții o sută douăzeci de ani.

Potrivit primei definiții, expresia „cea mai bună parte a comunității mele este generația mea” înseamnă că cei mai buni din comunitatea mea sunt Companionii, fie că au ajuns sau nu la o sută de ani. Este cunoscut că ultimul dintre Companioni care a murit a murit în anul 110 sau 120. Dacă spunem 120, perioada depășește o sută de ani. Dacă o socotim de la începutul misiunii profetice, ea ajunge la o sută treizeci și trei de ani, deoarece calendarul începe de la Hiǧrah, iar Hiǧrah a avut loc la treisprezece ani după începutul misiunii. Aceasta este prima generație. În privința Succesorilor, ultimul dintre ei a murit în anul 180; între ei și Companioni sunt, așadar, șaizeci de ani. Cât despre urmașii Succesorilor, ultimul dintre ei a murit în anul 220. Aici se încheie a treia generație. Generația Companionilor cuprinde, așadar, o sută treizeci și trei de ani dacă este socotită de la începutul misiunii profetice și o sută douăzeci dacă este socotită de la Hiǧrah. Generația Succesorilor cuprinde șaizeci de ani, iar cea a urmașilor Succesorilor patruzeci.

Șayḫ al-Islām Ibn Taymiyyah a spus că generația se stabilește după majoritatea oamenilor. Dacă majoritatea oamenilor sunt Companioni, generația este a lor; dacă majoritatea sunt Succesori, generația este a lor și așa mai departe.

Prin „comunitatea mea” este avută în vedere comunitatea celor care au răspuns chemării. Cât despre cei cărora li se adresează chemarea, dacă nu cred, nu se află bine în ei.

Cuvintele „nu știu dacă, după generația sa, a pomenit de două ori sau de trei ori”: dacă ʿImrān nu știa, se pornește de la faptul că le-a pomenit de două ori. Generațiile privilegiate sunt, așadar, trei; aceasta este părerea cunoscută.

Cuvintele „Apoi, după voi, vor fi niște oameni”: în varianta lui al-Buḫārī se spune ṯumma inna baʿdakum qawman, cu qawman la acuzativ, ceea ce nu ridică nicio dificultate. Această variantă are însă qawmun la nominativ³⁶³, ceea ce ridică o dificultate, deoarece qawm este termenul nominal al particulei inna. Învățații au avut mai multe explicații:

S-a spus că ar urma dialectul tribului Rabīʿah, ai cărui vorbitori nu se opresc asupra acuzativului cu un alif; scribul nu ar fi scris acel alif, rămânând qawm. Acest răspuns nu este însă temeinic: relatarea nu este doar scrisă, ci este și rostită atunci când elevii o preiau de la șeici. În plus, acesta nu este un loc de oprire.

S-a mai spus că termenul nominal al lui inna este un pronume al faptului, subînțeles, prin analogie cu forma ușoară in, deoarece această formă poate avea drept termen nominal pronumele faptului. Poetul a spus:

Și neamul Mālik era de obârșie aleasă.

Aici, forma întărită inna este tratată asemenea formei ușoare in, iar termenul ei nominal este pronumele faptului, subînțeles. Potrivit acestei analize, baʿdakum este predicatul antepus, qawmun este subiectul postpus, iar întreaga propoziție constituie predicatul lui inna.

S-a mai spus că «inna» are aici sensul lui „da”; înțelesul ar fi atunci: „Apoi, da, după voi vor fi niște oameni”. Această interpretare este însă forțată.

Ceea ce pare corect este a doua explicație, dacă această variantă a relatării este autentică.

Cuvintele sale „depun mărturie” înseamnă că ei spun ceea ce cunosc din cele pe care le-au văzut, le-au auzit, le-au atins sau le-au mirosit. Mărturia înseamnă ca omul să spună ceea ce știe. Allah Preaînaltul spune:

în afară de cei care mărturisesc adevărul și îl cunosc

. Potrivit opiniei corecte, nu este obligatoriu să se folosească expresia „mărturisesc”. Imamului Aḥmad i s-a spus: „Cutare spune: «Cei zece vor fi în Paradis», dar nu spune: «Mărturisesc»”. El a răspuns: „Dacă a spus aceasta, atunci a depus mărturie”.

