Text integral · Pasaje · 91
Teama de pedeapsă și nădejdea în îndurare
Capitol despre cuvintele Celui Preaînalt:
﴿أَفَأَمِنُوا مَكْرَ اللَّهِ فَلَا يَأْمَنُ مَكْرَ اللَّهِ إِلَّا الْقَوْمُ الْخَاسِرُونَ﴾
Oare se cred la adăpost de planul lui Allah? Numai oamenii pierduți se cred la adăpost de planul lui Allah
.74
Acest capitol cuprinde două subiecte:
Primul: a se crede la adăpost de planul lui Allah.
Al doilea: a deznădăjdui de îndurarea lui Allah. Acestea sunt două extreme opuse.
Pentru primul subiect, autorul a adus ca dovadă cuvintele Celui Preaînalt «Oare se cred la adăpost?» Pronumele se referă la locuitorii cetăților, deoarece mai înainte se află cuvintele Celui Preaînalt:
﴿أَفَأَمِنَ أَهْلُ الْقُرَى أَنْ يَأْتِيَهُمْ بَأْسُنَا بَيَاتًا وَهُمْ نَائِمُونَ أَوَأَمِنَ أَهْلُ الْقُرَى أَنْ يَأْتِيَهُمْ بَأْسُنَا ضُحًى وَهُمْ يَلْعَبُونَ أَفَأَمِنُوا مَكْرَ اللَّهِ فَلَا يَأْمَنُ مَكْرَ اللَّهِ إِلَّا الْقَوْمُ الْخَاسِرُونَ﴾
Oare locuitorii cetăților se cred la adăpost de venirea pedepsei Noastre peste ei noaptea, când dorm? Sau locuitorii cetăților se cred la adăpost de venirea pedepsei Noastre peste ei în plină dimineață, când se joacă? Oare se cred la adăpost de planul lui Allah? Numai oamenii pierduți se cred la adăpost de planul lui Allah
[Al-Aʿrāf, 7:97–99]
.
Cuvintele «Când dorm» arată deplina lor siguranță, fiindcă se află în ținuturile lor, iar cel cuprins de teamă nu doarme. Cuvintele «În plină dimineață, când se joacă» arată și ele deplina siguranță, bunăstarea și lipsa strâmtorării. Dacă traiul le-ar fi fost strâmtorat, ar fi plecat să-și caute hrana și mijloacele de trai, în loc să se joace în plină zi.
Toate întrebările de aici exprimă dezaprobarea și uimirea față de starea acestor oameni. Ei dorm și se bucură de belșug, stăruiesc în neascultarea față de Allah și în distracții, se gândesc la desfătarea lor și sunt nepăsători față de pomenirea Creatorului lor. Noaptea dorm, iar ziua se joacă. Allah, Atotputernicul și Mărețul, a arătat că aceasta face parte din planul Său împotriva lor. De aceea a spus: «Oare se cred la adăpost de planul lui Allah?» Apoi a încheiat versetul prin cuvintele:
﴿فَلَا يَأْمَنُ مَكْرَ اللَّهِ إِلَّا الْقَوْمُ الْخَاسِرُونَ﴾
Numai oamenii pierduți se cred la adăpost de planul lui Allah
. Cel căruia Allah îi dă binefaceri, belșug și desfătare, în timp ce el stăruie în neascultarea față de El, socotește că are de câștigat, deși, în realitate, este pierdut.
Dacă Allah te copleșește cu binefaceri din toate părțile, te hrănește când îți este foame, îți dă siguranță când te temi și te îmbracă atunci când ești gol, să nu crezi că ai de câștigat câtă vreme stărui în neascultarea față de Allah. Dimpotrivă, ești pierdut, căci aceasta face parte din planul lui Allah împotriva ta.
Cuvintele
﴿إِلَّا الْقَوْمُ الْخَاسِرُونَ﴾
Numai oamenii pierduți
: excepția exprimă exclusivitatea, deoarece construcția dinaintea ei lasă loc elementului care urmează. Al-qawm este subiectul verbului, iar al-khāsirūn este atributul său.
