Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Acest titlu de capitol are o anumită neclaritate. După cum reiese, este avut în vedere cel care ia în derâdere ceva în care este pomenit Allah, precum regulile Legii, ori ia în derâdere Coranul sau Trimisul ﷺ. Astfel, acestea sunt legate prin conjuncție de cuvintele „ceva”. Prin „Trimisul” se înțelege aici denumirea generică, care îi cuprinde pe toți trimișii, nu numai pe Muḥammad ﷺ. Articolul al are valoare generică și nu desemnează o persoană cunoscută din context.

Cuvintele sale: „Cel care ia în derâdere”, adică batjocorește, ridiculizează și socotește lucrul o joacă, fără seriozitate. Cine Îl ia în derâdere pe Allah, semnele Sale din creație, semnele Sale revelate ori pe trimișii Săi este necredincios, deoarece batjocura se împotrivește profund credinței. Cum să batjocorească și să ridiculizeze un lucru în care crede?! Cel care crede în ceva trebuie să-l prețuiască și să aibă în inimă respectul care i se cuvine.

Necredința este de două feluri: necredință prin întoarcerea spatelui și necredință prin împotrivire. Cel care batjocorește este necredincios prin împotrivire, iar aceasta este mai grav decât simpla prosternare înaintea unui idol. Chestiunea este foarte primejdioasă. Un singur cuvânt îi poate aduce celui care îl rostește nenorocirea, ba chiar pieirea, fără ca el să-și dea seama. Omul poate rosti un cuvânt care stârnește mânia lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul, fără să-i dea importanță, iar prin el să cadă în Foc. Cine ia în derâdere rugăciunea, chiar și una voluntară, dania obligatorie, postul ori pelerinajul este necredincios, potrivit consensului musulmanilor. Tot astfel este cel care ia în derâdere semnele din creație, spunând, de pildă, că existența căldurii în zilele de iarnă sau a frigului în zilele de vară este o nechibzuință. Aceasta este necredință care scoate din religie, deoarece toate faptele Domnului, Atotputernicul și Preamăritul, sunt întemeiate pe înțelepciune. S-ar putea să nu fim în stare să ajungem la înțelegerea ei; ba chiar nu suntem în stare să o cuprindem.

Să știi apoi că învățații au avut două opinii despre cel care Îl insultă pe Allah, pe Trimisul Său sau Cartea Sa: îi este acceptată pocăința?

Prima opinie: pocăința nu îi este acceptată. Aceasta este opinia cunoscută la ḥanbaliți. Potrivit ei, este ucis ca necredincios, nu se face rugăciunea funerară pentru el, nu se cere îndurare pentru el și este îngropat departe de mormintele musulmanilor, chiar dacă spune că s-a pocăit sau că a greșit. Ei consideră că această apostazie este atât de gravă și de mare încât pocăința nu folosește în privința ei.

Unii învățați au spus că pocăința îi este acceptată dacă îi cunoaștem sinceritatea întoarcerii către Allah, dacă își recunoaște greșeala și Îl descrie pe Allah Cel Preaînalt prin atributele de măreție care I se cuvin. Ei se întemeiază pe caracterul general al dovezilor despre acceptarea pocăinței, precum cuvintele Celui Preaînalt:

Spune: O, robi ai Mei care ați întrecut măsura împotriva voastră înșivă, nu deznădăjduiți de îndurarea lui Allah! Allah iartă toate păcatele

. Printre necredincioși sunt unii care Îl insultă pe Allah, iar pocăința lor este totuși acceptată. Aceasta este opinia corectă. Există însă deosebirea că pocăința celui care îl insultă pe Trimis ﷺ este acceptată, dar el trebuie ucis. Celui care Îl insultă pe Allah îi este acceptată pocăința și nu este ucis. Nu pentru că dreptul lui Allah ar fi mai mic decât dreptul Trimisului ﷺ, ci pentru că Allah ne-a înștiințat că renunță la dreptul Său atunci când robul se pocăiește, spunând că iartă toate păcatele. Cât despre cel care îl insultă pe Trimis ﷺ, în cazul lui există două aspecte:

Primul: aspectul care ține de Lege, întrucât el este Trimisul lui Allah ﷺ. Din această perspectivă, pocăința celui care se pocăiește este acceptată.

