Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Al-istisqāʾ înseamnă cererea apei, așa cum al-istighfār înseamnă cererea iertării, al-istiʿānah cererea ajutorului, al-istiʿādhah cererea ocrotirii, iar al-istihdāʾ cererea călăuzirii. De cele mai multe ori, forma verbală istafʿala exprimă o cerere. Uneori însă nu exprimă cererea, ci intensitatea acțiunii, ca în istakbara: a atins culmea trufiei, nu a cerut trufie. A cere ploaia de la al-anwāʾ înseamnă a le cere astrelor să-ți aducă apă.

Cererea ploii de la astre se împarte în două categorii:

Prima categorie: asocierea majoră, care are două forme:

Prima formă: să invoce astrele pentru a primi apă, spunând, de pildă: „O, astru cutare, dă-ne apă!” ori „Adu-ne ploaia!” și altele asemenea. Aceasta este asociere majoră, deoarece l-a invocat pe altcineva decât Allah, iar invocarea altcuiva decât Allah este o formă de asociere majoră. Allah Preaînaltul spune:

Cine invocă alături de Allah un alt dumnezeu, fără să aibă vreo dovadă pentru el, va da socoteală numai înaintea Domnului său. Cu adevărat, necredincioșii nu vor izbândi.

. Allah Preaînaltul mai spune:

Locurile de prosternare Îi aparțin lui Allah; nu invocați, așadar, pe nimeni alături de Allah!

. Și spune:

Nu invoca, în afară de Allah, ceea ce nu-ți aduce nici folos, nici vătămare. Dacă o faci, vei fi atunci dintre cei nedrepți.

.

Există și multe alte versete care arată interzicerea invocării altcuiva decât Allah și faptul că aceasta este o formă de asociere majoră.

A doua formă: să atribuie căderea ploilor acestor astre, considerând că ele lucrează singure, în afara lui Allah, chiar dacă nu le invocă. Aceasta este asociere majoră în privința Stăpânirii. Prima formă privește adorarea, deoarece invocarea este un act de adorare. Ea cuprinde și asocierea în privința Stăpânirii, căci omul nu le-ar invoca dacă nu ar crede că ele lucrează și împlinesc nevoia.

A doua categorie: asocierea minoră. Aceasta constă în a socoti aceste astre o cauză, crezând totodată că Allah este Creatorul și Cel care înfăptuiește. Oricine socotește drept cauză ceva ce Allah nu a făcut cauză, nici prin revelație, nici prin rânduiala Sa în creație, săvârșește asociere minoră.

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Și faceți din partea voastră de hrană faptul că tăgăduiți.¹²

Cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Și faceți”. Adică transformați. Verbul are două complemente directe: primul este rizq, „hrană”, iar al doilea este construcția introdusă prin anna, care împreună cu propoziția sa are valoarea unui nume de acțiune și îndeplinește rolul celui de-al doilea complement. Înțelesul este: „Faceți din partea voastră de hrană faptul că tăgăduiți” sau „tăgăduirea voastră”. Adică negați că aceasta vine de la Allah, atribuind venirea ei altcuiva.

Cuvintele Sale: „Partea voastră de hrană”. Rizq înseamnă ceea ce este dăruit. Aici are un sens mai larg decât ploaia și cuprinde două înțelesuri:

Primul: darul cunoașterii, deoarece Allah a spus:

Jur pe locurile stelelor! Și acesta este un jurământ măreț, dacă ați ști! El este un Coran nobil, într-o Carte bine păzită, pe care nu o ating decât cei curățiți; o pogorâre de la Domnul lumilor. Oare față de acest cuvânt sunteți voi îngăduitori? Și faceți din partea voastră de hrană faptul că tăgăduiți.

. Adică vă temeți de ei și le faceți pe plac, iar în loc să mulțumiți pentru cunoașterea și revelația cu care Allah v-a înzestrat, le tăgăduiți. Acesta este înțelesul aparent al contextului versetului.

Al doilea: prin rizq se înțelege ploaia. În această privință a fost relatat un hadith de la Profet ﷺ, însă este slab.¹³ Totuși, de la Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, s-a transmis în mod autentic, în explicarea versetului, că prin rizq se înțelege ploaia, iar tăgăduirea ei constă în a o atribui astrelor.¹⁴ Potrivit acestui înțeles, motivul pentru care autorul a adus versetul se potrivește întru totul cu subiectul capitolului.

Regula în explicarea Coranului este că, atunci când versetul poate avea ambele înțelesuri fără ca ele să se excludă, este înțeles în ambele sensuri. Dacă se exclud, se caută ceea ce dă întâietate unuia dintre ele.

Înțelesul versetului este că Allah îi mustră pe cei care răspund darului prin tăgăduire, trufie și îndepărtare. Mulțumirea pentru dar se arată prin credință, primire și ascultare de Cel care l-a dăruit. Nici firea înnăscută nu primește nerecunoștința față de binefăcătorul ei. Firea înnăscută, rațiunea și Legea cer fiecare să-i mulțumești celui care îți face bine. Fie că prin rizq înțelegem ploaia, prin care pământul are viață, fie Coranul, prin care inimile au viață, acesta este unul dintre cele mai mărețe daruri. Cum i s-ar potrivi omului să răspundă acestei binefaceri prin tăgăduire?!

Să știi că tăgăduirea este de două feluri:

Primul: tăgăduirea prin cuvinte, spunând, de pildă: „Acesta este un neadevăr” ori „Ploaia vine de la astru” și altele asemenea.

Al doilea: tăgăduirea prin purtare, atunci când omul preamărește astrele și stelele, crezând că ele sunt cauza. De aceea, într-o zi, ʿUmar ibn ʿAbd al-ʿAzīz i-a îndemnat pe oameni spunând: „O, oameni! Dacă voi credeți, sunteți nechibzuiți; iar dacă tăgăduiți, sunteți pierduți.” Acest lucru este adevărat: cel care crede, dar nu lucrează potrivit credinței sale, este nechibzuit, iar cel care tăgăduiește este pierdut. Oricărui om care păcătuiește îi spunem: „Te afli între două posibilități: fie crezi în urmarea stabilită pentru acest păcat, fie o tăgăduiești. Dacă o crezi, ești nechibzuit: cum de nu te temi și nu te îndrepți?! Iar dacă nu o crezi, nenorocirea este mai mare: ești pierdut, necredincios.”

Abū Mālik al-Așʿarī, Allah să fie mulțumit de el, a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Patru lucruri din practicile jāhiliyyah se află în comunitatea mea, pe care nu le vor părăsi: lauda cu rangul strămoșilor, defăimarea obârșiei, cererea ploii de la stele și bocirea.”

Cuvintele din hadithul lui Abū Mālik: „Patru lucruri se află în comunitatea mea”.

