Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Capitol despre cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Dar când El le-a dăruit un copil bun, I-au făcut asociați în privința a ceea ce le dăruise²²⁴

, până la sfârșitul versetului.

Cuvintele Sale: ﴿Dar când El le-a dăruit﴾. Pronumele se referă la cele menționate mai înainte: un singur suflet și perechea sa. De aceea, explicația ar trebui să înceapă de la cuvintele Celui Preaînalt:

El este Cel care v-a creat dintr-un singur suflet...

.

Cuvintele Sale: ﴿v-a creat dintr-un singur suflet﴾ au fost explicate în două feluri:

Prima explicație: printr-un singur suflet se are în vedere o singură persoană anume, adică Ādam, pacea fie asupra lui. Cuvintele Sale ﴿și a făcut din el perechea sa﴾ se referă la Ḥawwāʾ, deoarece ea a fost creată dintr-o coastă a lui Ādam.

A doua explicație: prin suflet se are în vedere neamul omenesc, iar Allah i-a făcut omului o pereche din același neam, nu dintr-un altul. Cuvântul nafs poate desemna neamul, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Allah le-a făcut o mare binefacere credincioșilor când a trimis printre ei un Trimis dintre ei înșiși

, adică din neamul lor.

Cuvintele Sale: ﴿ca să-și afle liniștea alături de ea﴾. Liniștea pe care bărbatul o află alături de soția sa se vădește în două privințe:

În primul rând, între ei există afecțiune și îndurare care aduc apropiere, liniște și statornicie.

În al doilea rând, este liniștea legată de dorința trupească. Aceasta este o liniște aparte, care nu are echivalent nici măcar în legătura dintre mamă și fiul ei.

Cuvintele Sale: ﴿ca să-și afle liniștea alături de ea﴾ arată motivul pentru care ea este din același neam cu el sau din acea persoană anume.

Cuvintele Sale: ﴿Iar când s-a apropiat de ea﴾ înseamnă că a avut raport sexual cu ea. Coranul și Sunnah folosesc expresii aluzive pentru raportul sexual. Cel Preaînalt spune: ﴿sau ați atins femeile﴾ [al-Nisāʾ, 4:43], ﴿cele cu care ați avut relații conjugale﴾ [al-Nisāʾ, 4:23] și: ﴿după ce ați fost uniți unul cu altul﴾ [al-Nisāʾ, 4:21]. Se pare că rușinea de a-l numi explicit ține de firea omului. Firile sănătoase evită să numească acest lucru direct, în afară de situația în care o nevoie o cere. Atunci poate fi numit explicit, precum în întrebarea sa ﷺ către Māʿiz, după ce acesta mărturisise înaintea lui adulterul: „Ai avut raport sexual cu ea?”, fără să folosească o aluzie²²⁵. Aici nevoia cerea exprimarea directă, pentru ca lucrul să fie pe deplin lămurit și fiindcă pedepsele legale sunt înlăturate atunci când există îndoieli.

Asemănarea apropierii bărbatului de femeie cu acoperirea este limpede, după cum noaptea acoperă pământul cu întunericul ei. Cel Preaînalt spune: ﴿Pe noapte, când acoperă﴾ [al-Layl, 92:1]. S-a folosit forma taghashshāhā, nu ghashiyahā, fiindcă prima este mai expresivă și cuprinde un anumit efort. De aceea, în hadith se spune: „Când se așază între cele patru membre ale ei, apoi se unește cu ea”²²⁶. Așezarea între cele patru membre este ghashayān, iar „se unește cu ea” este taghashshī.

Cuvintele Sale: ﴿a purtat o sarcină ușoară﴾. La început, sarcina este ușoară: o picătură de sămânță, apoi un cheag, apoi o bucățică de carne.

Cuvintele Sale: ﴿și a trecut cu ea﴾. A trece printr-un lucru înseamnă a-l depăși fără oboseală ori istovire. Sensul este că a trecut prin această sarcină ușoară fără oboseală ori istovire.

