Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Capitol despre cuvântul lui Allah Preaînaltul:

Nu-I faceți lui Allah semeni, deși voi știți

.¹⁶⁴

Cuvintele Sale

Nu-I faceți lui Allah semeni, deși voi știți

: după ce El, slavă Lui, a amintit lucrurile pe care aceștia le recunosc dintre faptele Sale, pe care nimeni altcineva nu le-a făcut:

Cel care v-a creat pe voi și pe cei dinaintea voastră, pentru ca voi să vă temeți de El; Cel care v-a făcut pământul așternut și cerul zidire, a pogorât apă din cer și a scos prin ea roade, ca hrană pentru voi

, fiecăruia care recunoaște aceasta îi revine să nu adore decât pe Cel căruia Îi recunoaște aceste fapte. Cel care nu le face nu merită adorare și nu trebuie adorat decât Cel care le-a făcut. De aceea a folosit litera fāʾ, care indică derivarea și cauzalitatea: tocmai din această pricină nu-I faceți lui Allah semeni.

Lā este aici o particulă de interdicție: nu-I faceți semeni în adorare, așa cum nu I-ați făcut semeni în stăpânire. Tot astfel, nu-I faceți semeni în Numele și Atributele Sale, căci ei pot descrie altceva decât pe Allah prin Atributele lui Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, precum derivarea numelui al-ʿUzzā din al-ʿAzīz și folosirea de către ei a numelui Raḥmān din al-Yamāmah.

Andād este pluralul lui nidd, „seamăn”, adică un asemănător sau un egal. Aici se au în vedere semeni în adorare.

Cuvintele Sale „deși voi știți”: propoziția are funcția de circumstanțial de stare pentru subiectul verbului „faceți”, adică în vreme ce voi știți. Înțelesul este: în vreme ce voi știți că nu există semeni ai Lui — adică în stăpânire. Tocmai pentru aceasta sunt mustrați: Îi fac semeni, deși știu că El nu are semeni în stăpânire. În adorare însă, Îi fac semeni. Ei i-au spus Profetului ﷺ:

A făcut el divinitățile o singură divinitate? Acesta este cu adevărat un lucru de mirare!

. În talbiyah, ei spun: „Răspund chemării Tale! Nu ai niciun asociat, afară de un asociat care Îți aparține; Tu îl stăpânești, pe el și ceea ce stăpânește”. Aceasta ține de nechibzuința lor: dacă el este stăpânit, cum poate fi asociat? De aceea i-a mustrat Allah prin cuvintele Sale:

Nu-I faceți lui Allah semeni, deși voi știți

. Căci „semeni”, în sens general, fără a ține seama că El Se adresează unor oameni care recunosc stăpânirea Sa, cuprinde semeni în stăpânire, adorare, Nume și Atribute.

Ibn ʿAbbās a spus despre verset: „Semenii înseamnă asocierea, care este mai ascunsă decât mersul furnicii pe o piatră netedă, neagră, în întunericul nopții. Aceasta se află în cuvintele pe care le spui: «Pe Allah și pe viața ta, cutare, și pe viața mea», și să spui: «Dacă nu ar fi fost cățelușul acestuia, ar fi venit hoții la noi» și «Dacă nu ar fi fost rațele din casă, ar fi venit hoții», și vorbele omului către tovarășul său: «Ce a voit Allah și ai voit tu», și vorbele omului: «Dacă nu ar fi fost Allah și cutare». Nu-l adăuga pe cutare în acestea; toate cuprind asociere”. Relatat de Ibn Abī Ḥātim.¹⁶⁵

Cuvintele sale „Ibn ʿAbbās a spus despre verset” înseamnă: în explicarea lui.

Cuvintele sale „înseamnă asocierea” reprezintă o explicare a sensului urmărit, căci explicarea este de două feluri:

1. Explicarea sensului urmărit: ceea ce se are în vedere prin contextul propoziției, fără a lua separat cuvintele ei.

2. Explicarea înțelesului, numită și explicarea cuvintelor. Avem, așadar, două moduri de explicare:

Primul: explicarea lexicală, adică explicarea cuvintelor, în care se spune: înțelesul lui este cutare și cutare.