Scopul cuvântului „patru” nu este de a limita numărul la acestea, deoarece există și alte lucruri care au același înțeles. Profetul ﷺ spune astfel pentru a aduna și a ordona cunoașterea prin împărțire și numărare, ceea ce ușurează înțelegerea și întărește memorarea.

Cuvintele sale: „Comunitatea mea”. Adică cei care au răspuns chemării sale.

Cuvintele sale: „Din practicile jāhiliyyah”. Amr are aici sensul de „lucru” sau „practică”, fiind singularul lui umūr, nu al lui awāmir, „porunci”. O poruncă înseamnă cererea de a săvârși o faptă, adresată dintr-o poziție de autoritate.

Atribuirea acestor lucruri perioadei jāhiliyyah urmărește să le arate urâțenia și să-i îndepărteze pe oameni de ele. Fără îndoială, oricine se supără dacă i se spune că fapta sa este o faptă a jāhiliyyah. Nimeni nu primește cu plăcere să fie numit neștiutor ori să i se spună că fapta lui este una dintre practicile jāhiliyyah. Așadar, această atribuire are două scopuri:

1. Să-i îndepărteze pe oameni de ele.

2. Să arate că toate aceste lucruri țin de neștiința și nechibzuința omului. Ele nu merită să fie respectate sau urmărite cu grijă; cine se preocupă de ele este neștiutor.

Prin jāhiliyyah se înțelege aici perioada dinaintea trimiterii Profetului. Oamenii se aflau atunci într-o mare neștiință și rătăcire, iar arabii erau cei mai neștiutori dintre făpturile lui Allah. De aceea erau numiți ummiyyūn. Ummī este cel care nu citește și nu scrie; cuvântul este pus în legătură cu umm, „mamă”, ca și cum mama lui tocmai l-ar fi născut.

Însă, când acest Profet nobil a fost trimis în mijlocul lor, Allah Preaînaltul a spus:

Allah le-a făcut credincioșilor o mare binefacere când a trimis în mijlocul lor un Trimis dintre ei, care le recită versetele Sale, îi curățește și îi învață Cartea și înțelepciunea, deși înainte se aflau într-o rătăcire vădită.

. Este o binefacere măreață că Profetul, pacea și binecuvântarea fie asupra lui, a fost trimis printre ei pentru aceste lucruri înalte:

1. Să le recite versetele lui Allah.

2. Să-i curățească, purificându-le și sporindu-le bunele purtări și adorarea.

3. Să-i învețe Cartea.

4. Și înțelepciunea.

Acestea sunt patru foloase mărețe. Pentru cel care le cunoaște valoarea, unul singur ar cântări cât întreaga lume, dacă ar fi pus în balanță cu ea. Apoi Allah a arătat starea lor de mai înainte:

Deși înainte se aflau într-o rătăcire vădită.

Aici, in nu exprimă o negare, ci o întărire; este forma ușurată a lui inna. Înțelesul este că ei se aflau, cu adevărat, mai înainte într-o rătăcire vădită.

Așadar, prin jāhiliyyah se înțelege perioada dinaintea trimiterii Profetului, deoarece oamenii se aflau atunci într-o mare neștiință. Neștiința lor cuprindea atât drepturile lui Allah, cât și drepturile robilor Săi. Printre manifestările neștiinței lor se numărau ridicarea idolilor și adorarea lor în locul lui Allah, uciderea propriei fiice pentru a nu fi ocărât din pricina ei și uciderea copiilor, băieți și fete, de teama sărăciei.

Cuvintele sale: „Pe care nu le vor părăsi”. Înțelesul privește comunitatea în ansamblul ei: aceste practici nu vor dispărea toate, una putându-se găsi la un grup, a doua la alții, a treia la alții, iar a patra la alții. Ele se pot întâlni toate într-un trib, în vreme ce alte triburi pot fi lipsite de ele cu totul. Însă în comunitate, luată ca întreg, vor exista negreșit unele dintre ele, căci aceasta este o vestire a celui sincer și vrednic de crezare ﷺ. Scopul vestirii este de a îndepărta oamenii de asemenea lucruri. Profetul ﷺ poate vesti lucruri care se vor întâmpla fără să urmărească îndemnul la săvârșirea lor. De pildă, a spus: „Veți urma negreșit căile celor de dinaintea voastră”,¹⁵ adică: păziți-vă! A vestit și „că femeia aflată în călătorie va pleca din Ṣanʿāʾ până în Ḥaḍramawt fără să se teamă de altcineva decât de Allah”,¹⁶ adică fără maḥram. Aceasta vestește un fapt care se va petrece, fără să însemne aprobarea lui din punctul de vedere al Legii.

Cuvintele sale: „Lauda cu rangul strămoșilor”. Al-fakhr înseamnă a se socoti mai presus de alții și a se făli. Litera bāʾ exprimă aici cauza: se fălește datorită rangului moștenit pe care îl are.

Al-ḥasab este ceea ce omul socotește drept noblețe și rang al său. De pildă, face parte dintre Banū Hāșim și se fălește cu aceasta ori are părinți și strămoși cunoscuți pentru vitejia lor și se fălește cu ei. Aceasta ține de practicile jāhiliyyah, deoarece adevărata cinste stă în teama de Allah, care îl împiedică pe om să se socotească mai presus și să se fălească. Cel cu adevărat evlavios este acela care, pe măsură ce binefacerile lui Allah asupra sa sporesc, devine mai smerit față de adevăr și față de făpturi. Dacă lauda cu rangul moștenit este o practică a jāhiliyyah, nu ne este îngăduit să o săvârșim. De aceea, Allah Preaînaltul le-a spus soțiilor Profetului Său ﷺ:

Nu vă arătați podoabele așa cum se arătau în jāhiliyyah de odinioară.

. Să știi că tot ceea ce este atribuit jāhiliyyah este blamabil și oprit.

Cuvintele sale: „Defăimarea obârșiei”. Aṭ-ṭaʿn înseamnă a găsi cusururi și a defăima. Este o înțepătură în plan moral, asemenea loviturii ciumei în trup; de aceea defăimarea a fost numită ṭaʿn, „străpungere”.

Al-ansāb este pluralul lui nasab, care înseamnă obârșia omului și înrudirea sa. Cineva îi defăimează obârșia spunând, de pildă: „Ești fiul tăbăcarului” ori „Ești fiul celei care taie clitorisul” — acesta fiind o parte a organului genital feminin îndepărtată la circumcizia femeilor.

Cuvintele sale: „Cererea ploii de la stele”. Adică atribuirea ploii stelelor, crezând totodată că Allah, Atotputernicul și Mărețul, este Cel care o face să cadă. Dacă însă omul crede că stelele creează ploaia și norii ori le invocă în afara lui Allah ca să pogoare ploaia, aceasta este asociere majoră, care scoate din religie.

