Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Cuvântul „munkirī” provine din „munkirīn”, un plural masculin regulat. Litera „nūn” a fost eliminată din cauza construcției de anexare, după cum se elimină și nunarea. Poetul a spus:

Eu parcă sunt nunarea, iar tu, construcția de anexare; Oriunde mă vezi, nu îngădui să-ți stau alături.

S-a transmis și varianta „makānī” („locul meu”) în loc de „ǧiwārī” („vecinătatea mea”).

Cuvântul „al-qadar” („predestinarea”) desemnează predestinarea de către Allah, Atotputernicul și Mărețul, a celor create. Este o taină ascunsă, pe care nu o cunoaște decât Allah sau aceia dintre făpturile Sale cărora El voiește să le-o facă cunoscută.

Unii învățați au spus: predestinarea este taina lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, în privința creației Sale. Noi nu o cunoaștem decât după ce se împlinește, fie că este un bine, fie că este un rău. Cuvântul „qadar” se folosește cu două sensuri:

Primul: actul de a predestina, adică voința lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, cu privire la un lucru.

Al doilea: lucrul predestinat, adică ceea ce Allah, Atotputernicul și Mărețul, a predestinat.

Predestinarea poate însoți împlinirea faptei sau o poate preceda. Cea care însoțește fapta este cea prin care aceasta se realizează, iar cea anterioară este ceea ce Allah, Atotputernicul și Mărețul, a predestinat din veșnicie. De pildă, crearea fătului în pântecele mamei cuprinde o predestinare anterioară, întemeiată pe cunoaștere, cu cincizeci de mii de ani înainte de crearea cerurilor și a pământului, precum și o predestinare care însoțește crearea și aducerea lui în ființă. Aceasta din urmă este cea prin care lucrul se realizează, adică predestinarea acelui lucru de către Allah în momentul creării sale.

Credința în predestinare ține în mod deosebit de unicitatea lui Allah în stăpânire și are legătură și cu unicitatea Numelor și Atributelor Sale, întrucât predestinarea este unul dintre atributele desăvârșirii lui Allah, Atotputernicul și Mărețul. În privința predestinării, oamenii se împart în trei grupuri:

Primul: ǧabriții ǧahmiți. Aceștia au afirmat predestinarea lui Allah Preaînaltul, dar au exagerat în afirmarea ei până când i-au negat robului alegerea și capacitatea. Ei au spus că robul nu are alegere și nici capacitate în ceea ce face sau în ceea ce lasă. Astfel, mâncatul, băutul, somnul, starea de veghe, ascultarea și păcatul său ar avea loc fără alegere și fără capacitate din partea lui. Nu ar exista nicio deosebire între a coborî de bunăvoie de pe acoperiș pe scară și a fi aruncat de pe acoperiș împotriva voinței sale.

Al doilea grup: qadariții muʿtaziliți. Aceștia au afirmat alegerea și capacitatea robului în faptele sale, însă au exagerat până când au negat că voința și crearea lui Allah Preaînaltul ar avea vreo legătură cu fapta robului. Cei mai extremi dintre ei au negat chiar că Allah ar cunoaște-o înainte să aibă loc. Prin urmare, potrivit lor, mâncatul, băutul, somnul, starea de veghe, ascultarea și păcatul robului se petrec toate prin alegerea și capacitatea lui deplină, fără ca voința și crearea lui Allah Preaînaltul să aibă vreo legătură cu ele; iar potrivit celor mai extremi dintre ei, fără ca El să le cunoască înainte de a avea loc.

Cei dintâi, ǧabriții, au adus ca argument cuvintele lui Allah Preaînaltul: ﴿Allah este Creatorul tuturor lucrurilor﴾ [az-Zumar: 62], iar robul și fapta sa se numără printre lucruri. Au mai invocat cuvintele Sale: ﴿Allah v-a creat pe voi și ceea ce faceți﴾ [aṣ-Ṣāffāt: 96] și:

Nu tu ai aruncat atunci când ai aruncat, ci Allah a aruncat

. Allah a negat, așadar, aruncarea în privința Profetului Său atunci când acesta a aruncat și a afirmat-o în privința Sa. Au invocat și cuvintele Sale:

Cei care I-au făcut asociați vor spune: „Dacă Allah ar fi voit, nici noi, nici părinții noștri nu I-am fi făcut asociați și nu am fi interzis nimic”

. Mai au și alte argumente înșelătoare, pe care le-am lăsat deoparte ca să nu lungim expunerea.

Răspunsul la argumentele lor înșelătoare este următorul:

Cât despre cuvintele lui Allah Preaînaltul: ﴿Allah este Creatorul tuturor lucrurilor﴾, folosirea lor de către aceștia ca argument este contrazisă de numeroasele texte care afirmă voința robului, îi atribuie fapta și arată că este răsplătit pentru ea prin cinstire sau umilire; toate acestea sunt de la Allah. Dacă ar fi constrâns să le săvârșească, atribuirea faptei sale și răsplătirea lui pentru ea nu ar avea rost.

Cât despre cuvintele Sale: ﴿Allah v-a creat pe voi și ceea ce faceți﴾, acestea sunt o dovadă împotriva lor, fiindcă El le-a atribuit lor fapta. Faptul că Allah Preaînaltul este Creatorul ei se explică astfel: fapta robului se produce prin voința lui hotărâtă și prin capacitatea lui deplină, iar voința și capacitatea sunt create de Allah, Atotputernicul și Mărețul. Prin urmare, ceea ce se produce prin ele este creat de Allah.

Cât despre cuvintele Sale:

Nu tu ai aruncat atunci când ai aruncat, ci Allah a aruncat

, acestea sunt o dovadă împotriva lor, fiindcă Allah Preaînaltul i-a atribuit aruncarea Profetului Său ﷺ. Însă aruncarea are două sensuri în verset:

Primul: aruncarea lucrului, adică fapta Profetului ﷺ, pe care Allah i-a atribuit-o lui.

Al doilea: a face ca lucrul aruncat să ajungă în ochii necredincioșilor către care Profetul ﷺ a aruncat pământ în ziua de la Badr, atingând ochiul fiecăruia dintre ei. Aceasta este fapta lui Allah, căci nu stătea în puterea Profetului ﷺ să facă pământul să ajungă în ochiul fiecăruia.

Cât despre cuvintele Sale:

Cei care I-au făcut asociați vor spune: „Dacă Allah ar fi voit, nici noi, nici părinții noștri nu I-am fi făcut asociați și nu am fi interzis nimic”

, pe viața lui Allah, acestea sunt o dovadă împotriva acestor ǧabriți. Allah Preaînaltul a respins argumentul acelor politeiști care au invocat predestinarea drept scuză pentru politeismul lor, spunând în același verset:

Tot astfel au socotit minciună și cei dinaintea lor, până când au gustat pedeapsa Noastră

. Allah nu i-ar fi făcut să guste pedeapsa Sa dacă argumentul invocat de ei ar fi fost adevărat.

Mai spunem că teza constrângerii absolute este infirmată de Carte, de Sunnah, de rațiune, de experiența simțurilor și de consensul înaintașilor dreptcredincioși. Nu o susține cel care Îl prețuiește pe Allah așa cum I se cuvine și cunoaște ceea ce decurge din înțelepciunea și îndurarea Sa.

Printre dovezile din Carte se află cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Printre voi sunt unii care doresc această lume și alții care doresc Viața de Apoi

. Astfel, El a afirmat voința robului. A mai spus:

Ei spun cu gurile lor ceea ce nu este în inimile lor

.

El a mai spus: ﴿El este Bineștiutor a ceea ce faceți﴾ [an-Naml: 88].

Și a spus: ﴿Allah este Bineștiutor a ceea ce săvârșiți﴾ [al-Munāfiqūn: 11]. Așadar, i-a atribuit robului voință, vorbire, fapte și lucrare.

Printre dovezile din Sunnah se află cuvintele Profetului ﷺ: „Faptele sunt numai potrivit intențiilor și fiecare om are numai ceea ce a intenționat.”³⁰⁷ Și cuvintele sale: „Feriți-vă de ceea ce v-am interzis, iar din ceea ce v-am poruncit împliniți atât cât puteți.”³⁰⁸ De aceea, dacă omul este constrâns să rostească ceva sau să săvârșească o faptă, iar inima lui rămâne fermă în convingerea opusă celor la care a fost constrâns, vorba sau fapta săvârșită sub constrângere nu primește aceeași judecată ca în cazul celui care o face de bunăvoie.

Cât despre consensul înaintașilor dreptcredincioși asupra falsității tezei constrângerii absolute, nu s-a transmis despre niciunul dintre ei că ar fi susținut-o. Dimpotrivă, respingerea acestei inovații de către cei care au apucat apariția ei este o moștenire cunoscută.

Cât despre dovada rațională a falsității ei, dacă robul ar fi constrâns să-și săvârșească faptele, pedepsirea celui neascultător ar fi o nedreptate, iar răsplătirea celui ascultător ar fi fără rost; Allah Preaînaltul este mai presus de amândouă. Tot astfel, dacă robul ar fi constrâns la faptele sale, trimiterea mesagerilor nu ar stabili dovada împotriva lui, căci predestinarea rămâne și după trimiterea lor. Allah nu le-ar aduce robilor drept dovadă ceva care nu poate constitui o dovadă.

Cât despre dovada dată de experiența simțurilor împotriva acestei teze, omul percepe deosebirea dintre ceea ce face de bunăvoie — precum a mânca, a bea, a se ridica și a se așeza — și ceea ce face fără voia sa, precum tremuratul din cauza frigului, a fricii și altele asemenea.

Al doilea grup, qadariții, a invocat cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Printre voi sunt unii care doresc această lume și alții care doresc Viața de Apoi

, prin care El a afirmat voința robului; precum și cuvintele Sale:

Cine face bine, pentru sine îl face, iar cine face rău, împotriva sa îl face

și alte texte coranice și profetice asemănătoare. Acestea arată că robul are voință și că el este cel care lucrează, dobândește, se pleacă în rugăciune, se prosternează și face celelalte fapte.

Li se răspunde din mai multe perspective:

Prima: versetele și hadithurile pe care le-au invocat sunt de două feluri. Un fel precizează că voința și fapta robului țin de voința lui Allah, după cum El a spus:

Pentru cel dintre voi care voiește să urmeze calea dreaptă. Dar voi nu voiți decât dacă voiește Allah, Domnul lumilor

. Și a spus:

Aceasta este o aducere-aminte; cine voiește să apuce o cale către Domnul său. Dar voi nu voiți decât dacă voiește Allah. Allah este Atoateștiutor, Înțelept

. Tot astfel, El a spus despre faptă:

Dacă Allah ar fi voit, cei de după ei nu s-ar fi luptat unii cu alții după ce le-au venit dovezile limpezi. Dar ei s-au dezbinat: unii dintre ei au crezut, iar alții nu au crezut. Dacă Allah ar fi voit, nu s-ar fi luptat unii cu alții, însă Allah face ceea ce voiește

.