Al doilea: explicarea sensului urmărit, în care se spune: prin aceasta se urmărește cutare și cutare. Aici este avută în vedere cea de-a doua.

Dacă spunem că „semeni” înseamnă asemănători și egali, aceasta este o explicare a înțelesului. Dacă spunem că „semeni” înseamnă asociați ori asociere, aceasta este o explicare a sensului urmărit. El, Allah să fie mulțumit de el, spune: „Semenii înseamnă asocierea”. Așadar, nidd este asociatul făcut părtaș cu Allah, slavă Lui și Preaînalt este El, în ceea ce Îi este propriu.

Cuvântul său „mersul” înseamnă urma mersului furnicii, nu fapta furnicii.

Cuvintele sale „pe o piatră netedă”: ṣafāh este stânca netedă.

Cuvântul său „neagră”, nu albă: dacă ar fi fost pe una albă, urma mersului s-ar fi văzut mai bine.

Cuvintele sale „în întunericul nopții” reprezintă cel mai înalt grad al ascunderii. Dacă asocierea din inimile fiilor lui Adam este mai ascunsă decât aceasta, Îi cerem lui Allah să ne ajute să scăpăm de ea. De aceea, unii dintre predecesori au spus: „Nu mi-am strunit sufletul pentru ceva așa cum l-am strunit pentru sinceritate”. Se relatează de la Profet ﷺ că, atunci când a spus ceva asemenea, a fost întrebat: „Cum scăpăm de aceasta?”. El a spus: „Spuneți: O, Allah! Căutăm ocrotirea Ta de a-Ți asocia cu bună știință ceva și Îți cerem iertare pentru ceea ce nu știm”.¹⁶⁶

Cuvintele sale „Pe Allah și pe viața ta” cuprind două feluri de asociere:

Primul: jurământul pe altceva decât pe Allah.

Al doilea: punerea unui asociat alături de Allah prin vorbele „Pe Allah și pe viața ta”. A pune viața alături de Allah prin conjuncția „și”, care implică egalizarea, este un fel de asociere. Dacă acela care jură pe altceva decât pe Allah crede că lucrul pe care jură are aceeași măreție ca Allah, aceasta este asociere majoră; altfel, este asociere minoră.

Cuvintele sale „și pe viața mea” sunt un jurământ pe altceva decât pe Allah, așadar constituie asociere.

Cuvintele sale „Dacă nu ar fi fost cățelușul acestuia, ar fi venit hoții la noi”: kulaybah este forma diminutivală a lui kalb, câine. Câinele este folosit la vânătoare și la paza turmelor și culturilor.

Cuvintele „Dacă nu ar fi fost cățelușul acestuia” cuprind asociere atunci când este privită numai cauza, nu Cel care produce efectul: Allah, Atotputernicul și Preaînaltul. Cât despre bizuirea pe o cauză cunoscută prin Lege ori prin simțuri, s-a arătat mai înainte că nu este nimic greșit în ea și că Profetul ﷺ a spus: „Dacă nu aș fi fost eu, el ar fi fost în treapta cea mai de jos a Focului”.¹⁶⁷ Însă, când omul spune: „Dacă nu ar fi fost cutare lucru, s-ar fi întâmplat aceasta” ori „nu s-ar fi întâmplat aceasta”, în inima lui se poate strecura ceva din asociere, prin bizuirea pe cauză fără a-L avea în vedere pe Cel care produce efectul: Allah, Atotputernicul și Preaînaltul.

Cuvintele sale „Dacă nu ar fi fost rațele din casă, ar fi venit hoții”: rața este o pasăre cunoscută. Dacă hoțul intră într-o casă în care sunt rațe, ele strigă, cei din casă se trezesc, iar hoții ajung să se ferească de ea.

Cuvintele sale „și vorbele omului către tovarășul său: «Ce a voit Allah și ai voit tu»” cuprind asociere, deoarece a pus altceva alături de Allah prin conjuncția „și”. Dacă el crede că acel lucru este egal cu Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, în rânduire și voință, aceasta este asociere majoră. Dacă nu crede astfel, ci crede că Allah, slavă Lui și Preaînalt este El, este mai presus de orice, aceasta este asociere minoră. La fel este și cu vorbele „Dacă nu ar fi fost Allah și cutare”.

