Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Negarea înseamnă tăgăduire, iar tăgăduirea este de două feluri:

Primul: tăgăduirea prin dezmințire. Aceasta este necredință, fără îndoială. Dacă cineva ar nega un Nume al lui Allah ori un Atribut al Său stabilit în Carte și în Sunnah, spunând, de pildă, că Allah nu are Mână, că Allah nu S-a înălțat deasupra Tronului Său sau că nu are Ochi, el este necredincios potrivit consensului musulmanilor, deoarece dezmințirea celor vestite de Allah și de Trimisul Său este, prin consens, necredință care scoate din religie.

Al doilea: tăgăduirea prin interpretare. Aceasta constă în a nu nega Atributele, ci a le interpreta într-un sens contrar înțelesului lor aparent. Și aceasta este de două feluri:

1. Interpretarea să aibă un temei admisibil în limba arabă; aceasta nu atrage necredința.

2. Interpretarea să nu aibă un temei admisibil în limba arabă; judecata asupra acesteia este necredința, deoarece, în lipsa unui asemenea temei, ea devine în realitate dezmințire. De pildă, cineva ar spune că vorbele Celui Preaînalt: ﴿تَجْرِي بِأَعْيُنِنَا﴾ — „Care plutea sub Ochii Noștri” [al-Qamar, 54:14] înseamnă „plutea pe pământurile Noastre”. Acesta este necredincios, fiindcă a negat Atributul în mod absolut și, astfel, dezminte.

Dacă ar spune despre cuvintele Celui Preaînalt:

Dimpotrivă, amândouă Mâinile Lui sunt întinse

că prin cele două Mâini ale Sale se înțeleg cerurile și pământul, și aceasta este necredință, deoarece nu are niciun temei admisibil în limba arabă și nici nu corespunde sensului stabilit de Lege. Așadar, el neagă și dezminte. Însă, dacă ar spune că prin Mână se înțelege binefacerea ori puterea, nu devine necredincios, deoarece, în limbă, cuvântul „mână” se folosește și cu sensul de binefacere. Poetul a spus:

Câte binefaceri ai tu de la întunericul nopții, Care mărturisesc că maniheii mint!

Vorbele sale „binefaceri” — literal, „mâini” — înseamnă favoruri, deoarece maniheii spun că întunericul nu creează binele, ci creează doar răul.

Cuvintele sale „dintre Nume”: Asmāʾ este pluralul lui ism, „nume”. Există divergențe asupra originii sale: s-a spus că provine din sumuww, adică înălțare, explicația fiind că lucrul numit se înalță prin numele său, se distinge și devine cunoscut.

S-a mai spus că provine din simah, adică semn, explicația fiind că numele este un semn pentru lucrul numit. Părerea mai puternică este că derivă din amândouă. Aici, prin Nume se înțeleg Numele lui Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, iar prin Atribute, Atributele Sale. Deosebirea dintre Nume și Atribut este că Numele este cel cu care Allah S-a numit, iar Atributul este ceea ce Îl caracterizează.

Studiul Numelor lui Allah

Prima chestiune:¹⁴⁴

Numele lui Allah sunt nume proprii și descrieri, nu simple nume proprii. Întrucât desemnează Ființa lui Allah Preaînaltul, sunt nume proprii; întrucât indică Atributul pe care îl cuprind, sunt descrieri. Ele se deosebesc de numele noastre: omul își numește fiul Muḥammad ori ʿAlī fără a avea în vedere înțelesul însușirii. Cineva se poate numi ʿAlī, „Înalt”, deși se află printre cei mai josnici oameni, sau ʿAbd Allāh, „Robul lui Allah”, deși se află printre cei mai necredincioși. Numele lui Allah sunt diferite, deoarece cuprind înțelesurile lor: Allah este al-ʿAliyy datorită înălțimii Ființei și Atributelor Sale; al-ʿAzīz indică măreția și puterea Sa, iar al-Ḥakīm indică înțelepciunea. La fel se întâmplă și cu celelalte Nume.

Felul în care Numele indică Atributul se împarte în trei categorii:

Primul: indicarea prin corespondență deplină (muṭābaqah), adică indicarea întregului înțeles pe care îl cuprinde.

Al doilea: indicarea prin includere (taḍammun), adică indicarea unei părți a înțelesului său.

Al treilea: indicarea prin implicație necesară (iltizām), adică indicarea unui lucru exterior înțelesului său, dar care decurge în mod necesar din el.

De pildă, al-Khāliq, „Creatorul”, indică numai Ființa lui Allah ori numai Atributul creației prin includere; indică Ființa lui Allah și Atributul creației împreună prin corespondență deplină; și indică știința și puterea prin implicație necesară.