Al doilea: aspectul personal, fiind unul dintre trimiși. Din această perspectivă, uciderea lui este obligatorie pentru dreptul Profetului ﷺ; după pocăință, este ucis ca musulman. Dacă este ucis, este spălat, înfășurat în giulgiu, se face rugăciunea funerară pentru el și este îngropat alături de musulmani. Aceasta este opinia aleasă de Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, care a scris despre acest subiect o carte intitulată al-Ṣārim al-maslūl fī ḥukm qatl sābb al-Rasūl sau al-Ṣārim al-maslūl ʿalā shātim al-Rasūl. Motivul este că omul a nesocotit dreptul Trimisului ﷺ. La fel, dacă îl acuză pe nedrept de adulter, este ucis, nu biciuit.

Dacă se întreabă: „Nu s-a transmis că unii oameni l-au insultat pe Trimis ﷺ, iar el le-a acceptat pocăința și i-a lăsat liberi?”

Răspunsul: ba da, aceasta este adevărat, dar s-a petrecut în timpul vieții sale ﷺ, când a renunțat la dreptul său. După moartea sa nu știm dacă ar renunța, așadar se aplică ceea ce considerăm obligatoriu în cazul celui care l-a insultat ﷺ.

Dacă se spune: „Posibilitatea ca el să-l ierte sau să nu-l ierte nu impune abținerea de la hotărâre?”

Răspunsul: nu impune abținerea, deoarece răul s-a produs prin insultă. Înlăturarea efectului acelei insulte nu este cunoscută, iar principiul este că el rămâne.

Dacă se întreabă: „Nu s-a întâmplat de cele mai multe ori ca Trimisul ﷺ să-i ierte pe cei care l-au insultat?”

Răspunsul: ba da. În timpul vieții Trimisului ﷺ, iertarea putea aduce un folos și putea apropia inimile. Tot astfel, el ﷺ îi cunoștea pe anumiți ipocriți, dar nu i-a ucis, pentru ca oamenii să nu spună că Muḥammad își ucide companionii. Acum însă, dacă am ști că un anumit om este ipocrit, l-am ucide. Ibn al-Qayyim a spus că neuciderea ipocritului cunoscut ca atare era valabilă numai în timpul vieții Trimisului lui Allah ﷺ.

Și cuvintele lui Allah Cel Preaînalt:

Dacă i-ai întreba, ei ar spune: Noi doar vorbeam în deșert și ne jucam

, până la sfârșitul versetului.²¹⁰

Cuvintele Celui Preaînalt: ﴿Dacă i-ai întreba﴾. Adresarea este către Profet ﷺ: dacă i-ai întreba pe cei care vorbesc în deșert și se joacă, luându-i în derâdere pe Allah, Cartea Sa, Trimisul Său și companionii.

Cuvintele Sale: ﴿Ei ar spune﴾ constituie răspunsul jurământului. Ibn Mālik a spus:

Când o condiție și un jurământ se întâlnesc, omite / răspunsul celui pus la urmă: aceasta este regula de urmat.²¹¹

De aceea apare litera lām, care însoțește răspunsul jurământului, și nu fāʾ, care apare în răspunsul condiției.

Cuvintele Sale: ﴿Ei ar spune﴾, adică cei întrebați.

Cuvintele Sale: ﴿Noi doar vorbeam în deșert și ne jucam﴾. Adică: nu aveam o intenție, ci doar vorbeam în deșert și ne jucam. Prin joacă este avută în vedere batjocura, iar vorbirea în deșert este o vorbire fără stavilă și fără direcție. Acesta este sensul când expresia descrie vorbirea. În afara acestui context, khawḍ privește vorbirea, iar laʿib acțiunile membrelor.

Cuvintele Sale: ﴿Noi doar vorbeam în deșert și ne jucam﴾. Innamā este o particulă de restrângere: starea și îndeletnicirea noastră nu erau altceva decât vorbirea în deșert și joaca.

Cuvintele Sale:

Spune: Pe Allah, semnele Sale și pe Trimisul Său îi luați în derâdere?

. Întrebarea exprimă dezaprobarea și mirarea: li se dezaprobă batjocorirea acestor lucruri mărețe și se exprimă mirarea că adevărul cel mai vrednic de a fi recunoscut poate deveni ținta batjocurii.

Cuvintele Sale: ﴿Pe Allah﴾, adică Ființa și Atributele Sale.

Cuvintele Sale: ﴿Și semnele Sale﴾. Āyāt este pluralul lui āyah și cuprinde semnele revelate: de pildă, luarea în derâdere a Coranului, spunând că sunt „poveștile celor de demult” — Allah să ne ferească —, sau a vreuneia dintre rânduielile Legii, precum rugăciunea, dania obligatorie, postul ori pelerinajul.