Cuvintele Celui Preaînalt «Oare se cred la adăpost de planul lui Allah?» dovedesc că lui Allah Îi aparține makr. Makr înseamnă a-l face pe adversar să cadă într-o capcană fără ca el să-și dea seama. Din această categorie face parte și ceea ce se spune în hadith: «Războiul înseamnă înșelarea adversarului».75
Dacă se întreabă: cum Îi este atribuit lui Allah makr, când sensul său aparent este unul vrednic de blam?
Se răspunde: makr, la locul său, este vrednic de laudă. El arată puterea celui care face planul și biruința lui asupra adversarului. De aceea, lui Allah nu Îi este atribuit fără restricții. Nu este îngăduit să spui pur și simplu: «Allah este uneltitor». Această însușire este pomenită doar într-un context în care constituie o laudă, cum sunt cuvintele Celui Preaînalt: «Ei urzesc planuri, iar Allah face planuri» [Al-Anfāl, 8:30]; și:
﴿وَمَكَرُوا مَكْرًا وَمَكَرْنَا مَكْرًا وَهُمْ لَا يَشْعُرُونَ﴾
Ei au urzit un plan, iar Noi am făcut un plan, fără ca ei să-și dea seama
[Al-Naml, 27:50]
; precum și: «Oare se cred la adăpost de planul lui Allah?» [Al-Aʿrāf, 7:99]. Nici nu Îi este negată această însușire în mod absolut. Într-un context în care constituie laudă, Îi este atribuită; într-unul în care nu constituie laudă, nu Îi este atribuită. De asemenea, Allah nu este numit prin ea: nu se spune că printre Numele lui Allah s-ar afla al-Mākir.
Cât despre trădare, ea nu Îi este atribuită lui Allah în nicio împrejurare, fiind vrednică de blam în orice situație. Ea înseamnă uneltire acolo unde a fost acordată încredere, iar aceasta este condamnabilă. Cel Preaînalt a spus:
﴿وَإِنْ يُرِيدُوا خِيَانَتَكَ فَقَدْ خَانُوا اللَّهَ مِنْ قَبْلُ فَأَمْكَنَ مِنْهُمْ﴾
Dacă vor să te trădeze, ei L-au trădat mai înainte pe Allah, iar El ți-a dat putere asupra lor
[Al-Anfāl, 8:71]
. Nu a spus: «I-a trădat».
Cât despre înșelare, ea este asemenea lui makr: Îi este atribuită lui Allah atunci când constituie laudă, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:
﴿إِنَّ الْمُنَافِقِينَ يُخَادِعُونَ اللَّهَ وَهُوَ خَادِعُهُمْ﴾
Fățarnicii încearcă să-L înșele pe Allah, dar El îi înșală pe ei
[Al-Nisāʾ, 4:142]
. Makr se numără printre însușirile faptelor, deoarece ține de voia lui Allah, Slavă Lui.
Din acest verset se desprind următoarele învățături:
1. Să fii cu băgare de seamă față de binefacerile pe care Allah le aduce robului, ca nu cumva ele să fie o atragere treptată spre pedeapsă. Pentru fiecare binefacere Îi datorezi lui Allah recunoștință, adică ascultare față de Cel care ți-a dăruit-o. Dacă nu împlinești aceasta, deși binefacerile se înmulțesc, să știi că este din planul lui Allah împotriva ta.
2. Este oprit să te crezi la adăpost de planul lui Allah. Aceasta reiese din două aspecte:
Primul: propoziția are forma unei întrebări care exprimă dezaprobare și uimire.
Al doilea: cuvintele Celui Preaînalt
﴿فَلَا يَأْمَنُ مَكْرَ اللَّهِ إِلَّا الْقَوْمُ الْخَاسِرُونَ﴾
Numai oamenii pierduți se cred la adăpost de planul lui Allah
.
Și cuvintele Sale:
﴿وَمَنْ يَقْنَطُ مِنْ رَحْمَةِ رَبِّهِ إِلَّا الضَّالُّونَ﴾
Cine deznădăjduiește de îndurarea Domnului său, în afară de cei rătăciți?76
Al doilea subiect cuprins în acest capitol este deznădejdea de îndurarea lui Allah. Autorul a adus ca dovadă cuvintele Celui Preaînalt:
﴿وَمَنْ يَقْنَطُ مِنْ رَحْمَةِ رَبِّهِ﴾
Cine deznădăjduiește de îndurarea Domnului său?