După cum Allah Preaînaltul a spus:

Allah este Cel care a creat șapte ceruri și, din pământ, tot atâtea. Porunca coboară între ele, pentru ca voi să știți că Allah are putere asupra tuturor lucrurilor și că Allah cuprinde toate lucrurile cu știința Sa

. Cunoaștem puterea Sa din faptul că a creat cerurile și pământul, iar de aici cunoaștem și știința Sa, deoarece creația presupune neapărat știință. Cel care nu știe nu creează; cum ar putea crea ceva ce nu cunoaște?!

A doua chestiune

Numele lui Allah sunt sinonime și distincte. Sinonime sunt cuvintele cu forme diferite, dar cu același înțeles; distincte sunt cuvintele ale căror forme și înțelesuri diferă. Numele lui Allah sunt sinonime în privința desemnării Ființei lui Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, deoarece Îl desemnează pe Același. As-Samīʿ, „Cel care Aude”, al-Baṣīr, „Cel care Vede”, al-ʿAzīz, „Cel Atotputernic”, și al-Ḥakīm, „Cel Înțelept”, toate Îl desemnează pe Același: Allah. Ele sunt însă distincte prin înțelesurile lor, căci înțelesul lui al-Ḥakīm diferă de cel al lui as-Samīʿ și de cel al lui al-Baṣīr, și tot astfel în celelalte cazuri.

A treia chestiune

Numele lui Allah nu sunt limitate la un anumit număr. Dovada este cuvântul Profetului ﷺ din relatarea lui Ibn Masʿūd, în cunoscutul hadith autentic: „O, Allah! Eu sunt robul Tău, fiul robului Tău și fiul roabei Tale…” — până la cuvintele: „Te rog prin fiecare Nume care Îți aparține, cu care Te-ai numit, pe care l-ai pogorât în Cartea Ta, pe care l-ai făcut cunoscut vreuneia dintre făpturile Tale sau pe care l-ai păstrat numai pentru Tine în știința celor nevăzute pe care o ai”.¹⁴⁵ Ceea ce Allah a păstrat numai pentru Sine în știința celor nevăzute nu poate fi cunoscut, iar ceea ce nu este cunoscut nu este limitat la un număr.

Cât despre cuvântul său ﷺ: „Allah are nouăzeci și nouă de Nume; cel care le cuprinde va intra în Paradis”,¹⁴⁶ acesta nu înseamnă că El nu are decât aceste Nume. Înțelesul este că acela care cuprinde aceste nouăzeci și nouă dintre Numele Sale va intra în Paradis. Cuvintele „cel care le cuprinde” completează prima propoziție și nu constituie o propoziție de sine stătătoare, separată. Este asemenea celui care spune: „Am o sută de cai pe care i-am pregătit pentru lupta pe calea lui Allah”. Aceasta nu înseamnă că nu are decât acea sută, ci că acea sută este pregătită pentru acel scop.

A patra chestiune

Un Nume dintre Numele lui Allah indică Ființa și înțelesul, după cum s-a arătat. Prin urmare, trebuie să credem în el ca Nume dintre Numele Sale, să credem în Atributul pe care îl cuprinde și să credem în efectul și judecata pe care le indică acest Atribut, dacă Numele este tranzitiv; de pildă, în cazul lui as-Samīʿ, credem că printre Numele Sale Preaînalte se află as-Samīʿ, că acesta indică Atributul auzului și că acest auz are o judecată și un efect: El aude prin el, după cum Cel Preaînalt a spus:

Allah a auzit vorbele celei care discută cu tine despre soțul ei și se plânge lui Allah. Allah aude discuția voastră, căci Allah este Cel care Aude și Cel care Vede

. Dacă însă Numele nu este tranzitiv, precum al-ʿAẓīm, „Cel Măreț”, al-Ḥayy, „Cel Viu”, ori al-Jalīl, „Cel Plin de Măreție”, afirmăm Numele și Atributul, fără o judecată care să se răsfrângă asupra altcuiva.

A cincea chestiune

Numele lui Allah Preaînaltul sunt altceva decât El sau Numele lui Allah sunt Allah? Dacă prin nume se înțelege cuvântul care desemnează pe Cel numit, ele sunt altceva decât Allah, Atotputernicul și Preaînaltul. Dacă prin nume se înțelege ceea ce desemnează acel cuvânt, ele sunt Cel numit.

De pildă, Cel care a creat cerurile și pământul este Allah; aici, Numele este Cel numit, căci nu literele lām și hāʾ au creat cerurile și pământul. Dacă ți se spune: „Scrie «în Numele lui Allah»”, iar tu scrii „în Numele lui Allah”, ceea ce se are în vedere este Numele, nu Cel numit. Dacă ți se spune: „Lovește-l pe Zayd”, iar tu lovești numele Zayd scris pe hârtie, nu ai îndeplinit porunca, deoarece se avea în vedere persoana numită. Dacă ți se spune: „Scrie «Zayd stă în picioare»”, se are în vedere numele, care este altceva decât persoana numită.