Cuvintele sale „toate cuprind asociere” se referă la cele amintite. Este asociere majoră ori minoră, după felul în care acea punere de asociați se află în inima persoanei.

De la ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, Allah să fie mulțumit de el, se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Cel care jură pe altceva decât pe Allah a căzut în necredință ori a asociat”. Relatat de at-Tirmidhī și considerat de el bun; al-Ḥākim l-a declarat autentic.¹⁶⁸

Cuvintele sale „de la ʿUmar”: corect este „de la Ibn ʿUmar”, după cum s-a atras atenția în Taysīr al-ʿAzīz al-Ḥamīd.

În hadithul lui Ibn ʿUmar, Allah să fie mulțumit de amândoi, cuvintele „Cel care jură pe altceva decât pe Allah” folosesc man cu valoare condițională, având astfel sens general.

Cuvintele „ori a asociat” reprezintă o îndoială a transmițătorului. Aparent, formularea corectă a hadithului este „a asociat”.

Cuvintele sale „Cel care jură pe altceva decât pe Allah” cuprind orice lucru pe care se jură în afară de Allah: Kaʿbah, Trimisul ﷺ, cerul și celelalte. Ele nu cuprind jurământul pe Atributele lui Allah, deoarece Atributul Îi aparține Celui descris. Prin urmare, este îngăduit să spui: „Pe puterea lui Allah, voi face negreșit cutare lucru”.

Cuvintele „pe altceva decât pe Allah” nu înseamnă altceva decât acest Nume, ci altceva decât Cel numit astfel. Dacă jură pe Allah, pe ar-Raḥmān ori pe as-Samīʿ, este un jurământ pe Allah.

Jurământul este întărirea unui lucru prin pomenirea cuiva preamărit, într-o formulă anume, folosind bāʾ, tāʾ ori wāw.

Literele jurământului sunt trei: bāʾ, tāʾ și wāw.

Bāʾ are folosirea cea mai largă, deoarece intră atât înaintea unui substantiv exprimat, cât și a unui pronume, înaintea Numelui lui Allah și a altor nume, iar verbul jurământului poate fi exprimat ori omis. Este exprimat în cuvântul Celui Preaînalt:

Ei au jurat pe Allah cu cele mai puternice jurăminte ale lor

. Este omis în vorbele „Pe Allah, voi face negreșit”. Bāʾ intră înaintea unui pronume, de pildă: „Allah este măreț; jur pe El că voi face negreșit”; înaintea unui substantiv exprimat, ca în verset; și înaintea unui alt Nume decât Allah, de pildă: „Pe as-Samīʿ, voi face negreșit”. Cât despre wāw, verbul jurământului nu este exprimat împreună cu ea, nu intră înaintea unui pronume și se folosește pentru jurământ înaintea oricărui nume. Cât despre tāʾ, nu se exprimă împreună cu ea verbul jurământului și este folosită numai cu Allah și rabb. Ibn Mālik a spus: „Iar tāʾ este pentru Allah și rabb”.

Jurământul pe altceva decât pe Allah este asociere majoră dacă omul crede că lucrul pe care jură este egal cu Allah Preaînaltul în preamărire și măreție; altfel, este asociere minoră.

Iartă Allah asocierea minoră? Unii învățați au spus că vorbele Celui Preaînalt:

Allah nu iartă să I se facă asociați

se referă la asocierea majoră, iar

Și iartă ceea ce este mai puțin decât aceasta

înseamnă asocierea minoră și păcatele mari.

Șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a spus că Allah nu iartă asocierea, chiar dacă este minoră,¹⁶⁹ deoarece expresia ﴿أَنْ يُشْرَكَ بِهِ﴾ — „să I se facă asociați” are valoare de substantiv verbal și este nedefinită într-un context de negare, cuprinzând astfel asocierea minoră și majoră. Sensul subînțeles este: El nu iartă nicio asociere făcută Lui.

