Text integral · Pasaje · 64
Nu se spune: „Robul meu” și „roaba mea”
Nu se spune: „Robul meu” și „roaba mea”
În al-Ṣaḥīḥ se relatează de la Abū Hurayra că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Niciunul dintre voi să nu spună: «Dă-i de mâncare domnului tău; fă-i abluțiunea domnului tău »; să spună: «Stăpânul meu și domnul meu». Niciunul dintre voi să nu spună: «Robul meu și roaba mea». Să spună: «Tânărul meu, tânăra mea și băiatul meu».”253
Titlul poate indica fie dezaprobarea acestor cuvinte, fie interzicerea lor. Învățații au avut păreri diferite în această privință, iar explicația amănunțită va urma.
Cuvintele sale: „În al-Ṣaḥīḥ”. O asemenea expresie a autorului a fost explicată mai înainte. Hadithul se află în cele două culegeri autentice, astfel că prin „în al-Ṣaḥīḥ” se înțelege „în hadithul autentic”. Poate că a avut în vedere „Ṣaḥīḥ al-Bukhārī”, căci aceasta este formularea lui; formularea lui Muslim este diferită.
Cuvintele sale ﷺ: „Să nu spună”. Propoziția exprimă o interdicție. „Robul meu” se referă la robul de sex masculin, iar „roaba mea”, la roabă. Hotărârea în această privință se împarte în două categorii:
Prima: să-l atribuie altcuiva, spunând, de pildă, „robul lui cutare” sau „roaba lui cutare”. Acest lucru este permis. Preaînaltul spune:
﴿وأنكحوا الأيامى منكم والصالحين من عبادكم وإمائكم﴾
Căsătoriți-i pe cei necăsătoriți dintre voi și pe cei vrednici dintre robii și roabele voastre
[al-Nūr, 24:32]
. Profetul ﷺ a spus: „Musulmanul nu datorează danie pentru robul său și nici pentru calul său”.254
A doua: să și-l atribuie sieși, iar aceasta are două forme:
Prima formă: să fie o afirmație, precum „L-am hrănit pe robul meu”, „L-am îmbrăcat pe robul meu” sau „L-am eliberat pe robul meu”. Dacă spune aceasta în absența robului sau a roabei, nu este nicio problemă. Dacă o spune în prezența lor, este oprit atunci când de aici rezultă un rău pentru rob sau pentru stăpân; în caz contrar, nu este oprit. Cel care vorbește astfel nu urmărește robia cu sensul de umilire, ci faptul că persoana este în proprietatea sa.
A doua formă: să fie o chemare, iar stăpânul să spună: „O, robul meu, adu cutare lucru!” Aceasta este oprit. Învățații au avut păreri diferite dacă interdicția exprimă dezaprobarea sau caracterul interzis. Părerea mai puternică este că trebuie făcută o distincție după situație, iar cel mai puțin care se poate spune este că fapta este dezaprobată.
Cuvintele sale ﷺ: „Niciunul dintre voi să nu spună: «Dă-i de mâncare domnului tău…»” înseamnă să nu-i spună aceasta robului altcuiva. Este posibil să cuprindă și vorbele stăpânului către propriul rob, când folosește substantivul explicit în locul pronumelui, pentru a se mări pe sine.
Să știi că folosirea cuvântului „rabb” cu referire la altcineva decât Allah Preaînaltul se împarte în mai multe categorii:
Prima categorie: cuvântul este legat de un pronume de persoana a doua, precum „Dă-i de mâncare domnului tău” sau „Fă-i abluțiunea domnului tău”. Aceasta este dezaprobat din cauza interdicției, căci exprimarea cuprinde două lucruri de evitat:
1. Din perspectiva formulării: ea sugerează un sens nepotrivit pentru cuvântul „rabb”, căci al-Rabb este unul dintre Numele Sale, Preaslăvit este El, iar El hrănește și nu este hrănit. Fără îndoială, „rabb” de aici este altcineva decât Domnul lumilor, Cel Care hrănește și nu este hrănit; totuși, evitarea acestei exprimări ține de buna-cuviință în vorbire.
