Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Capitol despre cuvântul lui Allah Preaînaltul:

Ei cunosc binefacerea lui Allah, apoi o neagă

— până la sfârșitul versetului.¹⁵⁹

Cuvintele Celui Preaînalt „Ei cunosc” înseamnă că își dau seama, prin simțurile lor, că binefacerea vine de la Allah.

Cuvintele „binefacerea lui Allah” sunt la singular, dar desemnează pluralul: nu este vorba de o singură binefacere, ci de unele fără număr. Cel Preaînalt a spus:

Dacă ați număra binefacerile lui Allah, nu le-ați putea cuprinde

. Regula fundamentală este că substantivul singular aflat în construcție de atribuire are valoare generală. Binefacerea constă în aducerea celor dorite, iar uneori termenul se folosește și pentru îndepărtarea celor nedorite.

Cuvintele „apoi o neagă” înseamnă că neagă atribuirea ei lui Allah, deoarece o atribuie cauzei, uitându-L pe Cel care produce efectul: Allah, slavă Lui. Nu se are în vedere că ei neagă binefacerea însăși, spunând, de pildă: „Nu am avut parte de ploaie, de un copil ori de sănătate”, ci că o neagă atribuind-o altcuiva decât lui Allah, uitându-L pe Cel care a creat cauza, prin care s-a produs efectul.

Cuvântul său „versetul” înseamnă până la sfârșitul versetului. În arabă, acest cuvânt este la acuzativ, printr-un verb omis, cu sensul: „Completează versetul”.

Cuvintele Sale: ﴿وَأَكْثَرُهُمُ الْكَافِرُونَ﴾ — „Iar cei mai mulți dintre ei sunt necredincioși” înseamnă că cei mai mulți dintre cei care știu că binefacerea vine de la Allah sunt cei care tăgăduiesc faptul că ea vine de la El sau cei care nu cred în Allah, Atotputernicul și Preaînaltul.

În privința cuvintelor Sale „cei mai mulți dintre ei”, după cuvintele „Ei cunosc”, prima propoziție a atribuit-o tuturor, iar pe a doua, celor mai mulți. Aceasta fiindcă printre ei sunt și oameni simpli care nu cunosc și nu înțeleg, însă cei mai mulți cunosc, apoi tăgăduiesc.

Legătura acestui capitol cu monoteismul

Cel care atribuie binefacerea Creatorului altcuiva Îi face un asociat în stăpânire, fiindcă o atribuie cauzei ca și cum aceasta ar fi făptuitoarea. Acesta este un aspect. Alt aspect este că el nu împlinește recunoștința, care este un act de adorare, iar părăsirea recunoștinței contravine monoteismului: datoria este să Îi mulțumească Creatorului care dăruiește binefacerile, slavă Lui și Preaînalt este El. Astfel, acest capitol este legat de monoteismul stăpânirii și de monoteismul adorării. Atribuirea binefacerii cauzei ca făptuitoare vatămă monoteismul stăpânirii, iar neîmplinirea recunoștinței, care este adorare, vatămă monoteismul adorării.

Mujāhid a spus, în sensul următor: „Este vorba despre omul care spune: «Aceasta este averea mea; am moștenit-o de la părinții mei»”.

Cuvintele sale „Mujāhid a spus”: el este căpetenia tâlcuitorilor Coranului dintre urmașii companionilor. A citit Coranul în fața lui Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, oprindu-l la fiecare verset și întrebându-l despre înțelesul său. Sufyān ath-Thawrī a spus: „Dacă tâlcuirea îți vine de la Mujāhid, ea îți este de ajuns”. Adică îți este suficientă. Cu toate acestea, el nu este ferit de greșeală.

Cuvintele sale „în sensul următor” înseamnă: o vorbire al cărei înțeles este acesta. Prin urmare, mā este un termen nedefinit urmat de o descriere. Aceasta arată că șeicul, Allah să aibă milă de el, nu l-a transmis cuvânt cu cuvânt.

Cuvintele sale „este vorba despre omul care spune” folosesc termenul pentru bărbat prin generalizare și cinstire, deoarece bărbatul este mai nobil decât femeia și mai îndreptățit să îi fie adresată vorbirea. Altfel, judecata este aceeași pentru amândoi.

Cuvintele sale „Aceasta este averea mea; am moștenit-o de la părinții mei”: aparent, nu este nimic greșit în ele. Dacă cineva te întreabă: „De unde ai această casă?”, iar tu răspunzi: „Am moștenit-o de la părinții mei”, nu este nimic greșit, deoarece este o simplă informare.