Studiul Atributelor lui Allah

Prima chestiune

Atributele lui Allah se împart în trei categorii:

Prima: Atribute ale Ființei (dhātiyyah), numite și maʿnawiyyah.

A doua: Atribute ale acțiunii (fiʿliyyah).

A treia: Atribute cunoscute prin relatare (khabariyyah).

Atributele Ființei sunt cele inseparabile de Ființa lui Allah, pe care El le-a avut dintotdeauna și le va avea mereu, precum auzul și vederea. Ele sunt numite maʿnawiyyah fiindcă sunt înțelesuri.

Atributele acțiunii sunt cele legate de voința Sa: dacă voiește, le înfăptuiește, iar dacă nu voiește, nu le înfăptuiește. De pildă, coborârea la cerul cel mai de jos, înălțarea deasupra Tronului, vorbirea în privința manifestărilor sale individuale și creația în privința actelor individuale, nu în privința însușirii de bază. Căci însușirea de bază a vorbirii este un Atribut al Ființei, și tot astfel cea a creației.

Atributele cunoscute prin relatare sunt cele care, în cazul nostru, desemnează părți și componente. În cazul lui Allah însă, nu se spune astfel, ci se spune: Atribute cunoscute prin relatare, atestate de vestea din Carte și din Sunnah, care nu sunt nici înțelesuri, nici acțiuni, precum Fața, Ochiul, Gamba și Mâna.

A doua chestiune

Sfera Atributelor este mai largă decât cea a Numelor, deoarece fiecare Nume cuprinde un Atribut, dar nu fiecare Atribut este un Nume. Sunt multe Atribute care I se atribuie lui Allah fără a fi dintre Numele Sale: Allah este descris prin vorbire și voință, însă nu este numit al-Mutakallim, „Vorbitorul”, sau al-Murīd, „Cel care voiește”.

A treia chestiune

Tot ceea ce Allah a afirmat despre Sine este adevărat în sensul său real, însă Îl declarăm mai presus de asemuirea cu făpturile (tamthīl) și de precizarea felului Atributelor Sale (takyīf). În privința asemuirii, dovada este cuvântul Celui Preaînalt:

Nu este nimic asemenea Lui, iar El este Cel care Aude și Cel care Vede

, precum și cuvântul Său:

Nu-I faceți lui Allah asemuiri! Allah știe, iar voi nu știți

. Exprimarea prin negarea asemuirii, tamthīl, este mai bună decât exprimarea prin negarea similitudinii, tashbīh, din trei motive:

Primul: termenul tamthīl este cel care a venit în Coran, iar acesta este negat în mod absolut. În schimb, Coranul nu a venit cu negarea termenului tashbīh.

Al doilea: negarea absolută a oricărei similitudini nu este corectă, deoarece între oricare două lucruri existente există neapărat un aspect comun în care se aseamănă, iar fiecare se distinge prin ceea ce îi este propriu. Viața, de pildă, este o însușire afirmată atât pentru Creator, cât și pentru făptură; între ele există un aspect comun, însă viața Creatorului I se cuvine Lui, iar viața făpturii i se cuvine acesteia.

Al treilea: oamenii au avut păreri diferite asupra a ceea ce desemnează termenul tashbīh, până într-acolo încât unii au socotit că afirmarea Atributelor pe care Allah le-a afirmat pentru Sine este tashbīh. Dacă spunem „fără tashbīh”, aceștia înțeleg din această expresie negarea Atributelor pe care Allah le-a afirmat pentru Sine.

Cât despre takyīf, nu ne este îngăduit să precizăm felul Atributelor lui Allah. Cel care precizează felul vreunui Atribut minte și păcătuiește: minte fiindcă vorbește despre ceea ce nu cunoaște și păcătuiește fiindcă face ceea ce Allah a interzis și a declarat oprit prin cuvântul Celui Preaînalt:

Nu urma ceea ce nu cunoști

, precum și prin cuvintele:

Și să spuneți despre Allah ceea ce nu știți

, rostite după:

Spune: «Domnul meu a oprit doar faptele de rușine, pe cele văzute și pe cele ascunse…»

, până la sfârșitul versetului. De asemenea, nu este cu putință să se cuprindă felul lor, potrivit cuvântului Celui Preaînalt:

El știe ceea ce se află înaintea lor și în urma lor, iar ei nu Îl cuprind cu știința lor

, și cuvântului Său:

Privirile nu Îl cuprind, iar El cuprinde privirile

.

Aceasta se aplică fie că precizarea felului se face prin rostire cu limba, prin închipuire în inimă sau prin scriere cu degetele. De aceea, Mālik, Allah să aibă milă de el, când a fost întrebat despre felul înălțării deasupra Tronului, a spus: „Felul este necunoscut, iar întrebarea despre el este o inovație”. Aceasta nu înseamnă că nu credem că Atributele au un fel al lor; ele au un fel, însă acesta nu ne este cunoscut, deoarece ceea ce nu are niciun fel de a fi nu există. Înălțarea deasupra Tronului, coborârea, Mâna, Fața și Ochiul au un fel al lor, pe care însă nu îl cunoaștem. Există o deosebire între a afirma un anumit fel, fie și numai prin închipuire, și a crede că au un fel necunoscut. Aceasta din urmă este datoria noastră: spunem că au un fel, însă el este necunoscut.