2. Din perspectiva sensului: ea îl face pe rob sau pe roabă să se simtă umilit, căci, dacă stăpânul este numit „rabb”, robul sau roaba este pus în postura celui aflat sub această stăpânire, „marbūb”.
A doua categorie: cuvântul este legat de un pronume de persoana a treia. Aceasta nu ridică nicio problemă, precum în cuvintele sale ﷺ din hadithul despre semnele Ceasului: „Roaba să-și nască stăpânul”.255 În privința formulării „stăpâna ei”, „rabbatahā”,256 nu există nicio dificultate, datorită mărcii de feminin. Astfel, termenul nu coincide cu cel folosit pentru Allah, căci despre Allah se spune numai „Rabb”. În hadithul despre animalul pierdut, relatat de amândoi, apare: „Până când îl va găsi stăpânul său”.257 Unii învățați au spus că hadithul despre animalul pierdut privește un animal care nu adoră și nu se supune cu umilință, deci nu este asemenea omului. Părerea corectă este că nu există această deosebire, căci și animalul Îl adoră pe Allah printr-o adorare proprie. Preaînaltul spune: ﴿Nu vezi că lui Allah I se prosternează cei din ceruri și cei de pe pământ, soarele, luna, stelele, munții, copacii și viețuitoarele﴾. Iar despre oameni a spus: ﴿Și mulți dintre oameni﴾, nu toți, apoi:
﴿ألم تر أن الله يسجد له من في السماوات ومن في الأرض والشمس والقمر والنجوم والجبال والشجر والدواب﴾
Iar asupra multora s-a adeverit pedeapsa
[al-Ḥajj, 22:18]
. Prin urmare, este permis să spui „Robul i-a dat de mâncare domnului său” și altele asemenea…
A treia categorie: cuvântul este legat de un pronume de persoana întâi, iar robul spune: „Acesta este domnul meu”. Este permis acest lucru?
Cineva ar putea spune că este permis, deoarece cuvintele sunt rostite de rob despre stăpânul său. Preaînaltul a spus, în legătură cu stăpânul lui Yūsuf: ﴿El este domnul meu și m-a găzduit bine﴾ [Yūsuf, 12:23], adică stăpânul meu. Lucrul de evitat în exprimarea „domnul meu” este umilirea robului, iar aceasta nu există aici, fiindcă el însuși spune: „Acesta este domnul meu”.
A patra categorie: cuvântul este legat de un substantiv explicit, spunându-se „Acesta este domnul băiatului”. Sensul aparent al hadithului indică permisiunea, și așa este, atât timp cât nu există un lucru de evitat; dacă există, exprimarea este oprită. De pildă, ascultătorul ar putea crede că stăpânul este un domn în sensul deplin, un creator, sau ceva asemănător.
Cuvintele sale: „Să spună: «Stăpânul meu și domnul meu»”, adică „sayyidī wa-mawlāya”. Ne-am fi așteptat să spună „stăpânul tău și domnul tău”, „sayyidaka wa-mawlāka”, deoarece împrejurarea cere îndrumarea către o expresie care să înlocuiască formularea interzisă, potrivindu-se cu ea. Aici însă interdicția a venit la persoana a doua, iar îndrumarea, la persoana întâi: „Să spună: «Stăpânul meu și domnul meu»”. Autorul, fie ca Allah să aibă milă de el, a înțeles de aici — după cum va urma în învățăminte — că, dacă altcuiva i s-a interzis să-i spună robului „Dă-i de mâncare domnului tău”, cu atât mai mult robului i se interzice să spună „I-am dat de mâncare domnului meu” sau „I-am făcut abluțiunea domnului meu”, folosind „rabbī”; el spune în schimb „sayyidī” și „mawlāya”. Dacă însă spunem că interdicția „Dă-i de mâncare domnului tău” privește numai persoana care i se adresează robului, din cauza umilirii lui, spre deosebire de situația în care robul însuși spune „I-am dat de mâncare domnului meu”, fără această umilire, atunci explicația este următoarea: după ce Trimisul ﷺ i s-a adresat celui care îi vorbește robului, i s-a adresat robului însuși, spunând „Să spună: «Stăpânul meu și domnul meu»”, în loc de „I-am dat de mâncare domnului meu” și „I-am făcut abluțiunea domnului meu”, cu termenul „rabbī”.