Însă Mujāhid are în vedere ca omul să atribuie dobândirea averii cauzei, adică moștenirii, uitându-L pe Cel care produce efectul: Allah. Prin hotărârea lui Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, părinții tăi au primit binefaceri și au ajuns să stăpânească această casă, iar prin Legea lui Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, casa a trecut în stăpânirea ta prin moștenire. Cum Îl uiți pe Cel care a rânduit cauzele ce țin de hotărârea Sa și de Legea Sa, atribuind totul faptului că părinții tăi au stăpânit casa și că ai moștenit-o după ei?! De aici, această vorbă ajunge un fel de nerecunoștință față de binefacere.

Dacă însă omul urmărește numai să informeze, după cum s-a arătat, nu este nimic greșit. De aceea, s-a transmis că Profetul ﷺ a fost întrebat în ziua cuceririi: „Te vei așeza mâine în casa ta?”. El a răspuns: „Oare ne-a mai lăsat ʿAqīl vreo casă sau vreun loc de locuit?”.¹⁶⁰ Astfel, el ﷺ a arătat că acele case trecuseră la ʿAqīl prin moștenire. Devine limpede deosebirea dintre atribuirea unei proprietăți omului ca simplă informare și atribuirea ei cauzei sale, uitându-L pe Cel care produce efectul: Allah, Atotputernicul și Preaînaltul.

ʿAwn ibn ʿAbd Allāh a spus: „Ei spun: «Dacă nu ar fi fost cutare, nu s-ar fi întâmplat aceasta»”.

Cuvintele sale „ʿAwn ibn ʿAbd Allāh a spus: «Ei spun: Dacă nu ar fi fost cutare, nu s-ar fi întâmplat aceasta»”: judecata asupra celui care spune aceasta cere o deosebire. Dacă urmărește să informeze, iar informația este adevărată și corespunde realității, nu este nimic greșit. Dacă însă are în vedere cauza, există trei situații:

Prima: să fie o cauză ascunsă, care nu are absolut nicio influență, ca atunci când spune: „Dacă nu ar fi fost cutare sfânt, nu s-ar fi întâmplat cutare și cutare”. Aceasta este asociere majoră, deoarece prin această vorbă crede că acel sfânt dispune de putere de intervenție în univers, deși este mort: o intervenție tainică și ascunsă.

A doua: să atribuie lucrul unei cauze reale, atestate de Lege ori de simțuri. Aceasta este îngăduită cu condiția să nu creadă că acea cauză produce efectul prin ea însăși și să nu Îl uite pe Cel care dăruiește binefacerea.

A treia: să îl atribuie unei cauze vădite, despre care însă nu este dovedit nici prin Lege, nici prin simțuri că ar fi o cauză. Aceasta este un fel de asociere minoră, precum farmecele de dragoste, colierele despre care se spune că feresc de deochi și cele asemenea lor. El a afirmat drept cauză ceva ce Allah nu a făcut cauză, făcându-se astfel părtaș cu Allah în stabilirea cauzelor.

Această deosebire este dovedită de faptul că s-a transmis folosirea expresiei „dacă nu ar fi fost” numai pentru cauză, în cuvântul Profetului ﷺ despre unchiul său Abū Ṭālib: „Dacă nu aș fi fost eu, el ar fi fost în treapta cea mai de jos a Focului”.¹⁶¹ Fără îndoială, Profetul ﷺ este cel mai departe dintre oameni de asociere și cel mai sincer în monoteismul față de Allah Preaînaltul. Profetul ﷺ a atribuit lucrul cauzei sale, însă aceasta este o cauză reală, atestată de Lege: i s-a îngăduit să mijlocească pentru unchiul său, ca pedeapsa să îi fie ușurată. El se află într-o parte puțin adâncă a Focului, purtând două sandale de la care îi fierbe creierul, fără a socoti că cineva este chinuit mai aspru decât el. Dacă ar vedea pe cineva chinuit mai aspru ori asemenea lui, și-ar găsi o alinare în aceasta și i-ar fi mai ușor, după cum al-Khansāʾ a spus, jelindu-l pe fratele ei Ṣakhr:

De n-ar fi atâția în jurul meu plângându-și frații, Mi-aș fi răpus viața. Ei nu plâng unul ca fratele meu, însă Îmi alin sufletul prin împărtășirea durerii.

Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de el — deși cuvântul unui învățat nu este dovadă în sine, poate sluji la întărirea înțelegerii — a spus în poemul al-Mīmiyyah, lăudându-i pe companioni:

Aceștia sunt urmașii Profetului și ceata lui; De n-ar fi fost ei, n-ar fi fost pe pământ niciun musulman. De n-ar fi fost ei, pământul aproape s-ar fi clătinat cu locuitorii săi, Însă ei îi sunt munții neclintiți și țărușii. De n-ar fi fost ei, ar fi fost întuneric pentru locuitorii săi, Însă ei îi sunt luni pline și stele.

Astfel, el a folosit „dacă nu ar fi fost” pentru o cauză reală.

Ibn Qutaybah a spus: „Ei spun: «Aceasta este prin mijlocirea divinităților noastre»”.