Al doilea fel are o formulare necondiționată, ca în cuvintele Sale: ﴿Veniți la ogorul vostru cum voiți﴾ [al-Baqarah: 223]; și:

Cine voiește să creadă, iar cine voiește să nu creadă

; și în cuvintele: ﴿Cine dorește viața cea trecătoare...﴾, până la:

Iar cei care doresc Viața de Apoi și se străduiesc pentru ea cu strădania cuvenită, fiind credincioși, își vor vedea strădania răsplătită

. Aceste formulări necondiționate se înțeleg în lumina celor care cuprind precizarea, după cum este cunoscut în rândul învățaților.

A doua: a afirma că robul este independent în fapta sa, deși Îi aparține lui Allah Preaînaltul, presupune a afirma existența unui lucru în împărăția lui Allah pe care Allah nu îl voiește. Aceasta este o formă de a-I face asociați. De aceea, Profetul ﷺ i-a numit pe qadariți magii acestei comunități.³⁰⁹

A treia: le spunem: recunoașteți că Allah Preaînaltul cunoaște faptele pe care robii le vor săvârși? Cei care nu sunt extremiști dintre ei vor spune: da, recunoaștem. Atunci le spunem: faptele lor au avut loc potrivit cunoașterii lui Allah sau contrar ei? Dacă spun că au avut loc potrivit ei, le spunem: atunci El le-a voit. Dacă spun că au avut loc contrar ei, I-au negat cunoașterea. Imamii — Allah să Se îndure de ei — au spus despre qadariți: „Discutați cu ei pornind de la cunoaștere. Dacă o recunosc, argumentul lor este înfrânt; dacă o neagă, au căzut în necredință.”

Aceste două grupuri, ǧabriții și qadariții, s-au abătut de la calea adevărului, aflându-se între exagerare și neglijare. Ǧabriții au exagerat în afirmarea predestinării și au nesocotit voința și capacitatea robului; qadariții au exagerat în afirmarea voinței și a capacității robului și au nesocotit predestinarea. De aceea, cei care au urmat cel mai bine dovada și s-au potrivit cel mai bine cu înțelepciunea și cu explicarea prin rațiuni sunt:

Al treilea grup: oamenii Sunnei și ai comunității, grupul de mijloc. Ei au reunit dovezile și au urmat cea mai bună cale religioasă: au crezut în hotărârea și predestinarea lui Allah și în faptul că robul are alegere și capacitate. Tot ceea ce are loc în univers — mișcare sau repaus, existență sau neexistență — se petrece potrivit cunoașterii și voinței lui Allah Preaînaltul. Tot ceea ce se află în univers este creat de Allah Preaînaltul: nu există alt Creator în afară de Allah și nimeni nu cârmuiește creația în afară de Allah, Atotputernicul și Mărețul. Ei au crezut că robul are voință și capacitate, însă voința lui este legată de voința lui Allah Preaînaltul, după cum El a spus:

Pentru cel dintre voi care voiește să urmeze calea dreaptă. Dar voi nu voiți decât dacă voiește Allah, Domnul lumilor

. Când robul voiește un lucru și îl face, știm că voința lui Allah Preaînaltul a precedat acea voință. Aceștia sunt cei care au reunit dovada transmisă și dovada rațională. Dovezile lor pentru afirmarea predestinării sunt aceleași pe care le invocă ǧabriții care o afirmă, însă ei le folosesc cu dreaptă măsură, reunindu-le cu dovezile invocate de cei care neagă predestinarea. Iar dovezile lor pentru afirmarea voinței și a capacității robului sunt aceleași pe care le invocă qadariții care le afirmă, însă ei le folosesc cu dreaptă măsură, reunindu-le cu dovezile invocate de cei care neagă voința și capacitatea robului.

Înțelegem astfel că atât ǧabriții, cât și qadariții au privit textele cu ochiul celui care vede numai dintr-o parte. Allah i-a călăuzit însă pe oamenii Sunnei și ai comunității, cu îngăduința Sa, către adevărul asupra căruia ceilalți s-au contrazis. Allah îl călăuzește pe cine voiește pe o cale dreaptă.

O întâmplare relatată:

Se povestește că judecătorul ʿAbd al-Ǧabbār al-Hamaḏānī, muʿtazilitul, a intrat la aṣ-Ṣāḥib ibn ʿAbbād, care era și el muʿtazilit. La acesta se afla învățatul Abū Isḥāq al-Isfarāyīnī. ʿAbd al-Ǧabbār a spus îndată: „Slavă Celui care este mai presus de fapte rușinoase!” Abū Isḥāq i-a răspuns imediat: „Slavă Celui în a Cărui împărăție nu se petrece decât ceea ce voiește!” Înțelegând că celălalt îi pricepuse intenția, ʿAbd al-Ǧabbār a spus: „Oare voiește Domnul nostru să fie nesocotit?” Abū Isḥāq a răspuns: „Oare poate fi nesocotit Domnul nostru împotriva voinței Sale?” ʿAbd al-Ǧabbār l-a întrebat: „Spune-mi: dacă mi-a refuzat călăuzirea și a hotărât pentru mine pieirea, mi-a făcut bine sau rău?” Abū Isḥāq i-a spus: „Dacă ți-a refuzat ceea ce era al tău, ți-a făcut rău. Dar dacă ți-a refuzat ceea ce Îi aparține Lui, El îl alege pentru îndurarea Sa pe cine voiește.” Cei prezenți au plecat spunând: „Pe Allah! La aceasta nu există răspuns.” Aici se încheie relatarea.

Șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah — Allah să Se îndure de el — a menționat că oamenii Sunnei și ai comunității se află la mijloc între grupurile inovatorilor în cinci principii pe care le-a menționat în „al-ʿAqīdah al-Wāsiṭiyyah”; acestea pot fi consultate acolo.

Treptele credinței în predestinare:

Sunt patru, iar credința în toate este obligatorie:

Prima treaptă: cunoașterea. Aceasta înseamnă să crezi că Allah Preaînaltul cunoaște toate lucrurile, în ansamblu și în amănunt: cunoaște ceea ce a fost și ceea ce va fi. Orice lucru Îi este cunoscut lui Allah, fie el mic sau mare, dintre faptele Sale ori dintre faptele făpturilor Sale. Dovezile din Carte sunt numeroase. Printre ele se află cuvintele Sale:

La El sunt cheile celor nevăzute; nimeni nu le cunoaște în afară de El. El cunoaște ceea ce este pe uscat și în mare. Nicio frunză nu cade fără ca El să o cunoască și nu există niciun grăunte în întunecimile pământului, nimic verde și nimic uscat care să nu fie într-o Carte limpede

. Orice frunză care cade moartă, mică sau mare, pe uscat ori în mare, Îi este cunoscută lui Allah Preaînaltul; cu atât mai mult Îi este cunoscută frunza care este creată. Ia aminte la întinderea cunoașterii lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, și la faptul că ea cuprinde totul. Să presupunem o noapte întunecată, fără lună, cu nori îngrămădiți care aduc ploaie, și un grăunte pe fundul unei mări adânci, învolburate. Aici sunt mai multe întunecimi: întunecimea stratului de pământ, a mării, a norilor, a ploii, a valurilor și a nopții. Toate intră în cuvintele Sale: ﴿Niciun grăunte în întunecimile pământului﴾. Apoi vine formularea cu totul cuprinzătoare:

Nimic verde și nimic uscat care să nu fie într-o Carte limpede

. Or, scrierea este precedată de cunoaștere. Acest verset afirmă, așadar, atât cunoașterea, cât și scrierea.

Printre dovezi se află și cuvintele Sale:

Nu știi că Allah cunoaște ceea ce este în cer și pe pământ? Toate acestea sunt într-o Carte. Aceasta este ușor pentru Allah

. Și acest verset afirmă atât cunoașterea, cât și scrierea.

A doua treaptă: scrierea, dovedită de cele două versete precedente.

A treia treaptă: voința. Ea este atotcuprinzătoare: nimic din ceruri și de pe pământ nu se petrece decât prin voința lui Allah. În împărăția Sa nu se petrece niciodată ceva ce El nu voiește, fie că este vorba despre ceea ce face El Însuși, fie despre ceea ce face o făptură. Allah Preaînaltul a spus:

Când voiește un lucru, porunca Sa este numai să-i spună: „Fii!”, iar el este

. Și a spus: ﴿Dacă Domnul tău ar fi voit, nu ar fi făcut aceasta﴾ [al-Anʿām: 112]. A mai spus:

Dacă Allah ar fi voit, cei de după ei nu s-ar fi luptat unii cu alții...

, și restul versetului.

A patra treaptă: crearea. Nu există nimic în ceruri și pe pământ fără ca Allah să-i fie Creator, Stăpân și Cârmuitor și fără să se afle sub puterea Sa. Allah Preaînaltul a spus: ﴿Allah este Creatorul tuturor lucrurilor﴾ [az-Zumar: 62]. Această formulare generală nu are o restrângere. Chiar și fapta făpturii este creată de Allah, fiindcă fapta făpturii ține de însușirile ei, iar atât ea, cât și însușirile ei sunt create; de asemenea, fiindcă fapta sa rezultă din două lucruri:

1. O voință hotărâtă.

2. O capacitate deplină.

Allah este Cel care a creat în om voința hotărâtă și capacitatea deplină. De aceea, când un beduin a fost întrebat: „Prin ce L-ai cunoscut pe Domnul tău?”, el a răspuns: „Prin zădărnicirea hotărârilor și schimbarea năzuințelor.”

În privința faptei robului există două aspecte:

1. Crearea, care ține de Allah.

2. Săvârșirea nemijlocită, care ține de rob și îi este atribuită lui. Allah Preaînaltul a spus: ﴿Ca răsplată pentru ceea ce săvârșeau﴾ [al-Wāqiʿah: 24]. Și a spus:

Intrați în Paradis pentru ceea ce săvârșeați

. Dacă fapta nu i-ar fi atribuită robului, lauda și răsplătirea credinciosului ascultător nu ar avea rost, după cum nici pedepsirea și mustrarea celui neascultător nu ar avea rost.

Oamenii Sunnei și ai comunității cred în toate aceste patru trepte. Ele au fost reunite într-un vers:

Cunoașterea, scrierea Domnului nostru, voința Sa Și crearea Sa, adică aducerea în ființă și plăsmuirea.