Cuvântul „sayyidī”, „stăpânul meu”. În sensul de bază, „siyāda” înseamnă rang înalt, ținând de noblețe, cinste, poziție și altele asemenea. „Sayyid” are mai multe sensuri, printre care proprietarul, soțul și omul nobil de care se ascultă. Aici „sayyidī” este legat de pronumele de persoana întâi și nu este folosit în sens absolut. În sens absolut, „al-Sayyid” se spune numai despre Allah, Mărețul și Slăvitul. El ﷺ a spus: „Al-Sayyid este Allah”.258 Când este însă legat de un alt termen, „sayyid” poate fi folosit despre altcineva decât Allah. Preaînaltul spune: ﴿Și l-au găsit pe soțul ei la ușă﴾ [Yūsuf, 12:25], El ﷺ a spus: „Eu sunt întâiul dintre fiii lui Adam în Ziua Învierii”.259 Juriștii spun: „Dacă stăpânul îi spune robului său”, înțelegând prin aceasta stăpânul robului, care îi vorbește acestuia.
Precizare:
La unii oameni s-a răspândit folosirea apelativului „sayyida” pentru femeie. Ei spun, de pildă: „Acesta este rezervat bărbaților, iar acesta este rezervat doamnelor”, folosind „al-sayyidāt”. Aceasta răstoarnă realitățile, căci cei care au statutul de „sayyid” sunt bărbații. Preaînaltul spune: ﴿Și l-au găsit pe soțul ei la ușă﴾, iar într-un alt verset: ﴿Bărbații sunt ocrotitori ai femeilor﴾ [al-Nisāʾ, 4:34]. El ﷺ a spus: „Femeile sunt asemenea unor captive la voi”,260 adică au o poziție asemănătoare unui captiv. Despre bărbat a spus: „Este păstor în familia sa și răspunde de cei aflați în grija lui”.261 Așadar, corect este ca unei singure persoane să i se spună femeie, iar mai multora, femei.
Cuvintele sale: „Și domnul meu”, adică să spună „mawlāya”. „Wilāya”, ocrotirea și stăpânirea, se împarte în două categorii:
Prima categorie: ocrotirea și stăpânirea absolută. Aceasta Îi aparține lui Allah, Mărețul și Slăvitul, și nu i se cuvine altcuiva, asemenea întâietății absolute.
Ocrotirea și stăpânirea lui Allah sunt de două feluri:
Primul: generală, cuprinzând pe oricine. Allah Preaînaltul spune:
﴿ثم ردوا إلى الله مولاهم الحق ألا له الحكم وهو أسرع الحاسبين﴾
Apoi sunt întorși la Allah, Stăpânul lor adevărat. Numai a Lui este judecata și El este cel mai grabnic la socoteală
[al-Anʿām, 6:62]
. El a afirmat astfel stăpânirea Sa asupra acestor născocitori de minciuni; aceasta este stăpânirea generală.
Al doilea: cea proprie credincioșilor. Preaînaltul spune:
﴿ذلك بأن الله مولى الذين آمنوا وأن الكافرين لا مولى لهم﴾
Aceasta pentru că Allah este Ocrotitorul celor care cred, iar necredincioșii nu au niciun ocrotitor
[Muḥammad, 47:11]
. Aceasta este o ocrotire aparte. Contextul ar fi cerut să se spună „Și El nu este ocrotitorul necredincioșilor”. Însă a spus: ﴿Nu au niciun ocrotitor﴾, adică, în acest sens, nici El nu este ocrotitorul necredincioșilor și nici aliații pe care și-i iau drept zeități în afara lui Allah nu le sunt ocrotitori, căci în Ziua Învierii aceștia se vor dezice de ei.
A doua categorie: o ocrotire și stăpânire limitată, legată de alt termen. Aceasta poate aparține altcuiva decât lui Allah. În limbă are multe sensuri, printre care susținătorul, cel care administrează treburile, stăpânul și omul eliberat din robie.