Dacă se întreabă: „Cum se poate să credem că un lucru are un anumit fel de a fi fără să îl cunoaștem?”

Răspundem: acest lucru este cu putință. Fiecare dintre noi crede că un anumit palat are o înfățișare în interior, însă nu o cunoaște decât dacă a văzut-o, a văzut ceva asemenea ei sau i-a descris-o o persoană sinceră.

Și cuvântul lui Allah Preaînaltul:

În vreme ce ei Îl tăgăduiesc pe Cel Milostiv…

— până la sfârșitul versetului.¹⁴⁷

Cuvântul Celui Preaînalt:

În vreme ce ei Îl tăgăduiesc pe Cel Milostiv

— până la sfârșitul versetului.

„Ei” înseamnă necredincioșii din Qurayș. „Îl tăgăduiesc pe Cel Milostiv”: se are în vedere că ei tăgăduiesc acest Nume, nu pe Cel numit, deoarece pe El Îl recunosc. Cel Preaînalt a spus:

Dacă îi întrebi cine a creat cerurile și pământul, vor spune cu siguranță: «Allah»

. În relatarea despre Suhayl ibn ʿAmr se spune: „Când Profetul ﷺ a vrut să scrie învoiala de pace în expediția de la al-Ḥudaybiyyah, i-a spus celui care scria: «Scrie: În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător». Suhayl a spus: «Cât despre ar-Raḥmān, pe Allah că nu știu ce este! Scrie însă: În Numele Tău, o, Allah!»”.¹⁴⁸ Acesta este unul dintre exemplele în care se are în vedere Numele, nu Cel numit.

Allah Preaînaltul a spus:

Spune: «Chemați-L Allah sau chemați-L ar-Raḥmān! Oricum L-ați chema, ale Lui sunt Numele cele mai frumoase»

. Adică, oricare dintre Numele Sale ați folosi pentru a-L chema, ale Lui sunt Numele cele mai frumoase. Toate Numele Sale sunt cele mai frumoase, așadar chemați-L prin oricare dintre ele voiți. Acest verset cuprinde o mustrare pentru Qurayș.

În verset este o dovadă că acela care neagă un Nume dintre Numele Sale Preaînalte devine necredincios; deoarece Cel Preaînalt a spus:

În vreme ce ei Îl tăgăduiesc pe Cel Milostiv

și deoarece el Îl dezminte pe Allah și pe Trimisul Său, iar aceasta este necredință. Acesta este motivul pentru care autorul a adus acest verset ca dovadă.

Cuvintele Sale:

Nu există altă divinitate în afară de El

: predicatul particulei lā, care neagă întreaga categorie, este omis. Sensul subînțeles este: nu există nicio divinitate adevărată în afară de El. Cât despre divinitățile false, acestea sunt multe. Cel Preaînalt a spus:

Aceasta fiindcă Allah este Adevărul, iar ceea ce ei cheamă în afara Lui este falsul

.

Cuvintele Sale: ﴿عَلَيْهِ تَوَكَّلْتُ﴾ — „În El mi-am pus încrederea” înseamnă numai în El, deoarece așezarea înainte a termenului subordonat indică exclusivitatea. Dacă spui, de pildă: „L-am lovit pe Zayd”, aceasta arată că l-ai lovit, dar nu arată că nu ai lovit și pe altcineva. Dacă spui însă, punând obiectul înainte: „Pe Zayd l-am lovit”, aceasta arată că l-ai lovit pe Zayd și nu pe altcineva. Înțelesul încrederii în Allah și judecățile sale au fost explicate mai înainte.

Cuvintele Sale: ﴿وَإِلَيْهِ مَتَابِ﴾ — „Și către El este întoarcerea mea” înseamnă către Allah. Forma de bază a cuvântului matāb este matābī, iar litera yāʾ a fost omisă pentru ușurarea rostirii. Matāb are sensul de tawbah, pocăință, fiind un substantiv verbal cu prefix mīm; adică: spre El este pocăința mea.

Pocăința este întoarcerea la Allah Preaînaltul de la păcat la ascultare. Ea are cinci condiții:

1. Sinceritatea față de Allah Preaînaltul: omul să nu fie împins la pocăință de dorința de a ține seama de cineva, de a-i face pe plac sau de a obține ceva lumesc.

2. Să aibă loc în timpul în care pocăința este primită: înainte de răsăritul soarelui de la apus și înainte de venirea morții.

