Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Și cuvintele Celui Preaînalt:

Împliniți legământul lui Allah când îl încheiați și nu rupeți jurămintele după ce le-ați întărit...

, până la sfârșitul versetului.³⁶⁸

Cuvintele sale „legământul lui Allah și legământul Profetului Său ﷺ”: dhimmah înseamnă legământ. A fost numit astfel fiindcă omul este ținut de el, după cum este ținut să-și achite datoria pe care o are în sarcină.

Allah i-a legat pe robii Săi printr-un legământ: să-L adore și să nu-I asocieze nimic. Iar robii au un legământ de la Allah: că El nu îl va pedepsi pe cel care nu-I asociază nimic. Allah Preaînaltul spune:

Allah a luat legământul fiilor lui Israel și a ridicat dintre ei doisprezece căpetenii. Allah a spus: «Eu sunt cu voi! Dacă împliniți rugăciunea, dați zakāh, credeți în trimișii Mei, îi sprijiniți și Îi dați lui Allah un împrumut bun...»

. Acesta este legământul pe care Allah li-l cere. Apoi a spus:

Vă voi șterge faptele rele și vă voi face să intrați în grădini pe sub care curg râuri

. Acesta este legământul lor de la Allah.

Allah Preaînaltul mai spune:

Împliniți legământul Meu și îl voi împlini pe al vostru

. Comunitatea este legată față de Profetul ﷺ prin legământul de a-l urma în Legea sa și de a nu introduce în ea inovații. Comunitatea are, la rândul ei, un legământ de la el: să-i transmită mesajul și să nu-i ascundă nimic. Profetul ﷺ a spus că fiecare profet a avut datoria să-și îndrume comunitatea către bine.³⁶⁹

Prin legământ se înțelege aici cel încheiat între părțile unui tratat, așa cum a fost cel dintre Profetul ﷺ și locuitorii Meccăi la pacea de la al-Ḥudaybiyah.

Cuvintele Celui Preaînalt ﴿وأوفوا﴾ — „împliniți” — sunt imperativul verbului awfā–yūfī, alcătuit din patru litere. Împlinirea înseamnă a da un lucru în întregime; de aici și împlinirea măsurii și a cântarului.

Cuvintele ﴿بعهد الله﴾ — „legământul lui Allah” — pot exprima legătura numelui de acțiune fie cu subiectul, fie cu obiectul său: legământul pe care voi îl faceți lui Allah sau legământul pe care Allah vi-l face vouă. Verbul de forma fāʿala presupune de obicei participarea ambelor părți, precum qātala, „a lupta împotriva cuiva”, și dāfaʿa, „a se apăra împotriva cuiva”.

Cuvintele ﴿إذا عاهدتم﴾ — „când îl încheiați” — întăresc sensul și atrag atenția asupra obligației de a-l respecta: după ce ați încheiat un legământ, nu se cuvine să renunțați la împlinirea lui. Apoi a întărit aceasta prin cuvintele

și nu rupeți jurămintele după ce le-ați întărit

. A desface un lucru înseamnă a-i dezlega ceea ce îl ține strâns. Legământul a fost asemănat cu un nod, fiindcă este o legătură între părțile care îl încheie.

Cuvintele ﴿بعد توكيدها﴾ — „după ce le-ați întărit”: întărirea unui lucru înseamnă fixarea lui. Tawkīd este numele de acțiune al verbului wakkada. Se spune atât wakkada al-amra, cât și ʾakkadahu, cu numele de acțiune taʾkīd și tawkīd. Forma cu wāw este mai elocventă decât cea cu hamzah.

Cuvintele

după ce L-ați făcut pe Allah garant asupra voastră

— formează o propoziție circumstanțială care sporește mustrarea pentru ruperea legământului și a jurământului. Allah este făcut garant prin faptul că omul, atunci când încheie un legământ cu altcineva, spune: „Mă leg față de tine prin Allah”, făcându-L astfel pe Allah garant asupra sa.

Cuvintele ﴿إن الله يعلم ما تفعلون﴾ — „Allah știe ceea ce faceți”: Allah a încheiat versetul menționând știința Sa, ca amenințare împotriva ruperii legământului. Când omul știe că Allah cunoaște tot ceea ce face, nu rupe legământul.

Legătura versetului cu titlul capitolului este foarte limpede, deoarece Allah a spus: ﴿أوفوا بعهد الله﴾ — „Împliniți legământul lui Allah” — și a spus:

după ce L-ați făcut pe Allah garant asupra voastră

.

Legământul înseamnă dhimmah.

Legătura capitolului cu tawḥīd-ul

Neîmplinirea legământului lui Allah înseamnă o lipsă de respect față de El, ceea ce aduce atingere tawḥīd-ului.

De la Buraydah, care a spus: „Când Trimisul lui Allah ﷺ numea un comandant peste o armată sau peste un detașament, îl povățuia să aibă teamă de Allah, să se poarte cu bine față de musulmanii aflați alături de el și spunea: «Porniți la luptă în numele lui Allah pe calea lui Allah. Luptați împotriva celor care nu cred în Allah. Porniți la luptă, nu vă însușiți pe ascuns din pradă, nu trădați, nu mutilați, și nu ucideți niciun copil. Iar când îți întâlnești dușmanul dintre asociatori, cheamă-i la trei lucruri — sau: opțiuni. Oricăruia dintre ele i-ar da curs, primește aceasta de la ei și oprește-te de la a-i ataca. Apoi cheamă-i la Islam. Dacă îți răspund, primește aceasta de la ei. Apoi cheamă-i să se mute din ținutul lor în ținutul emigranților, și înștiințează-i că, dacă fac aceasta, vor avea drepturile emigranților și îndatoririle emigranților. Dacă refuză să se mute de acolo, înștiințează-i că vor fi asemenea beduinilor musulmani: li se aplică judecata lui Allah Preaînaltul, dar nu vor avea nimic din pradă și din fayʾ, decât dacă participă la jihād alături de musulmani. Dacă refuză, cere-le jizyah, iar dacă răspund, primește aceasta de la ei și oprește-te de la a-i ataca. Dacă refuză, cere ajutorul lui Allah și luptă împotriva lor. Dacă îi asediezi pe cei dintr-o fortăreață, iar ei îți cer să le acorzi legământul de protecție al lui Allah și al Profetului Său, nu le acorda legământul de protecție al lui Allah și al Profetului Său, ci acordă-le legământul tău și al însoțitorilor tăi. Căci să vă încălcați legămintele voastre și legământul însoțitorilor voștri este mai puțin grav decât să încălcați legământul lui Allah și al Profetului Său. Dacă îi asediezi pe cei dintr-o fortăreață, iar ei îți cer să le primești predarea potrivit judecății lui Allah, nu le primi predarea potrivit judecății lui Allah, ci potrivit judecății tale, fiindcă nu știi dacă vei nimeri sau nu judecata lui Allah în privința lor»”. Relatat de Muslim.³⁷⁰