Man este un pronume interogativ, deoarece verbul de după el este la indicativ și nu există o propoziție care să-i servească drept răspuns condițional. Qunūṭ este cea mai puternică deznădejde: omul deznădăjduiește și socotește speranța îndepărtată, până când i se pare puțin probabil să obțină ceea ce dorește sau să-i fie înlăturată suferința.
Cuvintele «De îndurarea Domnului său»: îndurarea Îi este atribuită aici Celui care o arată, iar cel asupra căruia se răsfrânge este omis. Sensul deplin este: «De îndurarea pe care Domnul său i-o arată lui».
Cuvintele «În afară de cei rătăciți»: illā exprimă exclusivitatea, deoarece întrebarea «Cine deznădăjduiește?» are sens negativ. Al-ḍāllūn este subiectul verbului yaqnaṭ.
Sensul este: numai cei rătăciți deznădăjduiesc de îndurarea lui Allah. Cel rătăcit este lipsit de călăuzire, dezorientat, neștiind ce I se cuvine lui Allah, Slavă Lui, deși schimbarea pe care El o aduce este aproape. De aceea se spune în hadith: «Domnul nostru Se miră de deznădejdea robilor Săi, deși schimbarea adusă de El este aproape. Vă privește în strâmtorare și deznădăjduiți și râde, știind că izbăvirea voastră este aproape».77
Cât despre sensul versetului, atunci când îngerii i-au dat lui Ibrāhīm, pacea fie asupra sa, vestea unui băiat învățat, el le-a spus:
﴿أَبَشَّرْتُمُونِي عَلَى أَنْ مَسَّنِيَ الْكِبَرُ فَبِمَ تُبَشِّرُونَ قَالُوا بَشَّرْنَاكَ بِالْحَقِّ فَلَا تَكُنْ مِنَ الْقَانِطِينَ قَالَ وَمَنْ يَقْنَطُ مِنْ رَحْمَةِ رَبِّهِ إِلَّا الضَّالُّونَ﴾
«Îmi aduceți această veste când m-a ajuns bătrânețea? Cu ce veste mă bucurați?» Ei au spus: «Ți-am adus vestea cea adevărată; nu fi dintre cei deznădăjduiți!» El a spus: «Cine deznădăjduiește de îndurarea Domnului său, în afară de cei rătăciți?»
[Al-Ḥijr, 15:54–56]
.
Așadar, nu este îngăduit să deznădăjduiești de îndurarea lui Allah, fiindcă aceasta înseamnă să ai o părere rea despre Allah, Atotputernicul și Mărețul, din două privințe:
Prima: aceasta pune la îndoială puterea Lui, Slavă Lui. Cel care știe că Allah are putere asupra oricărui lucru nu socotește nimic dincolo de puterea lui Allah.
A doua: aceasta pune la îndoială îndurarea Lui, Slavă Lui. Cel care știe că Allah este Îndurător nu socotește puțin probabil ca Allah, Slavă Lui, să Se îndure de el. De aceea, cel care deznădăjduiește de îndurarea lui Allah este rătăcit.
Când omul este lovit de o greutate, nu trebuie să socotească îndepărtată împlinirea dorinței sale sau înlăturarea suferinței. Câți oameni nu au fost prinși într-un necaz și au crezut că nu există scăpare, iar Allah, Slavă Lui, i-a izbăvit! Uneori, printr-o faptă bună săvârșită mai înainte, cum i s-a întâmplat lui Yūnus, pacea fie asupra sa. Cel Preaînalt a spus:
﴿فَلَوْلَا أَنَّهُ كَانَ مِنَ الْمُسَبِّحِينَ لَلَبِثَ فِي بَطْنِهِ إِلَى يَوْمِ يُبْعَثُونَ﴾
Dacă nu s-ar fi numărat printre cei care Îl slăvesc, ar fi rămas în pântecele lui până în Ziua când vor fi înviați
[Al-Ṣāffāt, 37:143–144]
Din cele de mai sus reiese că autorul, Allah să aibă milă de el, a dorit ca omul, în mersul său către Allah Cel Preaînalt, să îmbine teama, astfel încât să nu se creadă la adăpost de planul lui Allah, cu speranța, astfel încât să nu deznădăjduiască de îndurarea Lui. A se crede la adăpost de planul lui Allah este o știrbire a temerii; a deznădăjdui de îndurarea Lui este o știrbire a speranței.