Cuvintele Sale: ﴿Iar când sarcina i s-a îngreunat﴾. Îngreunarea are loc spre sfârșitul sarcinii.

Cuvintele Sale: ﴿L-au chemat amândoi pe Allah﴾. Verbul este daʿawā, nu daʿayā, fiindcă ultima sa literă de rădăcină este wāw, iar forma revine la rădăcina sa.

Cuvintele Sale: ﴿pe Allah, Domnul lor﴾. A menționat atât dreptul lui Allah la adorare, cât și stăpânirea Sa, deoarece ruga are două laturi:

Prima este cea a adorării, din perspectiva robului: el se roagă, iar ruga este adorare.

A doua este cea a stăpânirii, fiindcă prin rugă se urmărește dobândirea lucrului cerut, iar aceasta ține de Allah ca Stăpân. Sensul aparent este că au spus: „O, Allah, Domnul nostru!”, dar este posibil să fi folosit o altă formulare.

Cuvintele Sale: ﴿Dacă ne vei dărui un copil bun﴾. Ātaytanā înseamnă: ne vei da.

Prin cuvântul ṣāliḥ, „bun”, se are în vedere sănătatea trupului sau buna stare în religie? Adică: dacă ne vei dărui un om întreg la făptură, fără infirmitate ori lipsă, sau un om bun în religie, evlavios și împlinitor al îndatoririlor?

Răspunsul este că le cuprinde pe amândouă. Mulți comentatori au menționat numai prima latură, sănătatea trupească, dar nimic nu împiedică înțelegerea ambelor sensuri.

Cuvintele Sale: ﴿vom fi negreșit dintre cei recunoscători﴾ înseamnă: dintre cei care Îți arată recunoștință pentru acest copil bun. Propoziția este aici răspunsul unui jurământ și al unei condiții: jurământul este înainte, iar condiția după el. Răspunsul îi corespunde jurământului, de aceea este însoțit de lām: la-nakūnanna, „vom fi negreșit”.

Cuvintele Sale: ﴿Dar când El le-a dăruit un copil bun﴾. Aici s-a împlinit ceea ce ceruseră, dar nu și recunoștința pe care I-o făgăduiseră lui Allah. Dimpotrivă, I-au făcut asociați în privința a ceea ce le dăruise.

Cuvintele Sale: ﴿I-au făcut asociați în privința a ceea ce le dăruise﴾ reprezintă răspunsul lui lammā, „când”. Răspunsul urmează condiției, ceea ce arată că asocierea lor s-a petrecut atunci când le-a fost dăruit copilul, pe când era mic. Despre un asemenea copil nu se știe încă dacă în viitor va fi bun în religie sau nu. De aceea, cei mai mulți comentatori au înțeles prin ṣalāḥ sănătatea trupească.

Când omul Îi făgăduiește Domnului său că va împlini un act de adorare în schimbul unei binefaceri pe care Allah i-o dăruiește, de obicei nu-și împlinește făgăduința. În sura al-Tawbah, Cel Preaînalt spune:

Printre ei sunt unii care I-au făgăduit lui Allah: „Dacă ne va dărui din harul Său, vom da negreșit milostenie și vom fi dintre cei drepți”. Dar când le-a dăruit din harul Său, au devenit zgârciți cu el și s-au întors, îndepărtându-se

. Iar în acest verset, Cel Preaînalt spune:

Dacă ne vei dărui un copil bun, vom fi negreșit dintre cei recunoscători. Dar când El le-a dăruit un copil bun, I-au făcut asociați

. Au fost astfel dintre asociatori, nu dintre cei recunoscători. Prin aceasta cunoaștem înțelepciunea interzicerii legământului religios de către Profet ﷺ, deoarece legământul este o făgăduință făcută lui Allah Atotputernicul și Mărețul. De aceea, Profetul ﷺ l-a interzis și a spus: „El nu aduce niciun bine; prin el doar se scoate ceva de la cel zgârcit”²²⁷. Mulți învățați au susținut interzicerea legământului religios, iar din formularea lui Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah reiese că înclină spre această interzicere²²⁸, deoarece Trimisul lui Allah ﷺ l-a interzis și a negat că ar aduce vreun bine.