Cuvintele sale „când numea” înseamnă: îl făcea comandant. La începuturile Islamului, conducătorul se ocupa de punerea în aplicare a hotărârilor, de judecată, de emiterea fatwā-lor și de imamat.

Cuvintele sale „sau peste un detașament”: „sau” nu exprimă îndoiala, ci deosebește două situații. Armata cuprinde mai mult de patru sute de oameni, iar detașamentul mai puțin de atât.

Detașamentele sunt de trei feluri:

a) Un detașament trimis din localitate. Acest caz este limpede, iar prada sa se împarte la fel ca prada armatei.

b) Un detașament trimis la începutul expediției de jihād: întreaga armată pornește, apoi trimite un detașament care merge înaintea ei.

c) Un detașament trimis pe drumul de întoarcere, după întoarcerea armatei.

Învățații au făcut o deosebire între ultimele două în privința prăzii: detașamentului trimis la început i se acordă un sfert, după scoaterea cincimii, deoarece armata se află în urma lui, îl sprijină și îl va ajunge din urmă. Detașamentului trimis la întoarcere i se acordă o treime, după scoaterea cincimii, fiindcă armata s-a îndepărtat de el, iar primejdia pe care o înfruntă este mai mare. Ceea ce li se acordă acestor două detașamente ține de judecata conducătorului: poate să le acorde sau să nu le acorde, potrivit folosului urmărit.

Cuvântul „îl povățuia”: povățuirea înseamnă a-i încredința cuiva un lucru, arătând grijă față de el.

Cuvintele „să aibă teamă de Allah”: taqwā înseamnă împlinirea poruncilor lui Allah și ferirea de cele pe care El le-a interzis cu știință și înțelegere limpede. Cuvântul provine din wiqāyah, „protecție”, și înseamnă a te pune la adăpost de pedeapsa lui Allah, ceea ce nu se poate face decât împlinind poruncile și ferindu-te de cele interzise. Unii au spus: taqwā înseamnă să asculți de Allah, călăuzit de lumina venită de la El, nădăjduind răsplata Sa, și să părăsești ceea ce Allah a interzis, călăuzit de lumina venită de la El, temându-te de pedeapsa Sa.

Alții au spus:

Lasă păcatele, pe cele mici și pe cele mari: aceasta este evlavia. Poartă-te ca unul ce merge pe un pământ cu spini, ferindu-se de ce vede. Nu socoti neînsemnat un păcat mic: munții sunt făcuți din pietricele.

Toate aceste definiții exprimă același înțeles. Comandantului armatei i se recomanda taqwā fiindcă, de obicei, conducătorul are o anumită înălțare de sine, din pricina căreia există temerea că s-ar abate de la ceea ce este corect. În plus, evlavia lui este o pricină a evlaviei celor aflați sub autoritatea sa.

Cuvintele sale „să se poarte cu bine față de musulmanii aflați alături de el” înseamnă că îl povățuia să le facă bine în cele ale acestei lumi și ale Vieții de Apoi: să-i ducă pe drumul mai ușor, să le caute locuri mai bogate în pășune dacă mergeau pe cămile sau pe cai, să-i ferească de nedreptate, să le poruncească binele, să-i oprească de la rău și să facă celelalte lucruri care le aduc bine în această lume și în Viața de Apoi.

Din acest hadith se deduce că acela căruia i s-a încredințat una dintre treburile musulmanilor trebuie să aleagă pentru ei ceea ce este mai bun. Aceasta se deosebește de ceea ce face omul pentru sine: în privința sa, el nu este ținut decât de ceea ce este obligatoriu.

Cuvintele sale „porniți la luptă în numele lui Allah” pot însemna că a vrut să-i învețe să fie întotdeauna sprijiniți pe ajutorul lui Allah. Este posibil și să fi vrut ca expediția să înceapă în numele lui Allah. Primul înțeles este mai evident, dar și al doilea este posibil, fiindcă trimiterea armatelor este un lucru însemnat, iar orice lucru care nu începe în numele lui Allah este lipsit de împlinire.

Cuvintele „pe calea lui Allah” se leagă de „porniți la luptă”. Trimisul ﷺ atrage astfel atenția asupra bunei intenții și a scopului drept. Cei care pleacă la luptă au felurite țeluri, însă expediția folositoare, prin care se dobândește una dintre cele două binefaceri, este aceea dedicată numai lui Allah: omul luptă pentru ca Cuvântul lui Allah să fie cel mai înalt, nu din pornire de grup, pentru a-și arăta vitejia, pentru a i se vedea rangul sau pentru a dobândi ceva din această lume. Dacă luptă pentru țară, atunci cel care luptă fiindcă aceasta este o țară islamică ce trebuie apărată, împreună cu musulmanii din ea, are o intenție islamică dreaptă. Dacă luptă însă numai din naționalism sau patriotism, aceasta este o pornire de grup, nu o luptă pe calea lui Allah.