De la Ibn ʿAbbās se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a fost întrebat despre păcatele mari. El a răspuns: «A-I face asociați lui Allah, a deznădăjdui de izbăvirea de la Allah și a se crede la adăpost de planul lui Allah».81
Cuvintele din hadithul lui Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi: «Trimisul lui Allah ﷺ a fost întrebat despre păcatele mari». Al-kabāʾir este pluralul lui kabīrah și desemnează păcatele mari. Întrebarea arată că păcatele se împart în mici și mari. Coranul dovedește aceasta; Cel Preaînalt a spus:
﴿إِنْ تَجْتَنِبُوا كَبَائِرَ مَا تُنْهَوْنَ عَنْهُ نُكَفِّرْ عَنْكُمْ سَيِّئَاتِكُمْ﴾
Dacă vă feriți de păcatele mari care vă sunt oprite, vă vom șterge faptele rele
[Al-Nisāʾ, 4:31]
.
Și Cel Preaînalt a spus:
﴿الَّذِينَ يَجْتَنِبُونَ كَبَائِرَ الْإِثْمِ وَالْفَوَاحِشَ﴾
Cei care se feresc de păcatele mari și de faptele rușinoase
[Al-Najm, 53:32]
. Păcatele mari nu sunt toate de aceeași gravitate; unele sunt mai mari decât altele.
Învățații au avut păreri diferite: păcatele mari sunt stabilite printr-o enumerare sau printr-o definiție? Unii au spus că sunt stabilite prin enumerare și au început să le numere, cercetând textele privitoare la ele.
S-a spus și că sunt stabilite printr-o definiție. Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, le-a definit astfel: «Orice faptă pentru care este prevăzută o pedeapsă anume, fie în această lume, fie în Viața de Apoi, fie prin pierderea unui lucru dorit, fie prin venirea unui lucru neplăcut». Această definiție este foarte cuprinzătoare și include multe păcate. Temeiul afirmației sale este că faptele de neascultare sunt de două feluri:
Un fel cuprinde ceea ce a fost doar interzis, fără să fie menționată o amenințare anume. Pedeapsa pentru aceasta intră în înțelesul general al pedepselor. O asemenea faptă este ispășită prin fapte de ascultare, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: «Cele cinci rugăciuni, de la o vineri la alta și de la un Ramadan la altul, ispășesc ceea ce se află între ele, dacă sunt evitate păcatele mari».82 La fel este și ceea ce s-a relatat despre ispășirea păcatelor de la o ʿumrah la alta83 și prin abluțiune.84 Acestea sunt, așadar, dintre păcatele mici.
Celălalt fel cuprinde faptele pentru care este prevăzută o pedeapsă anume, precum blestemul, mânia, dezicerea de făptuitor, o pedeapsă legală în această lume, negarea credinței și altele asemenea. Acestea sunt păcate mari, cu trepte diferite de gravitate.
Cel care întreabă în acest hadith dorește să cunoască păcatele mari pentru a se feri de ele. Starea lui se deosebește de a multor oameni de astăzi, care întreabă doar pentru a ști; de aceea s-a împuținat binecuvântarea cunoașterii lor.
Cuvintele «A-I face asociați lui Allah»: formularea fără restricții indică atât shirk-ul mic, cât și shirk-ul mare, iar acesta este sensul aparent, deoarece shirk-ul mic este mai grav decât celelalte păcate mari. Ibn Masʿūd a spus: «Prefer să jur pe Allah mințind decât să jur pe altcineva spunând adevărul».85 Aceasta fiindcă răul shirk-ului este mai mare decât răul minciunii, ceea ce arată că shirk-ul, în toate formele sale, se numără printre păcatele mari.