3. Regretul pentru fapta săvârșită: să simtă părere de rău pentru ceea ce a făcut și să își dorească să nu se fi întâmplat.

4. Părăsirea păcatului. Astfel, dacă pocăința privește nedreptăți făcute oamenilor, trebuie neapărat să li se înapoieze drepturile sau să li se ceară iertarea pentru ele.

5. Hotărârea de a nu reveni la păcat. Pocăința care nu poate fi decât pentru Allah este pocăința ca act de adorare, după cum apare în versetul de mai înainte. Cât despre tawbah cu sensul de revenire, aceasta poate fi față de El sau față de altcineva. Un exemplu îl constituie cuvintele ʿĀʾișei: când Profetul ﷺ a venit și a găsit o perniță pe care erau imagini, s-a oprit în ușă și nu a intrat, iar ea a spus: „Mă întorc cu pocăință la Allah și la Trimisul Său! Cu ce am greșit?”.¹⁴⁹ Aici nu se are în vedere pocăința ca act de adorare, căci aceasta nu poate fi pentru Trimis ﷺ și nici pentru vreo altă făptură, ci numai pentru Allah. Aceasta este însă o revenire. Tot astfel, când un om își lovește fiul pentru purtarea sa rea, fiul spune: „Mă îndrept”.

În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī, ʿAlī a spus: „Vorbiți-le oamenilor despre ceea ce pot înțelege. Vreți ca Allah și Trimisul Său să fie dezmințiți?!”.¹⁵⁰

În relatarea de la ʿAlī, Allah să fie mulțumit de el, cuvintele „Vorbiți-le oamenilor” înseamnă: adresați-vă lor cu îndemnuri și cu alte lucruri.

Cuvintele „despre ceea ce pot înțelege” înseamnă despre ceea ce le este cu putință să cunoască și să cuprindă cu mintea, pentru a nu fi tulburați. De aceea, s-a transmis de la Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, că a spus: „Ori de câte ori le vorbești unor oameni despre ceva ce mințile lor nu pot cuprinde, pentru unii dintre ei aceasta devine o încercare”.¹⁵¹ De aceea, ține de înțelepciunea chemării la Allah să nu îi surprinzi pe oameni cu lucruri pe care nu le pot înțelege, ci să îi chemi treptat, până când mințile lor se așază. „Despre ceea ce pot înțelege” nu înseamnă despre ceea ce știau deja, fiindcă a le vorbi despre ceea ce cunosc deja ar însemna să le oferi ceva deja dobândit.

Cuvintele sale: „Vreți ca Allah și Trimisul Său să fie dezmințiți?!” reprezintă o întrebare de mustrare. Adică: vreți ca, atunci când le vorbiți oamenilor despre ceea ce nu pot înțelege, Allah și Trimisul Său să fie dezmințiți? Dacă spui: „Allah a spus cutare și cutare, iar Trimisul Său a spus cutare și cutare”, ei spun: „Aceasta este o minciună”, dacă mințile lor nu pot cuprinde acel lucru. Ei nu Îl dezmint pe Allah și pe Trimisul Său, ci te dezmint pe tine în privința unei relatări pe care I-o atribui lui Allah și Trimisului Său. Astfel, ajung să Îl dezmintă pe Allah și pe Trimisul Său, nu direct, ci prin intermediul celui care transmite.

Dacă se întreabă: „Să renunțăm la a vorbi despre ceea ce mințile oamenilor nu pot cuprinde, chiar dacă ei au nevoie de acel lucru?”

Răspundem: nu renunțăm, ci le vorbim într-un fel pe care mințile lor îl pot cuprinde, ducându-i treptat până când primesc această relatare și se liniștesc în privința ei. Nu abandonăm ceea ce mințile lor nu pot cuprinde, spunând: „Acesta este un lucru pe care oamenii îl resping, așa că nu vorbim despre el”. Tot astfel procedăm cu aplicarea unei Sunnah cu care oamenii nu sunt obișnuiți și pe care o resping: o aplicăm, însă după ce le vorbim despre ea, pentru ca sufletele lor să o primească și să se liniștească în privința ei.

Din această relatare se desprinde importanța înțelepciunii în chemarea la Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, și faptul că acela care cheamă trebuie să țină seama de puterea de înțelegere a celor cărora li se adresează și să îl trateze pe fiecare potrivit stării sale.

Legătura acestei relatări cu capitolul despre Atribute

Legătura este limpede: unele Atribute nu pot fi cuprinse de înțelegerea oamenilor de rând, astfel încât, dacă le vorbești despre ele, acest lucru poate avea un efect rău asupra lor. Un exemplu este hadithul coborârii la cerul cel mai de jos,¹⁵² împreună cu afirmarea înălțimii. Dacă îi spui omului de rând că El Însuși coboară la cerul cel mai de jos, rămânând înălțat deasupra Tronului Său, acesta ar putea înțelege că, atunci când coboară, cerurile ajung deasupra Lui, iar Tronul rămâne fără El. Atunci trebuie să le vorbești într-un fel pe care mințile lor îl pot cuprinde, arătându-le că Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, coboară într-un fel care nu seamănă cu coborârea făpturilor, rămânând înălțat deasupra Tronului Său, și că, din desăvârșirea bunătății și îndurării Sale, spune: „Cine Mă cheamă, ca să-i răspund?…” — hadithul.