Cuvintele „pe calea lui Allah” cuprind atât intenția, cât și fapta. Intenția a fost explicată. În privința faptei, expediția trebuie să se încadreze în religia și Legea Sa, desfășurându-se potrivit rânduielii Legiuitorului.

Cuvintele „luptați împotriva celor care nu cred în Allah”: „luptați” este un imperativ care exprimă obligația; adică avem obligația să luptăm împotriva celor care nu cred în Allah. Allah Preaînaltul spune:

O, Profetule! Străduiește-te împotriva necredincioșilor și a ipocriților și fii aspru cu ei! Adăpostul lor este Gheena; și ce rea întoarcere!

. Și spune:

O, voi cei care credeți! Luptați împotriva necredincioșilor aflați în vecinătatea voastră

. Dacă luptăm împotriva celor din vecinătatea noastră și aceștia îmbrățișează Islamul, luptăm împotriva celor de dincolo de ei și tot astfel, până când ajungem la răsăritul și la apusul pământului.

Man, „cei care”, este un pronume relativ, iar propoziția sa relativă este „nu cred”. Pronumele relativ și propoziția sa exprimă motivul: din pricina necredinței lor. Nu luptăm împotriva oamenilor din spirit de grup, naționalism sau patriotism, ci din pricina necredinței lor, pentru folosul lor, care este salvarea lor de Foc. Necredința se întemeiază pe două lucruri: tăgăduirea și îngâmfarea.

Adică: refuzul îngâmfat de a-L asculta sau tăgăduirea a ceea ce trebuie primit și crezut.

Cuvântul „porniți la luptă” întărește porunca. L-a repetat ca și cum ar spune: nu nesocotiți expediția și porniți cu seriozitate.

Cuvintele „nu vă însușiți pe ascuns din pradă”: ġulūl înseamnă ca omul să ascundă ceva din pradă și să și-l însușească. Acesta este unul dintre păcatele mari. Allah Preaînaltul spune:

Cel care își însușește pe ascuns din pradă va veni în Ziua Învierii cu ceea ce și-a însușit

, adică va fi pedepsit prin acel lucru. Va fi pedepsit în Ziua Învierii cu ceea ce și-a însușit și va primi o pedeapsă disciplinară în această lume. Învățații au spus că cel care săvârșește ġulūl este pedepsit disciplinar prin arderea întregului său bagaj, cu excepția exemplarului Coranului, datorită inviolabilității sale, a armelor, datorită folosului lor, și a făpturilor însuflețite, fiindcă nu este îngăduit să fie chinuite cu foc.

Cuvintele „nu trădați”: ġadr înseamnă trădare. Acesta este pasajul hadithului care dovedește ideea capitolului. Este vorba despre situația în care am încheiat un legământ: atunci trădarea este interzisă. În lipsa unui legământ, o asemenea înșelare ne este îngăduită, fiindcă războiul este înșelăciune. S-a relatat că un asociator a ieșit să se dueleze cu ʿAlī ibn Abī Ṭālib, Allah să fie mulțumit de el. Când omul s-a apropiat de ʿAlī, acesta i-a strigat: „Nu am ieșit să mă duelez cu doi oameni!”. Asociatorul s-a întors, crezând că venise unul dintre însoțitorii săi să-l ajute, iar ʿAlī, Allah să fie mulțumit de el, l-a ucis.

Trebuie știut că, în raport cu asociatorii, există trei situații:

Prima situație: nu există un legământ între noi și ei. Atunci trebuie luptat împotriva lor după ce au fost chemați la Islam și au refuzat atât Islamul, cât și plata jizyah, cu condiția să avem puterea de a face aceasta.

A doua situație: există între noi și ei un legământ păstrat, pe care ei îl respectă. Atunci avem obligația să ne împlinim legământul față de ei, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Cât timp ei sunt drepți față de voi, fiți și voi drepți față de ei. Allah îi iubește pe cei cu teamă de El

. Și potrivit cuvintelor Sale:

Împliniți legământul față de ei până la termenul său

.

A treia situație: există între noi și ei un legământ, dar ne temem că îl vor trăda. Atunci trebuie să le denunțăm legământul și să-i înștiințăm că nu mai există un legământ între noi și ei, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Dacă te temi de trădare din partea unui neam, denunță-le legământul astfel încât să fiți deopotrivă înștiințați. Allah nu îi iubește pe cei care trădează

.

Cuvintele „nu mutilați”: mutilarea înseamnă desfigurarea prin tăierea unor părți ale trupului, precum nasul, limba și altele, atunci când sunt luați prizonieri. Nu există nevoie de aceasta, fiind o răzbunare nelalocul ei. Învățații au avut păreri diferite în situația în care ei ne-ar face nouă aceasta.

S-a spus că nu trebuie mutilați, datorită caracterului general al interdicției, deoarece Profetul ﷺ nu a făcut nicio excepție și fiindcă, dacă am mutila pe unul dintre ei, este posibil ca el să nu fie de acord cu ceea ce au făcut cei din neamul său. Cum să-l mutilăm atunci?!

S-a mai spus că îi mutilăm așa cum ne-au mutilat ei, deoarece acestei formulări generale i se opune o altă formulare generală: cuvintele Celui Preaînalt

Cine vă atacă, răspundeți-i asemenea atacului său împotriva voastră

.

Dacă nu îi mutilăm, deși ei ne mutilează, aceasta ar putea fi înțeleasă drept slăbiciune. Dacă îi mutilăm în această situație, vor ști că avem putere și nu ne vor mai mutila a doua oară.

Se pare că a doua opinie este cea corectă.