A-I face asociați lui Allah cuprinde asocierea în stăpânirea Sa, în dreptul Său exclusiv la adorare ori în Numele și Însușirile Sale.
Cuvintele «A deznădăjdui de izbăvirea de la Allah»: deznădejdea înseamnă pierderea speranței. Rawḥ, cu fatḥah pe rāʾ, are un sens apropiat de îndurare: izbăvire și ușurare. A deznădăjdui de izbăvirea de la Allah se numără printre păcatele mari din cauza urmărilor sale rele.
Cuvintele «A se crede la adăpost de planul lui Allah»: omul nu ascultă de Allah, în vreme ce El îl atrage treptat spre pedeapsă prin binefaceri. Cel Preaînalt a spus:
﴿وَالَّذِينَ كَذَّبُوا بِآيَاتِنَا سَنَسْتَدْرِجُهُمْ مِنْ حَيْثُ لَا يَعْلَمُونَ وَأُمْلِي لَهُمْ إِنَّ كَيْدِي مَتِينٌ﴾
Pe cei care tăgăduiesc versetele Noastre îi vom atrage treptat, fără ca ei să știe. Le dau răgaz; planul Meu este puternic
[Al-Aʿrāf, 7:182–183]
.
La prima vedere, hadithul pare să restrângă păcatele mari la acestea, dar nu este așa, fiindcă există și alte păcate mari. Trimisul ﷺ îi răspunde însă fiecărui întrebător potrivit stării sale. Este posibil să fi văzut la acest întrebător o anumită siguranță față de planul lui Allah sau deznădejde de izbăvirea de la Allah și să fi vrut să-i lămurească aceasta. Omul trebuie să fie atent la acest aspect atunci când întâlnește texte ale Legii care par să se contrazică. Fiecare trebuie înțeles în împrejurarea potrivită, pentru ca textele Legii să fie puse în acord.
De la Ibn Masʿūd se relatează că a spus: «Cele mai mari păcate sunt a-I face asociați lui Allah, a se crede la adăpost de planul lui Allah, a deznădăjdui de îndurarea lui Allah și a pierde speranța în izbăvirea de la Allah». Relatat de ʿAbd al-Razzāq.86
Cuvintele din relatarea lui Ibn Masʿūd: «A-I face asociați lui Allah». Acesta este cel mai mare păcat, deoarece încalcă cel mai mare dintre drepturi: dreptul lui Allah Cel Preaînalt, care te-a adus la existență, te-a înzestrat și ți-a dăruit cele necesare. Nimeni nu ți-a făcut binefaceri mai mari decât Allah Cel Preaînalt.
Cuvintele «A se crede la adăpost de planul lui Allah» au fost explicate mai înainte.
Cuvintele «A deznădăjdui de îndurarea lui Allah și a pierde speranța în izbăvirea de la Allah»: prin qunūṭ se înțelege aici a socoti îndepărtată îndurarea lui Allah și împlinirea lucrului dorit. Prin yaʾs se înțelege a socoti îndepărtată înlăturarea răului. Am făcut această deosebire pentru ca vorbele lui Ibn Masʿūd să nu fie înțelese ca o repetare.
În concluzie, pe cel care înaintează către Allah îl pot cuprinde două lucruri care îl împiedică să ajungă la Domnul său: a se crede la adăpost de planul lui Allah și a deznădăjdui de îndurarea Lui. Când este lovit de nenorocire ori pierde ceva ce iubește, dacă Domnul său nu îl ajută, deznădejdea pune stăpânire pe el: socotește izbăvirea îndepărtată și nu caută mijloacele care duc la ea. În cealaltă stare, omul stăruie în păcate, deși binefacerile se înmulțesc asupra lui, și socotește că se află pe calea cea dreaptă, continuând astfel în rătăcirea sa. Fără îndoială, aceasta este o atragere treptată spre pedeapsă.
Învățături cuprinse în acest capitol:
Prima: explicarea versetului din Al-Aʿrāf.
A doua: explicarea versetului din Al-Ḥijr.