Cu privire la cuvintele sale „fără să li se ceară”, învățații au avut păreri diferite:

S-a spus că „nu li se cere” înseamnă că nu sunt chemați să fie martori la cele întâmplate. Ar fi vorba, așadar, despre cei care depun mărturie fără să cunoască faptele: ei sunt martori mincinoși.

S-a mai spus că nu li se cere să-și prezinte mărturia. Ar fi vorba atunci despre a depune mărturie înainte de a fi chemat să o faci, ceea ce ar arăta graba lor de a mărturisi și lipsa lor de grijă față de mărturie.

Această opinie întâmpină însă o dificultate din partea hadithului lui Zayd ibn Khālid, relatat de Muslim, potrivit căruia Profetul ﷺ a spus: „Să nu vă spun cine este cel mai bun dintre martori? Cel care vine cu mărturia înainte să i se ceară”.³⁶⁴ Acesta îndeamnă la depunerea mărturiei înainte de a fi cerută, după cum arată cuvintele sale: „Să nu vă spun cine este cel mai bun dintre martori?”. La prima vedere, el se opune hadithului lui ʿImrān. Unii învățați le-au împăcat explicând că hadithul lui Zayd se referă la cel care mărturisește despre un drept de care beneficiarul mărturiei nu are cunoștință.

Alți învățați le-au împăcat explicând că hadithul lui Zayd se referă la cel care depune mărturie cu privire la ceva dintre drepturile lui Allah Preaînaltul. Aceste drepturi nu au pe cineva care să le revendice, astfel că el depune mărturie fără să i se ceară. Ar fi vorba, așadar, despre cei care poruncesc binele și opresc răul și despre alții asemenea lor. Alții le-au împăcat explicând că hadithul lui Zayd ibn Khālid exprimă promptitudinea cu care omul își prezintă mărturia: este atât de grabnic, încât parcă o prezintă înainte să i se ceară.

Unii învățați au dat întâietate hadithului lui ʿImrān, fiindcă se află în cele două Ṣaḥīḥ-uri, față de hadithul lui Zayd ibn Khālid, care se află în Ṣaḥīḥ Muslim. Dacă împăcarea este însă posibilă, nu este permis să se dea întâietate unuia în detrimentul celuilalt, deoarece aceasta ar însemna înlăturarea unuia dintre texte. Aici, împăcarea este posibilă, după cum am arătat.

Cuvintele sale „trădează și nu sunt demni de încredere” reprezintă a doua lor însușire: sunt oameni ai trădării, nu oameni de încredere, astfel că lumea nu se încrede în ei. Nu înseamnă că trădează după ce li s-a acordat încrederea, ca să se poată întreba: de ce nu a spus „li se acordă încrederea, iar ei trădează”? Trădarea este parcă firea lor, iar din pricina ei nu li se acordă încredere.

Trădarea înseamnă perfidie și înșelare acolo unde s-a acordat încredere. Ea este o însușire condamnabilă în orice împrejurare.

În schimb, uneltirea și înșelarea sunt condamnabile în unele împrejurări, dar nu în altele. Ele pot fi lăudabile în lupta împotriva unui dușman viclean și înșelător, fiindcă arată putere și permit lovirea dușmanului pe neașteptate. De aceea, Allah, Slăvit și Preaînalt, este descris prin uneltire și înșelare în împrejurarea în care acestea reprezintă o laudă. El spune:

Ei uneltesc, iar Allah uneltește, și Allah este Cel mai bun dintre cei care uneltesc

. Și spune:

Ei caută să-L înșele pe Allah, dar El îi înșală pe ei

.

Allah nu este însă descris niciodată prin trădare, căci aceasta este condamnabilă în orice împrejurare. De aceea, vorba răspândită printre oameni „Allah să-l trădeze pe cel care trădează” este interzisă: ei Îl descriu astfel pe Allah prin ceea ce nu este îngăduit să-I fie atribuit. Allah Preaînaltul spune:

Dacă vor să te trădeze, ei L-au trădat pe Allah și mai înainte, iar El ți-a dat putere asupra lor

. Nu a spus: „iar El i-a trădat”.