Dacă se spune: „Este posibil să mutilăm pe cineva care nu ne-a mutilat și care nu este de acord cu mutilarea”, se răspunde: în cadrul unei singure comunități, fapta unuia dintre membrii ei este precum fapta tuturor. De aceea, Allah, Atotputernicul și Preamăritul, li Se adresa iudeilor din vremea Trimisului ﷺ cu privire la lucruri petrecute în vremea lui Mūsā. El spune:

Și când ați ucis un om și v-ați învinuit unii pe alții pentru aceasta

. Și spune:

Și când am luat legământul vostru și am ridicat deasupra voastră muntele aṭ-Ṭūr

, precum și alte cuvinte asemănătoare.

Cuvintele „și nu ucideți niciun copil” înseamnă: nu ucideți un copil mic, fiindcă el nu luptă și fiindcă este posibil să îmbrățișeze Islamul. În alte hadithuri se arată că nu sunt uciși nici călugărul, nici bătrânul neputincios, nici femeia,³⁷¹ cu excepția situației în care luptă, îndeamnă la luptă sau contribuie cu sfaturi de război. Astfel a fost ucis Durayd ibn aṣ-Ṣimmah în expediția împotriva celor din Thaqīf, în pofida vârstei sale înaintate și a orbirii sale.³⁷²

Din acest hadith s-a dedus că lupta nu are drept scop să-i facă să îmbrățișeze Islamul, ci să apere Islamul. Dovada este că nu îi ucidem pe aceștia; dacă acesta ar fi fost scopul, i-am fi ucis în cazul în care nu ar fi îmbrățișat Islamul. Shaykh al-Islām a considerat această opinie mai puternică și are un tratat în această privință intitulat „Lupta împotriva necredincioșilor” — Qitāl al-kuffār.

Cuvintele „iar când îți întâlnești dușmanul” înseamnă: când dai de el sau îl găsești. A început prin a menționa dușmănia pentru a îndemna la lupta împotriva lor, fiindcă, atunci când știi că sunt dușmanii tăi, aceasta te îndeamnă să lupți împotriva lor. De aceea, Allah Preaînaltul spune:

O, voi cei care credeți! Nu-i luați ca aliați pe dușmanul Meu și pe dușmanul vostru

. Această formulare este mai puternică și mai cuprinzătoare decât cuvintele dintr-un alt verset:

Nu-i luați pe iudei și pe creștini ca aliați

. În acel verset au fost menționați anume iudeii și creștinii fiindcă împrejurarea o cerea. Dușmanul este opusul lui al-walī: acesta se îngrijește de treburile tale și te sprijină, te apără și face celelalte lucruri asemenea lor; dușmanul te părăsește la nevoie, se îndepărtează de tine și te atacă ori de câte ori poate.

Cuvintele „dintre asociatori” îi cuprind pe toți necredincioșii, inclusiv pe iudei și pe creștini.

Cuvintele „lucruri sau opțiuni” au același înțeles. Prin urmare, „sau” exprimă îndoiala cu privire la cuvântul folosit; înțelesul nu se schimbă.

Cuvintele „oricăruia dintre ele i-ar da curs”: ayyatu-hunna este un nume condițional cu rol de subiect; mā este o particulă suplimentară, adăugată în construcția condițională pentru a întări caracterul general, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Oricum L-ați chema, ale Lui sunt numele cele mai frumoase

. Pronumele ka este complement direct, iar pronumele care trimite la numele condițional a fost omis. Sensul este: oricăreia dintre ele i-ar răspunde, primește aceasta de la ei și oprește-te de la a-i ataca; nu lupta împotriva lor.

Cuvintele „apoi cheamă-i”: thumma, „apoi”, este suplimentar, după cum arată varianta lui Abū Dāwūd, și fiindcă nu are aici un sens propriu. Se poate spune și că nu face parte din cuvintele Trimisului ﷺ, ci din cele ale transmițătorului, sensul fiind: „Apoi a spus: «Cheamă-i»”.

Cuvintele „la Islam” înseamnă: la Islamul care cuprinde și credința, deoarece, atunci când este menționat singur, el cuprinde credința. Dacă sunt menționate împreună, au înțelesuri distincte, după cum Profetul ﷺ a făcut deosebire între ele în hadithul lui Jibrīl.

Potrivit oamenilor Sunnei, credința cuprinde și faptele. Profetul ﷺ a spus: „Credința are șaptezeci și câteva de ramuri. Cea mai înaltă este rostirea cuvintelor «Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah», iar cea mai de jos este înlăturarea lucrului vătămător de pe drum; sfiala este și ea o ramură a credinței”.³⁷³ Dacă răspund chemării la Islam, aceasta este ceea ce doresc musulmanii și nu ne mai este îngăduit să luptăm împotriva lor. De aceea, Profetul ﷺ a spus: „Primește aceasta de la ei”.

Cuvintele „apoi cheamă-i să se mute din ținutul lor în ținutul emigranților” arată că aceia împotriva cărora s-a luptat erau oameni ai deșertului. După ce îmbrățișau Islamul, li se cerea să se mute în ținuturile emigranților pentru a învăța religia lui Allah, deoarece omul aflat în viața sa nomadă este departe de știință. Allah Preaînaltul spune:

Beduinii sunt mai puternici în necredință și ipocrizie și mai înclinați să nu cunoască hotarele celor pe care Allah le-a pogorât Trimisului Său

. Acesta este un temei pentru așezarea nomazilor în localități.

Cuvintele „în ținutul emigranților” pot desemna un loc anume, adică Medina Profetului, sau pot desemna o categorie: orice ținut în care se cuvine să se emigreze fiindcă este un ținut al Islamului, fie Medina, fie altul. A doua posibilitate, cea a sensului general, este întărită de faptul că, dacă ar fi fost vorba despre Medina, Trimisul ﷺ ar fi numit-o și nu ar fi folosit o descriere generală. Iar prima posibilitate este întărită de faptul că primul ținut al emigranților a fost Medina. Se pare însă că a doua posibilitate este cea corectă.

Cuvintele „vor avea drepturile emigranților și îndatoririle emigranților” reprezintă dreptatea deplină. Nu se spune că drepturile îi revin numai locuitorului originar al ținutului. Ei au ceea ce au emigranții din pradă și din fayʾ și au aceleași îndatoriri de jihād și de sprijinire.