Cuprinde și semnele din creație: de pildă, să ia în derâdere ceea ce Allah Cel Preaînalt a hotărât. Cum se poate întâmpla aceasta în acest timp? Cum iese acest rod din acest lucru? Cum este creat acest lucru care le face rău oamenilor și îi ucide? Spuse în chip de batjocură și luare în derâdere.

Cuvintele Sale: ﴿Trimisul Său﴾. Aici este avut în vedere Muḥammad ﷺ.

Cuvintele Sale: ﴿Nu vă cereți scuze﴾. Interdicția urmărește să le înlăture speranța: li se interzice să se dezvinovățească, pentru a le înlătura speranța acceptării scuzelor lor.

Cuvintele Sale: ﴿Ați căzut în necredință după credința voastră﴾, adică prin batjocură. Ei nu erau ipocriți în întregime, ci credincioși cu o credință slabă, care nu i-a împiedicat să-i ia în derâdere pe Allah, semnele Sale și pe Trimisul Său.

Cuvintele Sale:

Dacă iertăm un grup dintre voi, vom pedepsi un alt grup, deoarece au fost nelegiuiți

. În naʿfu („iertăm”), pronumele la plural exprimă măreția; este vorba despre Allah, Atotputernicul și Preamăritul.

Cuvintele Sale: ﴿Un grup dintre voi﴾. Unii învățați au spus că aceștia au fost de față și au dezaprobat în sinea lor ceea ce se petrecea, dar au făcut concesii. Prin faptul că au rămas alături de ceilalți, au intrat sub aceeași regulă, însă cazul lor era mai ușor datorită dezaprobării din inimile lor. De aceea, Allah i-a iertat, i-a călăuzit la credință și ei s-au pocăit.

Cuvintele Sale: ﴿Vom pedepsi un alt grup﴾ constituie răspunsul condiției. Adică nu poate fi vorba despre iertarea tuturor: dacă iertăm un grup, ceilalți vor fi, în mod necesar, pedepsiți.

Cuvintele Sale: ﴿Deoarece au fost nelegiuiți﴾. Litera bāʾ arată cauza: din pricina nelegiuirii săvârșite prin batjocură și a vinei lor — Allah să ne ferească —, ei nu sunt călăuziți spre pocăința prin care ar fi iertați.

Din cele două versete se desprind următoarele:

1. Lămurirea științei lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul, despre ceea ce va fi, potrivit cuvintelor: ﴿Dacă i-ai întreba, ei ar spune﴾, care privesc viitorul. Allah cunoaște ceea ce a fost și ceea ce va fi. Cel Preaînalt spune:

Lui Allah Îi aparține Nevăzutul cerurilor și al pământului și la El se întorc toate lucrurile

.

2. Trimisul ﷺ judecă după ceea ce Allah i-a revelat, întrucât i-a poruncit să spună: ﴿Pe Allah și semnele Sale…﴾.

3. Luarea în derâdere a lui Allah, a semnelor Sale și a Trimisului Său se numără printre cele mai grave forme de necredință, după cum arată întrebarea și mustrarea.

4. Luarea în derâdere a lui Allah, a semnelor Sale și a Trimisului Său este cea mai gravă și mai urâtă batjocură, potrivit cuvintelor: ﴿Pe Allah și semnele Sale…﴾. Antepunerea complementului exprimă restrângerea sensului, ca și cum nu le-ar fi mai rămas decât să-i batjocorească tocmai pe cei care nu pot fi ținta batjocurii. Dimpotrivă, aceștia trei sunt adevărul cel mai vrednic de recunoscut.

5. Cel care Îl ia în derâdere pe Allah cade în necredință, potrivit cuvintelor:

Nu vă cereți scuze! Ați căzut în necredință după credința voastră

.

6. Folosirea asprimii acolo unde se cuvine. În principiu, cel care vine să-și ceară scuze este tratat cu îndurare, însă aici nu este vrednic de ea.

7. Acceptarea pocăinței celui care Îl ia în derâdere pe Allah, potrivit cuvintelor: ﴿Dacă iertăm un grup…﴾. Aceasta s-a și petrecut: unii dintre ei au fost iertați, au fost călăuziți la Islam, s-au pocăit, iar Allah le-a primit pocăința. Aceasta dovedește opinia preponderentă că pocăința celui care Îl ia în derâdere pe Allah este acceptată. Este însă necesară o dovadă limpede a sincerității pocăinței sale, deoarece necredința lui se numără printre cele mai grave ori este chiar cea mai gravă, nefiind asemenea necredinței prin întoarcerea spatelui sau prin tăgăduire.