Cât despre cuvântul Celui Preaînalt: ﴿وَالشَّمْسِ وَضُحَاهَا﴾ — „Pe soare și pe strălucirea lui” [aș-Șams, 91:1], cuvintele Sale:

Jur pe această cetate

, cuvintele Sale: ﴿وَاللَّيْلِ إِذَا يَغْشَى﴾ — „Pe noapte, când acoperă” [al-Layl, 92:1], și celelalte făpturi asemenea acestora, pe care Allah a jurat, răspunsul are două aspecte:

Primul: aceasta face parte din faptele lui Allah, iar Allah nu este întrebat despre ceea ce face. El, slavă Lui, poate să jure pe ceea ce voiește dintre făpturile Sale. El întreabă și nu este întrebat, judecă și nu este judecat.

Al doilea: jurământul lui Allah pe aceste semne este o dovadă a măreției Sale și a desăvârșirii puterii și înțelepciunii Sale. Prin urmare, jurământul pe ele, care arată preamărirea lor și înălțarea rangului lor, cuprinde lauda lui Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, prin ceea ce ele arată despre măreția Sa.

Cât despre noi, nu jurăm pe altceva decât pe Allah ori pe Atributele Sale, deoarece asemenea jurăminte ne-au fost interzise.

În Ṣaḥīḥ Muslim a fost transmis cuvântul său ﷺ: „Va izbândi, pe tatăl său, dacă a spus adevărul”.¹⁷⁰

Răspunsul la acesta are mai multe aspecte:

Primul: unii învățați au respins această formulare și au spus că ea nu este stabilită în hadith, deoarece contravine monoteismului. Ceea ce este astfel nu poate fi atribuit în mod autentic Trimisului lui Allah ﷺ, fiind, așadar, fals.

Al doilea: ea este o greșeală de transcriere a transmițătorilor, iar forma de bază este: „Pe Allah, va izbândi dacă a spus adevărul”. În trecut, cuvintele nu erau vocalizate, iar în scrierea arabă abīhi seamănă cu Allāh dacă sunt îndepărtate punctele de jos.

Al treilea: aceasta face parte din ceea ce se rostește fără intenție. Cel Preaînalt a spus:

Allah nu vă trage la răspundere pentru jurămintele voastre fără intenție, ci vă trage la răspundere pentru jurămintele pe care le-ați făcut cu hotărâre

. Acest lucru nu a fost intenționat, așadar nu este luat în seamă.

Al patrulea: aceasta s-a petrecut din partea Profetului ﷺ, care este cel mai departe dintre oameni de asociere, fiind astfel ceva propriu lui. Celorlalți le este interzis, deoarece ei nu sunt egali cu Profetul ﷺ în sinceritate și monoteism.

Al cincilea: este omis un termen al construcției de atribuire, sensul fiind: „Va izbândi, pe Domnul tatălui său”.

Al șaselea: aceasta este abrogată, iar interdicția este cea care a schimbat starea inițială. Acesta este cel mai apropiat dintre aceste răspunsuri.

Dacă cineva ar spune: „Noi întoarcem argumentul împotriva voastră și spunem că ceea ce este abrogat este interdicția, deoarece, fiind abia ieșiți din asociere, li s-a interzis să facă asociați, așa cum oamenilor abia ieșiți din asociere li s-a interzis vizitarea mormintelor, apoi li s-a îngăduit?”¹⁷¹

Răspunsul este că acest jurământ se afla pe limbile lor, iar ei au fost lăsați până când credința li s-a așezat în suflete, apoi li s-a interzis. La fel, la început li s-a îngăduit să bea vin, apoi li s-a poruncit să se ferească de el.¹⁷²

Cât despre primul răspuns, acesta este slab, deoarece hadithul este stabilit. Câtă vreme poate fi înțeles într-un sens corect, nu este îngăduită respingerea lui.

Al doilea răspuns este îndepărtat. Chiar dacă ar fi posibil aici, el nu este posibil în cuvântul său ﷺ când a fost întrebat: „Care milostenie este mai bună?”, iar el a spus: „Ei bine, pe tatăl tău, ți se va spune”.¹⁷³

Al treilea răspuns nu este corect, deoarece interdicția a venit deși aceasta se afla pe limbile lor, așa cum s-a aflat pe limba lui Saʿd, iar Profetul ﷺ i-a interzis-o.¹⁷⁴ Dacă acel răspuns ar fi corect, s-ar putea spune că acela care face o asociere cu care s-a obișnuit nu trebuie oprit, fiindcă aceasta este deprinderea lui; însă acest lucru este fals.