Cuvintele sale „nu sunt demni de încredere” înseamnă că nu merită să li se încredințeze nimic: nici viețile, nici averile, nici onoarea oamenilor și nici altceva. Se pare că aceasta privește a patra generație. Ce să mai spunem atunci despre secolul al cincisprezecelea?! Într-un alt hadith se spune: „Iar minciuna se răspândește printre ei”.³⁶⁵

Cuvintele sale „fac legăminte și nu le împlinesc” reprezintă a treia lor însușire. Legământul înseamnă ca omul să-și impună un lucru. El poate fi făcut unui om, având sensul unei înțelegeri încheiate între el și altcineva, sau poate fi făcut lui Allah, precum legământul de a împlini un act de adorare, care trebuie respectat. Ei fac legăminte față de Allah și nu le împlinesc și încheie înțelegeri cu oamenii, dar nu le respectă. Aceasta este una dintre însușirile ipocriziei.

Cuvintele sale „iar printre ei apare îngrășarea” reprezintă a patra lor însușire. Îngrășarea înseamnă sporirea grăsimii și a cărnii trupului. Acest hadith ridică o dificultate: îngrășarea nu este ceva pe care omul îl alege; cum poate fi, atunci, o însușire condamnabilă?!

Învățații au spus că este vorba despre cei care se preocupă de cauzele îngrășării, de mâncăruri, băuturi și trai îmbelșugat, astfel că grija lor este să-și îngrijească și să-și îngrașe trupurile. Cât despre îngrășarea asupra căreia omul nu are putere de alegere, el nu este condamnat pentru ea, după cum nu este condamnat fiindcă este înalt sau scund, negru sau alb. Este condamnat însă pentru un lucru pe care el însuși îl provoacă.

Tot în acesta, de la Ibn Masʿūd, se relatează că Profetul ﷺ a spus: „Cei mai buni oameni sunt cei din generația mea, apoi cei care îi urmează, apoi cei care îi urmează. Apoi vor veni oameni a căror mărturie le-o ia înainte jurământului, iar jurământul le-o ia înainte mărturiei”.

Cuvintele sale „tot în acesta” înseamnă „în Ṣaḥīḥ”. Am vorbit deja despre o asemenea expresie folosită de autor, Allah să aibă milă de el, în capitolul despre explicarea tawḥīd-ului și a mărturisirii că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah. Vezi: vol. I, p. 192.

Cuvintele sale „cei mai buni oameni” dovedesc că oamenii generației sale sunt cei mai buni. Companionii săi ﷺ sunt mai buni decât apostolii, susținătorii lui ʿĪsā, și decât cei șaptezeci de aleși pe care i-a ales Mūsā ﷺ.

Cuvintele sale „apoi vor veni oameni” înseamnă: după cele trei generații.

Cuvintele sale „mărturia lor le-o ia înainte jurământului, iar jurământul le-o ia înainte mărturiei” pot avea două înțelesuri:

Primul: fiindcă oamenii au puțină încredere în ei, nu depun mărturie decât însoțind-o de un jurământ; uneori mărturia vine mai întâi, iar alteori jurământul.

Al doilea: expresia arată că acești oameni nu acordă însemnătate nici mărturiei, nici jurământului, până într-atât încât mărturia și jurământul lor sunt parcă într-o întrecere.

Cele două înțelesuri nu se exclud, astfel că hadithul le cuprinde pe amândouă.

Iar cuvintele sale „apoi vor veni oameni” arată că nu toți oamenii acelei generații au această însușire, fiindcă nu a spus „apoi oamenii vor fi astfel”; deosebirea este limpede. Această întâietate privește ansamblul și categoria, nu fiecare individ în parte. Nu înseamnă că printre urmașii urmașilor Companionilor nu poate exista cineva mai bun decât unii dintre urmașii Companionilor sau că printre urmașii Companionilor nu poate exista cineva mai învățat decât unii Companioni. În ceea ce privește însă meritul de a fi fost Companion, nimeni în afara Companionilor nu îl poate dobândi și nimeni nu îi poate întrece în această privință. Cât despre știință și adorare, printre cei de după Companioni se poate afla cineva care să-i întreacă pe unii dintre ei în știință și adorare.