Preaînaltul spune:
﴿وإن تظاهرا عليه فإن الله هو مولاه وجبريل وصالح المؤمنين﴾
Iar dacă vă sprijiniți una pe alta împotriva lui, Allah este Ocrotitorul lui, precum și Jibrīl și credincioșii drepți
[al-Taḥrīm, 66:4]
. În ceea ce se relatează de la el ﷺ, a spus: „Pentru cel căruia îi sunt mawlā, și ʿAlī îi este mawlā”.262 El ﷺ a spus: „Dreptul de walāʾ îi aparține numai celui care a eliberat”.263 Conducătorului i se spune „walī al-amr”, iar celui eliberat, „mawlā al lui cutare”, cu referire la cel care l-a eliberat. Din aceasta se înțelege că nu există temei pentru dezaprobarea exprimată de unii față de cel care i se adresează unui rege spunând „mawlāya”, căci sensul urmărit prin „mawlāya” este „cel care se ocupă de treburile mele”. Fără îndoială, conducătorul statului se ocupă de treburile acestuia, după cum spune Preaînaltul:
﴿يا أيها الذين آمنوا أطيعوا الله وأطيعوا الرسول وأولي الأمر منكم﴾
O, voi care credeți! Ascultați de Allah, ascultați de Trimis și de cei dintre voi care dețin autoritatea
[al-Nisāʾ, 4:59]
.
Cuvintele sale ﷺ: „Niciunul dintre voi să nu spună: «Robul meu și roaba mea»” i se adresează stăpânului, pentru ca el să nu-i spună „robul meu” și „roaba mea” robului și roabei pe care îi are în proprietate. Noi toți suntem robii lui Allah, iar femeile noastre sunt roabele lui Allah. Profetul ﷺ a spus: „Nu le opriți pe roabele lui Allah de la moscheile lui Allah”.264 Stăpânului i se interzice această exprimare, căci, atunci când spune „robul meu” și „roaba mea”, se aseamănă cu Allah, Mărețul și Slăvitul, fie și numai prin forma aparentă a cuvintelor. Allah, Mărețul și Slăvitul, vorbește despre robii Săi numindu-i „Robul Meu”, precum în hadithul: „Nu știai că robul Meu cutare ți-a cerut hrană și nu i-ai dat?”265 și în altele asemenea. Chiar dacă prin „robul meu” stăpânul înțelege „cel aflat în proprietatea mea”, interdicția urmărește evitarea unei exprimări care sugerează asocierea. Hotărârea în această privință a fost explicată mai înainte.266
Cuvintele sale: „Și roaba mea”. „Ama” este femeia aflată în robie, numită și „jāriya”. Motivul interdicției este că exprimarea sugerează robia cu sens de supunere. Toate acestea urmăresc ocrotirea monoteismului și îndepărtarea de asociere, chiar și la nivelul cuvintelor. De aceea, unii învățați, printre care și șeicul nostru ʿAbd al-Raḥmān al-Saʿdī, fie ca Allah să aibă milă de el, au considerat că interdicția din hadith nu exprimă caracterul oprit, ci buna-cuviință și alegerea a ceea ce este mai bun și mai desăvârșit. Hotărârea în această privință a fost explicată amănunțit mai înainte.
Cuvintele sale: „Să spună: «Tânărul meu și tânăra mea»”. La fel sunt „jāriyatī”, „fata mea”, și „ghulāmī”, „băiatul meu”; acestea nu ridică nicio problemă.
Din acest hadith se desprind următoarele foloase:
1. Buna învățătură a Trimisului ﷺ: când a interzis un lucru, le-a deschis oamenilor calea spre ceea ce le este permis. A spus: „Să nu spună: «Robul meu și roaba mea», ci să spună: «Tânărul meu și tânăra mea»”. Aceasta este atât calea Profetului ﷺ, cât și calea Coranului. Preaînaltul spune:
﴿يا أيها الذين آمنوا لا تقولوا راعنا وقولوا انظرنا﴾
O, voi care credeți! Nu spuneți „rāʿinā”, ci spuneți „unẓurnā”
[al-Baqara, 2:104]
. La fel trebuie să procedeze învățații și cei care cheamă la credință: când închid pentru oameni o cale interzisă, să le deschidă calea permisă, ca să nu-i strâmtoreze și să nu le închidă toate căile. Aceasta are două foloase mari:
Primul: le ușurează renunțarea la lucrul interzis, căci, dacă știu că există o alternativă, le va fi mai ușor să-l părăsească.