Omului de rând îi este suficient să înțeleagă sensul general și faptul că se urmărește arătarea bunătății lui Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, în acel ceas al nopții.

ʿAbd ar-Razzāq a relatat de la Maʿmar, de la Ibn Ṭāwūs, de la tatăl său, de la Ibn ʿAbbās „că acesta a văzut un om tresărind, cu dezaprobare, când a auzit un hadith al Profetului ﷺ despre Atribute. El a spus: «Ce teamă au aceștia? Găsesc blândețe în fața celor limpezi din el, dar pier în fața celor neclare?!»”. Aici se încheie relatarea.¹⁵³

În relatarea lui Ibn ʿAbbās, „a tresărit” înseamnă că trupul său s-a cutremurat. Omul nu este identificat, iar Atributul despre care s-a vorbit nu este precizat; lămurirea acestor lucruri nu este importantă. Acest om a tresărit din dezaprobarea Atributului, nu din preamărirea lui Allah. Acesta este un lucru grav și dificil, fiindcă omul are datoria ca, atunci când i se confirmă ceva de la Allah și de la Trimisul Său, să îl recunoască și să îl creadă, pentru ca drumul său să fie drumul celor bine întemeiați în cunoaștere, chiar dacă nu a mai auzit acel lucru și nu și l-a închipuit înainte.

Cuvintele sale „mā faraq” au trei redări transmise:

1. Faraqu, cu fatḥah pe rāʾ și ḍammah pe qāf.

2. Farraqa, cu fatḥah și șaddah pe rāʾ și fatḥah pe qāf.

3. Faraqa, cu fatḥah pe rāʾ fără șaddah și fatḥah pe qāf.

Potrivit redării faraqu, mā este pronume interogativ cu funcție de subiect, iar faraq este predicatul: ce teamă au aceștia de afirmarea Atributului care le-a fost citit și le-a fost adus la cunoștință? De ce nu îl afirmă pentru Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, așa cum Allah l-a afirmat pentru Sine și Trimisul Său l-a afirmat pentru El? Aceasta li se aplică pe deplin celor care golesc Atributele de înțeles și le denaturează, negându-le. Ce îi înspăimântă în afirmarea lor, când Allah Preaînaltul le-a afirmat pentru Sine?

Potrivit redării farraqa ori faraqa, cuvântul este un verb la trecut, cu sensul „i-a despărțit”, ca în vorbele Celui Preaînalt: ﴿وَقُرْآنًا فَرَقْنَاهُ﴾ — „Și un Coran pe care l-am împărțit” [al-Isrāʾ, 17:106], adică l-am împărțit. Mā poate fi o particulă negativă, sensul fiind: aceștia nu au făcut deosebire între adevăr și fals, au socotit aceasta dintre cele neclare, au negat-o și nu au înțeles-o în lumina celor limpezi. Poate fi și interogativ, sensul fiind: ce anume i-a despărțit, făcându-i să creadă în cele limpezi și să piară în fața celor neclare?

Cuvintele sale „Găsesc blândețe în fața celor limpezi din el”: blândețea înseamnă înduplecare și primire, iar „cele limpezi din el” înseamnă cele limpezi din Coran.

Cuvintele sale „dar pier în fața celor neclare” se referă la cele neclare din Coran. Muḥkam este ceea ce are un înțeles limpede și deslușit; mutashābih este ceea ce are un înțeles ascuns, pe care oamenii nu îl cunosc. Aceasta se aplică atunci când muḥkam și mutashābih sunt menționate împreună. Dacă însă muḥkam este pomenit singur, fără mutashābih, sensul său este: bine întocmit, fără nicio lipsă, fără minciună în vestirile sale și fără nedreptate în judecățile sale. Cel Preaînalt a spus:

Cuvântul Domnului tău s-a împlinit în adevăr și dreptate

. Allah a menționat în Coran caracterul muḥkam fără mutashābih, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Acestea sunt versetele Cărții pline de înțelepciune

, și în cuvintele Sale:

O Carte ale cărei versete sunt desăvârșit întocmite

. Dacă mutashābih este pomenit fără muḥkam, sensul devine acela că părțile sale se aseamănă între ele în frumusețe și desăvârșire, se confirmă reciproc și nu se contrazic. Cel Preaînalt a spus:

Allah a pogorât cea mai frumoasă vorbire: o Carte ale cărei părți se aseamănă între ele și se repetă

. Caracterul neclar este de două feluri: relativ și absolut.