Cuvintele „nu vor avea nimic din pradă și din fayʾ, decât dacă participă la jihād alături de musulmani” înseamnă că, dacă nu se mută în ținutul emigranților, nu au parte din pradă și din fayʾ. Prada este ceea ce se ia din averile necredincioșilor prin luptă sau prin ceea ce este asimilat acesteia. Fayʾ reprezintă veniturile vărsate în tezaurul public, precum a cincea parte din cincimea prăzii, jizyah, kharāj și altele.

Cuvintele „decât dacă participă la jihād alături de musulmani” arată că, dacă participă alături de musulmani, au dreptul la aceeași parte din pradă ca ceilalți. În privința fayʾ-ului, învățații au avut păreri diferite. Potrivit imamului Aḥmad, ei au drept la fayʾ în orice situație și au drept la pradă dacă participă la jihād. S-a mai spus că nu au drept la fayʾ, acesta revenind numai locuitorilor așezărilor, după cum arată excepția. Excepția privește atunci prada, fiindcă omul dintr-o așezare, pregătit pentru jihād, pentru învățarea și răspândirea religiei, nu este asemenea unui beduin aflat lângă cămilele sale.

Așadar, după ce îmbrățișează Islamul, există trei trepte:

1. Se mută în ținutul emigranților; atunci au drepturile emigranților și îndatoririle emigranților.

2. Rămân în locurile lor, dar participă la jihād; atunci au aceeași parte din pradă ca ceilalți participanți, iar în privința fayʾ-ului există disputa amintită.

3. Rămân în locurile lor și nu participă la jihād; atunci nu au nimic din pradă și din fayʾ.

Cuvintele „dacă refuză”: potrivit gramaticienilor din Baṣrah, hum, „ei”, întărește subiectul omis împreună cu verbul condițional, sensul fiind „dacă refuză ei”. Potrivit celor din Kūfah, este subiectul nominal, iar propoziția care urmează este predicatul său. Regula noastră, atunci când gramaticienii au păreri diferite într-o chestiune, este să urmăm explicația mai ușoară. Aici, analiza celor din Kūfah este mai ușoară.

Cuvintele „cere-le jizyah” exprimă o cerere de a primi ceva, nu o întrebare. Deosebirea este că verbul care exprimă întrebarea se leagă de al doilea complement prin prepoziția ʿan, „despre”. Allah Preaînaltul spune:

Ei te întreabă despre Ceas: când va fi venirea lui?

. Al doilea complement poate fi și o propoziție interogativă, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Ei te întreabă ce le-a fost îngăduit

. Verbul care exprimă cererea se leagă însă direct de acel complement, precum în „I-am cerut lui Zayd o carte”.

Cuvântul jizyah este derivat din jazā–yajzī și arată, prin forma sa, o plată în schimbul unui lucru. Este o sumă plătită de nemusulman în schimbul protecției sale și al șederii în ținuturile noastre. Averea, viața și urmașii celui aflat sub legământ de protecție sunt inviolabili în schimbul jizyah. Allah Preaînaltul spune:

până când vor da jizyah cu mâna lor, fiind supuși

, adică o predau cu propriile mâini. Nu se acceptă să o trimită prin slujitor sau prin fiu, ci trebuie să vină el însuși cu ea.

S-a mai spus că ﴿عن يد﴾ înseamnă: datorită puterii voastre asupra lor. Corect este că expresia le cuprinde pe amândouă.

S-a mai spus că ﴿عن يد﴾ înseamnă că ți-o dă, iar tu o iei cu putere, trăgându-i mâna pentru a-i arăta puterea ta. De aceasta nu este însă nevoie.

Cuvintele ﴿وهم صاغرون﴾ — „fiind supuși” — înseamnă că trebuie să manifeste umilință și supunere când o dau, nu să o dea cu fast și trufie, însoțiți de slujitori, alai și altele asemenea. Unii învățați au socotit că supunerea lor presupune să fie ținuți în picioare mai mult timp atunci când se primește plata de la ei.

Cuvintele „cere ajutorul lui Allah și luptă împotriva lor”: Profetul ﷺ a început cu cererea ajutorului lui Allah, fiindcă, dacă El nu te ajută în lupta împotriva dușmanilor Săi, vei fi lipsit de sprijin. Propoziția formează răspunsul condiției.

Cuvintele „dacă îi asediezi pe cei dintr-o fortăreață, iar ei îți cer”: asedierea înseamnă strâmtorarea lor, adică îi împresori și îi strâmtorezi astfel încât să nu iasă din fortăreață și nimeni să nu intre la ei. Fortăreața este orice loc folosit ca adăpost întărit, precum palate, incinte și altele.

Cuvântul arādūka înseamnă „ți-au cerut”. Verbul care exprimă dorința a primit și sensul cererii; altminteri, în mod obișnuit, el se construiește cu prepoziția min, „de la”, spunându-se arādū minka.

Cuvintele „nu le acorda legământul de protecție al lui Allah și al Profetului Său”: dhimmah înseamnă legământ. Dacă oamenii asediați în fortăreață spun: „Vrem să ne predăm sub legământul lui Allah și al Trimisului Său”, nu este îngăduit să le primească predarea în acești termeni. Profetul ﷺ a explicat motivul prin cuvintele: „Căci să vă încălcați legămintele voastre și legământul însoțitorilor voștri este mai puțin grav...”.

Cuvintele „să încălcați”: tukhfirū, cu vocala u la tāʾ și i la fāʾ, vine din verbul de patru litere akhfara și înseamnă „a trăda”. Verbul simplu khafara înseamnă însă „a acorda protecție”. Aici se impune primul sens.