Precizare: în unele exemplare, autorul, Allah să aibă milă de el, a redat hadithul repetând de trei ori cuvintele „apoi cei care îi urmează”. În cele două Ṣaḥīḥ-uri, acestea sunt repetate de două ori.

Ibrāhīm a spus: „Ne loveau din pricina mărturiei și a legământului pe când eram copii”.³⁶⁶

Cuvintele sale „Ibrāhīm a spus”: este vorba despre Ibrāhīm an-Nakhaʿī, unul dintre urmașii Companionilor și dintre juriștii lor.

Cuvintele sale „ne loveau din pricina mărturiei pe când eram copii”: într-un exemplar apare „din pricina mărturiei și a legământului”. Se pare că cei care îi loveau erau cei care îi aveau în grijă.

Cuvintele sale „din pricina mărturiei” înseamnă: ne loveau dacă depuneam o mărturie mincinoasă sau dacă fuseserăm martori, dar nu ne prezentam mărturia. Este posibil să fie vorba și despre pedepsirea lor pentru nesocotința în privința mărturiei și a legământului. Așa a explicat Ibn ʿAbd al-Barr.

Iar cuvintele sale „și a legământului” înseamnă că, atunci când făceau un legământ, îi loveau pentru a-i face să-l împlinească.

Cuvintele sale „pe când eram copii” formează o propoziție circumstanțială. Îi loveau în copilărie pentru a-i disciplina.

Din spusele lui Ibrāhīm se poate deduce că mărturia copilului este acceptată, deoarece cuvintele „pe când eram copii” înseamnă că nu ajunseseră la pubertate. Această chestiune este disputată între învățați. Astfel, unii au spus: pentru a depune mărturie este necesar să fi ajuns la pubertate; dacă omul a fost martor la fapte pe când era copil, mărturia nu i se acceptă până când nu ajunge la pubertate. Alții au spus că mărturia copiilor unii despre alții este acceptată atât în privința cunoașterii faptelor ca martori, cât și a prezentării mărturiei, deoarece rareori se află un adult printre copii. Alții au spus că mărturia copiilor unii despre alții se acceptă dacă o depun pe loc, fiindcă, după ce se despart, este posibil să uite sau să li se sugereze ce să spună. Nu se poate proceda decât astfel; altminteri s-ar pierde multe drepturi dintre copii.

Din această relatare se mai deduce îngăduința de a-l lovi pe copil pentru purtarea sa dacă nu poate fi disciplinat decât prin aceasta.

⁂

Învățămintele capitolului:

Primul: îndemnul de a păzi jurămintele.

Al doilea: înștiințarea că jurământul ajută la vânzarea mărfii, dar nimicește binecuvântarea.

Al treilea: amenințarea aspră adresată celui care nu vinde și nu cumpără decât jurând.

Învățămintele capitolului:

Primul: îndemnul de a păzi jurămintele. Se deduce din cuvintele Celui Preaînalt: ﴿واحفظوا أيمانكم﴾ — „Păziți-vă jurămintele”. Porunca este un îndemn.

Al doilea: înștiințarea că jurământul ajută la vânzarea mărfii, dar nimicește binecuvântarea. Se deduce din cuvintele sale ﷺ: „Jurământul ajută la vânzarea mărfii...” și din continuarea lor.

Al treilea: amenințarea aspră adresată celui care nu vinde și nu cumpără decât jurând. Se deduce din cuvintele sale ﷺ: „Și un om care a făcut din Allah marfa sa: nu cumpără decât jurând...” și din continuarea lor. El este unul dintre cei trei cărora Allah nu le vorbește și pe care nu îi curățește.

Al patrulea: atragerea atenției că păcatul este mai grav atunci când îndemnul de a-l săvârși este mai slab.

Al patrulea: atragerea atenției că păcatul este mai grav atunci când îndemnul de a-l săvârși este mai slab. Se deduce din hadithul lui Salmān, care îi menționează pe bătrânul desfrânat și pe săracul trufaș și le vestește o pedeapsă aspră, fiindcă îndemnul de a săvârși păcatul amintit este slab în cazul lor.

Al cincilea: condamnarea celor care jură fără să li se ceară.