Există și alte predestinări, cu privire la anumite perioade. Printre ele se află predestinarea pentru întreaga viață: când fătul din pântecele mamei ajunge la patru luni, îi este trimis îngerul, care îi insuflă duhul și îi scrie înzestrarea, termenul vieții, faptele și dacă va fi nenorocit sau fericit.

Printre ele se află și predestinarea anuală, care are loc în Noaptea Predestinării, când se scrie ceea ce se va petrece în acel an. Allah Preaînaltul a spus: ﴿În ea este hotărât orice lucru cu înțelepciune﴾ [ad-Duḫān: 4].

Printre ele se află și predestinarea zilnică, după cum au menționat unii învățați, aducând ca dovadă cuvintele Sale:

Lui Îi cer cei din ceruri și de pe pământ; în fiecare zi El împlinește o lucrare

. În fiecare zi, El îl îmbogățește pe un sărac și îl sărăcește pe un bogat, aduce la existență ceea ce nu exista și face să dispară ceea ce exista, lărgește înzestrarea și o restrânge, aduce norii și ploaia și altele asemenea.

Dacă se întreabă: credința în predestinare contrazice faptul, cunoscut în mod evident, că omul face lucruri prin propria alegere?

Răspunsul: nu îl contrazice, fiindcă și ceea ce face omul prin propria alegere ține de predestinarea lui Allah. Așa cum s-a întâmplat cu conducătorul credincioșilor, ʿUmar ibn al-Ḫaṭṭāb — Allah să fie mulțumit de el —, când se îndrepta spre aș-Șām. I s-a spus că în aș-Șām este o ciumă care răpune oamenii. El i-a adunat pe companioni și s-a sfătuit cu ei. Unii au spus: „Să ne întoarcem.” S-a hotărât, așadar, să se întoarcă. Atunci a venit omul de încredere al acestei comunități, Abū ʿUbaydah ʿĀmir ibn al-Ǧarrāḥ, și a întrebat: „O, conducător al credincioșilor! Fugi de predestinarea lui Allah?” ʿUmar a răspuns: „Fugim de predestinarea lui Allah către predestinarea lui Allah.”³¹⁰

Adică atât continuarea călătoriei, cât și întoarcerea noastră au loc prin predestinarea lui Allah. Apoi i-a dat un exemplu, spunând: „Spune-mi: dacă ai avea cămile și ai coborî într-o vale cu două părți, una roditoare și alta stearpă, nu ar fi prin predestinarea lui Allah dacă le-ai paște în cea roditoare și tot prin predestinarea lui Allah dacă le-ai paște în cea stearpă?”

A mai spus: „Spune-mi: dacă le-ar paște în cea stearpă și ar lăsa-o pe cea roditoare, nu l-ai socoti nepriceput?” El a răspuns: „Ba da.” Atunci a spus: „Așadar, mergi.” „Muʿaǧǧizahu” înseamnă a-i atribui neputință.

Prin urmare, chiar dacă omul săvârșește fapta, o săvârșește numai prin predestinarea lui Allah.

Dacă se spune: odată stabilit acest lucru, nu ar rezulta că omul neascultător este scuzat pentru păcatul său, fiindcă l-a săvârșit prin predestinarea lui Allah?

Răspunsul: invocarea predestinării de către cel neascultător ca scuză este infirmată atât de Legea revelată, cât și de raționament.

Cât despre infirmarea ei prin Legea revelată, Allah Preaînaltul a spus:

Cei care I-au făcut asociați vor spune: „Dacă Allah ar fi voit, nici noi, nici părinții noștri nu I-am fi făcut asociați și nu am fi interzis nimic”

. Ei au spus aceasta ca să invoce predestinarea drept scuză pentru nesocotirea lui Allah. El le-a răspuns:

Tot astfel au socotit minciună și cei dinaintea lor, până când au gustat pedeapsa Noastră

. Dacă argumentul lor ar fi fost adevărat, Allah nu i-ar fi făcut să guste pedeapsa Sa. El a mai spus:

Spune: „Aveți vreo cunoaștere pe care să ne-o arătați? Voi nu urmați decât presupuneri și nu faceți decât să născociți”

. Aceasta este o dovadă limpede că invocarea predestinării drept scuză pentru nesocotirea lui Allah este falsă. Allah Preaînaltul a mai spus:

Mesageri aducători de vești bune și avertizatori, pentru ca oamenii să nu mai aibă vreun argument împotriva lui Allah după venirea mesagerilor

. Astfel, Allah a înlăturat pretextul oamenilor prin trimiterea mesagerilor. Dacă predestinarea ar constitui un argument, acesta nu ar fi înlăturat prin trimiterea lor, fiindcă predestinarea rămâne chiar și după trimiterea mesagerilor. Aceasta arată că este fals să invoci predestinarea lui Allah ca scuză pentru propriul păcat.

Cât despre infirmarea ei prin raționament, spunem: să presupunem că într-un ziar este anunțat un post cu un anumit salariu și un alt post cu un salariu mai mic. Îl vei căuta pe cel mai bine plătit, iar dacă nu îl obții, îl vei căuta pe celălalt. Dacă nu obții niciunul, îți reproșezi că ai fost neglijent și nu te-ai grăbit să te prezinți printre primii. Avem însă și îndatoriri religioase: cele cinci rugăciuni ispășesc ceea ce se petrece între ele și sunt asemenea unui râu aflat la ușa unuia dintre noi, în care se spală de cinci ori în fiecare zi; iar rugăciunea în adunare este mai bună decât rugăciunea de unul singur cu douăzeci și șapte de trepte. De ce lași aceste îndatoriri, invocând predestinarea drept scuză, dar cauți posturile lumești înalte? Cum se face că nu invoci predestinarea drept scuză în treburile acestei lumi, dar o invoci în cele ale Vieții de Apoi?!

Un alt exemplu: un bărbat necăsătorit spune: „Sper ca Domnul meu să-mi dăruiască un copil dreptcredincios, învățat și devotat închinării.” Îi spunem: „Căsătorește-te, ca să poți avea un copil.” Dacă spune: „Nu”, nu poate avea acel copil. Însă, dacă se căsătorește, Allah, prin voința Sa, îi poate dărui copilul dorit. La fel este cel care Îi cere lui Allah dobândirea Paradisului și izbăvirea de Foc, dar nu lucrează pentru aceasta: nu poate scăpa de Foc și dobândi Paradisul, fiindcă nu a lucrat pentru aceasta.

Așadar, invocarea predestinării drept scuză pentru nesocotirea lui Allah este infirmată de textele transmise și de raționament. De aceea, Profetul ﷺ a rostit cuvinte cuprinzătoare, precise și folositoare: „Nu este niciunul dintre voi fără să-i fi fost scris locul din Paradis și locul din Foc.” Ei au întrebat: „O, Trimis al lui Allah! Să nu lăsăm atunci faptele și să ne bizuim pe ceea ce a fost scris?” El a răspuns: „Lucrați! Fiecăruia i se înlesnește ceea ce corespunde scopului pentru care a fost creat.”³¹¹ Profetul ﷺ ne-a dat, așadar, un singur cuvânt: „Lucrați!...”, iar acesta este un verb la imperativ. „Fiecăruia i se înlesnește ceea ce corespunde scopului pentru care a fost creat.”

Credința în predestinare are foloase mărețe, printre care:

1. Ea ține de împlinirea deplină a credinței în unicitatea lui Allah în stăpânire.

2. Ea aduce o bizuire sinceră pe Allah, Atotputernicul și Mărețul. Când știi că toate lucrurile se petrec potrivit hotărârii și predestinării lui Allah, bizuirea ta pe El este sinceră.

3. Ea aduce inimii liniște. Dacă știi că ceea ce te-a atins nu putea să te ocolească și că ceea ce te-a ocolit nu putea să te atingă, îți găsești liniștea în privința celor ce ți se întâmplă, după ce ai recurs la mijloacele folositoare.

4. Îl împiedică pe om să se admire pe sine pentru o faptă pentru care este lăudat, căci Allah este Cel care i-a dăruit-o și i-a predestinat-o. Allah Preaînaltul a spus:

Nicio nenorocire nu lovește pământul sau pe voi înșivă fără să fie într-o Carte înainte ca Noi să o aducem la existență. Aceasta este ușor pentru Allah, pentru ca voi să nu vă întristați pentru ceea ce v-a scăpat și să nu vă bucurați peste măsură pentru ceea ce v-a dăruit

. Este vorba despre bucuria trufașă și plină de admirație de sine.

5. Omul nu se întristează pentru ceea ce l-a lovit, fiindcă vine de la Domnul său și izvorăște din îndurare și înțelepciune.

6. Omul recurge la mijloace, fiindcă el crede în înțelepciunea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, și în faptul că El nu predestinează lucrurile decât legate de cauzele lor.

* * *

Ibn ʿUmar a spus: „Pe Cel în Mâna Căruia se află sufletul lui Ibn ʿUmar! Dacă unul dintre ei ar avea aur cât muntele Uḥud și l-ar cheltui pe calea lui Allah, Allah nu l-ar primi de la el până când nu crede în predestinare.” Apoi a adus ca dovadă cuvintele Profetului ﷺ: „Credința este să crezi în Allah și în îngerii Săi, și în Cărțile Sale și în mesagerii Săi și în Ziua de Apoi și să crezi în predestinare, în binele și răul ei.”³¹² Relatat de Muslim.

Cuvintele sale: „Pe Cel în Mâna Căruia se află sufletul lui Ibn ʿUmar!”: această formulă este un jurământ, iar propoziția care îi exprimă conținutul este: „Dacă unul dintre ei ar avea aur cât muntele Uḥud și l-ar cheltui pe calea lui Allah, Allah nu l-ar primi de la el până când nu crede în predestinare.” Ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său — a enunțat judecata cu privire la ei în privința primirii faptelor lor și nu a spus direct: „Sunt necredincioși.” Însă judecata lui că ceea ce cheltuiesc pe calea lui Allah nu este primit presupune judecata necredinței lor. Ibn ʿUmar a spus aceasta ca răspuns la cele ce îi fuseseră aduse la cunoștință: unii oameni din Basra spuneau că Allah, Atotputernicul și Mărețul, nu a predestinat fapta robului, că lucrurile iau naștere fără o predestinare anterioară și că El nu cunoaște faptele robului până când acesta nu le săvârșește și ele nu au loc. Judecata necredinței lor decurge, așadar, din cuvintele lui Ibn ʿUmar: „Allah nu l-ar primi de la el până când nu crede în predestinare.” Cel de la care cheltuielile nu sunt primite este necredinciosul, potrivit cuvintelor lui Allah Preaînaltul:

Nimic nu a împiedicat primirea cheltuielilor lor în afară de faptul că ei nu au crezut în Allah și în Trimisul Său

. Apoi Ibn ʿUmar a adus ca dovadă cuvintele Profetului ﷺ: „Credința este să crezi în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în mesagerii Săi, în Ziua de Apoi și să crezi în predestinare, în binele și răul ei.” Trebuie, așadar, să crezi în toate. Dacă nu crezi în unul dintre aceste șase, le respingi pe toate, căci credința este un întreg care nu se poate împărți, după cum Allah Preaînaltul a spus:

Ei spun: „Credem în unii și nu credem în alții” și vor să apuce o cale între acestea. Aceștia sunt cu adevărat necredincioși

.