În expresia „să încălcați”, an, cu hamzah vocalizat a, transformă propoziția într-un nume de acțiune. Dovada este că ahwanu, „mai puțin grav”, stă la nominativ ca predicat. An și propoziția pe care o introduce se află la acuzativ, ca apoziție de cuprindere la subiectul particulei inna. Sensul este: „Căci încălcarea de către voi a legămintelor voastre...”. Apoziția poate lua locul termenului pe care îl înlocuiește; de aceea am explicat construcția astfel.

Cuvintele „mai puțin grav decât să încălcați legământul lui Allah și al Profetului Său” se explică prin faptul că trădarea legământului lui Allah și al Profetului Său este mai gravă. Ahwan, „mai ușor”, este un comparativ folosit fără ca vreunul dintre termenii comparației să aibă în sine însușirea exprimată de rădăcina sa. Cuvântul ar presupune că ambele fapte au ceva ușor în ele, însă nu așa stau lucrurile. Încălcarea oricărui legământ, fie al lui Allah, fie al Trimisului Său, fie al luptătorilor, nu este nicidecum un lucru ușor, ci unul grav. Ușurința este aici relativă, nu una propriu-zisă.

În acest caz, ei doresc să se predea sub un legământ fără să se pronunțe asupra lor o anumită hotărâre, ci primind un legământ care le ocrotește averile, viețile, femeile și urmașii. Le acordăm aceasta.

Cuvintele „dacă îi asediezi” înseamnă că impui un asediu care îi împiedică să iasă din locul lor. „Cei din fortăreață” sunt locuitorii unei așezări sau ai unui loc în care se adăpostesc. „Îți cer” înseamnă că solicită de la tine. „Judecata lui Allah” înseamnă Legea lui Allah.

Cuvintele „ci potrivit judecății tale”: dacă vor să se predea potrivit judecății lui Allah, cererea lor nu este acceptată în acești termeni, fiindcă nu știm dacă vom nimeri sau nu judecata lui Allah în privința lor.

De aceea a spus „potrivit judecății tale” și nu a adăugat „și a însoțitorilor tăi”, așa cum a spus în privința legământului de protecție. În armată sau în detașament, judecata îi aparține comandantului, pe când legământul și garanția îi angajează pe toți; niciunui membru al armatei nu îi este îngăduit să le încalce.

Cuvintele „nu știi” înseamnă că nu știi dacă vei nimeri sau nu judecata lui Allah în privința lor, deoarece omul poate greși în înțelegerea judecății lui Allah Preaînaltul.

Învățații au avut păreri diferite în această chestiune:

S-a spus că predarea celor din fortăreață nu este primită ca fiind supusă judecății lui Allah, deoarece comandantul, chiar dacă își dă silința în judecată, nu știe dacă va nimeri sau nu judecata lui Allah în privința lor. Nu oricine face ijtihād ajunge la ceea ce este corect.

S-a mai spus că predarea lor poate fi primită ca fiind supusă judecății lui Allah și că interdicția privea numai vremea Profetului ﷺ. În acea vreme, o hotărâre putea fi schimbată: era posibil ca, după plecarea armatei, Allah să schimbe acea hotărâre. Într-un asemenea caz, nu le primești predarea ca fiind supusă judecății lui Allah, fiindcă nu știi dacă vei nimeri noua hotărâre sau nu.

După încetarea revelației, predarea lor poate fi primită ca fiind supusă judecății lui Allah. Ijtihād-ul nostru pentru a nimeri judecata lui Allah este socotit corect atât timp cât nu se vădește greșeala sa, fiindcă Allah nu îi impune niciunui suflet mai mult decât poate. El a spus:

Aveți teamă de Allah atât cât puteți

. Această opinie este mai corectă, deoarece, din punctul de vedere al Legii, cel care face ijtihād este socotit în mod aparent că a nimerit hotărârea, deși poate greși în realitate. Dacă se ia însă precauția de a spune „Primim predarea potrivit cu ceea ce înțelegem din judecata lui Allah și a Trimisului Său”, este mai bine. Cuvintele „cu ceea ce înțelegem” fac limpede că aceasta este judecata lui Allah potrivit înțelegerii noastre, nu neapărat potrivit realității, dacă s-ar vădi contrariul.

Am ales această formulare deoarece ijtihād-ul se poate schimba. Poate veni un alt comandant care să lupte împotriva acelorași oameni sau a altora, iar hotărârea să fie diferită; necredincioșii ar spune atunci că hotărârile musulmanilor se contrazic.

Din acest hadith se deduc următoarele:

1. Interzicerea mutilării, a însușirii pe ascuns din pradă, a trădării și a uciderii copilului. Am vorbit deja despre acestea.

2. Conducătorului îi este prescris să trimită armate și detașamente.

3. Nu este îngăduită lupta înaintea chemării, deoarece lupta a fost pusă ca ultimă etapă. Cât despre relatarea din Ṣaḥīḥ potrivit căreia Profetul ﷺ i-a atacat pe Banū al-Muṣṭaliq pe neașteptate,³⁷⁴ s-a răspuns că chemarea ajunsese deja la ei. Chemarea celor la care ea a ajuns este recomandată, nu obligatorie, și se hotărăște în funcție de folos.

4. Îngăduința de a lua jizyah și de la alții decât iudeii, creștinii și magii. În privința oamenilor Cărții, Coranul arată explicit că se ia de la ei, iar în privința magilor există dovada Sunnei. Învățații au avut însă păreri diferite despre ceilalți. S-a spus că nu se ia decât de la aceste categorii. S-a mai spus că nu se ia de la asociatorii arabi, deoarece ea presupune înjosire. Corect este că se ia de la toți necredincioșii, datorită caracterului general al cuvintelor sale ﷺ „cei care nu cred în Allah”. El nu a spus „iudeii și creștinii”.

