Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Autorul, Allah Cel Preaînalt să aibă milă de el, a formulat titlul în termeni generali, fără să precizeze judecata asupra ostentației, pentru ca omul să o deducă singur din ceea ce s-a relatat despre ea.

Definiția ostentației: riyāʾ este substantivul verbal de la rāʾā, yurāʾī, adică a săvârși o faptă pentru ca oamenii să o vadă. Se spune și murāʾāh, după cum se spune jāhada, jihādan și mujāhadatan. În aceeași categorie intră cel care săvârșește o faptă pentru ca oamenii să audă despre ea; acesta este numit musammiʿ. Într-un hadith, Profetul ﷺ a spus: «Cine face fapte pentru a fi văzut, Allah îi va dezvălui intenția; cine le face pentru a fi auzit, Allah îi va dezvălui intenția».¹⁰³

Ostentația este o însușire vrednică de blam și se numără printre însușirile fățarnicilor. Cel Preaînalt a spus:

Când se ridică la rugăciune, se ridică leneși, ca să fie văzuți de oameni, și nu Îl pomenesc pe Allah decât puțin

.

Ostentația se cercetează din două perspective. Prima privește judecata asupra ei.

Spunem, așadar, că ostentația se numără printre formele mici de shirk, deoarece omul a urmărit prin adorarea sa pe altcineva decât Allah. Ea poate ajunge însă la shirk-ul mare. Ibn al-Qayyim a dat ca exemplu pentru shirk-ul mic «puțină ostentație», ceea ce arată că ostentația multă poate ajunge la shirk-ul mare.

A doua perspectivă: judecata asupra actului de adorare atunci când se amestecă în el ostentația. Există trei situații:

Prima: încă de la început, motivul adorării este dorința de a fi văzut de oameni. De pildă, cineva se ridică să se roage pentru a fi văzut de ei, fără să caute Fața lui Allah. Aceasta este shirk, iar actul de adorare este nul.

A doua: ostentația se alătură actului de adorare în timpul săvârșirii lui. La început, omul este însuflețit de sinceritatea față de Allah, apoi ostentația apare în cursul adorării.

Dacă sfârșitul actului de adorare nu depinde de începutul lui, începutul rămâne valid în orice caz, iar partea de la sfârșit este nulă. De pildă, un om a pregătit o sută de riali pentru milostenie. Dă cincizeci cu sinceritate, apoi îi dă pe ceilalți cincizeci din ostentație. Prima milostenie este validă, iar a doua este nulă.

Dacă însă sfârșitul actului de adorare depinde de începutul lui, există două cazuri:

a) Omul se împotrivește ostentației și nu se lasă în voia ei, ci o respinge și o urăște. Atunci ea nu îi dăunează cu nimic, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: «Allah a trecut cu vederea pentru comunitatea mea gândurile care îi vin în suflet, câtă vreme nu le pune în faptă și nu le rostește».¹⁰⁴ De pildă, un om se ridică să împlinească două unități de rugăciune cu sinceritate față de Allah. În a doua simte ostentația și începe să o respingă. Aceasta nu îi dăunează și nu îi afectează cu nimic rugăciunea.

b) Omul se lasă în voia ostentației și nu o respinge. Atunci devine nul întregul act de adorare, deoarece sfârșitul lui se întemeiază pe început și este legat de acesta. De pildă, un om se ridică să împlinească două unități de rugăciune cu sinceritate față de Allah. În a doua, ostentația apare fiindcă simte că cineva îl privește; el se lasă în voia ei și înclină spre ea. Întreaga rugăciune devine nulă, fiindcă părțile ei sunt legate unele de altele.

A treia: ceea ce apare după încheierea actului de adorare nu îl afectează cu nimic, în afară de cazul în care cuprinde o nedreptate, precum amintirea milosteniei date pentru a umili și rănirea celui care a primit-o. Păcatul acestei nedreptăți se opune răsplății milosteniei și o anulează, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

O, voi, cei care credeți! Nu vă anulați milosteniile prin amintirea lor umilitoare și prin vătămare

.