Atunci, ce folos dobândim dintr-un lucru pe care Trimisul ﷺ l-a interzis și despre care a spus că nu aduce niciun bine?

Răspunsul este: nu dobândim decât greutăți pentru noi înșine și ne impunem lucruri de care am fi fost altfel scutiți. De aceea, opinia care interzice legământul religios este foarte puternică. Greutatea ei o cunoaște numai cel care știe cât de multe întrebări pun oamenii și vede cum merg la fiecare învățat, în speranța că vor găsi o ieșire din ceea ce au făgăduit.

Dacă se întreabă: copilul pe care li l-a dăruit Allah Atotputernicul și Mărețul era unul singur; cum au făcut, în privința acestui singur copil, un asociat, ba chiar mai mulți asociați?

Răspunsul este că aceasta se poate înțelege în trei feluri:

Prima situație: cei doi cred că acela care le-a adus copilul este cutare walī, cutare om drept ori altcineva asemenea. Aceasta este asociere majoră, deoarece ei atribuie creația altcuiva decât lui Allah.

De acest fel sunt și unele practici întâlnite acum în anumite comunități musulmane: femeia care nu are copii vine la mormântul cuiva despre care se pretinde că este walī al lui Allah — iar Allah știe cel mai bine starea sa — și spune: „O, stăpânul meu cutare, dăruiește-mi un copil!”

A doua situație: omul atribuie sănătatea și ocrotirea nou-născutului medicilor și îndrumărilor lor, moașelor și altor mijloace asemănătoare. De pildă, se spune: acest copil a trecut cu bine prin naștere fiindcă moașa este pricepută și competentă. Aici binefacerea a fost atribuită altcuiva decât lui Allah. Aceasta este o formă de asociere, dar nu ajunge la asocierea majoră, deoarece omul a atribuit binefacerea unei cauze și L-a uitat pe Cel care face să lucreze cauzele, Allah Atotputernicul și Mărețul.

A treia situație: omul nu asociază în privința stăpânirii lui Allah, ci crede că acest copil s-a născut sănătos prin harul și îndurarea lui Allah, dar asociază în privința adorării, punând iubirea față de copil înaintea iubirii față de Allah și Trimisul Său și lăsându-l să-l abată de la ascultarea față de Allah și Trimisul Său. Cel Preaînalt spune:

Averile voastre și copiii voștri sunt numai o încercare, iar la Allah este o răsplată măreață

. Cum poți, așadar, să faci din acest copil un egal al lui Allah în iubire, poate chiar să pui iubirea lui înaintea iubirii față de Allah, când Allah este Cel care ți l-a dăruit prin harul Său?

Cuvintele Sale: ﴿Dar când El le-a dăruit﴾ cuprind o mustrare aspră: cei doi Îi fac lui Allah un asociat în privința acestui copil, deși Allah este Cel care l-a dăruit prin harul Său. Apoi spune: ﴿Allah este Preaînalt față de ceea ce Îi asociază﴾, adică El este mai presus și sfânt, departe de idolii și de celelalte lucruri pe care I le asociază.

Cine cugetă la verset găsește că expresia ﴿v-a creat dintr-un singur suflet﴾ înseamnă: dintr-un singur neam. Versetul nu vorbește în niciun fel despre Ādam și Ḥawwāʾ. Astfel, contextul urmează un mod de exprimare arab limpede și elocvent, care are un corespondent în Coran, precum cuvintele Celui Preaînalt:

Allah le-a făcut o mare binefacere credincioșilor când a trimis printre ei un Trimis dintre ei înșiși

, adică din neamul lor. Prin această explicație limpede, omul este ferit de multe dificultăți.