Cuvintele sale: „Bocirea mortului”. Acesta este al patrulea lucru. An-niyāḥah înseamnă ridicarea voită a glasului, plângând mortul. Trebuie adăugat că plânsul are forma unei tânguiri, asemenea jeluirii porumbelului.

An-nadb înseamnă înșiruirea însușirilor bune ale mortului. Bocirea face parte dintre practicile jāhiliyyah și va exista negreșit în această comunitate. Ea ține de jāhiliyyah fie prin neștiință, opusul cunoașterii, fie prin nechibzuință, opusul înțelepciunii. Este astfel din mai multe motive:

1. Nu îi sporește celui care bocește decât apăsarea, tristețea și suferința.

2. Exprimă nemulțumirea față de hotărârea și predestinarea lui Allah și o împotrivire față de ele.

3. Răscolește tristețea celorlalți.

S-a pomenit despre Ibn ʿAqīl, Allah să aibă milă de el, unul dintre învățații noștri ḥanbaliți, că a ieșit la înmormântarea fiului său ʿAqīl. Acesta era cel mai mare dintre copiii lui și un căutător al cunoașterii. Când se aflau în cimitir, un bărbat a strigat:

O, mărite! El are un tată foarte bătrân. Ia-l pe unul dintre noi în locul lui! Te vedem dintre făcătorii de bine.

. Ibn ʿAqīl, Allah să aibă milă de el, i-a spus: „Coranul a fost pogorât pentru a liniști tristețea, nu pentru a o răscoli.”

4. Pe lângă aceste rele, bocirea nu respinge hotărârea și nu înlătură ceea ce s-a abătut asupra omului.

Și a spus: „Bocitoarea, dacă nu se căiește înainte să moară, va fi ridicată în Ziua Învierii purtând un veșmânt de smoală și o cămașă de râie.” Consemnat de Muslim.¹⁷

Bocirea poate fi săvârșită de un bărbat sau de o femeie, însă apare cel mai adesea la femei. De aceea a spus: „Bocitoarea, dacă nu se căiește înainte să moară”. Adică, dacă se căiește înainte de moarte, Allah îi primește căința. Sensul aparent al hadithului este că acest păcat nu este ispășit decât prin căință și că faptele bune nu îl șterg, deoarece este unul dintre păcatele mari. Păcatele mari nu sunt șterse de faptele bune; numai căința le șterge.

Cuvintele sale: „Va fi ridicată în Ziua Învierii purtând un veșmânt de smoală”. Adică va fi ridicată din mormântul ei. As-sirbāl este veșmântul lung, care acoperă trupul, asemenea unei cămăși. Al-qaṭirān este cunoscut și poartă și numele de zift, „smoală”. S-a mai spus că înseamnă aramă topită.

Cuvintele sale: „Și o cămașă de râie”. Râia este o boală cunoscută, care afectează pielea, îl chinuie pe om și poate chiar ucide animalul. Înțelesul este că întreaga ei piele va fi acoperită de râie, asemenea unei cămăși. Dacă se adună smoala și râia, suferința sporește, căci pielea bolnavă este afectată de orice o atinge. Cum va fi atunci când peste ea se află și smoală?!

Înțelepciunea este că, fiindcă nu și-a acoperit nenorocirea cu răbdare, va fi acoperită cu acest înveliș: un veșmânt de smoală și o cămașă de râie. Pedeapsa este, așadar, de aceeași natură cu fapta.

Din hadith se desprind următoarele foloase:

1. Dovedirea misiunii sale de Trimis ﷺ, deoarece a vestit un lucru dintre cele nevăzute, iar acesta s-a petrecut așa cum a vestit.

2. Îndepărtarea de cele patru lucruri: lauda cu rangul strămoșilor, defăimarea obârșiei, cererea ploii de la stele și bocirea mortului.

3. Bocirea este unul dintre păcatele mari, deoarece pentru ea există un avertisment privind pedeapsa din Viața de Apoi. Orice păcat pentru care există o asemenea avertizare este dintre păcatele mari.

4. Păcatele mari nu sunt ispășite prin fapte bune, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: „Dacă nu se căiește înainte să moară.”

5. Una dintre condițiile căinței este ca ea să aibă loc înainte de moarte, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: „Dacă nu se căiește înainte să moară”, și cuvintelor lui Allah Preaînaltul:

Căința nu este pentru cei care săvârșesc rele până când, venind moartea la unul dintre ei, spune: „Acum mă căiesc.”

.

6. Asocierea minoră nu scoate din religie.

Unii învățați au spus că ea se află sub voința lui Allah: dacă voiește, îl pedepsește pe cel care a săvârșit-o, iar dacă voiește, îl iartă.

Alți învățați au spus că nu se află sub această voință și că trebuie negreșit să fie pedepsit cel care o săvârșește. Aceasta este părerea șaykhului Islamului Ibn Taymiyyah, datorită formulării generale a cuvintelor lui Allah Preaînaltul:

Allah nu iartă să I se facă asociați.

. El a spus că Allah nu iartă asocierea, chiar dacă este minoră.¹⁸ Prin aceasta cunoaștem cât de grav este păcatul asocierii. Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, a spus: „Să jur pe Allah mințind îmi este mai drag decât să jur pe altcineva spunând adevărul.”¹⁹

Aceasta deoarece jurământul pe altcineva decât Allah este o formă de asociere, iar jurământul mincinos pe Allah este unul dintre păcatele mari. Răul asocierii este mai grav decât răul unui păcat.

7. Afirmarea răsplătirii și a învierii.

8. Răsplătirea este de aceeași natură cu fapta.

Cei doi au consemnat de la Zayd ibn Khālid, Allah să fie mulțumit de el, că a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ ne-a condus la rugăciunea de dimineață la Al-Ḥudaybiyah, după o ploaie căzută în timpul nopții. Când a încheiat rugăciunea, s-a întors spre oameni și a spus: «Știți ce a spus Domnul vostru?» Ei au răspuns: «Allah și Trimisul Său știu cel mai bine.» El a spus: «Dintre robii Mei, unii au ajuns în această dimineață credincioși în Mine, iar alții necredincioși. Cine a spus: „Am primit ploaie prin harul și mila lui Allah” crede în Mine și nu crede în astru. Iar cine a spus: „Am primit ploaie datorită cutărui și cutărui astru” nu crede în Mine și crede în astru.»”²⁰

Cuvintele din hadithul lui Zayd ibn Khālid: „Ne-a condus la rugăciune”. Adică a fost imam, deoarece imamul se roagă pentru sine și pentru ceilalți, iar cel condus în rugăciune îl urmează. S-a spus și că litera lām are sensul lui bāʾ, „împreună cu noi”, ceea ce este plauzibil. S-a mai spus că lām exprimă scopul: s-a rugat pentru noi.