Nu este ostentație faptul că omul se bucură când oamenii află despre adorarea sa, fiindcă aceasta a apărut abia după încheierea ei.

Nu este ostentație nici bucuria omului pentru ascultarea pe care el însuși a împlinit-o; dimpotrivă, aceasta îi dovedește credința. Profetul ﷺ a spus: «Cel pe care îl bucură faptele sale bune și îl mâhnesc faptele sale rele, acela este credinciosul».¹⁰⁵ Întrebat despre aceasta, Profetul ﷺ a spus: «Aceasta este vestea bună grabnică a credinciosului».¹⁰⁶

Și cuvântul Celui Preaînalt:

Spune: „Eu sunt doar un om ca voi, căruia i se revelează că Dumnezeul vostru este un Dumnezeu Unic”

,¹⁰⁷ până la sfârșitul versetului.

Cuvintele Celui Preaînalt

Spune: „Eu sunt doar un om ca voi”

: Allah îi poruncește Profetului Său să le spună oamenilor că este doar un om ca ei. Profetului ﷺ îi este afirmată astfel numai firea omenească și faptul că nu este nici Domn, nici înger. Firea omenească este întărită prin cuvintele «Ca voi»; asemănarea este pomenită pentru a confirma că este om.

Cuvintele «Mi se revelează»: waḥy înseamnă în limbă o înștiințare grabnică și tainică. Din această folosire face parte cuvântul Celui Preaînalt:

A ieșit înaintea poporului său din locul de rugăciune și le-a făcut semn să-L slăvească dimineața și seara

.

Ca termen religios, înseamnă înștiințarea de către Allah a Legii Sale.

Revelația este deosebirea dintre noi și el ﷺ: el se distinge prin revelație, asemenea celorlalți profeți și trimiși.

Cuvintele «Că Dumnezeul vostru este un Dumnezeu Unic»: această propoziție poate fi echivalată cu un substantiv verbal, îndeplinind funcția de subiect al verbului pasiv yūḥā. Ea exprimă exclusivitatea prin annamā, având sensul: Dumnezeul vostru nu este decât un Dumnezeu Unic, Allah. Dacă aceasta este statornicită, nu se cuvine să-I asociezi pe altcineva în adorare, care este dreptul Său exclusiv. De aceea, Cel Preaînalt a spus apoi:

Cel care nădăjduiește întâlnirea Domnului său să facă o faptă dreaptă și să nu-I asocieze pe nimeni în adorarea Domnului său

.

Prin nădejde, în cuvintele Celui Preaînalt

Cel care nădăjduiește întâlnirea Domnului său

, se înțeleg căutarea și speranța: cel care speră să-L întâlnească pe Domnul său. Aici este vizată întâlnirea aparte, deoarece întâlnirea este de două feluri:

Primul: întâlnirea generală, pentru orice om. Cel Preaînalt a spus:

O, omule! Tu trudești din greu către Domnul tău și Îl vei întâlni

. De aceea, ca urmare a acesteia, a spus:

Cel căruia i se va da cartea în mâna dreaptă va avea parte de o socoteală ușoară

; și:

Iar cel căruia i se va da cartea pe la spate…

, până la sfârșitul versetului [Al-Inshiqāq, 84:10].

Al doilea: întâlnirea aparte a credincioșilor, întâlnirea mulțumirii și a desfătării, precum în acest verset. Ea cuprinde și vederea Lui, Binecuvântat și Preaînalt, după cum au menționat unii învățați.

Cuvintele

Să facă o faptă dreaptă

: fāʾ leagă răspunsul de condiție, iar porunca are rol de îndrumare. Cel care dorește să-L întâlnească pe Allah în chipul de care El, Slavă Lui, este mulțumit, să săvârșească o faptă dreaptă.