Potrivit celei de-a doua opinii, prin cuvintele Celui Preaînalt ﴿dintr-un singur suflet﴾ se are în vedere Ādam, iar prin ﴿și a făcut din el perechea sa﴾ [al-Aʿrāf, 7:189] se are în vedere Ḥawwāʾ. Sensul versetului ar fi că v-a creat din Ādam și Ḥawwāʾ. Când Ādam s-a apropiat de Ḥawwāʾ, ea a purtat o sarcină ușoară și a trecut cu ea, iar când sarcina i s-a îngreunat, cei doi — adică Ādam și Ḥawwāʾ — L-au chemat pe Allah, Domnul lor:

Dacă ne vei dărui un copil bun, vom fi negreșit dintre cei recunoscători. Dar când El le-a dăruit un copil bun, I-au făcut asociați în privința a ceea ce le dăruise

. Din această interpretare ar rezulta că Ādam și Ḥawwāʾ I-au asociat lui Allah, însă susținătorii ei spun că ar fi fost asociere în ascultare, nu în adorare. ﴿Allah este Preaînalt față de ceea ce Îi asociază﴾. Această explicație corespunde cu ceea ce se relatează de la Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi. Vom arăta, dacă voiește Allah Preaînaltul, în ce constau slăbiciunea și nevaliditatea ei.

Există și o a treia opinie: prin cuvintele Celui Preaînalt ﴿dintr-un singur suflet﴾ se au în vedere Ādam și Ḥawwāʾ, iar la ﴿când s-a apropiat de ea﴾ exprimarea trece de la persoana anume la neam, adică de la Ādam la neamul alcătuit din urmașii săi. Sensul ar fi: când omul descins din Ādam și Ḥawwāʾ s-a apropiat de soția sa, până la sfârșitul pasajului. De aceea, Cel Preaînalt spune: ﴿Allah este Preaînalt față de ceea ce Îi asociază﴾, folosind pluralul, nu dualul. Un exemplu asemănător în Coran este cuvântul Celui Preaînalt:

Am împodobit cerul cel mai de jos cu făclii și le-am făcut mijloace de alungare a diavolilor

, adică am făcut din meteorii care ies din ele mijloace de alungare a diavolilor, nu din făcliile însele. Și cuvintele Celui Preaînalt:

L-am creat pe om dintr-un extras de lut, apoi l-am făcut o picătură

, adică referirea trece la neamul omenesc. În această interpretare, începutul versetului vorbește despre Ādam și Ḥawwāʾ, apoi exprimarea trece de la persoanele anume la neam. Această explicație are un temei și îi ferește pe Ādam și Ḥawwāʾ de atribuirea asocierii, însă cuprinde o anumită stângăcie, din pricina schimbării referințelor pronumelor.

Cât despre cuvintele Celui Preaînalt ﴿Allah este Preaînalt față de ceea ce Îi asociază﴾, pluralul a fost folosit deoarece dualul desemnează doi membri ai acestui neam. De aceea, pronumele poate reveni la ei la plural, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Dacă două cete de credincioși se luptă

, unde verbul este la plural, nu la dual, fiindcă cele două cete alcătuiesc o mulțime.

Ibn Ḥazm a spus: „Au fost de acord asupra interzicerii oricărui nume care exprimă robia față de altcineva decât Allah, precum ʿAbd ʿAmr, ʿAbd al-Kaʿbah și altele asemenea, cu excepția lui ʿAbd al-Muṭṭalib”.

Cuvintele „au fost de acord” înseamnă că au ajuns la consens. Consensul este unul dintre argumentele Legii prin care se stabilesc rânduielile. Aceste argumente sunt Cartea, Sunnah, consensul și analogia juridică.