Cei care au asistat la insultă sunt asemenea celor care au insultat. Cel Preaînalt spune:

El v-a revelat deja în Carte că, atunci când auziți semnele lui Allah fiind tăgăduite și luate în derâdere, să nu stați cu ei până când nu vor vorbi despre altceva; altfel sunteți asemenea lor

, atunci când au putința de a pleca. Profetul ﷺ a împlinit porunca lui Allah de a le transmite aceasta. Astfel, omului care a venit să se dezvinovățească îi spunea:

Pe Allah, semnele Sale și pe Trimisul Său îi luați în derâdere? Nu vă cereți scuze! Ați căzut în necredință după credința voastră

, fără să adauge vreodată altceva, deși ar fi putut să-l mustre și să-l dojenească mai mult.

De la Ibn ʿUmar, Muḥammad ibn Kaʿb, Zayd ibn Aslam și Qatādah, ale căror relatări au fost îmbinate: în timpul expediției de la Tabūk, un bărbat a spus: „Nu am văzut pe nimeni ca acești cititori ai noștri: cu burți mai nesățioase, cu limbi mai mincinoase și mai lași în fața întâlnirii cu dușmanul” — îi avea în vedere pe Trimisul lui Allah ﷺ și pe companionii săi care citeau Coranul. ʿAwf ibn Mālik i-a spus: „Ai mințit! Tu ești un ipocrit. Îl voi înștiința pe Trimisul lui Allah ﷺ”. ʿAwf a mers la Trimisul lui Allah ﷺ ca să-l înștiințeze, dar a găsit că revelația Coranului îl precedase. Acel bărbat a venit la Trimisul lui Allah ﷺ, care pornise la drum și încălecase cămila, și a spus: „O, Trimis al lui Allah! Noi doar vorbeam în deșert, cum vorbesc călătorii ca să treacă timpul pe drum”. Ibn ʿUmar a spus: Parcă îl văd agățat de cureaua cămilei Trimisului lui Allah ﷺ, în timp ce pietrele îi loveau picioarele, iar el spunea: «Noi doar vorbeam în deșert și ne jucam». Trimisul lui Allah ﷺ îi spunea:

Pe Allah, semnele Sale și pe Trimisul Său îi luați în derâdere?

,²¹² fără să se întoarcă spre el și fără să adauge altceva.²¹³

Cuvintele sale: „De la Ibn ʿUmar”. Este vorba despre ʿAbd Allāh.

Cuvintele sale: „Muḥammad ibn Kaʿb, Zayd ibn Aslam și Qatādah”. Aceștia trei sunt dintre urmașii companionilor. Relatarea de la Ibn ʿUmar este atribuită Profetului, iar cele de la ceilalți trei sunt mursal, fără menționarea companionului.

Cuvintele sale: „Relatările lor au fost îmbinate”. Adică acest hadith este alcătuit din cele transmise de ei. Așa procedează unii mari transmițători, precum al-Zuhrī și alții: mai mulți oameni le istorisesc un eveniment, de pildă întâmplarea calomniei împotriva ʿĀʾishei, iar ei adună aceste relatări într-una singură. Ei semnalează aceasta spunând, de exemplu, că relatările au fost îmbinate sau că unii le-au relatat un lucru, iar alții altul, și altele asemenea.

Cuvintele sale: „În timpul expediției de la Tabūk”. Tabūk se află la marginea Levantului. Expediția a avut loc în luna Rajab, când se copseseră roadele. Cu Trimisul ﷺ erau atunci aproximativ treizeci de mii de oameni. După plecare, ʿAbd Allāh ibn Ubayy s-a întors cu aproximativ jumătate din oaste, încât s-a spus că nu se știe care dintre cele două grupuri era mai mare: cel întors sau cel care înaintase.

Aceasta arată cât de răspândită era ipocrizia în acel an, al nouălea de la Hijrah. Expediția a fost prilejuită de vestea că unii romei și arabi creștinați adunau oști împotriva Profetului ﷺ. El a urmărit să pornească împotriva lor, arătând putere și având credință în ajutorul lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul.

Cuvintele sale: „Nu am văzut”. Este posibil să fie avută în vedere vederea cu ochii sau cunoașterea lăuntrică.