Fapta dreaptă este aceea care este sinceră și corectă. Aici se află dovada din verset pentru subiectul capitolului.

Sinceră este fapta prin care se caută Fața lui Allah. Dovada este cuvântul Profetului ﷺ: «Faptele sunt potrivit intențiilor».¹⁰⁸

Corectă este fapta care urmează Legea lui Allah. Dovada este cuvântul Profetului ﷺ: «Cine săvârșește o faptă care nu este potrivit rânduielii noastre, aceea este respinsă».¹⁰⁹

De aceea, învățații au spus că aceste două hadithuri sunt măsura faptelor. Primul este măsura faptelor lăuntrice, iar al doilea este măsura faptelor văzute.

Cuvintele «Și să nu asocieze»: lā exprimă oprirea, iar oprirea are aici rol de îndrumare.

Cuvintele «Pe nimeni în adorarea Domnului său»: adorarea este menționată în mod aparte fiindcă este dreptul exclusiv al lui Allah. De aceea apare cuvântul «Domn», care indică temeiul: după cum Domnul tău te-a creat fără ca cineva să-I fie asociat în crearea ta, tot astfel adorarea trebuie să-I fie închinată numai Lui. Nu a spus aici «Să nu asocieze în adorarea lui Allah», ci a pomenit calitatea de Domn pentru a arăta pricina, asemenea cuvintelor Celui Preaînalt:

O, oameni! Adorați-L pe Domnul vostru, care v-a creat pe voi și pe cei dinaintea voastră

.

Cuvântul aḥadan, «pe nimeni», este nearticulat într-un context de interdicție; de aceea, îi cuprinde pe toți, fără excepție.

Dovada din verset este că ostentația face parte din shirk și intră, așadar, în interdicția privitoare la el.

Acest verset dovedește întâlnirea cu Allah Cel Preaînalt. Unii învățați l-au folosit ca dovadă pentru vederea lui Allah, fiindcă întâlnirea înseamnă a fi față în față. El dovedește și că Trimisul ﷺ este om și nu i se cuvine să fie adorat: el și-a afirmat numai firea omenească, după cum dreptul la adorare a fost restrâns numai la Allah.

De la Abū Hurayrah se relatează, cu atribuire Profetului: Allah Cel Preaînalt a spus: «Dintre toți asociații, Eu sunt Cel mai lipsit de nevoie de asociere. Cine săvârșește o faptă în care Îmi asociază pe altcineva, îl las pe el și asocierea sa». Relatat de Muslim.¹¹⁰

Cuvintele din hadithul lui Abū Hurayrah «Allah Cel Preaînalt a spus»: Profetul ﷺ relatează acest hadith de la Domnul său. Acest fel de relatare este numit hadith qudsī.

Cuvintele «Dintre toți asociații, Eu sunt Cel mai lipsit de nevoie de asociere»: aghnā este o formă de superlativ, nu un verb la trecut; de aceea este legat printr-o construcție genitivală de al-shurakāʾ. Sensul este: dacă unii parteneri se pot lipsi de asocierea cu alții, Allah este Cel mai lipsit de nevoie de orice asociere.

Allah nu primește nicidecum o faptă în care I se asociază altcineva. El primește numai fapta închinată cu sinceritate numai Lui. De vreme ce numai El este Creatorul, cum să îndrepți către altcineva ceva din dreptul Său?! Aceasta nu este dreptate. De aceea, Allah a relatat de la Luqmān:

Asocierea este o nedreptate imensă

. Allah te-a creat, te-a înzestrat deplin cu tot ce îți este de folos și ți-a dat cele de care ai nevoie, iar tu îndrepți ceva din dreptul Său către altcineva?! Fără îndoială, aceasta este dintre cele mai mari nedreptăți.

Cuvântul ʿamalan, «o faptă», este nearticulat într-un context condițional și cuprinde orice faptă: rugăciune, post, pelerinaj, jihād sau altceva.