Deosebirea este că ceea ce este absolut neclar le rămâne ascuns tuturor, pe când ceea ce este relativ neclar îi rămâne ascuns unuia, dar nu altuia. De această împărțire depinde oprirea la cuvintele Celui Preaînalt:

Și nimeni nu cunoaște tâlcuirea lui în afară de Allah și de cei bine întemeiați în cunoaștere

. Dacă ne oprim după „în afară de Allah”, prin mutashābih se înțelege ceea ce este absolut neclar. Dacă legăm rostirea: „în afară de Allah și de cei bine întemeiați în cunoaștere”, se înțelege ceea ce este relativ neclar. Predecesorii au două păreri în această privință:

Prima părere: oprirea după „în afară de Allah”. Aceasta este părerea celor mai mulți dintre predecesori. În acest caz, mutashābih desemnează ceea ce este absolut neclar și nu este cunoscut decât de Allah, precum felul și realitatea Atributelor lui Allah și realitatea celor pe care Allah le-a vestit despre desfătarea Paradisului și chinul Focului. Allah Preaînaltul a spus despre desfătarea Paradisului:

Niciun suflet nu știe ce bucurii pentru ochi le-au fost ascunse

; adică nu cunoaște realitatea acelor lucruri. De aceea, Ibn ʿAbbās a spus: „Din cele aflate în această lume nu sunt în Paradis decât numele”.¹⁵⁴

A doua părere: legarea rostirii, citind

în afară de Allah și de cei bine întemeiați în cunoaștere

. În acest caz, mutashābih desemnează ceea ce este relativ neclar. Acesta este cunoscut de cei bine întemeiați în cunoaștere, dar rămâne neclar pentru alții. De aceea, se relatează că Ibn ʿAbbās a spus: „Eu sunt dintre cei bine întemeiați în cunoaștere, care îi cunosc tâlcuirea”.¹⁵⁵ El nu a spus aceasta ca laudă de sine sau preamărire de sine, ci pentru ca oamenii să știe că în Cartea lui Allah nu este nimic al cărui înțeles să nu poată fi cunoscut. Toate înțelesurile Coranului sunt limpezi, însă unele părți ale lui le par neclare unora, nu și altora. Chiar și învățații bine întemeiați în cunoaștere au păreri diferite asupra înțelesului Coranului, ceea ce arată că acesta le-a rămas ascuns unora dintre ei. Fără îndoială, adevărul se află de partea unuia dintre ei atunci când divergența este una de contradicție, nu de diversitate. Dacă însă versetul admite ambele înțelesuri, fără incompatibilitate și fără vreun argument care să îl favorizeze pe unul, el se înțelege în ambele sensuri.

Unii oameni ai cunoașterii cred că în Coran există lucruri al căror înțeles nu poate fi atins, fiind astfel absolut neclare, și încadrează aici versetele despre Atribute. Aceasta este o greșeală gravă, căci nu este de conceput ca Allah Preaînaltul să spună:

O Carte binecuvântată pe care Ți-am pogorât-o, pentru ca ei să cugete la versetele sale

, fără a excepta versetele despre Atribute, al căror subiect este cel mai însemnat și mai nobil și care sunt mai numeroase decât versetele despre judecăți. Dacă am adopta acea părere, ar rezulta că subiectul cel mai nobil din Coran ar rămâne ascuns, iar cuvintele Celui Preaînalt „pentru ca ei să cugete la versetele sale” ar însemna numai versetele despre judecăți. Aceasta nu este de conceput. Dimpotrivă, întregul Coran poate fi înțeles, căci nu este cu putință ca această comunitate, de la Trimisul lui Allah ﷺ până la cei din urmă dintre ea, să nu înțeleagă sensul Coranului. Potrivit părerii lor, Trimisul ﷺ, Abū Bakr, ʿUmar și toți companionii ar fi citit versetele despre Atribute fără a le înțelege sensul, acestea fiind pentru ei asemenea literelor alfabetului: alif, bāʾ, tāʾ… Părerea corectă este că nimic din Coran nu este neclar ca înțeles pentru toți oamenii; greșeala se află în înțelegere.

Înțelegerea poate să nu ajungă la sens sau să îl priceapă greșit. Cât despre realitățile lucrurilor nevăzute pe care Allah le-a vestit, acestea le sunt neclare tuturor oamenilor.

Când cei din Qurayș l-au auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ pomenindu-L pe ar-Raḥmān, au respins aceasta, iar Allah a pogorât despre ei:

În vreme ce ei Îl tăgăduiesc pe Cel Milostiv

.¹⁵⁶¹⁵⁷

Cuvintele sale „Când cei din Qurayș l-au auzit pe Trimisul lui Allah pomenindu-L pe ar-Raḥmān”: la originea acestui fapt se află episodul în care Suhayl ibn ʿAmr, unul dintre cei trimiși de Qurayș pentru a negocia cu Profetul ﷺ pacea de la al-Ḥudaybiyyah, a auzit porunca Profetului ﷺ să se scrie: „În Numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător”. El a spus: „Cât despre ar-Raḥmān, pe Allah că nu știu ce este!”. Ei au mai spus: „Nu cunoaștem niciun Raḥmān în afară de Raḥmān din al-Yamāmah”. Au negat Numele, nu pe Cel numit. Allah a pogorât:

În vreme ce ei Îl tăgăduiesc pe Cel Milostiv

; adică acest Nume dintre Numele lui Allah.