Cuvintele sale: „Rugăciunea de dimineață la Al-Ḥudaybiyah”. Adică rugăciunea fajr. Numele Al-Ḥudaybiyah are două pronunții: cu y simplu, aceasta fiind mai răspândită, și cu y dublat. Este numele unui puț, după care a fost numit locul, iar alții au spus că numele vine de la un copac încovoiat, numit ḥudaybiyah. Cei mai mulți consideră că este numele unui puț. Locul se află aproape de Makkah, o parte în afara teritoriului sacru și o parte înăuntrul lui. Trimisul ﷺ a poposit acolo în al șaselea an de la hijrah, când venise să împlinească ʿumrah. Politeiștii l-au oprit să ajungă la Casă; ei nu erau ocrotitorii ei, căci ocrotitorii ei sunt numai cei evlavioși. Astăzi, locul se numește Aș-Șumaysī.

Cuvintele sale: „După o ploaie căzută în timpul nopții”. Al-ithr înseamnă ceea ce urmează imediat după ceva, în vreme ce al-athar este urma lăsată prin mers.

Cuvântul samāʾ, „cer”, desemnează aici ploaia.

Cuvintele sale: „Căzută în timpul nopții”. Min arată începutul intervalului. Acesta este înțelesul aparent, iar Allah știe cel mai bine. Este posibil să aibă sensul lui fī, „în”, indicând timpul în care a avut loc.

Cuvintele sale: „Când a încheiat”. Adică rugăciunea, nu că a plecat din locul său. Dovada o constituie cuvintele: „S-a întors spre oameni.”

Cuvintele sale: „Știți ce a spus Domnul vostru?” Întrebarea urmărește să le atragă atenția și să le stârnească dorința de a auzi ceea ce urmează să li se spună. Altfel, Trimisul ﷺ știa că ei nu cunosc ce a spus Allah, întrucât revelația nu se pogoară asupra lor.

Înțelesul expresiei hal tadrūn este: „Știți?”

Prin Stăpânire se înțelege aici Stăpânirea aparte, deoarece Stăpânirea lui Allah asupra credinciosului este aparte, după cum și supunerea credinciosului față de El este aparte. Această Stăpânire nu o exclude însă pe cea generală: cea generală îi cuprinde atât pe unii, cât și pe ceilalți, iar cea aparte îl privește pe credincios.

Cuvintele sale: „Ei au răspuns: «Allah și Trimisul Său știu cel mai bine.»” Aici există o dificultate gramaticală: aʿlam este numele predicativ al unui subiect format din doi termeni, deși el este la singular. Răspunsul este că adjectivul de comparație, atunci când are înțelesul unei comparații cu min, „decât”, și nu are nici articolul al-, nici o construcție de anexare, rămâne obligatoriu la masculin singular.

Există și o dificultate de înțeles: Allah și Trimisul Său sunt legați prin conjuncția wa, „și”. Totuși, când un bărbat i-a spus Trimisului ﷺ: „Ce voiește Allah și voiești tu”, el i-a răspuns: „M-ai făcut egal cu Allah?!”²¹ Răspunsul este că aici este vorba despre un lucru care ține de Legea revelată și care îi fusese pogorât Trimisului ﷺ. Cât despre mustrarea celui care a spus „Ce voiește Allah și voiești tu”, aceea privea un lucru din rânduiala creației, iar Trimisul ﷺ nu hotărăște asupra lucrurilor din rânduiala creației.

Prin cuvintele „Allah și Trimisul Său știu cel mai bine”, ei au lăsat cunoașterea în seama lui Allah și a Trimisului Său, mărturisind că ei nu știu.

Cuvintele sale: „Dintre robii Mei, unii au ajuns în această dimineață credincioși în Mine, iar alții necredincioși”. Muʾmin, „credincios”, este atributul unui substantiv omis: un rob credincios și un rob necredincios.

Aṣbaḥa este unul dintre verbele din categoria lui kāna. Numele său este muʾmin, „credincios”, iar numele predicativ este min ʿibādī, „dintre robii Mei”.

Este posibil și ca aṣbaḥa să fie un verb defectiv la timpul trecut, al cărui nume este pronumele situației. Înțelesul ar fi: „Situația a devenit astfel”. În acest caz, min ʿibādī este numele predicativ pus înainte, iar muʾmin este subiectul pus după el. Adică starea oamenilor a devenit astfel: unii sunt credincioși, iar alții necredincioși.

Cuvintele sale: „Cine a spus: «Am primit ploaie prin harul și mila lui Allah»”. Adică a spus aceasta prin cuvinte și în inima sa. Litera bāʾ exprimă cauza. Al-faḍl înseamnă darul și prisosul.

Mila este unul dintre atributele lui Allah; prin ea au loc dăruirea binefacerilor și bunătatea față de făpturi.

Cuvintele sale: „Acesta crede în Mine și nu crede în astru”. El a atribuit ploaia lui Allah, nu astrului, și nu a socotit că astrul are vreo influență asupra căderii ei, ci că a căzut prin harul lui Allah.

Cuvintele sale: „Iar cine a spus: «Am primit ploaie datorită cutărui și cutărui astru»”. Litera bāʾ exprimă cauza. „Acesta nu crede în Mine și crede în astru.” El a săvârșit necredință față de Allah deoarece a negat binefacerea lui Allah, atribuind-o unei cauze pe care Allah nu a făcut-o cauză. Sufletul său s-a legat de această cauză și a uitat binefacerea lui Allah. Această necredință nu scoate din religie, deoarece este vorba despre atribuirea ploii astrului ca unei cauze, nu ca celui care o produce.

Aceasta deoarece a spus: „Am primit ploaie datorită cutărui astru”, nu: „Cutare astru a pogorât ploaia asupra noastră”. Dacă ar fi spus astfel, i-ar fi atribuit astrului producerea ploii. Prin aceasta cunoaștem greșeala celui care spune că expresia „Am primit ploaie datorită cutărui astru” ar însemna atribuirea producerii ploii astrului. Dacă acesta ar fi fost înțelesul urmărit, ar fi spus: „Cutare astru a pogorât ploaia asupra noastră”, și nu „Am primit ploaie datorită lui”. Se înțelege, așadar, că este vorba despre cel care recunoaște că Allah este Cel care a creat și a pogorât ploaia, însă socotește astrul drept cauză. El săvârșește astfel necredință, iar aceasta este necredința minoră, care nu scoate din religie.

Prin al-kawkab se înțelege steaua. Ei îi atribuiau ploaia și spuneau: „Când apune cutare stea, vine ploaia” sau „Când răsare cutare stea, vine ploaia”. Nu o legau de ea ca de un reper de timp, ci ca de o cauză. Atribuirea ploii astrului se împarte, așadar, în trei categorii:

1. Atribuirea producerii ploii: aceasta este asociere majoră.

2. Atribuirea ei unei cauze: aceasta este asociere minoră.

3. Legarea ei de un reper de timp: aceasta este permisă, dacă prin cuvintele „Am primit ploaie la cutare astru” omul înțelege că ploaia a venit în perioada acelui astru, adică la vremea lui.