Al doilea: arată că religia islamică este cuprinzătoare și oferă loc pentru toate nevoile oamenilor. Nu li se cere să renunțe la un cuvânt sau la o faptă fără să li se deschidă o cale care le poate ține locul. Aceasta face parte din desăvârșirea Legii islamice.
2. Porunca poate exprima permisiunea, potrivit cuvintelor sale: „Să spună: «Stăpânul meu și domnul meu»”. Învățații au spus că, atunci când o poruncă vine în opoziție cu un lucru interzis, ea exprimă permisiunea. Aici porunca a venit în opoziție cu un lucru interzis. La fel sunt cuvintele Preaînaltului: ﴿Iar când ieșiți din starea de iḥrām, vânați﴾ [al-Māʾida, 5:2].
Învățăminte ale capitolului:
Primul: interdicția de a spune „robul meu” și „roaba mea”.
Al doilea: robul să nu spună „domnul meu”, „rabbī”, și să nu i se spună „Dă-i de mâncare domnului tău”.
Al treilea: îndrumarea primului să spună „tânărul meu, tânăra mea și băiatul meu”.
Al patrulea: îndrumarea celui de-al doilea să spună „stăpânul meu și domnul meu”, „sayyidī wa-mawlāya”.
Al cincilea: arătarea scopului urmărit, anume împlinirea monoteismului chiar și în exprimare.
Explicarea învățămintelor:
Primul: interdicția de a spune „robul meu” și „roaba mea”. Ea se deduce din cuvintele sale: „Niciunul dintre voi să nu spună: «Robul meu și roaba mea»”. Explicația acesteia a precedat.
Al doilea: robul să nu spună „domnul meu”, „rabbī”, și să nu i se spună „Dă-i de mâncare domnului tău”. Aceasta se deduce din hadith și a fost explicată mai înainte.
Al treilea: îndrumarea primului, adică a stăpânului, să spună „tânărul meu, tânăra mea și băiatul meu”.
Al patrulea: îndrumarea celui de-al doilea, adică a robului, să spună „stăpânul meu și domnul meu”, „sayyidī wa-mawlāya”.
Al cincilea: arătarea scopului urmărit, anume împlinirea monoteismului chiar și în exprimare. Acest lucru a fost explicat mai înainte.
Capitolul cuprinde și alte învățăminte, însă acestea sunt cele urmărite aici.
Notele originale
Relatat de al-Bukhārī în „al-ʿItq”, capitolul despre dezaprobarea purtării trufașe față de robi, 2/221, și de Muslim în „al-Adab”, capitolul despre hotărârea folosirii cuvintelor „ʿabd” și „ama”, 4/1765.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Zakāh”, capitolul despre faptul că musulmanul nu datorează danie pentru robul său, 1/454, și de Muslim în „al-Zakāh”, capitolul despre faptul că musulmanul nu datorează danie pentru robul său și pentru calul său, 2/675, din hadithul lui Abū Hurayra, fie ca Allah să fie mulțumit de el.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Īmān”, capitolul despre întrebările lui Jibrīl adresate Profetului ﷺ, 1/23, și de Muslim în „al-Īmān”, capitolul despre explicarea credinței, 1/29.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Tafsīr”, capitolul despre cuvintele ﴿La Allah se află cunoașterea Ceasului﴾, 3/275, și de Muslim în „al-Īmān”, capitolul despre explicarea credinței, 1/36.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Musāqāh”, capitolul despre oamenii și animalele care beau din râuri, 2/167, și de Muslim în „al-Luqaṭa”, 3/1346, din hadithul lui Zayd ibn Khālid al-Juhanī, fie ca Allah să fie mulțumit de el.