Cuvintele «Îl las pe el și asocierea sa» înseamnă: nu îl răsplătesc pentru fapta în care Mi-a asociat pe altcineva.

Această asociere poate ajunge la necredință, iar Allah îi lasă atunci toate faptele fără răsplată, deoarece shirk-ul anulează faptele dacă omul moare în această stare.

Prin «Asocierea sa» se înțelege fapta în care a săvârșit asociere, nu ființa pe care I-a asociat-o lui Allah. Acea ființă poate să nu fie lăsată fără sprijin: dacă cineva I-a asociat lui Allah un profet sau un om apropiat de El, Allah nu îl părăsește pe acel profet ori pe acel om apropiat.

Din acest hadith se desprind următoarele învățături:

1. Lămurirea faptului că Allah Cel Preaînalt este lipsit de orice nevoie, potrivit cuvintelor: «Dintre toți asociații, Eu sunt Cel mai lipsit de nevoie de asociere».

2. Lămurirea măreției dreptului lui Allah și a faptului că nimănui nu îi este îngăduit să-I asocieze pe cineva în dreptul Său.

3. Nulitatea faptei însoțite de ostentație, potrivit cuvintelor: «Îl las pe el și asocierea sa».

4. Interzicerea ostentației: a-l lăsa pe om împreună cu fapta sa și a nu o primi arată mânia, iar ceea ce atrage mânia este interzis.

5. Însușirile faptelor nu sunt limitate la un număr, deoarece țin de lucrarea lui Allah, iar Allah a lucrat și lucrează neîncetat.

De la Abū Saʿīd se relatează, cu atribuire Profetului: «Să vă spun de ce mă tem pentru voi mai mult decât de Mesia cel Mincinos?» Ei au spus: «Da». El a spus: «Shirk-ul ascuns: omul se ridică să se roage și își înfrumusețează rugăciunea fiindcă vede că un alt om îl privește». Relatat de Aḥmad.¹¹¹

Cuvântul alā din hadithul lui Abū Saʿīd introduce o propunere, cu scopul de a atrage atenția celui căruia i se vorbește. Formularea este astfel mai puternică decât fără el.

În cuvintele bi-mā huwa, mā este un pronume relativ, cu sensul «ceea ce».

Cuvintele «De ce mă tem pentru voi mai mult» se referă la teama Trimisului ﷺ. Din îndurarea sa față de credincioși, el se teme pentru ei de toate încercările. Cea mai mare încercare de pe pământ este cea a lui Mesia cel Mincinos. Totuși, Profetul ﷺ se teme pentru ei de încercarea acestui shirk ascuns mai mult decât de încercarea lui Mesia cel Mincinos, fiindcă este foarte greu ca omul să se elibereze de el. De aceea, unul dintre înaintași a spus: «În nimic nu m-am luptat cu sufletul meu așa cum m-am luptat pentru sinceritate». Profetul ﷺ a spus: «Cel mai fericit prin mijlocirea mea este acela care a spus „Nu există alt dumnezeu vrednic de adorare în afară de Allah” cu sinceritate din inimă».¹¹² Nu este de ajuns simpla rostire: trebuie sinceritate și fapte prin care omul Îl adoră pe Allah, Atotputernicul și Mărețul.

Cuvintele «Mesia cel Mincinos»: al-masīḥ înseamnă aici că ochiul său drept este șters. Profetul ﷺ a pomenit două defecte ale lui al-Dajjāl:

Unul este trupesc: al-Dajjāl este orb de ochiul drept. Profetul ﷺ a spus: «Allah nu vă este necunoscut: El nu este orb de un ochi, iar al-Dajjāl este orb de ochiul drept».¹¹³

Celălalt privește purtarea sa: al-dajjāl este o formă de intensificare sau poate fi înțeles ca nume legat de însușirea sa statornică, înșelăciunea, minciuna și amăgirea. El este un om dintre fiii lui Ādam, însă Allah, Slavă Lui, Cel Preaînalt, prin înțelepciunea Sa, îl va face să apară pentru a-i încerca pe oameni prin el. Încercarea lui este imensă: de la crearea lui Ādam până la venirea Ceasului, în lume nu există o încercare mai grea decât cea a lui al-Dajjāl.