A treia: asprimea amenințării pentru cel care se crede la adăpost de planul lui Allah.
A patra: asprimea amenințării privitoare la deznădejde.
Explicarea învățăturilor:
Prima: explicarea versetului din Al-Aʿrāf, și anume cuvintele Celui Preaînalt:
﴿أَفَأَمِنُوا مَكْرَ اللَّهِ فَلَا يَأْمَنُ مَكْرَ اللَّهِ إِلَّا الْقَوْمُ الْخَاسِرُونَ﴾
Oare se cred la adăpost de planul lui Allah? Numai oamenii pierduți se cred la adăpost de planul lui Allah
. Explicarea lui a fost dată mai înainte.
A doua: explicarea versetului din Al-Ḥijr, și anume cuvintele Celui Preaînalt:
﴿وَمَنْ يَقْنَطُ مِنْ رَحْمَةِ رَبِّهِ إِلَّا الضَّالُّونَ﴾
Cine deznădăjduiește de îndurarea Domnului său, în afară de cei rătăciți?
Explicarea lui a fost dată mai înainte.
A treia: asprimea amenințării pentru cel care se crede la adăpost de planul lui Allah. Aceasta fiindcă fapta se numără printre cele mai mari păcate, după cum arată versetul și hadithul. Învățătura se desprinde din primul verset și din cele două relatări.
A patra: asprimea amenințării privitoare la deznădejde. Aceasta se desprinde din al doilea verset și din cele două relatări.
Notele originale
Sura Al-Aʿrāf, 7:99.
Relatat de al-Bukhārī, Jihād, capitolul «Războiul înseamnă înșelarea adversarului», 2/366, și de Muslim, Jihād, capitolul despre îngăduirea înșelării adversarului în război, 3/1362, de la Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el.
Sura Al-Ḥijr, 15:56.
Relatat de Aḥmad, 4/11–12, și de Ibn Mājah, Introducere, 1/64. În Al-Zawāʾid, 1/64, se spune: «Wakīʿ a fost menționat de Ibn Ḥibbān în Al-Thiqāt; ceilalți transmițători au fost folosiți de Muslim ca autoritate».
Relatat de al-Bukhārī, Maghāzī, capitolul despre bătălia de la Badr, 3/83, și de Muslim, Jihād, capitolul despre ajutorul îngerilor în bătălia de la Badr, 3/1383.
Relatat de al-Bukhārī, Maghāzī, capitolul despre bătălia Șanțului, 3/118, și de Muslim, Jihād, capitolul despre recomandarea rugii pentru biruință, 3/1362.
Relatat de al-Bukhārī, Buyūʿ, capitolul despre cel care cumpără ceva pentru altul, 2/116, și de Muslim, Pomenirea și ruga, capitolul despre oamenii din peșteră, 4/2099.
Relatat de al-Bazzār, după cum se arată în Kashf al-Astār, nr. 106; de Ibn Abī Ḥātim, după cum se arată în Tafsīr Ibn Kathīr, 1/485; și de al-Ṭabarānī, după cum se arată în Al-Majmaʿ, 1/104, precum și în Al-Durr al-Manthūr, 2/147. Al-Haythamī a spus, 1/104: «Relatat de al-Bazzār și al-Ṭabarānī; transmițătorii săi au fost considerați demni de încredere».
Relatat de Muslim, Purificarea, capitolul «Cele cinci rugăciuni…», 1/209, din hadithul lui Abū Hurayrah.
Relatat de al-Bukhārī, ʿUmrah, capitolul despre obligativitatea și meritul ei, 1/537.
Relatat de Muslim, Purificarea, capitolul despre ieșirea păcatelor odată cu apa abluțiunii, nr. 244, din hadithul lui Abū Hurayrah.
A fost menționat mai înainte, la p. 28.
Relatat de ʿAbd al-Razzāq, 10/459–460; de Ibn Jarīr, 5/26; și de al-Ṭabarānī în Al-Kabīr, nr. 8783 și 8784. Al-Haythamī a declarat autentic lanțul lui al-Ṭabarānī în Majmaʿ al-Zawāʾid, 1/104.