Cuvintele „și altele asemenea” includ nume precum ʿAbd al-Ḥusayn, ʿAbd al-Rasūl, ʿAbd al-Masīḥ și ʿAbd ʿAlī.

Cât despre cuvintele sale ﷺ: „Să piară robul dinarului, să piară robul dirhamului...”²²⁹, până la sfârșitul hadithului: aceasta este o descriere, nu un nume propriu. Cel cufundat în iubirea acestor lucruri, care le pune înaintea a ceea ce Îl mulțumește pe Allah, a fost asemănat cu un adorator al lor, ca atunci când spui „adoratorul dinarului”. Este o descriere și, prin urmare, nu contrazice consensul.

Cuvintele „cu excepția lui ʿAbd al-Muṭṭalib”: când particula de excepție ḥāshā este precedată de mā, termenul care urmează trebuie să fie la acuzativ; altminteri, sunt admise atât acuzativul, cât și genitivul. Cât despre ʿAbd al-Muṭṭalib, acesta este exceptat de la consensul asupra interzicerii, fiind un caz în care există dezacord. Unii învățați au spus că nu putem susține interzicerea, de vreme ce Trimisul ﷺ a spus:

„Eu sunt Profetul, fără minciună, / Eu sunt fiul lui ʿAbd al-Muṭṭalib.”²³⁰

Profetul ﷺ nu face un lucru interzis; potrivit acestui argument, ar fi permis numele care exprimă robia față de al-Muṭṭalib, în lipsa unei dovezi care să abroge această permisiune. Aceasta este argumentarea lui Ibn Ḥazm, Allah să aibă milă de el. Totuși, opinia corectă este interzicerea numelui care exprimă robia față de al-Muṭṭalib: nimănui nu îi este permis să-și numească fiul ʿAbd al-Muṭṭalib. Cuvintele sale ﷺ „Eu sunt fiul lui ʿAbd al-Muṭṭalib” transmit o informație, nu instituie un nume. Profetul ﷺ a spus că avea un bunic numit ʿAbd al-Muṭṭalib. Nu s-a relatat că el ﷺ ar fi dat cuiva acest nume, că ar fi îngăduit vreunuia dintre însoțitori să-l dea ori că ar fi aprobat numirea cuiva astfel. Discuția privește rânduiala numirii, nu relatarea unei informații. Există o deosebire între relatare, instituire și aprobare.

Tot astfel, Profetul ﷺ a spus: „Banū al-Muṭṭalib și Banū Hāshim sunt una și aceeași”²³¹. Cât despre numele ʿAbd Manāf, nu este permis ca cineva să-l primească.

Învățații au spus că acela care relatează o exprimare de necredință nu devine prin aceasta necredincios. Trimisul ﷺ vorbește despre un lucru care s-a întâmplat, s-a încheiat și a trecut. Opinia corectă este, așadar, că nu este permis niciun nume care exprimă robia față de altcineva decât Allah, nici ʿAbd al-Muṭṭalib, nici altul. Prin urmare, exprimarea prin nume a robiei față de altcineva decât Allah face parte din asociere.

De la Ibn ʿAbbās se relatează despre acest verset: „Când Ādam s-a apropiat de ea, a rămas însărcinată. Iblīs a venit la ei și a spus: «Eu sunt cel care v-a scos din Grădină. Mă veți asculta negreșit, altfel îi voi face două coarne de țap sălbatic, încât va ieși din pântecele tău și îl va sfâșia. Și voi face cutare lucru», căutând să-i înspăimânte. «Numiți-l ʿAbd al-Ḥārith!» Cei doi au refuzat să-l asculte, iar copilul s-a născut mort. Apoi ea a rămas din nou însărcinată. El a venit la ei și le-a amintit ce spusese. Iubirea pentru copil i-a cuprins, iar ei l-au numit ʿAbd al-Ḥārith. Aceasta înseamnă cuvintele Sale: ﴿I-au făcut asociați în privința a ceea ce le dăruise﴾”. Relatat de Ibn Abī Ḥātim²³².