De aceea, învățații au spus că este interzis să se spună muṭirnā bi-nawʾi kadhā, „Am primit ploaie datorită cutărui astru”, dar este permis muṭirnā fī nawʾi kadhā, „Am primit ploaie în perioada cutărui astru”. Ei au deosebit cele două expresii arătând că bāʾ exprimă cauza, iar fī timpul. Pornind de aici, unii învățați au spus că, dacă omul folosește expresia cu bi-, dând literei bāʾ un sens temporal, aceasta este permisă. Deși părerea are un temei în privința înțelesului, nu are unul în privința formulării, căci hadithul spune: „Cine a spus: «Am primit ploaie datorită cutărui astru»”. Sensul cauzal al literei bāʾ este mai evident decât cel temporal. Ea poate avea și un sens temporal, ca în cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Voi treceți pe lângă ei dimineața și noaptea. Oare nu pricepeți?

, însă sensul cauzal este mai evident. Invers, pentru fī, sensul temporal este mai evident decât cel cauzal, deși poate avea și un sens cauzal, ca în cuvintele Profetului ﷺ: „O femeie a intrat în Foc din pricina unei pisici.”²²

Concluzia este că mai întemeiată este interzicerea expresiei, chiar dacă omul urmărește un sens temporal. Însă, dacă vorbitorul nu cunoaște pentru bāʾ decât sensul temporal și nu se gândește că ar putea exprima cauza, atunci îi este permisă. Chiar și așa, este mai bine să li se spună: „Folosiți expresia fī nawʾi kadhā — în perioada cutărui astru.”

Cei doi au consemnat un hadith de la Ibn ʿAbbās cu același înțeles. În el se spune: Unii au zis: «Cutare și cutare astru și-a adeverit vestirea.» Atunci Allah a pogorât aceste versete:²³

Jur pe locurile stelelor! Și acesta este un jurământ măreț, dacă ați ști! El este un Coran nobil, într-o Carte bine păzită, pe care nu o ating decât cei curățiți; o pogorâre de la Domnul lumilor. Oare față de acest cuvânt sunteți voi îngăduitori? Și faceți din partea voastră de hrană faptul că tăgăduiți.

²⁴

Cuvintele sale: „Cei doi au consemnat”. Se pare că este o scăpare de condei, căci hadithul se află în colecția lui Muslim, nu în ambele colecții autentice.²⁵

Înțelesul hadithului este că, atunci când a căzut ploaia, unii au atribuit-o milei lui Allah, iar alții au spus: „Cutare și cutare astru și-a adeverit vestirea”. Este ca și cum ar fi socotit astrul drept cel care a pogorât ploaia ori drept cauza căderii ei.

De aici fac parte și expresiile din unele cărți despre perioadele anului: „Rareori astrul său nu-și adeverește vestirea” ori „Astrul acestei perioade își adeverește vestirea”. Acestea nu sunt permise și tocmai aceasta a mustrat Allah, Atotputernicul și Mărețul, la robii Săi. Este asociere minoră. Chiar dacă omul adaugă „cu voia lui Allah”, expresia tot nu este permisă, deoarece toate cauzele sunt de la Allah, iar Allah nu a făcut din acel astru o cauză.

Cuvintele Sale:

Jur pe locurile stelelor!

Există deosebiri de păreri despre particula lā. S-a spus că exprimă negarea, iar ceea ce este negat a fost omis. Înțelesul ar fi: „Nu este adevărat ceea ce pretindeți, că acest Coran ar fi o minciună, magie, poezie ori ghicire. Jur pe locurile stelelor că el este un Coran nobil.” Potrivit acestei interpretări, „jur” nu are nicio legătură cu particula lā. Această părere are un anumit temei.

S-a spus și că este negat jurământul, particula fiind legată de „jur”: „Nu jur și nu voi jura că acest Coran este un Coran nobil, deoarece lucrul este prea limpede ca să aibă nevoie de un jurământ.” Această părere este foarte slabă.

S-a mai spus că lā are rolul de a atrage atenția, iar propoziția de după ea este afirmativă. Sensul ei este: „Ia aminte! Jur pe locurile stelelor…” Aceasta este părerea corectă.

Dacă se spune: Ce folos are jurământul Lui, Preaslăvitul, de vreme ce El spune adevărul și fără jurământ? Dacă jurământul este adresat unor oameni care cred în El și în cuvintele Sale, nu este nevoie de el; iar dacă este adresat unor oameni care nu cred în El, nu le folosește. Allah Preaînaltul spune:

Chiar dacă le-ai aduce celor cărora le-a fost dată Cartea toate semnele, ei nu ar urma qibla ta.

.

Răspunsul este că jurământul are mai multe foloase:

Primul: acesta este un procedeu al limbii arabe, prin care lucrurile sunt întărite prin jurământ, chiar dacă sunt cunoscute de toți ori sunt negate de cel căruia i se vorbește. Coranul a fost pogorât într-o limbă arabă limpede.

Al doilea: credinciosul dobândește prin aceasta o certitudine mai mare. Nimic nu împiedică sporirea întăririlor care măresc certitudinea robului. Allah Preaînaltul a spus despre Ibrāhīm:

Doamne, arată-mi cum îi învii pe cei morți! El a spus: „Oare nu crezi?” A răspuns: „Ba da, însă ca să mi se liniștească inima.”

.

Al treilea: Allah jură pe lucruri mărețe, care arată desăvârșirea puterii Sale, măreția Sa și cunoașterea Sa. Astfel, prin măreția lucrului pe care jură, aduce dovezi pentru adevărul afirmației întărite prin jurământ.

Al patrulea: evidențierea însemnătății lucrului pe care jură, deoarece El nu jură decât pe un lucru măreț. Aceste două aspecte nu privesc confirmarea vestirii, ci pomenirea semnelor pe care a jurat, pentru a le scoate în evidență și a atrage atenția asupra măreției lor.

Al cincilea: arătarea importanței afirmației întărite prin jurământ, care merită atenție și confirmare.

Cuvintele Sale:

Jur pe locurile stelelor!

Allah, Preaslăvitul, vorbește despre Sine folosind pronumele la singular, deoarece acesta arată unicitatea și faptul că El este Unul. El, Preaslăvitul, este Unul și nu are asociat. Vorbește despre Sine și folosind pronumele la plural, deoarece acesta exprimă măreția, precum în cuvintele Sale:

Noi am pogorât Pomenirea și Noi îi suntem, cu adevărat, păzitori.

. Și în cuvintele Sale:

Noi îi înviem pe cei morți și scriem ceea ce au făcut înainte și urmele lor.

, până la sfârșitul versetului. El nu vorbește despre Sine folosind dualul, deoarece dualul este limitat la doi.