Hadithurile despre Mesia cel Mincinos sunt statornicite și s-au răspândit până când existența lui a ajuns dintre lucrurile cunoscute în mod necesar, deoarece Profetul ﷺ i-a poruncit comunității sale să ceară ocrotirea lui Allah de el în fiecare rugăciune. Unii au încercat să-l nege, spunând că relatările despre însușirile lui se contrazic și nu pot fi crezute. Dar aceștia măsoară hadithurile după mintea și dorințele lor și puterea lui Allah după puterea lor. Ei întreabă: cum să fie o singură zi cât un an, când soarele are o rânduială de la care nu se abate? Fără îndoială, aceasta este necunoaștere a lui Allah. El a statornicit această rânduială și are putere să o schimbe oricând voiește. În Ziua Învierii, soarele va fi înfășurat, stelele își vor pierde strălucirea, iar cerul va fi îndepărtat; toate prin cuvântul «Fii!» Respingerea acestor hadithuri prin asemenea argumente dovedește slăbiciunea credinței și faptul că Allah nu este prețuit după cum I se cuvine. Cel Preaînalt a spus:

Nu L-au prețuit pe Allah după cum I se cuvine

. Noi credem că el va apărea la sfârșitul vremurilor și că va face tot ceea ce este statornicit de la Trimisul lui Allah ﷺ.

Credem că Allah are putere asupra oricărui lucru și că poate trimite asupra oamenilor pe cineva care să-i ispitească de la religia lor, pentru a se deosebi credinciosul de necredincios și cel rău de cel bun. Astfel i-a încercat Allah pe fiii lui Israel prin peștii care apăreau la suprafață în ziua lor de sabat, dar nu veneau în celelalte zile. Tot astfel i-a încercat pe credincioși aducându-le vânatul la îndemâna mâinilor și a sulițelor în timp ce se aflau în starea de iḥrām, pentru ca Allah să cunoască pe cel care se teme de El fără să-L vadă. Allah îi poate pune și pe oameni, fiecare în parte, la încercare prin anumite lucruri. Cel Preaînalt a spus:

Printre oameni este și acela care Îl adoră pe Allah stând pe o margine. Dacă îi vine un bine, se liniștește în el, iar dacă îl ajunge o încercare, se întoarce pe față, pierzând această lume și Viața de Apoi

.

Cuvintele «Shirk-ul ascuns»: shirk-ul este de două feluri, ascuns și vădit.

Shirk-ul vădit este cel exprimat prin cuvinte, precum jurământul pe altcineva decât Allah sau afirmația «Ce voiește Allah și ce voiești tu», ori prin faptă, precum plecarea în fața altcuiva decât Allah pentru a-l preamări.

Shirk-ul ascuns este cel din inimă, precum ostentația. El nu este văzut, fiindcă numai Allah știe ce se află în inimi. Este numit și «shirk-ul tainelor lăuntrice». Allah a lămurit aceasta prin cuvintele: «În Ziua când tainele vor fi cercetate» [Al-Ṭāriq, 86:9], deoarece socoteala din Ziua Învierii privește tainele lăuntrice. Cel Preaînalt a spus:

Oare nu știe el că, atunci când va fi răscolit ceea ce se află în morminte și va fi scos la iveală ceea ce se află în piepturi…?

.