Cuvântul „Iblīs” are tiparul ifʿīl. S-a spus că provine din ablasa, „a deznădăjduit”, fiindcă el a deznădăjduit de îndurarea lui Allah Preaînaltul.

Cuvintele „mă veți asculta negreșit” sunt un enunț de jurământ, adică: pe Allah, mă veți asculta negreșit.

Cuvântul „ayl” desemnează masculul caprelor sălbatice de munte.

Cuvintele „numiți-l ʿAbd al-Ḥārith”: a ales acest nume fiindcă era numele său și a vrut ca ei să exprime prin numele copilului robia față de el.

Cuvintele „copilul s-a născut mort”: prima amenințare nu s-a împlinit. Este posibil ca aceasta să fi fost cuprinsă în cuvintele „și voi face cutare lucru” sau să fi spus: „îl voi face să se nască mort”.

El a relatat, cu un lanț autentic, de la Qatādah: „Asociați în ascultarea față de el, nu în adorarea lui”.

El a relatat, cu un lanț autentic, de la Mujāhid, despre cuvintele Sale ﴿Dacă ne vei dărui un copil bun﴾: „S-au temut că nu va fi om”.

A menționat același sens de la al-Ḥasan, Saʿīd și alții²³³.

Cuvintele „asociați în ascultarea față de el” înseamnă că l-au ascultat în ceea ce le-a poruncit, nu că l-au adorat, dar au exprimat prin numele copilului robia față de altcineva decât Allah. Există o deosebire între ascultare și adorare: dacă cineva ascultă de o persoană într-un lucru care încalcă porunca lui Allah, nu a făcut-o prin aceasta asociată cu Allah în adorare, ci a ascultat-o într-o neascultare față de Allah.

Cuvintele „s-au temut că nu va fi om” înseamnă, în această relatare, că Ādam și Ḥawwāʾ s-au temut că va fi un animal, un jinn sau altceva.

Cuvintele „a menționat același sens de la al-Ḥasan”: ceea ce este corect este însă că al-Ḥasan, Allah să aibă milă de el, a spus că versetul nu se referă la Ādam și Ḥawwāʾ, ci la asociatorii dintre fiii lui Ādam. Așa a menționat Ibn Kathīr, Allah să aibă milă de el, în Tafsīr-ul său, spunând: „În ce ne privește, urmăm aici opinia lui al-Ḥasan al-Baṣrī, Allah să aibă milă de el: acest context nu vorbește despre Ādam și Ḥawwāʾ, ci despre asociatorii dintre urmașii săi”²³⁴. Sfârșitul citatului.

Această istorisire este nevalidă din mai multe motive:

Primul motiv: nu există despre aceasta o relatare autentică de la Profet ﷺ, iar asemenea informații nu pot fi primite decât prin revelație. Ibn Ḥazm a spus despre această istorisire că este o poveste născocită, mincinoasă și fabricată.

Al doilea motiv: dacă această istorisire ar fi despre Ādam și Ḥawwāʾ, atunci fie s-ar fi căit de asociere, fie ar fi murit în ea. Dacă am spune că au murit în ea, aceasta ar fi o afirmație mai gravă decât spusele unora dintre eretici:

„Când ne amintim de Ādam și de faptele sale, / De căsătorirea celor două fiice cu cei doi fii, prin desfrâu, / Știm că făpturile se trag dintr-un nelegiuit / Și că toți oamenii au obârșia în desfrânare.”

Cine socotește posibil ca vreun profet să fi murit în asociere a rostit o minciună uriașă. Iar dacă cei doi s-ar fi căit de asociere, nu s-ar potrivi cu înțelepciunea, dreptatea și îndurarea lui Allah ca El să le menționeze greșeala fără să le menționeze căința de ea. Este cu totul de neconceput ca Allah să menționeze păcatul lui Ādam și al lui Ḥawwāʾ, dacă ei s-ar fi căit, fără să le menționeze căința. Când Allah Preaînaltul amintește greșeala vreunuia dintre profeții și trimișii Săi, amintește și căința lor, precum în istorisirea lui Ādam însuși, când el și soția sa au mâncat din pom, apoi s-au căit.