Cât despre al patrulea răspuns, susținerea că acesta este un lucru propriu lui are nevoie de dovadă; altfel, regula de bază este urmarea exemplului său.

Al cincilea răspuns este slab, deoarece regula de bază este absența omisiunii. În plus, omisiunea ar duce aici la o înțelegere falsă, iar Trimisul ﷺ nu poate rosti ceva care duce la aceasta fără a lămuri ce urmărește. Prin urmare, cel mai apropiat este al șaselea răspuns: că aceasta este abrogată. Nu afirmăm însă acest lucru cu certitudine, fiindcă nu cunoaștem cronologia. De aceea am spus „cel mai apropiat”, iar Allah știe cel mai bine. An-Nawawī, Allah să aibă milă de el, a ales explicația că aceasta se rostește fără intenție, însă această explicație este slabă și nu poate fi susținută. Apoi am văzut că unii au afirmat cu certitudine că formularea este anormală în transmitere, deoarece Muslim a relatat-o singur față de al-Bukhārī, iar transmițătorul ei îi contrazice pe cei demni de încredere. Allah știe cel mai bine.

Ibn Masʿūd a spus: „Îmi este mai drag să jur pe Allah mințind decât să jur pe altceva decât El spunând adevărul”.¹⁷⁵

În relatarea lui Ibn Masʿūd, cuvintele „să jur pe Allah mințind”: lām este litera de întărire de la începutul propoziției, iar an are valoare de substantiv verbal. Astfel, „să jur” se înțelege ca un substantiv verbal cu funcție de subiect: „jurământul meu pe Allah”.

Cuvintele „îmi este mai drag” constituie predicatul. Un exemplu asemănător din Coran este cuvântul Celui Preaînalt:

Iar să postiți este mai bine pentru voi

.

Cuvântul „mințind” arată starea subiectului verbului „jur”.

Cuvintele „îmi este mai drag” sunt o comparație în care calitatea nu este prezentă în niciunul dintre cei doi termeni. Acest lucru este rar în vorbire, deoarece, de regulă, calitatea comparată se află atât în termenul preferat, cât și în cel față de care este preferat; uneori se află în termenul preferat, dar nu în cel față de care este preferat, iar alteori nu se află în niciunul dintre cei doi. Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, nu iubește nici una, nici cealaltă, însă jurământul mincinos pe Allah îi este mai puțin grav decât jurământul adevărat pe altceva decât El. Jurământul mincinos pe Allah este oprit din două motive:

1. Este minciună, iar minciuna este oprită în sine.

2. Această minciună este însoțită de un jurământ, iar jurământul înseamnă preamărirea lui Allah, Atotputernicul și Preaînaltul. Dacă este pentru o minciună, el cuprinde ceva din lipsa de respect față de Allah, Atotputernicul și Preaînaltul, întrucât Numele Său este folosit pentru a întări un lucru mincinos. De aceea, unii învățați încadrează jurământul mincinos pe Allah în jurământul al-ghamūs, care îl scufundă pe cel ce îl face în păcat, apoi în Foc.

Cât despre jurământul adevărat pe altceva decât pe Allah, acesta este oprit dintr-un singur motiv: asocierea. Însă răul asocierii este mai mare decât răul minciunii, mai mare decât răul jurământului mincinos pe Allah și mai mare decât al jurământului al-ghamūs, dacă spunem că jurământul mincinos pe Allah face parte din al-ghamūs. Aceasta deoarece asocierea nu este iertată. Cel Preaînalt a spus:

Allah nu iartă să I se facă asociați

. Allah nu a trimis trimișii și nu a pogorât Cărțile decât pentru a înlătura asocierea; ea este, așadar, cel mai mare păcat. Cel Preaînalt a spus:

Asocierea este cu adevărat o mare nedreptate

. Profetul ﷺ a fost întrebat: „Care păcat este cel mai mare?”. El a răspuns: „Să-I faci lui Allah un semen, deși El te-a creat”.¹⁷⁶ Asocierea cuprinde și minciuna, căci acela care Îi face lui Allah un asociat în afară de El minte, ba se află printre cei mai mincinoși, deoarece Allah nu are niciun asociat.