Versetul arată că acela care neagă un Nume dintre Numele lui Allah atestate în Carte ori în Sunnah este necredincios, potrivit cuvântului Celui Preaînalt:

Ei Îl tăgăduiesc pe Cel Milostiv

.

Cuvintele sale „Când cei din Qurayș au auzit”: aparent — iar Allah știe cel mai bine — aceasta este o exprimare generală prin care se are în vedere un grup anume. Nu toți cei din Qurayș negau aceasta, ci numai un grup dintre ei. Însă, dacă o comunitate aprobă fapta acelui grup și nu o dezaprobă, ea poate fi atribuită tuturor. Allah le-a atribuit chiar și iudeilor din vremea Profetului ﷺ ceea ce făcuseră strămoșii lor în vremea lui Moise, pacea fie asupra lui. Cel Preaînalt a spus:

Și când am luat legământul vostru și am ridicat deasupra voastră Muntele: «Țineți cu tărie ceea ce v-am dat!»

. Aceasta nu se petrecuse în timpul celor cărora li se adresa.

În acest capitol sunt câteva lecții

Cuvintele sale „În acest capitol sunt câteva lecții”:

Prima: credința nu există odată cu negarea a ceva dintre Nume și Atribute.

A doua: explicarea versetului din ar-Raʿd.

A treia: renunțarea la a vorbi despre ceea ce ascultătorul nu înțelege.

A patra: arătarea motivului: aceasta duce la dezmințirea lui Allah și a Trimisului Său, chiar dacă acela care respinge nu urmărește aceasta.

Prima: credința nu există odată cu negarea a ceva dintre Nume și Atribute. „Nu există” înseamnă că este înlăturată; adică înlăturarea credinței din pricina negării a ceva dintre Nume și Atribute. Explicația amănunțită a acestei chestiuni a fost dată mai înainte.

A doua: explicarea versetului din ar-Raʿd. Acesta este cuvântul Celui Preaînalt:

În vreme ce ei Îl tăgăduiesc pe Cel Milostiv

. Explicarea lui a fost dată mai înainte.

A treia: renunțarea la a vorbi despre ceea ce ascultătorul nu înțelege. Aceasta nu se aplică în mod absolut, iar explicația amănunțită a fost dată la comentarea relatării.

A patra: arătarea motivului — aceasta duce la dezmințirea lui Allah și a Trimisului Său, chiar dacă acela care respinge nu urmărește aceasta. Dacă mintea sa nu poate cuprinde ceea ce i s-a spus, faptul de a-i vorbi despre acel lucru îl poate duce la dezmințirea lui Allah și a Trimisului Său. El dezminte și spune: „Acest lucru nu este cu putință”. Aceasta se întâlnește la unii oameni în multe dintre cele vestite de Profet ﷺ despre ceea ce va fi în Ziua Învierii, precum cuvântul Profetului ﷺ: „În Ziua Învierii, pământul va fi o singură pâine, pe care Cel Atotstăpânitor o va întoarce în Mâna Sa, așa cum unul dintre voi își întoarce pâinea”,¹⁵⁸ și alte lucruri asemenea. La fel, faptul că Podul este mai ascuțit decât sabia și mai subțire decât firul de păr și celelalte lucruri de acest fel. Dacă i le-am spune unui om de rând, fără îndoială că le-ar respinge. Însă trebuie să i le explicăm treptat, ca să le poată cuprinde cu mintea, așa cum îl învățăm pe copil puțin câte puțin.

A cincea: cuvintele lui Ibn ʿAbbās despre cel care respinge ceva din aceasta și faptul că acest lucru l-a dus la pieire.

Cuvintele sale „chiar dacă acela care respinge nu urmărește aceasta” înseamnă: chiar dacă el nu urmărește să Îl dezmintă pe Allah și pe Trimisul Său, ci dezminte atribuirea acelui lucru lui Allah și Trimisului Său. În cele din urmă, aceasta duce la respingerea celor vestite de Allah și de Trimisul Său.

A cincea: cuvintele lui Ibn ʿAbbās despre cel care respinge ceva din aceasta și faptul că acest lucru l-a dus la pieire. Acestea sunt cuvintele sale: „Ce teamă au aceștia? Găsesc blândețe — adică înduplecare — în fața celor limpezi, astfel că le primesc, dar pier în fața celor neclare, astfel că le neagă?”.