Felul în care Ibn ʿUmar a folosit dovada este următorul: Profetul ﷺ a arătat că edificiul credinței este întemeiat pe acești șase stâlpi. Dacă lipsește unul dintre stâlpi, edificiul se prăbușește. Prin urmare, dacă omul neagă unul dintre acești șase stâlpi, devine necredincios; iar dacă este necredincios, Allah nu primește de la el.

Cuvintele sale: „să crezi în Allah”: credința în Allah, Atotputernicul și Mărețul, cuprinde patru lucruri:

1. Credința în existența Sa.

2. Credința în stăpânirea Sa.

3. Credința că numai Lui I se cuvine închinarea.

4. Credința în Numele și Atributele Sale.

Cine neagă existența lui Allah nu este credincios. Iar cine recunoaște existența Sa și faptul că El este Domnul tuturor lucrurilor, dar neagă Numele și Atributele Sale ori neagă că ele Îi sunt proprii, nu crede în Allah.

Cuvintele sale: „și în îngerii Săi”: credința în îngeri cuprinde patru lucruri:

1. Credința în existența lor.

2. Credința în numele acelora dintre ei ale căror nume ne sunt cunoscute.

3. Credința în faptele lor.

4. Credința în însușirile lor.

Printre cei ale căror însușiri le cunoaștem se află Ǧibrīl — pacea fie asupra lui. Știm că, în înfățișarea în care a fost creat, are șase sute de aripi și acoperă orizontul, după cum ne-a spus Trimisul lui Allah ﷺ. Aceasta arată măreția lui și faptul că este foarte mare, dincolo de ceea ce ne putem închipui. Cu toate acestea, uneori vine în înfățișare omenească: odată a venit în înfățișarea lui Diḥyah al-Kalbī, iar altă dată în cea a unui bărbat cu părul foarte negru și hainele foarte albe, asupra căruia nu se vedea nicio urmă de călătorie și pe care niciun companion nu îl cunoștea. S-a așezat lângă Profet ﷺ asemenea unui învățăcel cuviincios.³¹³

Cuvintele sale: „și în Cărțile Sale” se referă la Cărțile pe care El le-a coborât mesagerilor Săi.

Credința în Cărți cuprinde următoarele:

1. Credința că ele sunt adevărate și vin de la Allah.

2. Socotirea ca adevărate a celor relatate în ele.

3. Respectarea prevederilor lor atât timp cât nu au fost abrogate. Prin urmare, nu avem obligația să respectăm prevederile Cărților anterioare, deoarece ele au fost abrogate prin Coran, cu excepția celor confirmate de Coran. Tot astfel, nu avem obligația să aplicăm ceea ce a fost abrogat în Coran, căci în Coran există prevederi abrogate.

4. Credința în acele Cărți pe care le cunoaștem în mod individual, precum Tora, Evanghelia, Coranul, Psalmii și Foile lui Ibrāhīm și ale lui Mūsā.

5. Credința că fiecare mesager trimis de Allah a avut cu el o Carte, după cum El a spus:

I-am trimis pe mesagerii Noștri cu dovezi limpezi și am coborât împreună cu ei Cartea

. Iar ʿĪsā a spus: ﴿Eu sunt robul lui Allah; El mi-a dat Cartea﴾ [Maryam: 30]. Allah a spus un lucru asemănător și despre Yaḥyā.³¹⁴

Precizare: în Cărțile aflate astăzi în mâinile evreilor și ale creștinilor au pătruns denaturarea și ascunderea, astfel încât nu se poate avea încredere în ele. Cele spuse mai înainte se referă la credința în Cărțile originare.

Cuvintele sale: „și în mesagerii Săi”: aceștia sunt cei cărora Allah le-a trimis revelație și pe care i-a trimis la făpturi pentru a transmite Legea lui Allah.

Credința în mesageri cuprinde următoarele:

1. Să credem că ei sunt cu adevărat mesageri, spun adevărul și sunt confirmați.

2. Să credem în relatările autentice despre ei și în prevederile stabilite de la ei, atât timp cât acestea nu au fost abrogate.

3. Să credem în mod individual în cei pe care îi cunoaștem, iar în cei pe care nu îi cunoaștem să credem în ansamblu. Știm că nu există nicio comunitate fără să fi avut un avertizator și că Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul, a trimis fiecărei comunități un mesager prin care să fie stabilită dovada împotriva ei. Allah Preaînaltul a spus:

Mesageri aducători de vești bune și avertizatori, pentru ca oamenii să nu mai aibă vreun argument împotriva lui Allah după venirea mesagerilor

.

Dacă oamenilor nu le-a venit un mesager care să le lămurească, ei sunt scuzați, fiindcă spun: „O, Domnul nostru! Nu ne-ai trimis un mesager.” După cum Allah Preaînaltul a spus:

Dacă i-am fi nimicit printr-o pedeapsă înainte de el, ar fi spus: „Domnul nostru, de ce nu ne-ai trimis un mesager, ca să urmăm semnele Tale înainte de a fi umiliți și înjosiți?”

. Este, așadar, nevoie de un mesager prin care Allah să călăuzească făpturile.

Dacă se spune: cuvintele Sale, ﴿după un răstimp fără mesageri﴾ [al-Māʾidah: 19], arată că a existat o perioadă fără mesager; a fost oare stabilită dovada împotriva oamenilor din acea perioadă?

Răspunsul: perioada dintre ʿĪsā și Muḥammad — binecuvântarea și pacea fie asupra amândurora — a fost lungă, însă dovada fusese stabilită împotriva lor, căci rămăseseră oameni care păstrau învățătura. După cum se spune în hadithul autentic relatat de Muslim în „Ṣaḥīḥ”-ul său: „Allah i-a privit pe locuitorii pământului și i-a detestat, arabi și nearabi, în afară de câțiva rămași dintre oamenii Cărții.”³¹⁵ Și după cum Allah Preaînaltul a spus:

De ce nu s-au aflat, printre generațiile dinaintea voastră, oameni care păstrau binele și opreau stricăciunea pe pământ, în afară de puținii dintre ei pe care i-am salvat?

.

Cuvintele sale: „și în Ziua de Apoi” se referă la ziua din urmă, veșnică, după care nu mai urmează altă zi: Ziua Marii Învieri.

Șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah — Allah să Se îndure de el — a spus că în credința în Ziua de Apoi intră credința în toate cele vestite de Profet ﷺ despre ceea ce se petrece după moarte. A menționat aceasta în „al-ʿAqīdah al-Wāsiṭiyyah”, o carte scurtă, dar binecuvântată, dintre cele mai folositoare scrise în acest domeniu.

Prin urmare, credința în încercarea din mormânt, în pedeapsa și în desfătarea lui face parte din credința în Ziua de Apoi.

Credința în suflarea în Trâmbiță și în ridicarea oamenilor din morminte înaintea Domnului lumilor, desculți goi, necircumciși și fără bunuri face parte din credința în Ziua de Apoi. Tot astfel, credința în cumpene, în foile faptelor, în podul aṣ-Ṣirāṭ, în Bazin, în mijlocire, în Paradis și desfătările lui, în Foc și în chinul lui dureros: toate fac parte din credința în Ziua de Apoi. Unele sunt cunoscute prin Coran, iar altele prin Sunnah, prin transmitere mutawātir și āḥād. Trebuie să credem în tot ceea ce a fost relatat în mod autentic de la Trimisul lui Allah ﷺ despre Ziua de Apoi.

Cuvintele sale: „și să crezi în predestinare, în binele și răul ei”: aici a repetat verbul și nu s-a limitat la conjuncția „și”, deoarece credința în predestinare este însemnată, fiind prezentată astfel ca un element de sine stătător.

Credința în predestinare înseamnă să crezi în predestinarea de către Allah, Atotputernicul și Mărețul, a tuturor lucrurilor, fie că țin de fapta Sa, fie de fapta altcuiva, și că Allah le-a predestinat și le-a scris la El cu cincizeci de mii de ani înainte de a crea cerurile și pământul. Este cunoscut că scrierea este precedată de cunoaștere; cunoașterea precedă, așadar, scrierea. Apoi, nu tot ceea ce Îi este cunoscut lui Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul, este scris, căci cele scrise merg până în Ziua Învierii. După Ziua Învierii sunt însă multe lucruri, mai numeroase decât cele din această lume, pe care Allah, Atotputernicul și Mărețul, le cunoaște, dar despre care nu s-a relatat în Carte și în Sunnah că sunt scrise.

Unii învățați au spus că această predestinare este una dintre tainele lui Allah. Așa este: Allah nu a făcut-o cunoscută nimănui, nici unui înger apropiat și nici unui profet trimis, în afară de ceea ce le-a revelat mesagerilor Săi ori de ceea ce s-a petrecut și a devenit astfel cunoscut oamenilor. În rest, ea este o taină ascunsă. Allah Preaînaltul a spus: ﴿Niciun suflet nu știe ce va dobândi mâine﴾ [Luqmān: 34], și restul versetului. Când spunem că este o taină ascunsă, înlăturăm posibilitatea celui neascultător de a o invoca drept scuză pentru păcat. Celui care L-a nesocotit pe Allah, Atotputernicul și Mărețul, și a spus că acest lucru a fost predestinat pentru el îi spunem: de unde ai știut că ți-a fost predestinat, încât ai trecut la faptă? Nu ar fi fost mai potrivit să presupui că Allah Preaînaltul ți-a scris fericirea și să săvârșești faptele oamenilor fericiți? Nu poți ști că Allah ți-a scris nefericirea decât după ce ea se împlinește prin faptele tale.

Allah Preaînaltul a spus:

Când ei s-au abătut, Allah a făcut ca inimile lor să se abată

. Așadar, afirmația că predestinarea este una dintre tainele ascunse ale lui Allah, care nu este cunoscută decât după împlinirea celor predestinate, liniștește sufletul, ușurează inima și înlătură pretextul celor care nu lucrează.