De la Ḥudhayfah, Allah să fie mulțumit de el, se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Nu spuneți: «Ce a voit Allah și a voit cutare», ci spuneți: «Ce a voit Allah, apoi a voit cutare»”. Relatat de Abū Dāwūd cu lanț autentic.¹⁷⁷

În hadithul lui Ḥudhayfah, Allah să fie mulțumit de el, cuvintele „Nu spuneți” folosesc lā cu valoare de interdicție; de aceea, verbul de după ea este la modul jusiv, prin omiterea literei nūn.

Cuvintele „Ce a voit Allah și a voit cutare”: motivul este că wāw, „și”, implică egalizarea termenului alăturat cu cel căruia îi este alăturat. Acela care spune „Ce a voit Allah și ai voit tu” pune astfel voința lui Allah pe același plan cu voința făpturii, iar aceasta este asociere. Dacă el crede că făptura este mai măreață decât Creatorul ori egală cu El, aceasta este asociere majoră; dacă o crede mai prejos, este asociere minoră.

Cuvintele „Spuneți însă: «Ce a voit Allah, apoi a voit cutare»”: după ce a interzis exprimarea oprită, a arătat exprimarea îngăduită. Thumma, „apoi”, indică ordinea și distanțarea, arătând că termenul alăturat are un rang mai mic decât cel căruia îi este alăturat.

Cât despre formula mā shāʾ Allāh fa-shāʾa fulān, „Ce a voit Allah, iar apoi a voit cutare”, judecata asupra ei se află între cea a lui wāw și cea a lui thumma. Ea diferă de thumma prin faptul că thumma indică distanțarea, iar fāʾ, succesiunea imediată; se aseamănă însă cu thumma prin indicarea ordinii. Aparent, această formulă este îngăduită, dar folosirea lui thumma este mai potrivită, fiindcă aceasta este exprimarea către care a îndrumat Profetul ﷺ și fiindcă ea arată mai limpede deosebirea dintre Creator și făptură.

Din acest hadith se desprind următoarele:

1. Afirmarea voinței robului, potrivit cuvintelor „apoi a voit cutare”. Aceasta îi respinge pe al-Jabriyyah, care au spus că robul nu are voință și nici alegere.

2. Celui care le închide oamenilor o cale oprită i se cuvine să le deschidă o cale îngăduită, potrivit cuvintelor sale: „Spuneți însă: «Ce a voit Allah, apoi a voit cutare»”. Asemenea este cuvântul Celui Preaînalt:

O, voi cei care credeți! Nu spuneți «Rāʿinā», ci spuneți «Unẓurnā»

. Când le-a interzis să spună rāʿinā, a spus: „Ci spuneți «Unẓurnā»”. Tot astfel, când i s-au adus Profetului ﷺ curmale bune, iar cel care le adusese i-a spus că luase un ṣāʿ pentru două și două pentru trei, el a spus: „Nu face aceasta! Vinde curmalele amestecate pe dirhami, apoi cumpără cu dirhamii al-janīb”,¹⁷⁸ adică curmale bune. Astfel, l-a îndrumat către calea îngăduită când i-a interzis calea oprită.

În aceasta sunt două folosuri mari:

Primul: arătarea desăvârșirii și cuprinderii Legii, care nu le-a închis oamenilor o cale fără a le deschide una mai bună.

Al doilea: ușurarea pentru oameni și îndepărtarea greutății de la ei. Poartă-te astfel cu oamenii pe cât poți: ori de câte ori le închizi o cale oprită, deschide-le, dintre cele îngăduite, ceva care să le fie de ajuns în locul ei, câtă vreme găsești o cale spre aceasta, pentru a nu ajunge în greutate.

S-a transmis de la Ibrāhīm an-Nakhaʿī „că el dezaprobă să se spună: «Caut ocrotire la Allah și la tine», dar este îngăduit să se spună: «La Allah, apoi la tine»”. El a spus: „Se spune: «Dacă nu ar fi fost Allah, apoi cutare»; nu spuneți: «Dacă nu ar fi fost Allah și cutare»”.

Cuvintele sale „de la Ibrāhīm an-Nakhaʿī”: el este dintre juriștii urmașilor companionilor, însă avea puține cunoștințe în hadith, după cum a amintit Ḥammād ibn Zayd.