În hadithul autentic despre cel care poruncea binele fără să-l facă și oprea răul, deși îl săvârșea, se spune că «va fi aruncat în Foc, încât îi vor ieși măruntaiele. Se va învârti în jurul lor precum măgarul în jurul pietrei de moară. Oamenii Focului se vor strânge în jurul lui și îl vor întreba, iar el le va spune că poruncea binele fără să-l facă și oprea răul, deși îl săvârșea».¹¹⁴

Cuvintele «Omul se ridică să se roage și își înfrumusețează rugăciunea»: în această privință, bărbatul și femeia sunt deopotrivă. Menționarea aparte de aici ține de ceea ce se numește mafhūm al-laqab: judecata este legată de cel mai de cinste, pentru a da un exemplu, fără intenția de a o limita la el.

Cuvintele «Își înfrumusețează rugăciunea»: o îmbunătățește prin liniștea mișcărilor, ridicarea mâinilor la takbīr și altele asemenea.

Cuvintele «Fiindcă vede că un alt om îl privește»: mā este un pronume relativ, iar pronumele care se întoarce la el a fost omis; sensul este: din pricina privirii pe care o observă la acel om. Aceasta este cauza îmbunătățirii rugăciunii: și-a înfrumusețat rugăciunea pentru ca acel om să-l vadă, să-l laude cu limba ori să-l prețuiască în inimă. Aceasta este shirk.

Învățături cuprinse în acest capitol:

Prima: explicarea versetului din Al-Kahf.

A doua: gravitatea respingerii faptei drepte atunci când pătrunde în ea ceva pentru altcineva decât Allah.

A treia: menționarea cauzei acestei respingeri, și anume lipsa desăvârșită de orice nevoie.

A patra: printre cauze se află faptul că El, Cel Preaînalt, este cel mai bun dintre cei cărora li se face parte.

A cincea: teama Profetului ﷺ pentru tovarășii săi în privința ostentației.

Explicarea învățăturilor:

Prima: explicarea versetului din Al-Kahf. S-a vorbit despre el mai înainte.

A doua: gravitatea respingerii faptei drepte atunci când pătrunde în ea ceva pentru altcineva decât Allah. Dovada este cuvântul «Îl las pe el și asocierea sa». Gravitatea vine din faptul că fapta se pierde, spre paguba celui care a săvârșit-o. Sensul hadithului arată mânia lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, față de aceasta.

A treia: menționarea cauzei acestei respingeri, lipsa desăvârșită de orice nevoie. Respingerea se datorează faptului că Allah, Atotputernicul și Mărețul, nu are deloc nevoie de nicio faptă în care există asociere. El nu are nevoie de nicio faptă, dar pe cea dreaptă o primește și o răsplătește.

A patra: printre cauze se află faptul că El, Cel Preaînalt, este cel mai bun dintre cei cărora li se face parte. Una dintre cauzele respingerii faptei în care omul I-a asociat lui Allah pe cineva este că Allah este cel mai bun dintre cei cărora li se face parte: El nu Se ceartă pentru acea faptă cu cel căruia omul I-a făcut parte alături de El.

A cincea: teama Profetului ﷺ pentru tovarășii săi în privința ostentației. Aceasta reiese din cuvintele sale ﷺ: «Să vă spun de ce mă tem pentru voi mai mult decât de Mesia cel Mincinos?» Dacă se temea de aceasta pentru tovarășii săi, cu atât mai mult este de temut pentru cei de după ei.

A șasea: a explicat aceasta prin faptul că omul se roagă pentru Allah, dar își înfrumusețează rugăciunea fiindcă vede că un alt om îl privește.

A șasea: a explicat aceasta prin faptul că omul se roagă pentru Allah, dar își înfrumusețează rugăciunea fiindcă vede că un alt om îl privește. Această explicație se potrivește întocmai ostentației; de aceea, Trimisul lui Allah ﷺ se teme de ea pentru noi mai mult decât de Mesia cel Mincinos.

Autorul nu a menționat între învățături teama Profetului ﷺ pentru comunitatea sa în privința lui Mesia cel Mincinos, fiindcă subiectul este ostentația, nu toate lucrurile de care Profetul ﷺ se teme pentru comunitatea sa.