Al treilea motiv: profeții sunt ocrotiți de asociere, potrivit consensului învățaților.

Al patrulea motiv: în hadithul despre mijlocire s-a stabilit că oamenii vor veni la Ādam să-i ceară mijlocirea, iar el își va cere scuze amintind că a mâncat din pom²³⁵, ceea ce a fost o neascultare. Dacă ar fi căzut în asociere, invocarea acesteia ar fi fost un motiv mai puternic, mai potrivit și mai îndreptățit.

Al cincilea motiv: în această istorisire se spune că șeitanul a venit la ei și a spus: „Eu sunt cel care v-a scos din Grădină”. Cel care vrea să amăgească nu spune așa ceva, ci vine cu ceva care să facă mai probabilă acceptarea vorbelor sale. Dacă ar spune: „Eu sunt cel care v-a scos din Grădină”, vor ști cu certitudine că le este dușman și nu vor primi nimic de la el.

Al șaselea motiv privește cuvintele din această istorisire: „îi voi face două coarne de țap sălbatic”. Fie cei doi cred că el poate face aceasta, ceea ce ar fi asociere în privința stăpânirii, deoarece numai Allah are puterea de a face așa ceva, fie nu cred. În acest din urmă caz, nu-i pot accepta vorbele, știind că nu îi stă în putere.

Al șaptelea motiv: cuvintele Celui Preaînalt ﴿Allah este Preaînalt față de ceea ce Îi asociază﴾ folosesc pronumele la plural. Dacă ar fi vorba despre Ādam și Ḥawwāʾ, ar fi folosit dualul.

Aceste motive arată că istorisirea este nevalidă din temelii și că nu este permis să se creadă că Ādam și Ḥawwāʾ ar fi căzut în asociere în vreo împrejurare. Profeții sunt feriți de asociere și nevinovați de ea, potrivit consensului învățaților. Prin urmare, explicația versetului este cea arătată mai înainte: el se referă la fiii lui Ādam care au săvârșit asociere reală, căci printre ei sunt atât asociatori, cât și oameni care afirmă unicitatea lui Allah.

În acest capitol sunt următoarele învățături:

Prima: interzicerea oricărui nume care exprimă robia față de altcineva decât Allah.

Explicarea învățăturilor capitolului

Prima: interzicerea oricărui nume care exprimă robia față de altcineva decât Allah. Ea se întemeiază pe consensul în această privință. Consensul este al treilea dintre temeiurile pe care se sprijină religia. Opinia corectă este că el este posibil și că, atunci când se realizează, constituie un argument, după cum spune Cel Preaînalt:

Dacă aveți o neînțelegere asupra vreunui lucru, întoarceți-l la Allah și la Trimis

. Particula in este condițională și nu arată că neînțelegerea s-a produs, ci că, dacă se presupune că apare, întoarcerea este la Allah și la Trimisul Său. De aici se înțelege că, atunci când ajungem la consens, el constituie un argument. Totuși, pretinderea unui consens are nevoie de dovadă. De aceea, Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a spus: consensul care poate fi verificat este cel al înaintașilor drepți, deoarece după ei dezacordurile s-au înmulțit, iar comunitatea s-a răspândit. Când i s-a spus imamului Aḥmad că cineva afirmă un consens într-o anumită privință, el a respins aceasta și a spus: „De unde știe? Poate că au avut dezacorduri. Cine pretinde consensul este mincinos”. Poate că imamul Aḥmad a spus aceasta deoarece muʿtaziliții și negatorii atributelor invocau consensul ca mijloc de a-și susține negarea atributelor și argumentele îndoielnice, spunând: „Acesta este consensul învățaților care au cercetat temeinic”, și altele asemenea.