Relatat de Aḥmad, 4/24, 25; de al-Bukhārī în „al-Adab al-mufrad”, 211; de Abū Dāwūd în „al-Adab”, capitolul despre dezaprobarea laudelor reciproce, 5/154; de al-Nasāʾī în „ʿAmal al-yawm wa-l-layla”, după cum se arată în „Tuḥfat al-ashrāf”, 4/360; de Ibn al-Sunnī, 389; și de al-Bayhaqī în „al-Asmāʾ wa-l-ṣifāt”, p. 22, din hadithul lui ʿAbd Allāh ibn al-Shikhkhīr, fie ca Allah să fie mulțumit de el. Ibn Mufliḥ a spus în „al-Ādāb”, 3/464: „Lanțul său este bun”. Al-Ḥāfiẓ a spus în „al-Fatḥ”, 5/179: „Transmițătorii săi sunt de încredere”. Mai mulți l-au declarat autentic, printre care autorul lucrării „ʿAwn al-maʿbūd”, 4/402.
A fost menționat mai înainte, vol. I, p. 324.
Relatat de imamul Aḥmad, 5/72; de al-Tirmidhī în „al-Raḍāʿ”, capitolul despre dreptul femeii asupra soțului său, 4/143, 144 — care a spus: „ḥasan ṣaḥīḥ” —; de Ibn Mājah în „al-Nikāḥ”, capitolul despre dreptul femeii asupra soțului său, 1/594; și de al-Nasāʾī în „al-Kubrā”, „Cartea purtării față de femei”, din hadithul lui ʿAmr ibn al-Aḥwaṣ al-Jushamī, fie ca Allah să fie mulțumit de el.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Jumuʿa”, capitolul despre rugăciunea de vineri în sate, 1/285, și de Muslim în „al-Imāra”, capitolul despre virtutea conducătorului drept, 3/1459, din hadithul lui Ibn ʿUmar, fie ca Allah să fie mulțumit de amândoi.
Relatat de imamul Aḥmad, 1/84, 118, 119, 152, și de Ibn Ḥibbān, p. 544, de la ʿAlī ibn Abī Ṭālib, fie ca Allah să fie mulțumit de el. Relatat și de Aḥmad, 5/368, 370, și de Ibn Mājah în „al-Muqaddima”, capitolul despre virtutea lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib, 1/43, de la al-Barāʾ ibn ʿĀzib. În lanțul acestei căi se află ʿAlī ibn Zayd, care este slab, după cum se arată în „al-Zawāʾid”. Relatat și de Aḥmad, 4/281; de al-Tirmidhī în „al-Manāqib”, capitolul despre virtuțile lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib, fie ca Allah să fie mulțumit de el, 9/300 — care a spus: „ḥasan ṣaḥīḥ gharīb” —; de al-Nasāʾī în „al-Khaṣāʾiṣ”, p. 21; de al-Ḥākim, 3/110; și de al-Dūlābī în „al-Kunā”, 2/61, de la Zayd ibn Arqam. Relatat și de Aḥmad, 5/347, și de al-Nasāʾī în „al-Khaṣāʾiṣ”, p. 21, de la Burayda. Vezi „Majmaʿ al-zawāʾid”, 9/103. Lanțul său este autentic. Vezi și „Fayḍ al-qadīr”, 6/218.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Mukātab”, capitolul despre cererea de ajutor a celui care și-a încheiat un contract de eliberare, 2/225, și de Muslim în „al-ʿItq”, capitolul „Dreptul de walāʾ îi aparține numai celui care a eliberat”, 2/1141, din hadithul lui ʿĀʾisha.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Jumuʿa”, capitolul care începe cu „Ne-a relatat ʿAbd Allāh ibn Muḥammad”, 1/286, și de Muslim în „al-Ṣalāh”, capitolul despre ieșirea femeilor, 1/327, de la Ibn ʿUmar, fie ca Allah să fie mulțumit de amândoi.
Relatat de Muslim în „al-Birr wa-l-ṣila”, capitolul despre virtutea vizitării bolnavului, 4/1990, de la Abū Hurayra, fie ca Allah să fie mulțumit de el.
Vezi p. 430.