Cuvintele sale „dezaprobă: «Caut ocrotire la Allah și la tine»”: ʿiyādh înseamnă a te ține de ocrotirea celui la care cauți scăpare de ceea ce este neplăcut. Liyādh la o persoană înseamnă a căuta refugiu la ea pentru a dobândi ceea ce este dorit. Poetul a spus:

O, tu la care caut refugiu pentru ceea ce nădăjduiesc Și la care caut ocrotire de ceea ce mă tem, Oamenii nu pot vindeca un os pe care tu îl frângi Și nu pot frânge un os pe care tu îl vindeci.

Prin aceste două versuri, el se adresează unui om. Însă, după cum au spus unii, asemenea cuvinte nu se cuvin decât pentru Allah.

Cuvintele „Caut ocrotire la Allah și la tine” sunt oprite, deoarece Îl reunesc pe Allah cu făptura printr-o literă care implică egalizarea: wāw, „și”.

Este îngăduit „la Allah, apoi la tine”, deoarece thumma indică ordinea și distanțarea. Dacă se spune: „S-a arătat mai înainte că a căuta ocrotire la altceva decât la Allah este asociere; prin urmare, vorbele «Caut ocrotire la Allah, apoi la tine» sunt oprite”, răspundem: a căuta ocrotire la cineva care te poate ocroti este îngăduit, potrivit cuvântului său ﷺ din Ṣaḥīḥ Muslim și din alte lucrări: „Cine găsește un adăpost să se adăpostească în el”.¹⁷⁹ Însă, dacă spune „Caut ocrotire la Allah, apoi la cutare”, iar acela este mort, aceasta este asociere majoră, deoarece el nu îl poate ocroti.

Cât despre argumentul imamului Aḥmad că Coranul nu este creat, prin cuvântul său ﷺ: „Caut ocrotire prin Cuvintele desăvârșite ale lui Allah de răul a ceea ce a creat”,¹⁸⁰ după care a spus, Allah să aibă milă de el: „Ocrotirea nu se caută printr-o făptură”, vorbele sale se înțeleg în sensul că a căuta ocrotire prin cuvinte nu se face prin cuvinte create, ci prin cuvinte necreate: Cuvântul lui Allah. Vorbirea ține de cel care o rostește: dacă el este creat, vorbirea este creată; dacă el nu este creat, vorbirea nu este creată.

În acest capitol sunt câteva lecții

Prima: explicarea versetului din al-Baqarah despre semeni.

A doua: companionii, Allah să fie mulțumit de ei, explică versetul pogorât despre asocierea majoră ca incluzând-o și pe cea minoră.

A treia: jurământul pe altceva decât pe Allah este asociere.

Lecțiile capitolului

Prima: explicarea versetului din al-Baqarah despre semeni. Aceasta a fost dată mai înainte.

A doua: companionii explică versetul pogorât despre asocierea majoră ca incluzând-o și pe cea minoră. Cuvântul Celui Preaînalt:

Nu-I faceți lui Allah semeni, deși voi știți

a fost pogorât despre cea majoră, deoarece cei cărora li se adresează sunt asociaționiștii. Ibn ʿAbbās l-a explicat prin ceea ce implică asocierea minoră, fiindcă nidd cuprinde egalul pus pe același plan în mod absolut ori numai în unele privințe.

A treia: jurământul pe altceva decât pe Allah este asociere, potrivit hadithului lui Ibn ʿUmar, Allah să fie mulțumit de amândoi.

A patra: jurământul adevărat pe altceva decât pe Allah este mai grav decât jurământul al-ghamūs.

A cincea: deosebirea în exprimare dintre wāw, „și”, și thumma, „apoi”.

A patra: jurământul adevărat pe altceva decât pe Allah este mai grav decât jurământul al-ghamūs. Pentru Ḥanbaliți, al-ghamūs este jurământul mincinos pe Allah. Unii învățați au spus — și aceasta este părerea corectă — că el este jurământul mincinos pe Allah prin care cineva își însușește averea unui musulman.

A cincea: deosebirea în exprimare dintre wāw și thumma. Wāw, „și”, implică egalizarea, astfel că exprimarea este asociere; thumma, „apoi”, implică ordinea și distanțarea, astfel că exprimarea nu este asociere.