Cuvintele sale „Ibn Qutaybah a spus: «Ei spun: Aceasta este prin mijlocirea divinităților noastre»”: aceștia sunt mai răi decât cei amintiți înainte, deoarece sunt asociaționiști care adoră altceva decât pe Allah, apoi spun că au dobândit aceste binefaceri prin mijlocirea divinităților lor. De pildă, al-ʿUzzā ar fi mijlocit pe lângă Allah ca ploaia să coboare. Ei au afirmat o cauză dintre cele mai false, deoarece Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, nu primește mijlocirea divinităților lor. Mijlocirea nu folosește decât celui căruia Cel Milostiv i-a dat îngăduință și ale cărui cuvinte le-a primit, iar Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, nu le dă acestor idoli îngăduința de a mijloci. Aceasta este mai falsă decât cea de mai înainte, fiindcă ea cuprinde două lucruri oprite:

1. Asocierea prin acești idoli.

2. Afirmarea unei cauze nereale.

Abū al-ʿAbbās a spus, după hadithul lui Zayd ibn Khālid în care se află cuvintele: „Allah Preaînaltul a spus: «Unii dintre robii Mei au ajuns dimineața credincioși în Mine, iar alții necredincioși…»” — hadithul,¹⁶² amintit mai înainte: „Aceasta apare adesea în Carte și în Sunnah: El, slavă Lui, îl mustră pe cel care atribuie altcuiva binefacerea Sa și Îi face asociați”.

Cuvintele sale „Abū al-ʿAbbās a spus”: acesta este șeicul Islamului, Aḥmad ibn Taymiyyah.

Unii dintre predecesori au spus: este asemenea cuvintelor lor: „Vântul a fost bun, iar cârmaciul priceput…” și celor asemănătoare, care se află pe multe limbi.

Cuvintele sale „Aceasta apare adesea în Carte și în Sunnah: El, slavă Lui, îl mustră pe cel care atribuie altcuiva binefacerea Sa…” se referă, de pildă, la punerea ploii pe seama astrelor. Aceasta este vrednică de mustrare deoarece, dacă robul unui om ți-ar aduce un dar de la stăpânul său, iar tu i-ai mulțumi robului, nu stăpânului, aceasta ar fi o lipsă de cuviință față de stăpân și nerecunoștință pentru darul său. Mai urât decât aceasta este să atribui binefacerea cauzei, nu Creatorului, din următoarele motive:

1. Allah este Creatorul acestor cauze; prin urmare, datoria este să I se mulțumească Lui și să Îi fie atribuită binefacerea.

2. Cauza poate să nu producă efectul, după cum s-a transmis în Ṣaḥīḥ Muslim că el ﷺ a spus: „Seceta nu înseamnă să nu aveți ploaie; seceta înseamnă să aveți ploaie și iar ploaie, fără ca pământul să rodească”.¹⁶³

3. Poate exista un impediment care împiedică acea cauză să își producă efectul. Astfel se cunoaște falsitatea atribuirii unui lucru cauzei sale fără a ține seama de Cel care produce efectul, Mărit și Preaînalt este El.

Cuvintele sale „Vântul a fost bun” privesc corăbiile cu pânze, care înaintează prin vânt. Cel Preaînalt a spus:

Până când vă aflați în corăbii, iar ele îi poartă cu un vânt bun și ei se bucură de el

. Când corabia mergea bine, ei spuneau: „Vântul a fost bun, iar cârmaciul — cel care conduce corabia — a fost priceput”, adică stăpânea bine cârmuirea. Astfel, ei atribuie lucrul cauzei sale și Îl uită pe Creator, Mărit și Preaînalt este El.

În acest capitol sunt câteva lecții

Prima: explicarea cunoașterii binefacerii și a negării ei.

A doua: cunoașterea faptului că asemenea vorbe se află pe multe limbi.

A treia: numirea acestei vorbiri negare a binefacerii.

A patra: reunirea a două lucruri contrare în inimă.

Lecțiile capitolului

Prima: explicarea cunoașterii binefacerii și a negării ei. Aceasta a fost explicată mai înainte.

A doua: cunoașterea faptului că asemenea vorbe se află pe multe limbi. De pildă, unii spun: „Vântul a fost bun, iar cârmaciul priceput”, și altele asemenea.

A treia: numirea acestei vorbiri negare a binefacerii. Adică negarea faptului că Allah Preaînaltul a dăruit-o din bunătatea Sa, nu negarea existenței ei, fiindcă ei o cunosc și îi percep existența.

A patra: reunirea a două lucruri contrare în inimă. Aceasta se desprinde din cuvântul Său:

Ei cunosc binefacerea lui Allah, apoi o neagă

, unde a reunit cunoașterea și negarea. La fel, într-o singură persoană pot fi reunite o însușire a credinței și una a necredinței, o însușire a nelegiuirii și una a dreptății.