Bāʾ este o particulă a jurământului, iar mawāqiʿ este pluralul lui mawqiʿ, „loc”. Există deosebiri de păreri cu privire la „stele”. S-a spus că sunt stelele cunoscute, iar prin „locurile lor” se înțeleg punctele în care răsar și apun.

Allah a jurat pe ele datorită felului în care această minunată ordine arată desăvârșirea puterii Sale, precum și legăturii dintre lucrul pe care jură și afirmația întărită prin jurământ: Coranul, păzit prin flăcările cerești. La pogorârea revelației, cerul a fost umplut de paznici puternici și de flăcări.

S-a spus și că sunt perioadele în care a fost pogorât Coranul. De aici vine expresia: „Coranul a fost pogorât în părți succesive”, precum și afirmația juriștilor că datoria unui mukātab, robul care și-a încheiat un contract de eliberare, trebuie eșalonată în cel puțin două rate. Potrivit acestui înțeles, Allah a jurat pe momentele pogorârii Coranului. Mai înainte am pomenit o regulă folositoare: când cele două înțelesuri nu se exclud, versetul este înțeles în ambele sensuri; altfel, se caută ceea ce dă întâietate unuia dintre ele.

Cuvintele Sale:

Și acesta este un jurământ măreț, dacă ați ști!

Qasam, „jurământ”, este numele predicativ al lui inna. Allah a întărit măreția acestui jurământ prin inna și prin lām, scoțând în evidență și preamărind afirmația întărită prin el.

Cuvintele Sale: «Dacă ați ști!» constituie o a treia întărire. Este ca și cum ar fi spus: „Se cuvine să cunoașteți acest lucru și să nu-l ignorați. El este prea măreț pentru a rămâne necunoscut și cere cunoaștere și luare-aminte. Dacă l-ați cunoaște așa cum se cuvine, i-ați recunoaște măreția. Luați, așadar, aminte!”

Cuvintele Sale: «Un Coran». Qurʾān este un nume de acțiune, asemenea lui ghufrān, „iertare”, și șukrān, „mulțumire”. Poate avea sens de participiu activ ori de participiu pasiv. Potrivit primului sens, el adună înțelesurile din Cărțile anterioare, cu folosul și binele cuprinse în ele. Allah Preaînaltul spune:

Ți-am pogorât Cartea cu adevărul, adeverind ceea ce a fost înaintea ei din Carte și veghind asupra ei.

. Potrivit celui de-al doilea sens, înseamnă „cel adunat”, deoarece este adunat și scris.

Cuvântul karīm, „nobil”, este folosit pentru cel care dăruiește mult. Aceasta este o desăvârșire a dăruirii, al cărei folos ajunge la alții. Se folosește și pentru un lucru frumos și ales. De aici sunt cuvintele Profetului ﷺ: „Ferește-te de cele mai alese bunuri ale lor!”,²⁶ adică de cele frumoase și de preț. Aceasta este o desăvârșire a lucrului în sine. Ambele înțelesuri se regăsesc în Coran: nimic nu este mai frumos decât el în sine. Allah Preaînaltul spune:

Cuvântul Domnului tău s-a desăvârșit în adevăr și dreptate.

.

Coranul le dă celor care îl urmează bunătăți pentru religie și pentru viața lumească, pentru trup și pentru inimă. Allah Preaînaltul spune:

Nu le da ascultare necredincioșilor, ci luptă împotriva lor prin el cu o luptă măreață.

.

El este o armă pentru cel care se ține de el, însă trebuie să ne ținem de el prin cuvinte, fapte și credință. Faptele trebuie să adeverească credința. Profetul ﷺ a spus: „Cu adevărat, în trup se află o bucată de carne: dacă ea este bună, întregul trup este bun; dacă ea se strică, întregul trup se strică. Cu adevărat, aceasta este inima.”²⁷

Într-un alt verset, Allah a descris Coranul ca fiind majīd, „slăvit”. Slava cuprinde măreția, tăria și puterea. Coranul unește ambele aspecte: are putere și măreție, precum și mult bine și binefacere pentru cel care se ține de el.

Cuvintele Sale: «Într-o Carte bine păzită». Kitāb are forma fiʿāl cu înțeles de participiu pasiv, asemenea lui firāș cu sensul de mafrūș, „așternut”, și al lui ghirās cu sensul de maghrūs, „plantat”. Kitāb are, astfel, sensul de maktūb, „scris”.

Maknūn înseamnă „păzit”. Allah Preaînaltul spune:

Ca și cum ar fi ouă bine păzite.

.

Comentatorii Coranului au avut două păreri despre această Carte:

Prima: este Tabla păzită, în care Allah a scris toate lucrurile.

A doua, pe care a susținut-o Ibn al-Qayyim: sunt foile aflate în mâinile îngerilor.²⁸ Allah Preaînaltul spune:

Nicidecum! Ea este o pomenire. Cine voiește să ia aminte la ea. În foi cinstite, înălțate și curățite, în mâinile unor scribi.

.

Cuvintele „În mâinile unor scribi” dau întâietate înțelesului că sunt scrierile din mâinile îngerilor. Cuvintele

Nu o ating decât cei curățiți

, adică îngerii, corespund expresiei „În mâinile unor scribi”. Potrivit acestui înțeles, prin kitāb se înțelege categoria scrierilor, nu o singură Carte.

Cuvintele Sale: «Nu o ating decât cei curățiți». Pronumele se referă la Cartea bine păzită, deoarece ea este antecedentul cel mai apropiat. Verbul lā yamassuhu este la modul indicativ, potrivit acordului recitatorilor. Am atras atenția asupra acestui fapt pentru a respinge părerea că este o afirmație cu sens de interdicție și că pronumele se referă la Coran, adică ar interzice atingerea Coranului de către oricine nu este în stare de curăție. Însă în verset nu există nimic care să dovedească aceasta. Dimpotrivă, sensul său aparent este că se referă la Tabla păzită, deoarece ea este antecedentul cel mai apropiat și fiindcă propoziția este o afirmație. Regula este ca o afirmație să-și păstreze sensul aparent de afirmație, nu de poruncă ori interdicție, până când o dovadă arată contrariul. Nu a venit nicio dovadă contrară; dimpotrivă, dovada arată tocmai acest înțeles și faptul că pronumele se referă la Cartea bine păzită. De aceea Allah a spus: «Decât cei curățiți», folosind participiul pasiv al-muṭahharūn. Nu a spus al-muṭahhirūn, „cei care curăță”. Dacă i-ar fi avut în vedere pe aceștia, ar fi spus astfel sau ar fi spus „cei care se curățesc”, al-mutaṭahhirūn, precum în cuvintele Sale:

Allah îi iubește pe cei care se căiesc și îi iubește pe cei care se curățesc.