5. Arătarea faptului că lupta nu urmărește să-i silească pe oameni să intre în Islam. Dacă acesta ar fi fost scopul, jizyah nu ar fi fost prescrisă, fiindcă, într-o asemenea presupunere, oamenii ar trebui fie să intre în religie, fie să fie combătuți. Aceasta este opinia mai puternică, susținută de Coran și de Sunnah. Cât despre hadithul „Mi s-a poruncit să lupt împotriva oamenilor...”³⁷⁵ și continuarea lui, acesta este un text general al cărui înțeles este restrâns de dovezile despre jizyah.

6. Însemnătatea legămintelor, mai ales când este vorba despre legământul lui Allah și al Trimisului Său.

7. Îngăduința ca cei din fortăreață să se predea potrivit judecății comandantului armatei.

8. Nu este îngăduit să le primească predarea ca fiind supusă judecății lui Allah: fie numai în vremea Trimisului ﷺ, fie în orice vreme, potrivit disputei amintite.

9. Cel care face ijtihād poate nimeri adevărul sau poate greși, potrivit cuvintelor sale ﷺ: „Fiindcă nu știi dacă vei nimeri sau nu judecata lui Allah în privința lor”. Profetul ﷺ a mai spus: „Când judecătorul judecă, își dă silința și nimerește adevărul, are două răsplăți; dacă greșește, are o singură răsplată”.³⁷⁶ Se pune atunci întrebarea: spunem că acela care face ijtihād are dreptate chiar dacă greșește?

Răspuns: s-a spus că oricine face ijtihād are dreptate.

S-a mai spus că nu oricine face ijtihād are dreptate. Și s-a spus că oricine face ijtihād are dreptate în chestiunile derivate, nu în cele de temelie, pentru a nu ajunge să-i socotim corecți pe oamenii inovațiilor în chestiunile de temelie.

Corect este că oricine face ijtihād procedează corect în privința strădaniei sale de judecată. În ceea ce privește însă concordanța cu adevărul, el poate greși sau poate avea dreptate. Dovada sunt cuvintele sale ﷺ: „Și-a dat silința și a nimerit; și-a dat silința și a greșit”. Acestea împart limpede pe cei care fac ijtihād în cei care greșesc și cei care nimeresc. Înțelesul aparent al hadithului și al textelor cuprinde atât chestiunile derivate, cât și pe cele de temelie, deoarece textele arată că Allah nu îi impune niciunui suflet mai mult decât poate. Totuși, ceea ce contrazice consensul înaintașilor este o greșeală, chiar dacă vine de la cineva care face ijtihād: nu este posibil ca el să aibă dreptate, iar înaintașii să nu aibă, fie în chestiunile de temelie, fie în cele derivate.

De altfel, Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah și Ibn al-Qayyim au respins împărțirea religiei în chestiuni de temelie și chestiuni derivate, spunând că această împărțire a apărut după vremea Companionilor. De aceea îi vedem pe susținătorii ei trecând printre chestiunile derivate unele dintre cele mai mari temelii ale religiei, precum rugăciunea, care este unul dintre stâlpii Islamului. Ei scot din sfera crezului și unele chestiuni asupra cărora înaintașii au avut păreri diferite, spunând că sunt chestiuni derivate, fiindcă nu țin de crez, ci de ramurile lui. Noi spunem: dacă prin temelii înțelegeți ceea ce ține de convingere, atunci întreaga religie este alcătuită din temelii. Nu Îl poți adora pe Allah prin acte de adorare materiale sau trupești fără să crezi că sunt prescrise; această convingere precedă fapta. Dacă nu ai crede aceasta, adorarea lui Allah prin ele nu ar fi validă. Corect este că poarta ijtihād-ului rămâne deschisă atât în ceea ce este numit chestiune de temelie, cât și în ceea ce este numit chestiune derivată. Ceea ce se îndepărtează însă de calea înaintașilor nu este acceptat nicidecum.

10. Poarta ijtihād-ului rămâne deschisă, potrivit cuvintelor „nu știi dacă vei nimeri sau nu judecata lui Allah în privința lor”. Se vădește astfel slăbiciunea afirmației că poarta ijtihād-ului s-ar fi închis și că este obligatorie urmarea necritică a imamilor. Aceasta duce la îndepărtarea de Coran și Sunnah în favoarea părerilor oamenilor, ceea ce este greșit. Dimpotrivă, cel care poate dobândi hotărârea din Coran și Sunnah are obligația să o ia din acestea. Totuși, fiindcă relatările Sunnei sunt numeroase și răspândite în multe locuri, omul nu trebuie să pronunțe o hotărâre doar fiindcă a auzit un hadith despre ea, până nu se lămurește temeinic. Hotărârea poate fi abrogată, restrânsă de o condiție sau generală, în timp ce el o socotește altfel.

A spune însă „Nu cerceta Coranul și Sunnah, fiindcă nu ești vrednic de ijtihād” nu este corect. Totodată, faptul că spunem că poarta ijtihād-ului este deschisă nu îngăduie nicidecum disprețuirea părerilor învățaților de dinainte sau micșorarea rangului lor. Ei au trudit și și-au dat silința, fără să fie feriți de greșeală. A-i ponegri sau a prezenta chestiunile pe care le expun ca pe niște glume în fața oamenilor, ca aceștia să râdă de ei, este de asemenea neîngăduit. Dacă vorbirea de rău a unui om obișnuit este interzisă, cu atât mai mult a oamenilor științei, care și-au petrecut viețile deducând chestiunile din dovezile lor.

Apoi vine, la sfârșitul vremurilor, cineva care spune: „Aceștia nu știu; presupun lucruri imposibile și spun una și alta!”. Când învățații formulează însă situații rare, nu urmăresc neapărat că ele se vor petrece, ci vor să-l deprindă pe student să aplice chestiunile la regulile și temeliile lor!