Al cincilea: condamnarea celor care jură fără să li se ceară, potrivit cuvintelor sale ﷺ: „Și un om care a făcut din Allah marfa sa: nu cumpără decât jurând...”. Aceasta nu este însă o regulă fără excepții. Profetul ﷺ a jurat în numeroase împrejurări fără să i se ceară, iar Allah, Slăvitul, i-a poruncit chiar în trei locuri din Coran să jure fără să i se fi cerut:

În cuvintele Sale:

Ei te întreabă dacă este adevărat. Spune: «Da, pe Domnul meu!»

. În cuvintele Sale:

Cei care nu cred pretind că nu vor fi înviați. Spune: «Ba da, pe Domnul meu, veți fi înviați!»

. Și în cuvintele Sale:

Cei care nu cred spun: «Ceasul nu va veni la noi». Spune: «Ba da, pe Domnul meu, el va veni la voi!»

.

Prin urmare, jurământul este îngăduit atunci când există o nevoie sau un folos care îl cere; poate fi chiar recomandat. Așa a fost jurământul Profetului ﷺ în întâmplarea femeii din clanul Makhzūm, când a spus: „Pe Allah, dacă Fāṭimah, fiica lui Muḥammad, ar fura, i-aș tăia mâna”.³⁶⁷ Acesta a avut o mare înrâurire asupra oamenilor care erau preocupați de soarta femeii din Makhzūm și asupra celor care au venit după ei.

Al șaselea: lauda sa ﷺ pentru cele trei sau patru generații și menționarea celor care se vor petrece după ele.

Al șaselea: lauda sa ﷺ pentru cele trei sau patru generații și menționarea celor care se vor petrece după ele. Se deduce din cuvintele sale „cei mai buni oameni sunt cei din generația mea...”. Expresia „sau patru” se întemeiază pe posibilitatea ca menționarea celei de-a patra să fie confirmată; cele mai multe și mai bine stabilite variante ale relatării nu o menționează.

Cuvintele sale „și menționarea celor care se vor petrece”: dacă această învățătură ar fi fost prezentată separat, ar fi fost mai limpede și mai clar. Vestirea unui lucru viitor și împlinirea lui întocmai cum l-a vestit sunt o dovadă a misiunii sale profetice ﷺ.

Al șaptelea: condamnarea celor care depun mărturie fără să li se ceară.

Al șaptelea: condamnarea celor care depun mărturie fără să li se ceară. Se deduce din hadithul lui ʿImrān. La fel, sunt condamnați cei care trădează și nu sunt demni de încredere, cei care fac legăminte și nu le împlinesc și cei care urmăresc ceea ce le îngrașă trupul, dar neglijează hrănirea inimii cu credință și știință.

Al optulea: faptul că înaintașii îi loveau pe copii din pricina mărturiei și a legământului.

Al optulea: faptul că înaintașii îi loveau pe copii din pricina mărturiei și a legământului. Se deduce din spusele lui Ibrāhīm an-Nakhaʿī: „Ne loveau din pricina mărturiei și a legământului”. De aici se deduc însemnătatea legământului și a mărturiei și pedepsirea copiilor pentru acestea. Se mai deduc grija înaintașilor pentru creșterea copiilor și faptul că, printre mijloacele folosite de ei în acest scop, se afla lovirea, întemeiată pe îndrumarea Profetului lor ﷺ, care a poruncit să fie loviți pentru neîmplinirea rugăciunii cei ajunși la zece ani. Pentru ca lovirea să fie îngăduită sunt însă necesare următoarele condiții:

Prima: copilul să fie în măsură să înțeleagă disciplinarea; nu este lovit cel care nu înțelege scopul lovirii.

A doua: disciplinarea să fie făcută de cel care are autoritate asupra lui.

A treia: să nu se depășească măsura în privința numărului, felului, mijlocului, locului loviturilor sau în altă privință.

A patra: copilul să fi făcut un lucru pentru care se cuvine să fie disciplinat.

A cincea: scopul să fie disciplinarea lui, nu răzbunarea pentru sine. Dacă urmărește răzbunarea, nu mai este un educator, ci cineva care își face singur dreptate.

⁂