Al-muṭahharūn sunt cei pe care Allah Preaînaltul i-a curățit: îngerii. Ei au fost curățiți de păcate și de întinăciunea lor. Allah Preaînaltul spune:

Nu se împotrivesc lui Allah în ceea ce le poruncește.

. Și spune:

Îl preamăresc noaptea și ziua, fără să ostenească.

. Și spune:

Dimpotrivă, ei sunt robi cinstiți. Nu I-o iau înainte cu vorba și lucrează după porunca Lui.

.

Este o deosebire între cel care curăță, căutând să dobândească desăvârșirea prin propria faptă, și cel curățit, pe care altcineva l-a desăvârșit: îngerii. Aceasta susține părerea lui Ibn al-Qayyim că prin Carte se înțeleg scrierile aflate în mâinile îngerilor. Versetul arată totodată că acela care își curăță inima de păcate înțelege mai bine Coranul, iar cel a cărui inimă este întinată de păcate este mai departe de înțelegerea lui. Dacă Allah nu a îngăduit atingerea foilor aflate în mâinile îngerilor decât acestor făpturi curățite, tot astfel stau lucrurile și cu înțelesurile Coranului.

Șaykhul Islamului a dedus din acest verset că păcatele sunt o cauză a neînțelegerii Coranului. Allah Preaînaltul spune:

Nicidecum! Ci ceea ce agoniseau le-a acoperit inimile.

. Ei sunt cei despre care Allah a spus:

Când îi sunt recitate versetele Noastre, spune: „Povești ale celor de demult!”

. Ei nu ajung la înțelesurile și tainele versetelor, deoarece ceea ce agoniseau le-a acoperit inimile.

Unii învățați au pomenit că acela căruia i se cere o fatwa ar trebui să ceară iertare înainte de a răspunde, pentru a șterge din inima sa urma păcatului, astfel încât adevărul să i se limpezească. Au dedus aceasta din cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Ți-am pogorât Cartea cu adevărul, ca să judeci între oameni potrivit cu ceea ce Allah ți-a arătat. Nu fi apărător al celor trădători! Și cere-I iertare lui Allah! Allah este Iertător, Milostiv.

.

Cuvintele Sale:

O pogorâre de la Domnul lumilor

constituie un al doilea nume predicativ pentru wa-innahu, „și el este”. Sunt asemenea cuvintelor:

El este, cu adevărat, o pogorâre de la Domnul lumilor.

. Și asemenea cuvintelor:

O pogorâre de la Cel Milostiv, Îndurător; o Carte ale cărei versete au fost deslușite.

. Este, așadar, un nume predicativ care se adaugă celui din expresia „un Coran”.

Tanzīl, „pogorâre”, are sensul de munazzal, „pogorât”: este un nume de acțiune cu sens de participiu pasiv. A fost pogorât de Domnul lumilor. Allah l-a pogorât, prin mijlocirea lui Jibrīl, asupra inimii Profetului ﷺ, fiindcă ea este locul înțelegerii și al păstrării în memorie. Allah Preaînaltul spune:

El este, cu adevărat, o pogorâre de la Domnul lumilor. Duhul cel vrednic de încredere l-a pogorât asupra inimii tale, ca să fii dintre cei care avertizează.

.

Cuvintele Sale: «De la Domnul lumilor». Adică de la Creatorul lor. Din verset se desprind următoarele:

1. Coranul a fost pogorât pentru toate făpturile. Aceasta dovedește caracterul universal al misiunii Profetului ﷺ.

2. El a fost pogorât de Domnul lor; prin urmare, este judecata care îi desparte și autoritatea care hotărăște asupra lor.

3. Pogorârea Coranului ține de desăvârșirea Stăpânirii lui Allah. Dacă alăturăm acestui verset cuvintele Sale:

O pogorâre de la Cel Milostiv, Îndurător; o Carte ale cărei versete au fost deslușite

, înțelegem că acest Coran este și o milă pentru robi. Stăpânirea lui Allah se întemeiază pe milă. Allah Preaînaltul spune:

Laudă lui Allah, Domnul lumilor, Cel Milostiv, Îndurător.

. Tot ceea ce Allah le-a poruncit robilor Săi ori le-a interzis este o milă față de ei.

4. Coranul este Cuvântul lui Allah. Dacă Allah l-a pogorât, el este Cuvântul Său, nu al altcuiva, după cum au spus predecesorii, Allah să aibă milă de ei. El este necreat, deoarece niciunul dintre atributele lui Allah, nici chiar atributele care privesc faptele Sale, nu este creat.

Coranul este Cuvântul lui Allah, pogorât și necreat.

Dacă se întreabă: „Tot ceea ce este pogorât este necreat?”, răspundem: nu. Însă orice lucru pogorât care este un atribut atribuit lui Allah este necreat, precum Cuvântul. Altfel, Allah a pogorât apă din cer, iar apa este creată. Allah Preaînaltul a spus: «Am pogorât fierul» [Al-Ḥadīd: 25], iar fierul este creat. Și a spus:

V-a pogorât dintre vite opt perechi

, iar vitele sunt create. Dacă ceea ce este pogorât de la Allah este un atribut care nu există de sine stătător, ci aparține altcuiva, atunci trebuie să fie necreat, deoarece face parte dintre atributele lui Allah.

Cuvintele Sale:

Oare față de acest cuvânt sunteți voi îngăduitori?

Întrebarea exprimă dezaprobarea și mustrarea. Prin „cuvânt” se înțelege Coranul. Mudhin este cel care se teme de altcineva și îi face pe plac prin cuvinte și fapte. Înțelesul este: „Vă arătați îngăduitori față de acest cuvânt, vă temeți și îl tratați cu ușurătate?!” Nu vi se cuvine aceasta. Dimpotrivă, cine are Coranul trebuie să-l vestească deschis, să-l lămurească și să lupte prin el. Allah Preaînaltul spune:

Luptă împotriva lor prin el cu o luptă măreață.

.

Cuvintele Sale:

Și faceți din partea voastră de hrană faptul că tăgăduiți

. Cei mai mulți comentatori consideră că un termen al construcției de anexare a fost omis: „Oare faceți din mulțumirea pentru darul vostru…” Este vorba despre tot ceea ce Allah v-a dăruit, fie ploaia, fie pogorârea Coranului. Adică răspundeți acestei binefaceri mărețe prin tăgăduirea ei. Chiar dacă Profetul ﷺ a pomenit versetul în legătură cu ploaia, el cuprinde ploaia și alte daruri.

S-a spus și că în verset nu este omis nimic, iar înțelesul este: „Faceți din mulțumirea voastră o tăgăduire”. S-a arătat că însăși mulțumirea este un dar. Aceasta este părerea corectă; mai mult, ea este unul dintre cele mai mărețe daruri. Poetul a spus:

Dacă mulțumirea mea pentru binefacerea lui Allah este ea însăși o binefacere / asupra mea, pentru care Îi datorez la rândul ei mulțumire, cum să ajung la mulțumirea cuvenită decât prin harul Său, / chiar dacă zilele se lungesc și viața se prelungește?