Cuvintele sale: „în binele și răul ei”: binele este ceea ce îi priește robului, iar răul, ceea ce nu îi priește. Este cunoscut că lucrurile predestinate cuprind bine și rău: ascultarea este un bine, păcatele sunt un rău, bogăția este un bine, sărăcia este un rău, sănătatea este un bine, boala este un rău, și așa mai departe.

Dacă predestinarea vine de la Allah, cum se poate vorbi despre credința în predestinare, în binele și răul ei, de vreme ce răul nu Îi este atribuit lui Allah?

Răspunsul este că răul nu Îi este atribuit lui Allah. Profetul ﷺ a spus: „Răul nu Îți este atribuit.”³¹⁶ Răul nu Îi este atribuit nici ca faptă, nici ca predestinare și nici ca judecată. Răul se află în cele produse de Allah, nu în actul Său, căci actul Său este în întregime bine și înțelepciune. Predestinarea acestor rele de către Allah are o înțelepciune măreață. Cugetă la cuvintele Sale:

Stricăciunea s-a arătat pe uscat și în mare din pricina celor dobândite de mâinile oamenilor, ca El să-i facă să guste o parte din ceea ce au săvârșit, poate că se vor întoarce

. Vei vedea că stricăciunea apărută pe uscat și în mare are drept scop urmarea lăudabilă nădăjduită prin ea: întoarcerea la Allah, Atotputernicul și Mărețul. Deosebirea dintre act și efectul său se vede în exemplul următor:

Când copilul tău este bolnav și are nevoie de cauterizare, îl cauterizezi cu foc. Cauterizarea este un rău, însă actul este un bine, fiindcă urmărești folosul copilului. Apoi, ceea ce Allah predestinează nu este un rău absolut, ci este rău numai în locul și timpul său. Când Allah îl pedepsește pe cel nedrept cu pedeapsa Celui Atotputernic și Deplin Stăpân, aceasta este un rău în raport cu acel om, dar poate fi pentru el un bine din altă perspectivă. Pentru altcineva care ia aminte la ceea ce Allah i-a făcut, ea este un bine. Allah Preaînaltul a spus despre cetatea care a încălcat rânduiala sabatului:

Am făcut din aceasta o pedeapsă pilduitoare pentru cei de atunci și pentru cei de după ei și o povățuire pentru cei temători de Allah

.

Tot astfel, dacă binefacerile se succed neîntrerupt asupra omului, aceasta îl poate duce la trufie și îngâmfare. Mai mult, dacă faptele bune se succed fără să săvârșească o faptă rea care să-i frângă asprimea sinelui, poate ajunge să nu mai ia aminte la căință, să o uite, să fie amăgit de sine și să-și admire faptele. Câți oameni nu au săvârșit un păcat, apoi și-au adus aminte și au cerut iertare, ajungând după căință mai buni decât înainte! De fiecare dată când își amintesc păcatul, își privesc sinele cu smerenie și îi înfrânează semeția. Lui Adam — binecuvântarea și pacea fie asupra lui — alegerea, primirea căinței și călăuzirea i-au venit numai după ce a mâncat din pom, a simțit regret și a spus:

Domnul nostru, ne-am nedreptățit pe noi înșine. Dacă nu ne ierți și nu Te înduri de noi, vom fi dintre cei pierduți

. Allah Preaînaltul a spus:

Apoi Domnul său l-a ales, i-a primit căința și l-a călăuzit

.

Cât despre cei trei care nu au participat la expediția de la Tabūk și a căror judecată a fost amânată, cum era starea lor după păcat și după încercarea care i-a lovit? Pământul, oricât de întins, li s-a părut strâmt, iar sufletele li s-au strâmtorat. Oamenii, chiar și rudele, au început să-i trateze ca pe niște necunoscuți: ruda îl privea de parcă i-ar fi fost străin. Din pricina apăsării lăuntrice, până și propriul sine îi devenise străin. După această mare strâmtorare, odată cu primirea căinței lor, au avut o bucurie fără seamăn. După ce Allah le-a primit căința, starea lor a devenit mai desăvârșită decât înainte, iar pomenirea lor a fost mai mare decât înainte, fiind menționați în mod precis. Allah Preaînaltul a spus:

Și celor trei a căror judecată a fost amânată, până când pământul, oricât de întins, li s-a părut strâmt, iar sufletele li s-au strâmtorat și au înțeles că nu există adăpost de Allah decât la El. Apoi El le-a primit căința, ca ei să se căiască. Allah este Cel care primește căința, Îndurătorul

. Acestea sunt versete mărețe, care vor fi recitate în locurile de rugăciune și de la amvoanele musulmanilor până în Ziua Învierii. Robul se apropie de Domnul său citind și ascultând istoria lor. Acesta este un lucru măreț.

Aceasta privește atât lucrurile ce țin de Legea revelată, cât și lucrurile ce se petrec în univers. Trebuie însă cunoscut un lucru: binele și răul nu sunt apreciate în raport cu actul hotărârii lui Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul. Hotărârea lui Allah este în întregime un bine; chiar și ceea ce El hotărăște ca rău este, în realitate, un bine. Răul se află în lucrul hotărât, pe când actul hotărârii lui Allah este un bine. Dovada sunt cuvintele Profetului ﷺ: „Binele este în Mâinile Tale, iar răul nu Îți este atribuit.”³¹⁷ El nu a spus: „Iar răul este în Mâinile Tale.” Răul nu Îi este atribuit niciodată lui Allah, cu atât mai puțin să fie în Mâinile Sale. Nu Îi este atribuit ca voință și nici ca hotărâre: prin hotărârea unui rău, Allah nu urmărește un rău. Răul se află însă în lucrul hotărât, care îi poate prii omului sau nu, poate fi ascultare ori păcat; toate acestea țin de lucrul hotărât. Cu toate acestea, chiar dacă este rău într-o anumită privință, este un bine în alta și nu poate fi un rău absolut. Chiar lucrul hotărât, deși este rău, nu este un rău absolut, ci este rău dintr-o perspectivă și bine din alta ori rău într-o împrejurare și bine în alta.

Să dăm un exemplu: seceta și sărăcia sunt un rău, dar sunt un bine prin ceea ce rezultă din ele. Allah Preaînaltul a spus:

Stricăciunea s-a arătat pe uscat și în mare din pricina celor dobândite de mâinile oamenilor, ca El să-i facă să guste o parte din ceea ce au săvârșit, poate că se vor întoarce

. Întoarcerea la Allah, Atotputernicul și Mărețul, de la nesocotirea Sa la ascultare este, fără îndoială, un bine care aduce mult bine. Durerea sărăciei, a secetei, a bolii și a pierderii vieților se preschimbă în bucurie dacă este urmată de îndreptare. De aceea, El a spus: ﴿Poate că se vor întoarce﴾. Câți oameni nu s-au răzvrătit din pricina mulțimii averii, au stăruit în aceasta, L-au uitat pe Allah și s-au preocupat numai de avere! Când au fost loviți de sărăcie, s-au întors la Allah și au înțeles că erau rătăciți. Astfel, acel rău a devenit un bine din altă perspectivă.

Tot astfel, amputarea mâinii hoțului este, fără îndoială, un rău pentru el, însă este și un bine atât pentru el, cât și pentru alții. Pentru el este un bine fiindcă amputarea înlătură pedeapsa din Viața de Apoi, iar pedeapsa acestei lumi este mai ușoară decât cea de Apoi. Ea este un bine și pentru alții, fiindcă îl descurajează pe cel care ar voi să fure și ocrotește averile: dacă hoțul știe că, atunci când fură, îi va fi amputată mâna, se abține de la furt. Astfel sunt ocrotite averile oamenilor. De aceea, unul dintre eretici a spus:

O mână pentru care se plătesc drept despăgubire cinci sute de monede de aur, Cum de este tăiată pentru un sfert de dinar? O contradicție în fața căreia nu ne rămâne decât tăcerea, Și cerem adăpost la Domnul nostru de Foc.

Însă i s-a dat un răspuns care i-a înfrânt argumentul. S-a spus despre el:

Spune-i lui al-Maʿarrī: ce rușine, ce mare rușine Este neștiința tânărului, lipsit de veșmântul evlaviei! O mână pentru care se plătesc drept despăgubire cinci sute de monede de aur Este totuși tăiată pentru un sfert de dinar. Ocrotirea persoanei i-a ridicat prețul, iar ocrotirea averii I l-a coborât; înțelege, așadar, înțelepciunea Creatorului.

* * *

De la ʿUbādah ibn aṣ-Ṣāmit se relatează că i-a spus fiului său: „Fiule! Nu vei afla gustul credinței până când nu știi că ceea ce te-a atins nu putea să te ocolească, iar ceea ce te-a ocolit nu putea să te atingă. L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: «Primul lucru pe care Allah l-a creat a fost Condeiul. El i-a spus: ‹Scrie!› Condeiul a întrebat: ‹Doamne, ce să scriu?› El a spus: ‹Scrie predestinările tuturor lucrurilor până când va veni Ceasul.›» Fiule! L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: «Cine moare fără această credință nu este dintre ai mei.»”³¹⁸

Cuvintele din relatarea lui ʿUbādah, „i-a spus fiului său: «Fiule!»”, și cele care urmează: relatarea lui ʿUbādah ibn aṣ-Ṣāmit — Allah să fie mulțumit de el — arată că tatăl trebuie să le ofere sfaturi copiilor și familiei sale și să aleagă cuvinte blânde, care înmoaie inima. El a spus: „Fiule!” Blândețea și puterea de a atrage inima din această formulare sunt vădite.

Cuvintele sale: „nu vei afla gustul credinței” arată că credința are un gust, după cum se spune în Sunnah. Gustul credinței nu este precum gustul lucrurilor percepute prin simțuri: gustul acestora dispare când, după ele, este gustată altă mâncare. Gustul credinței rămâne însă mult timp. Uneori omul împlinește o închinare cu limpezime sufletească, cu inima prezentă și cu smerenie înaintea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, apoi continuă mult timp să-i simtă savoarea. Credința are o dulceață și un gust pe care nu le simte decât cel asupra căruia Allah Și-a revărsat binefacerea acestei dulceți și a acestui gust.

Cuvintele sale: „până când nu știi că ceea ce te-a atins nu putea să te ocolească”: ai putea spune că aceasta repetă un lucru deja stabilit, fiindcă ceea ce l-a atins pe om l-a atins. Trebuie, așadar, să înțelegem sensul formulării. Ea poate fi înțeleasă într-unul dintre următoarele două sensuri sau în amândouă:

Primul: „ceea ce te-a atins” înseamnă ceea ce Allah a predestinat să te atingă. Predestinarea este exprimată prin împlinirea lucrului, fiindcă ceea ce Allah a predestinat se va împlini. Așadar, ceea ce Allah a predestinat să te atingă nu putea să te ocolească, oricare ar fi fost mijloacele la care ai fi recurs.