11. Hadithul afirmă că judecata Îi aparține lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul. Judecata lui Allah este de două feluri:

a) Judecata asupra existenței, care privește ceea ce se petrece în lume și căreia nimeni nu i se poate împotrivi. Din aceasta fac parte cuvintele Celui Preaînalt:

Nu voi părăsi acest ținut până când nu-mi va îngădui tatăl meu sau Allah va hotărî pentru mine

.

b) Judecata legislativă, care privește Legea și adorarea. Unii oameni o urmează, iar alții nu. Din aceasta fac parte cuvintele Celui Preaînalt:

Aceasta este judecata lui Allah, prin care El judecă între voi

.

⁂

Învățămintele capitolului:

Primul: deosebirea dintre legământul lui Allah, al Profetului Său și al musulmanilor.

Învățămintele capitolului:

Primul: deosebirea dintre legământul lui Allah, al Profetului Său și al musulmanilor. Dacă ar fi spus „deosebirea dintre legământul lui Allah și al Profetului Său, pe de o parte, și legământul musulmanilor, pe de altă parte”, ar fi fost mai limpede. Citind formularea sa, ai putea crede că există deosebiri între toate trei, dar nu așa stau lucrurile: legământul lui Allah și cel al Profetului Său sunt unul, iar deosebirea este între acestea și legământul musulmanilor. Deosebirea constă în faptul că este interzis să li se acorde celor asediați legământul lui Allah și al Profetului Său, pe când acordarea legământului celor care asediază — al-muḥāṣirīn, cu i la ṣād — este îngăduită.

Al doilea: îndrumarea către cea mai puțin primejdioasă dintre două situații.

Al doilea: îndrumarea către cea mai puțin primejdioasă dintre două situații, potrivit cuvintelor „ci acordă-le legământul tău și al însoțitorilor tăi...” și continuării lor. Aceasta este o regulă însemnată, exprimată și astfel: alegerea răului mai mic pentru a-l înlătura pe cel mai mare, dacă unul dintre ele nu poate fi evitat. Legea a arătat-o. Allah Preaînaltul spune:

Nu-i insultați pe cei pe care îi cheamă în afara lui Allah, ca ei să nu-L insulte pe Allah, din dușmănie și fără știință

. Insultarea divinităților asociatorilor este cerută, dar devine interzisă dacă duce la insultarea lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul. Răul insultării lui Allah este mai mare decât răul de a tăcea, fără a le insulta divinitățile. Chiar dacă în această tăcere există un rău, tăcem pentru a nu ajunge la un rău mai mare. Și rațiunea arată această regulă.

Există și regula corespunzătoare: renunțarea la folosul mai mic pentru a-l dobândi pe cel mai mare, dacă trebuie să se renunțe la unul dintre ele. Când se întâlnesc două foloase care nu pot fi dobândite împreună, alege-l pe cel mai mare. Când se întâlnesc două rele care nu pot fi evitate amândouă, alege-l pe cel mai mic.

Al treilea: cuvintele „porniți la luptă în numele lui Allah, pe calea lui Allah”.

Al treilea: cuvintele „porniți la luptă în numele lui Allah, pe calea lui Allah”. Din ele se deduce obligația expediției, însoțită de cererea ajutorului lui Allah, de sinceritate și de urmarea Legii Sale.

Al patrulea: cuvintele „luptați împotriva celor care nu cred în Allah”.

Al patrulea: cuvintele „luptați împotriva celor care nu cred în Allah”. Din ele se deduc obligația de a lupta împotriva necredincioșilor și faptul că necredința este motivul luptei împotriva lor. Aceasta nu înseamnă însă că se luptă numai împotriva celui care nu crede; necredința este una dintre cauzele luptei. Se luptă și împotriva celui care refuză să dea zakāh; dacă locuitorii unei așezări părăsesc rugăciunea de sărbătoare, se luptă împotriva lor, la fel în privința adhān-ului și a iqāmah, deși nu devin necredincioși prin acestea. Dacă două grupuri se luptă, iar unul refuză să se întoarcă la porunca lui Allah, se luptă împotriva lui. Lupta are, așadar, și alte cauze în afară de necredință.

Al cincilea: cuvintele „cere ajutorul lui Allah și luptă împotriva lor”.

Al cincilea: cuvintele „cere ajutorul lui Allah și luptă împotriva lor” arată obligația de a cere ajutorul lui Allah și de a nu te bizui pe propria putere și tărie.

Al șaselea: deosebirea dintre judecata lui Allah și judecata învățaților.

Al șaselea: deosebirea dintre judecata lui Allah și judecata învățaților. Există aici două deosebiri:

1. Judecata lui Allah este, fără îndoială, dreaptă, pe când judecata învățaților poate fi corectă sau poate greși.

2. Primirea predării celor din fortăreață ca fiind supusă judecății lui Allah este oprită: fie numai în vremea Trimisului ﷺ, fie în orice vreme. Primirea ei potrivit judecății învățaților și altora asemenea lor este însă îngăduită.

Folos: unui muftiu nu trebuie să i se spună „Care este judecata Islamului în cutare chestiune?” sau „Care este opinia Islamului în cutare chestiune?”, fiindcă el poate greși și poate să nu nimerească judecata Islamului. Nici nu trebuie să spună un muftiu „Judecata Islamului este cutare”, deoarece poate greși. Să o precizeze însă astfel: „Judecata Islamului, după câte înțeleg, este cutare și cutare”. Face excepție ceea ce este arătat printr-un text limpede și explicit; în acest caz nu este nicio problemă.

De exemplu, este întrebat: „Care este judecata Islamului în privința mâncării mortăciunii?”. El poate răspunde: „Judecata Islamului este că mâncarea mortăciunii este interzisă”.

Al șaptelea: faptul că un Companion, la nevoie, pronunță o hotărâre fără să știe dacă aceasta coincide sau nu cu judecata lui Allah.

Al șaptelea: faptul că un Companion, la nevoie, pronunță o hotărâre fără să știe dacă aceasta coincide sau nu cu judecata lui Allah. Aceasta nu este specifică numai Companionilor, ci îi privește și pe cei de după ei: la nevoie, omul poate judeca potrivit cu ceea ce socotește că este judecata lui Allah.

⁂