O binefacere cere mulțumire. Dacă mulțumești pentru ea, aceasta este o altă binefacere, care cere o a doua mulțumire. Dacă mulțumești și a doua oară, aceasta este o binefacere care cere o a treia mulțumire, și tot astfel, fără sfârșit. Allah Preaînaltul spune:

Dacă ați număra binefacerea lui Allah, nu ați putea-o cuprinde.

.

Cuvintele Sale: «Faptul că tăgăduiți». Anna și propoziția introdusă prin ea au valoarea unui nume de acțiune, fiind al doilea complement direct al lui tajʿalūn, „faceți”. Adică transformați mulțumirea voastră în tăgăduire. Fără îndoială, este o nechibzuință ca omul să răspundă binefacerii Domnului său prin tăgăduire. Dacă binefacerea este revelația, îi neagă vestirea, nu-i împlinește porunca și nu se ferește de ceea ce interzice. Dacă este un dar prin care trupurile cresc, îl atribuie altcuiva decât lui Allah, spunând: „Acesta vine de la astru” ori „Acesta vine din munca mea”, precum a spus Qārūn:

Mi-a fost dat numai datorită unei științe pe care o am.

.

Aspecte cuprinse în acest capitol:

Primul: explicarea versetului din Al-Wāqiʿah.

Al doilea: pomenirea celor patru lucruri care țin de practicile jāhiliyyah.

Explicarea aspectelor cuprinse în capitol:

Primul: explicarea versetului din Al-Wāqiʿah, și anume cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Și faceți din partea voastră de hrană faptul că tăgăduiți

. Explicarea lui a fost arătată mai înainte.

Al doilea: pomenirea celor patru lucruri care țin de practicile jāhiliyyah: defăimarea obârșiei, lauda cu rangul strămoșilor, cererea ploii de la astre și bocirea mortului.

Al treilea: pomenirea necredinței în cazul unora dintre ele.

Al patrulea: există o necredință care nu scoate din religie.

Al cincilea: cuvintele Sale: „Dintre robii Mei, unii au ajuns în această dimineață credincioși în Mine, iar alții necredincioși”, ca urmare a venirii unei binefaceri.

Al treilea: pomenirea necredinței în cazul unora dintre ele, precum cererea ploii de la astre, defăimarea obârșiei și bocirea mortului, după cum se spune în hadith: „Două lucruri se află printre oameni și sunt pentru ei necredință: defăimarea obârșiei și bocirea mortului.”²⁹

Al patrulea: există o necredință care nu scoate din religie. Unele forme ale cererii ploii de la astre constituie necredință care scoate din religie, iar altele o necredință mai mică decât aceasta. Explicarea a fost arătată mai înainte.

Al cincilea: cuvintele Sale: „Dintre robii Mei, unii au ajuns în această dimineață credincioși în Mine, iar alții necredincioși”, ca urmare a venirii unei binefaceri. Când vine o binefacere, oamenii se împart în cei care cred în Allah și cei care săvârșesc necredință față de El. Hotărârea privind atribuirea ploii astrului a fost explicată mai înainte. Când primește o binefacere, omul nu trebuie să o atribuie cauzelor ei desprinzându-le de Allah, ci să creadă că ele sunt numai cauze, dacă într-adevăr sunt cauze. De pildă, un om se îneacă, iar lângă el se află un bărbat puternic; bărbatul a coborât în apă și l-a salvat. Cel salvat trebuie să recunoască binefacerea lui Allah asupra sa. Dacă Allah nu ar fi rânduit, prin hotărârea Sa asupra creației și prin porunca Sa religioasă, ca acest om să te salveze, salvarea nu s-ar fi petrecut. Tu crezi, așadar, că acesta este numai o cauză.

Dacă însă omul se îneacă, Allah îi ușurează ieșirea, iar el spune: „Cutare walī m-a salvat”, aceasta este asociere majoră, deoarece nu este o cauză adevărată. În plus, atribuirea salvării acelui walī nu arată că omul îl socotește o cauză, ci că îl socotește salvator prin el însuși. Credința că ar fi o cauză, în vreme ce se află în mormânt, nu își are locul. De aceea, atunci când adepții acestor awliyāʾ sunt loviți de necaz, le cer ajutorul lor în locul lui Allah Preaînaltul și cad în asocierea majoră, fie fără să știe, fie cu bună știință. Apoi pot fi puși la încercare: lucrul dorit se petrece în momentul invocării acestor awliyāʾ, nu datorită invocării lor. Știm că aceștia nu le răspund, potrivit cuvintelor lui Allah Preaînaltul:

Dacă îi invocați, ei nu aud chemarea voastră; iar dacă ar auzi-o, nu v-ar răspunde.

. Și cuvintelor Sale:

Cine este mai rătăcit decât cel care invocă în afara lui Allah pe cineva care nu-i va răspunde până în Ziua Învierii?

.

Al șaselea: înțelegerea cu atenție a credinței în acest context.

Al șaptelea: înțelegerea cu atenție a necredinței în acest context.

Al optulea: luarea-aminte la cuvintele „Cutare și cutare astru și-a adeverit vestirea”.

Al nouălea: învățatul îi prezintă celui care învață o problemă întrebându-l despre ea, potrivit cuvintelor: „Știți ce a spus Domnul vostru?”

Al șaselea: înțelegerea cu atenție a credinței în acest context. Ea constă în atribuirea ploii harului și milei lui Allah.

Al șaptelea: înțelegerea cu atenție a necredinței în acest context. Ea constă în atribuirea ploii astrului, spunând: „Aceasta s-a întâmplat datorită cutărui astru” și altele asemenea.

Al optulea: luarea-aminte la cuvintele „Cutare și cutare astru și-a adeverit vestirea”. Acestea sunt apropiate de expresia „Am primit ploaie datorită cutărui astru”, deoarece lauda adusă astrului pentru adeverirea vestirii sale presupune că ploaia a venit potrivit făgăduinței sale, apoi prin împlinirea ei.

Al nouălea: învățatul îi prezintă celui care învață o problemă întrebându-l despre ea, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: „Știți ce a spus Domnul vostru?” Învățatul îi pune celui care învață întrebarea pentru a-i atrage atenția. Trimisul ﷺ știa că însoțitorii nu cunosc ce a spus Allah, însă a dorit să le îndrepte atenția spre acest lucru și a spus: „Știți ce a spus Domnul vostru?” Astfel, inimile lor devin atente.

Al zecelea: avertismentul adresat bocitoarei.

Al zecelea: avertismentul adresat bocitoarei, potrivit cuvintelor sale: „Dacă nu se căiește înainte să moară, va fi ridicată în Ziua Învierii purtând un veșmânt de smoală și o cămașă de râie.” Este un avertisment cumplit.