Al doilea: nu te gândi că ceea ce te-a atins ar fi putut să te ocolească. Nu spune: „Dacă aș fi făcut cutare lucru, nu s-ar fi întâmplat cutare lucru”, fiindcă ceea ce te-a atins acum nu poate să te ocolească. Toate presupunerile pe care le faci, spunând că, dacă ai fi făcut cutare lucru, nu s-ar fi întâmplat cutare lucru sunt presupuneri zadarnice, care nu schimbă nimic. Oricum, sensul este corect în ambele interpretări: ceea ce Allah a predestinat să-l atingă pe rob trebuie să-l atingă și nu poate să-l ocolească, iar ceea ce s-a petrecut și l-a atins pe om nu poate fi împiedicat de nimic. Dacă ai această credință, simți gustul credinței, fiindcă îți găsești liniștea și știi că lucrul trebuia să se petreacă așa cum s-a petrecut și că nu mai poate fi schimbat.

Un exemplu: un bărbat iese cu copiii săi la plimbare, iar unul dintre copii se apropie de un bazin adânc, cade, se îneacă și moare. El nu trebuie să spună: „Dacă nu aș fi ieșit, copilul nu ar fi murit.” Lucrurile trebuiau să se petreacă așa cum s-au petrecut și nu mai pot fi schimbate: ceea ce te-a atins nu putea să te ocolească. Atunci omul își găsește liniștea, este mulțumit și știe că nu exista scăpare de ceea ce s-a petrecut; toate presupunerile și închipuirile care îi trec prin minte vin de la Satana. Nu spune: „Dacă aș fi făcut cutare lucru, ar fi fost cutare lucru”, căci „dacă” deschide lucrarea Satanei. Astfel, omul este mulțumit și se supune. Allah a arătat acest sens în cuvintele Sale:

Nicio nenorocire nu lovește pământul sau pe voi înșivă fără să fie într-o Carte înainte ca Noi să o aducem la existență. Aceasta este ușor pentru Allah, pentru ca voi să nu vă întristați pentru ceea ce v-a scăpat și să nu vă bucurați peste măsură pentru ceea ce v-a dăruit. Allah nu iubește niciun trufaș lăudăros

.

Când cunoști aceste lucruri și ai certitudinea lor în inimă, simți dulceața credinței, te liniștești, inima ți se statornicește și știi că lucrurile se petrec așa cum sunt hotărâte și nu pot fi schimbate. De aceea, omul constată adesea că lucrurile au urmat o anumită cale până când l-a ajuns acea nenorocire: ajunge să facă lucruri pe care nu obișnuia să le facă, până când se împlinește ceea ce a voit Allah, Atotputernicul și Mărețul. Aceasta arată că lucrurile se petrec potrivit hotărârii și predestinării lui Allah.

Cuvintele sale: „iar ceea ce te-a ocolit nu putea să te atingă” se explică la fel ca primele: ceea ce a fost predestinat să te ocolească nu te va atinge. Dacă cineva ar auzi despre un târg comercial dintr-un anumit ținut și ar pleca acolo cu bunurile sale, dar la sosire ar găsi că târgul s-a încheiat, îi spunem: câștigul care te-a ocolit și pentru care te pregătiseși nu putea să-ți revină, orice s-ar fi întâmplat și orice ai fi făcut. Sau spunem că nu putea să-ți revină fiindcă lucrurile trebuie să se petreacă potrivit celor hotărâte și predestinate de Allah. Încearcă tu însuți și vei vedea că, atunci când dobândești această certitudine, simți dulceața credinței.

Apoi a adus ca dovadă pentru cele spuse cuvintele: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: «Primul lucru pe care Allah l-a creat a fost Condeiul.»” Cuvântul „al-qalam” este redat la nominativ și a fost transmis și la acuzativ. Potrivit variantei la nominativ, sensul este că primul lucru creat de Allah a fost Condeiul, însă nu primul dintre toate făpturile, după cum vom arăta, dacă Allah Preaînaltul voiește. Potrivit variantei la acuzativ, sensul este că Allah i-a poruncit Condeiului să scrie de îndată ce l-a creat: l-a creat, apoi i-a poruncit să scrie. Acest sens nu ridică nicio dificultate. Însă, potrivit primului sens, cel al nominativului, se înțelege oare că primul dintre toate lucrurile create a fost Condeiul?

Răspunsul este: nu. Dacă am spune că primul dintre toate lucrurile create este Condeiul și că i s-a poruncit să scrie în momentul creării sale, atunci am cunoaște începutul creării lucrurilor de către Allah și am ști că aceasta a început cu cincizeci de mii de ani înainte de crearea cerurilor și a pământului. Noi știm însă că Allah, Atotputernicul și Mărețul, a creat lucruri înainte de această perioadă, cu intervale de timp pe care numai El le cunoaște, fiindcă Allah a fost mereu și rămâne Creator. Prin urmare, formularea „primul lucru pe care Allah l-a creat a fost Condeiul” trebuie înțeleasă astfel încât să fie în acord cu faptul cunoscut în mod necesar că Allah Preaînaltul a avut făpturi înainte de acel timp.

Învățații au spus că sensul este acesta: Condeiul a fost primul lucru creat de Allah numai în raport cu făpturile pe care le vedem, precum cerurile și pământul. Este, așadar, o întâietate relativă. Ibn al-Qayyim a spus în poemul său „an-Nūniyyah”:

Oamenii au păreri diferite despre Condeiul prin care A fost scrisă hotărârea Celui care judecă și răsplătește: A fost el înaintea Tronului sau după el? Sunt două păreri la Abū al-ʿAlāʾ al-Hamaḏānī. Adevărul este că Tronul a fost înainte, fiindcă Avea deja stâlpi înainte de scriere.

Cuvintele sale: „El i-a spus: «Scrie!»”: Cel care vorbește este Allah, Atotputernicul și Mărețul, adresându-Se Condeiului. Condeiul este neînsuflețit, însă orice lucru neînsuflețit, înaintea lui Allah, percepe, înțelege și are voință. Dovada se află în cuvintele Sale din sura Fuṣṣilat:

Spune: „Oare voi nu credeți în Cel care a creat pământul în două zile și Îi faceți egali? Acesta este Domnul lumilor.” El a așezat deasupra lui munți statornici, l-a binecuvântat și a rânduit în el hrana, în patru zile, deopotrivă pentru cei care întreabă. Apoi S-a îndreptat către cer, care era fum, și le-a spus lui și pământului: „Veniți de bunăvoie sau fără voie”

. Adică trebuie să se supună poruncii lui Allah, de bunăvoie sau fără voie. Răspunsul lor a fost: ﴿Au spus amândouă: „Venim de bunăvoie”﴾ [Fuṣṣilat: 9–11]. Allah S-a adresat, așadar, cerurilor și pământului, iar acestea au răspuns. Cuvântul „ṭāʾiʿīn” („de bunăvoie”) arată că au voință și că ascultă. Astfel, orice lucru, înaintea lui Allah, percepe, voiește, răspunde și se supune.

Cuvintele sale: „A întrebat: «Doamne, ce să scriu?»”: „māḏā” este un pronume interogativ cu funcție de complement direct antepus, iar „aktubu” este un verb la prezent, la indicativ, cu desinența „ḍamma” exprimată. Aceasta este analiza dacă „ḏā” nu este tratat separat. Dacă este tratat separat, „mā” este un pronume interogativ cu funcție de subiect al propoziției nominale, iar „ḏā” este predicatul ei: „Care este lucrul pe care să-l scriu?” Pronumele care reia relativul este omis; construcția subînțeleasă este „mā allaḏī aktubuhu?”, adică „Care este lucrul pe care să-l scriu pe el?”

Aceasta dovedește că cel căruia i se dă o poruncă nelămurită nu greșește dacă îi cere lămurirea. Spunem, așadar, că, atunci când porunca este nelămurită, cererea unei explicații nu este nesupunere. Fără îndoială, Condeiul se supune poruncii lui Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul. Cu toate acestea, el a întrebat: „Doamne, ce să scriu?” Allah i-a spus: „Scrie predestinările tuturor lucrurilor până când va veni Ceasul”, iar el a scris cele predestinate.

Dacă se întreabă: Condeiul cunoaște cele nevăzute?

Răspunsul: nu. Însă Allah i-a poruncit, iar el trebuie să se supună poruncii lui Allah. Acest Condei, pe care noi îl socotim un lucru neînsuflețit, a scris toate lucrurile pe care Allah i-a poruncit să le scrie. Când Allah voiește un lucru, îi spune: „Fii!”, iar el este potrivit voinței Sale.

Cuvântul „kull” („toate”) este una dintre formulările cuprinzătoare. El include toate lucrurile care țin de fapta lui Allah sau de faptele făpturilor.

Cuvintele sale: „până când va veni Ceasul”: Ceasul este Învierea. A fost numită astfel deoarece orice mare nenorocire are ceasul ei: este vorba despre acel Ceas cunoscut, care îi uluiește pe oameni, îi înconjoară și îi cuprinde când sosește, la suflarea în Trâmbiță.

Cuvintele sale: „Fiule! L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: «Cine moare fără aceasta»” se referă la credința că Allah a scris predestinările tuturor lucrurilor.

Cuvintele sale: „nu este dintre ai mei”: Trimisul ﷺ se dezice de el fiindcă este necredincios, iar Trimisul ﷺ se dezice de orice necredincios.

Din acest hadith se desprind următoarele foloase:

1. Blândețea față de copii atunci când îi povățuim, înțeleasă din cuvintele sale: „Fiule!”

2. Copiii trebuie învățați prevederile împreună cu dovezile lor. El nu s-a mulțumit să spună: „Allah a scris...” și să se oprească, ci a atribuit cuvintele Trimisului ﷺ. De pildă, dacă vrei să-i spui fiului tău: „Pomenește Numele lui Allah când mănânci și laudă-L pe Allah după ce termini”, spunând aceasta îți atingi scopul. Dar dacă spui: „Pomenește Numele lui Allah când mănânci și laudă-L pe Allah după ce termini, fiindcă Profetul ﷺ a poruncit pomenirea Numelui lui Allah la masă și a spus: «Allah este mulțumit de robul care mănâncă o masă și Îl laudă pentru ea, bea o băutură și Îl laudă pentru ea»”³¹⁹, obții două foloase:

Primul: îl obișnuiești pe fiul tău să urmeze dovezile.