S-a arătat mai înainte că opinia corectă nu îngăduie numele care exprimă robia față de al-Muṭṭalib. Cuvintele Trimisului ﷺ „Eu sunt fiul lui ʿAbd al-Muṭṭalib”²³⁶ transmit o informație, nu constituie nici aprobare, nici instituire. Omului îi este permis să-și menționeze descendența din tatăl său, chiar dacă acesta poartă un nume care exprimă robia față de altcineva decât Allah. Profetul ﷺ a spus: „O, fii ai lui ʿAbd Manāf!”²³⁷ Acest nume exprimă robia față de altcineva decât Allah, dar folosirea lui aici transmite o informație.

A doua: explicarea versetului.

A treia: această asociere constă numai într-o numire, fără să se fi urmărit sensul ei propriu.

A doua: explicarea versetului. Se au în vedere cuvintele Celui Preaînalt ﴿Dar când El le-a dăruit un copil bun...﴾, până la sfârșitul versetului. Explicația a fost dată mai înainte.

A treia: această asociere constă numai într-o numire, fără să se fi urmărit sensul ei propriu. Aceasta se întemeiază pe ceea ce s-a menționat de la Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, în explicarea versetului. Opinia corectă este însă că această asociere este reală și că este o asociere săvârșită de fiii lui Ādam, nu de Ādam și Ḥawwāʾ. De aceea, în însuși acest pasaj, Cel Preaînalt spune:

Asociază ei ceea ce nu creează nimic, în vreme ce ei înșiși sunt creați?

Aceasta este asocierea reală săvârșită de fiii lui Ādam.

A patra: faptul că Allah îi dăruiește unui om o fiică sănătoasă este o binefacere.

A cincea: înaintașii au menționat deosebirea dintre asocierea în ascultare și asocierea în adorare.

A patra: faptul că Allah îi dăruiește unui om o fiică sănătoasă este o binefacere. Aceasta se întemeiază pe presupunerea că istorisirea ar fi stabilită și că ṣāliḥ înseamnă un om întreg la făptură. Autorul a menționat fiica, nu fiul, fiindcă unii oameni socotesc dăruirea unei fiice o nenorocire. Cel Preaînalt spune:

Când unuia dintre ei i se vestește o fiică, fața i se întunecă și este plin de amărăciune. Se ascunde de oameni din pricina răului veștii primite: să o păstreze în umilință sau să o îngroape în țărână? Cât de rău judecă!

. Altminteri, dăruirea unui fiu sănătos este și ea o binefacere, ba este o binefacere mai mare decât dăruirea unei fiice, deși pentru cel care o ocrotește, o crește și se îngrijește de ea, dăruirea fiicei aduce o răsplată măreață.

A cincea: înaintașii au menționat deosebirea dintre asocierea în ascultare și asocierea în adorare. Mai întâi lămurim deosebirea dintre ascultare și adorare. Când ascultarea Îi este atribuită lui Allah, ea nu se deosebește de adorare, fiindcă adorarea lui Allah înseamnă ascultarea față de El. Când ascultarea este față de altcineva decât Allah, ea este diferită de adorare: noi ascultăm de Trimis ﷺ, dar nu îl adorăm. Omul poate asculta de un rege al acestei lumi chiar dacă îl urăște. În asocierea prin ascultare, l-am ascultat fără iubire, preamărire și smerire asemenea celor prin care Îl iubesc, mă smeresc înaintea Lui și Îl preamăresc pe Allah; ascultarea față de el este doar urmarea poruncii sale. Aceasta este deosebirea. Potrivit acelei istorisiri, Ādam și Ḥawwāʾ l-ar fi ascultat pe șeitan, fără să-l adore. Această explicație depinde însă de autenticitatea istorisirii.