Al doilea: îl crești în iubirea față de Trimis — binecuvântarea și pacea fie asupra lui — și în convingerea că Trimisul ﷺ este îndrumătorul care trebuie urmat și ale cărui îndrumări trebuie primite. În realitate, acest lucru este adesea neglijat. Cei mai mulți oameni își îndrumă copiii numai către prevederi, fără să lege aceste îndrumări de sursa lor: Cartea și Sunnah.

* * *

Într-o variantă relatată de Aḥmad: „Primul lucru pe care Allah Preaînaltul l-a creat a fost Condeiul. El i-a spus: «Scrie!», iar în acel ceas Condeiul a scris ceea ce avea să se petreacă până în Ziua Învierii.”³²⁰

Cuvintele sale: „Într-o variantă relatată de Aḥmad: «Primul lucru pe care Allah l-a creat a fost Condeiul. El i-a spus: Scrie!...»”: această variantă adaugă un lucru celor spuse mai înainte, și anume: „iar în acel ceas Condeiul a scris”. Ea arată explicit că Condeiul s-a supus. Primul hadith nu spune explicit că a scris; aceasta se înțelege numai ca o consecință necesară a faptului că avea să scrie, supunându-se poruncii lui Allah Preaînaltul. Se desprinde, așadar, ceea ce s-a spus mai înainte: Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul, a scris toate lucrurile până la venirea Ceasului. Aceasta este menționată în Coranul cel nobil, în cuvintele Sale:

Nu știi că Allah cunoaște ceea ce este în cer și pe pământ? Toate acestea sunt într-o Carte. Aceasta este ușor pentru Allah

. El a mai spus:

Nicio nenorocire nu lovește pământul sau pe voi înșivă fără să fie într-o Carte înainte ca Noi să o aducem la existență

, adică înainte de a aduce creația la existență; ﴿aceasta este ușor pentru Allah﴾ [al-Ḥadīd: 22].

Cuvintele sale: „până în Ziua Învierii”: aceasta este ziua ridicării din morți. A fost numită „Ziua Ridicării” deoarece în ea se împlinesc trei lucruri legate de ridicare:

Primul: oamenii se ridică din morminte înaintea Domnului lumilor, după cum Allah Preaînaltul a spus:

Pentru o Zi măreață, Ziua în care oamenii se vor ridica înaintea Domnului lumilor

.

Al doilea: se ridică martorii, care mărturisesc pentru mesageri și împotriva comunităților, potrivit cuvintelor lui Allah Preaînaltul:

Noi îi vom ajuta pe mesagerii Noștri și pe cei care au crezut în viața acestei lumi și în Ziua în care se vor ridica martorii

.

Al treilea: se înfăptuiește dreptatea, potrivit cuvintelor lui Allah Preaînaltul:

Vom așeza cumpenele drepte pentru Ziua Învierii

.

* * *

Într-o variantă a lui Ibn Wahb, Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Pe cel care nu crede în predestinare, în binele și răul ei, Allah îl va arde în Foc.”

Cuvintele sale: „Într-o variantă a lui Ibn Wahb”: din formulare reiese că aceasta ar fi o variantă a relatării lui ʿUbādah. Ibn Wahb este unul dintre marii păstrători ai hadithului.

Cuvintele sale: „Pe cel care nu crede în predestinare, în binele și răul ei, Allah îl va arde în Foc”: aceasta dovedește că credința în predestinare este obligatorie și că credința nu este deplină fără ea. Cel care nu crede în predestinare va fi ars în Foc.

Faptul că „Allah îl va arde în Foc” urmează după „cel care nu crede” arată că atât cel care neagă, cât și cel care se îndoiește va fi ars în Foc, căci avem trei situații:

Prima: credința și certitudinea în privința predestinării, cu cele patru trepte ale ei.

A doua: negarea acesteia.

Aceste două situații sunt limpezi: prima este credință, iar a doua, necredință.

A treia: îndoiala și șovăiala. Aceasta intră în categoria necredinței. De aceea a spus: „cel care nu crede”, negație care îi cuprinde atât pe cel care neagă, cât și pe cel care se îndoiește.

Cuvintele sale: „Allah îl va arde în Foc” arată că pedeapsa Focului arde. Locuitorii lui nu se obișnuiesc cu el până când nu mai simt durerea, după cum au pretins unii inovatori. Dimpotrivă, ei simt durerea și trupurile lor ard. În hadithul despre mijlocire s-a relatat în mod autentic că Allah îi scoate din Foc pe cei care erau credincioși, după ce au ajuns asemenea cărbunilor,³²¹ adică asemenea cărbunelui negru. Coranul arată aceasta în cuvintele Sale: ﴿Gustați pedeapsa arderii﴾ [al-Ḥaǧǧ: 22] și în cuvintele:

Ori de câte ori pieile lor vor fi arse, le vom schimba cu alte piei, ca să guste pedeapsa

.

În „al-Musnad” și în „as-Sunan”, de la Ibn ad-Daylamī se relatează că a spus: „Am mers la Ubayy ibn Kaʿb și i-am spus: «Am ceva în suflet legat de predestinare. Relatează-mi ceva, poate că Allah va înlătura acel lucru din inima mea.» El a răspuns: «Dacă ai cheltui aur cât muntele Uḥud, Allah nu l-ar primi de la tine până când nu crezi în predestinare și nu știi că ceea ce te-a atins nu putea să te ocolească, iar ceea ce te-a ocolit nu putea să te atingă. Dacă ai muri fără această credință, ai fi dintre locuitorii Focului.» El a spus: «M-am dus apoi la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, la Ḥuḏayfah ibn al-Yamān și la Zayd ibn Ṯābit, iar fiecare mi-a relatat același lucru de la Profet ﷺ».” Hadith autentic, relatat de al-Ḥākim în Ṣaḥīḥ-ul său³²².

Cuvintele sale: „Am ceva în suflet legat de predestinare”: nu a precizat acel lucru. Este însă posibil ca, odată cu apariția inovației privitoare la predestinare, prima dintre inovațiile apărute, oamenii să fi început să aibă îndoieli și să discute despre ea. Înainte de apariția acestei inovații, oamenii urmau adevărul. Mai ales că, într-o zi, Trimisul lui Allah ﷺ a ieșit la companionii săi în timp ce discutau despre predestinare, s-a mâniat și le-a poruncit să nu se certe și să nu se contrazică. Oamenii au încetat să facă aceasta,³²³ până când a apărut inovația qadariților și au apărut acele argumente înșelătoare. De aceea, Ibn ad-Daylamī spune: „Am ceva în suflet legat de predestinare...”

Cuvintele sale: „Relatează-mi ceva, poate că Allah va înlătura acel lucru din inima mea” înseamnă: să înlăture acest lucru. Astfel, când omul este lovit de o boală, trebuie să meargă la medicii acelei boli. Tămăduitorii bolii inimilor sunt învățații, mai ales cei asemenea companionilor — Allah să fie mulțumit de ei —, precum Ubayy ibn Kaʿb. Fiecare boală își are tămăduitorul.

Cuvintele sale: „Dacă ai cheltui aur cât muntele Uḥud, Allah nu l-ar primi de la tine până când nu crezi în predestinare” arată că acela care nu crede în predestinare este necredincios, fiindcă cei de la care cheltuielile nu sunt primite sunt necredincioșii. Ceva asemănător a fost menționat mai înainte de la Ibn ʿUmar — Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său.

Cuvintele sale: „până când nu crezi în predestinare și nu știi că ceea ce te-a atins nu putea să te ocolească, iar ceea ce te-a ocolit nu putea să te atingă”: această formulare a fost explicată mai înainte.

Cuvintele sale: „Dacă ai muri fără această credință, ai fi dintre locuitorii Focului”: „mutta” se pronunță cu vocala „u”, fiindcă provine din „māta–yamūtu” („a muri”). Există și o variantă de limbă cu vocala „i”, „mitta”, ca în cuvintele lui Allah Preaînaltul: ﴿Dacă veți muri sau veți fi uciși﴾ [Āl ʿImrān: 158], potrivit uneia dintre cele două citiri. În această citire, forma provine din „māta–yamītu”, cu litera „yāʾ”.

Cuvintele sale: „fără această credință, ai fi dintre locuitorii Focului”: Ubayy ibn Kaʿb — Allah să fie mulțumit de el — a afirmat cu certitudine că, dacă omul moare fără aceasta, este dintre locuitorii Focului, fiindcă acela care neagă predestinarea este necredincios, iar necredinciosul este dintre cei care sunt locuitorii Focului și rămân veșnic în el. Este oare de folos acest leac?

Răspunsul: da, este de folos. Orice credincios în Allah care află că acesta este sfârșitul celui care nu crede în predestinare trebuie să se oprească și să creadă în predestinare potrivit celor venite în Cartea lui Allah și în Sunnah Trimisului Său ﷺ.

Cuvintele sale: „M-am dus apoi la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, la Ḥuḏayfah ibn al-Yamān și la Zayd ibn Ṯābit, iar fiecare mi-a relatat același lucru” se referă la credința în predestinare și la faptul că omul trebuie să știe că ceea ce l-a atins nu avea să-l ocolească, iar ceea ce l-a ocolit nu avea să-l atingă. Toți acești învățați de seamă se numără printre oamenii Coranului.

Ubayy ibn Kaʿb se numără printre oamenii Coranului și printre scribii lui. Trimisul ﷺ l-a chemat într-o zi și i-a recitat sura care începe cu „Lam yakun...” — al-Bayyinah —, spunând: „Allah mi-a poruncit să ți-o recit.” El a întrebat: „O, Trimis al lui Allah, m-a numit Allah înaintea ta?” I-a răspuns: „Da.” Atunci el, Allah să fie mulțumit de el, a plâns de bucurie pentru că Allah, Atotputernicul și Preamăritul, îl numise înaintea Profetului Său și îi poruncise Profetului Său să-i recite această sură³²⁴.

Despre ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, Profetul ﷺ a spus: „Cine dorește să recite Coranul în prospețimea în care a fost revelat să-l recite potrivit recitării lui Ibn Umm ʿAbd.”³²⁵

Iar Zayd ibn Ṯābit este unul dintre scribii Coranului din vremea lui Abū Bakr, Allah să fie mulțumit de el³²⁶.

Ḥuḏayfah ibn al-Yamān este păstrătorul tainei, căruia Profetul ﷺ i-a încredințat numele ipocriților³²⁷.

În concluzie, acest capitol arată că este obligatorie credința în hotărârea și predestinarea lui Allah, cu cele patru trepte ale ei.

Întrebare: credința în predestinare ține de unicitatea lui Allah în stăpânire, de unicitatea Sa în adorare sau de numele și atributele Sale?

Răspuns: legătura ei cu stăpânirea lui Allah este mai puternică decât legătura cu adorarea Sa ori cu numele și atributele Sale. Apoi, legătura ei cu numele și atributele Sale este mai puternică decât cea cu adorarea Sa. Totuși, și legătura cu adorarea este limpede: privită în raport cu Allah, aceasta se numește unicitatea Sa ca singurul care merită adorarea, iar în raport cu robul se numește unicitatea adorării. Adorarea este o faptă a robului și, prin urmare, are legătură cu predestinarea. Așadar, credința în predestinare privește toate cele trei categorii ale tawḥīd-ului.

Întrebare: au avut oamenii păreri diferite cu privire la predestinare? Răspuns: da. În această privință s-au împărțit în trei grupări, după cum s-a arătat deja³²⁸.

⁂

Învățăturile capitolului:

Prima: arătarea caracterului obligatoriu al credinței în predestinare.

A doua: explicarea felului în care trebuie să fie credința.

A treia: zădărnicirea faptelor celui care nu crede în ea.

Explicarea învățăturilor capitolului:

Prima: arătarea caracterului obligatoriu al credinței în predestinare. Dovada o constituie cuvintele sale: „Credința înseamnă să crezi în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în trimișii Săi, în Ziua de Apoi și să crezi în predestinare, în binele și în răul ei.”

A doua: explicarea felului în care trebuie să fie credința, adică cea în predestinare: să crezi că ceea ce te-a atins nu avea să te ocolească, iar ceea ce te-a ocolit nu avea să te atingă.

Autorul nu a vorbit aici despre treptele predestinării, întrucât nu le-a enumerat. Noi le-am menționat: sunt patru trepte, reunite pe scurt într-un singur vers:

Cunoașterea, scrierea de către Stăpânul nostru, voința Sa, Și crearea Sa, adică aducerea la existență și plăsmuirea.

Credința în aceste trepte face parte din felul în care trebuie să credem în predestinare.

A treia: zădărnicirea faptelor celui care nu crede în ea. Aceasta se deduce din cuvintele lui Ibn ʿUmar: „Dacă unul dintre ei ar avea aur cât muntele Uḥud și apoi l-ar cheltui pe calea lui Allah, Allah nu l-ar primi de la el până când nu ar crede în predestinare.” De aici decurge și ceea ce am menționat anterior: aceasta arată că acela care nu crede în predestinare este necredincios, căci necredinciosul este cel de la care nu se primește fapta.

A patra: vestea că nimeni nu simte gustul credinței până când nu crede în ea.

A cincea: menționarea primului lucru pe care l-a creat Allah.

A șasea: faptul că, în acel ceas, el a scris cele predestinate până în Ziua când va veni Ceasul.

A patra: vestea că nimeni nu simte gustul credinței până când nu crede în ea, adică în predestinare. Așa stau lucrurile, după cum i-a spus ʿUbādah ibn aṣ-Ṣāmit fiului său: „Fiule, nu vei simți gustul credinței...” și așa mai departe. Am arătat deja că credința în predestinare îi aduce omului liniște în fața a ceea ce a hotărât Allah, Atotputernicul și Preamăritul, și îi dă pace, deoarece știe că acel lucru trebuie să se întâmple potrivit celor predestinate și nu poate să nu se întâmple. „Nu spune: «Dacă aș fi făcut cutare lucru, s-ar fi întâmplat cutare», căci «dacă» deschide lucrarea șeitanului.”³²⁹ Oricât ai vorbi, nu poți înlătura ceea ce s-a întâmplat.

A cincea: menționarea primului lucru pe care l-a creat Allah. Din formularea autorului reiese înclinarea către părerea că primul lucru creat de Allah a fost Condeiul. Însă părerea corectă este contrară: Condeiul nu a fost primul lucru creat de Allah. În Ṣaḥīḥ al-Buḫārī s-a relatat: „Allah era și nimic nu era înaintea Lui. Tronul Său era deasupra apei; apoi a creat cerurile și pământul și a scris în Însemnare cele predestinate pentru fiecare lucru.”³³⁰ Ordinea este limpede. De aceea, părerea corectă, fără îndoială, este că crearea Condeiului a avut loc după crearea Tronului. Am indicat deja sursele celor două relatări și am arătat că relatarea din care pare să reiasă că primul lucru creat a fost Condeiul trebuie înțeleasă astfel: el a fost primul lucru creat dintre cele legate de această lume văzută. El precedă, așadar, crearea cerurilor și a pământului, iar întâietatea sa este relativă.

A șasea: faptul că, în acel ceas, el a scris cele predestinate până în Ziua când va veni Ceasul. Dovada o constituie cuvintele din hadith: „În acel ceas, el a scris ceea ce avea să fie până în Ziua Învierii.” Printre învățăturile lui se mai află și faptul că Allah Se adresează lucrurilor neînsuflețite, iar ele înțeleg porunca Sa: Allah S-a adresat Condeiului, iar acesta a înțeles și s-a supus, deși la început a întrebat: „Ce să scriu?”

A șaptea: dezicerea lui ﷺ de cel care nu crede în ea.

A opta: obiceiul predecesorilor de a înlătura îndoiala întrebându-i pe învățați.

A noua: învățații i-au răspuns în așa fel încât să-i înlăture îndoiala, atribuind cuvintele numai Trimisului lui Allah ﷺ.

A șaptea: dezicerea lui ﷺ de cel care nu crede în ea. Dovada sunt cuvintele sale: „Cel care moare având o altă credință decât aceasta nu este dintre ai mei.” Această dezicere este deplină, deoarece acela care nu crede în predestinare este necredincios, printr-o necredință care îl scoate din religie.

A opta: obiceiul predecesorilor de a înlătura îndoiala întrebându-i pe învățați. Ibn ad-Daylamī a spus: „M-am dus apoi la ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, la Ḥuḏayfah ibn al-Yamān și la Zayd ibn Ṯābit”, după ce mersese la Ubayy ibn Kaʿb. Aceasta arată că predecesorii obișnuiau să întrebe despre ceea ce le era neclar. Mai există aici o a doua învățătură: este permis să întrebi mai mult de un învățat pentru a te încredința de un lucru, deoarece Ibn ad-Daylamī i-a întrebat pe mai mulți învățați. Însă a-i întreba pe mai mulți învățați pentru a căuta concesiile nu este permis, după cum au precizat oamenii științei. Aceasta a fost și purtarea iudeilor: deși în Tora era prevăzut că acela care săvârșește adulterul trebuie omorât prin lapidare dacă are statutul de muḥṣan, când adulterul s-a înmulțit printre oamenii lor de vază, au schimbat această pedeapsă. Când Profetul ﷺ a venit la Medina, iar un bărbat dintre ei a săvârșit adulter cu o femeie, au spus: „Mergeți la acest om; poate veți găsi la el altceva”, căutând astfel concesii.

A noua: învățații i-au răspuns în așa fel încât să-i înlăture îndoiala, atribuind cuvintele numai Trimisului lui Allah ﷺ. Ibn ad-Daylamī a spus: „Fiecare mi-a relatat același lucru de la Profet ﷺ.” Aceasta înlătură îndoiala. Atunci când lucrul este atribuit lui Allah și Trimisului Său, îndoiala dispare cu totul, însă dispare din inima credinciosului; pe necredincios aceasta nu îl ajută. Allah, Atotputernicul și Preamăritul, spune:

Semnele și avertizările nu le sunt de folos unor oameni care nu cred

. El mai spune:

Aceia împotriva cărora s-a adeverit cuvântul Domnului tău nu vor crede, chiar dacă ar veni la ei orice semn, până când nu vor vedea chinul dureros

. Credinciosul este cel a cărui îndoială este înlăturată de ceea ce vine de la Allah și de la Trimisul Său, după cum a spus Cel Preaînalt:

Niciun credincios și nicio credincioasă nu au de ales în treaba lor, atunci când Allah și Trimisul Său au hotărât un lucru

. De aceea, când ʿĀʾișah i-a spus femeii: „Ni se întâmpla și nouă aceasta — adică menstruația —, iar nouă ni se poruncea să recuperăm postul, dar nu ni se poruncea să recuperăm rugăciunea”³³¹, nu a început să explice motivul. Totuși, nu este nicio piedică să-i prezinți celui care nu crede o hotărâre împreună cu motivul ei, poate că astfel va crede. De aceea Allah, Atotputernicul și Preamăritul, menționează învierea morților și aduce dovezi raționale și sensibile în sprijinul ei. Printre dovezile raționale a spus:

El este Cel care începe creația, apoi o repetă, iar aceasta Îi este și mai ușoară

. Aceasta este o dovadă rațională: rațiunea recunoaște pe deplin că Acela care a putut să creeze pentru prima dată poate, cu atât mai mult, să creeze din nou. A menționat și dovezi sensibile, printre care cuvintele Celui Preaînalt:

Printre semnele Sale este și acela că vezi pământul smerit, iar când trimitem asupra lui apa, el se mișcă și crește. Cel care i-a dat viață este, cu siguranță, Cel care îi va învia pe cei morți

.

Așadar, nu este nicio piedică să aduci dovezi raționale sau sensibile pentru a-l convinge pe cel care se împotrivește și pentru a-i întări liniștea celui care este de acord.

Mai există o a patra dovadă: dovada firii înnăscute. Nu este nicio piedică să o aduci și pe aceasta în sprijinul adevărului pe care îl susții, pentru a-l obliga pe cel care se împotrivește să recunoască forța dovezii și pentru a-l liniști pe cel care este de acord. Învățații au urmat dintotdeauna această cale. Am întâlnit deja întâmplarea lui Abū al-Maʿālī al-Ǧuwaynī cu al-Hamaḏānī. Abū al-Maʿālī al-Ǧuwaynī — Allah să ne ierte pe noi și pe el — susținea negarea înălțării lui Allah deasupra Tronului Său. Al-Hamaḏānī i-a spus: „Lasă deoparte pomenirea Tronului. Ce spui despre această pornire de neînlăturat pe care o găsim în inimile noastre? Niciun cunoscător al lui Allah nu a spus vreodată: «O, Allah!» fără să simtă în inima sa pornirea de neînlăturat de a se îndrepta spre înalt.” Atunci Abū al-Maʿālī a strigat, s-a lovit peste cap și a spus: „Al-Hamaḏānī m-a lăsat fără răspuns! Al-Hamaḏānī m-a lăsat fără răspuns!”

Așadar, dovezile sunt revelate, raționale, întemeiate pe firea înnăscută și sensibile. Pentru credincios, cea mai convingătoare este dovada revelată, deoarece el se oprește la ea și știe că tot ceea ce contrazice înțelesul revelației este fals, chiar dacă acela care îl susține îl socotește adevăr.

⁂