Cuvintele sale: „Pe nimeni ca acești cititori ai noștri” sunt primul complement direct. Sunt avuți în vedere Trimisul ﷺ și companionii săi.

Cuvintele sale: „Cu burți mai nesățioase” sunt al doilea complement direct, cu sensul de mai încăpătoare. Aici, raghbah are sensul de lărgime, deoarece, cu cât burta este mai încăpătoare, cu atât omul dorește mai mult să mănânce.

Cuvintele sale: „Cu limbi mai mincinoase”. Minciuna este relatarea a ceva contrar realității. Alsun este pluralul lui lisān („limbă”), iar sensul este că vorbele lor ar fi cele mai mincinoase. În arabă, „limbă” este folosit adesea pentru vorbire, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Nu am trimis niciun trimis decât în limba neamului său

, adică în limba vorbită de ei.

Cuvintele sale: „Și mai lași în fața întâlnirii cu dușmanul”. Lașitatea este o slăbiciune a sufletului, care îl împiedică pe om să înfrunte ceea ce îi displace. Este o însușire sufletească vrednică de blam. De aceea, Profetul ﷺ căuta adăpost de ea,²¹⁴ deoarece îl face pe om să se retragă de la ceea ce ar trebui să înfrunte. Aceste însușiri li se potrivesc ipocriților, nu credincioșilor. Credinciosul mănâncă într-un singur intestin: o treime pentru hrana sa, o treime pentru băutura sa și o treime pentru respirație. Necredinciosul mănâncă în șapte intestine. Credinciosul este cel mai sincer în vorbire, cu atât mai mult Profetul ﷺ și companionii săi. Allah i-a descris ca fiind sinceri, spunând:

Pentru sărmanii emigranți care au fost alungați din casele și averile lor, căutând harul și mulțumirea lui Allah și sprijinindu-i pe Allah și pe Trimisul Său. Aceștia sunt cei sinceri

.

Ipocriții sunt cei mai mincinoși oameni, după cum Allah a spus despre ei: ﴿Allah mărturisește că ei sunt mincinoși﴾ [al-Ḥashr, 59:11]. Profetul ﷺ a pus minciuna printre semnele ipocriziei.²¹⁵ Ipocriții sunt și dintre cei mai lași oameni. Cel Preaînalt spune: ﴿Ei socotesc că orice strigăt este împotriva lor…﴾ [al-Munāfiqūn, 63:4]. Dacă ar auzi pe cineva anunțând un lucru pierdut, ar striga: „Dușmanul! Dușmanul!”. Ei sunt cei mai legați de lumea aceasta, deoarece originea ipocriziei lor este dorința de a păstra această lume și de a-și apăra viețile, averile și onoarea.

Cuvintele sale: „Ai mințit!”, adică ai spus ceva contrar realității. Aceasta arată că minciuna trebuie dezmințită, oricare ar fi împrejurarea, și că nu este îngăduită tăcerea față de ea.

Cuvintele sale: „Tu ești un ipocrit”. Un om care se numește musulman nu le-ar atribui Trimisului lui Allah ﷺ și companionilor săi aceste însușiri decât dacă ar fi ipocrit. De aici se înțelege că cel care îi insultă pe companionii Trimisului lui Allah ﷺ este necredincios, deoarece atacarea lor este o atacare a lui Allah, a Trimisului Său și a Legii Sale. Este o atacare a lui Allah, fiindcă Îi atacă înțelepciunea, pretinzând că a ales pentru cea mai bună dintre făpturile Sale pe cele mai rele făpturi. Este o atacare a Trimisului ﷺ, fiindcă ei sunt companionii săi, iar omul urmează religia prietenului său. Bunătatea ori corupția, precum și purtarea rea sau bună a unui om pot fi cunoscute după tovarășul său. Este și o atacare a Legii, deoarece ei sunt mijlocitorii dintre noi și Trimisul ﷺ în transmiterea ei. Dacă ar fi așa cum îi descriu aceia, nu s-ar mai putea avea încredere în această Lege.

Cuvintele sale: „A găsit că revelația Coranului îl precedase”, adică prin revelație de la Allah Cel Preaînalt. Allah cunoaște ceea ce fac, ceea ce urmăresc și ceea ce pun la cale noaptea. Cel Preaînalt spune:

Ei se ascund de oameni, dar nu se ascund de Allah, iar El este cu ei când pun la cale noaptea vorbe de care El nu este mulțumit

.

Cuvintele sale: „Pornise la drum și încălecase cămila”. După cum reiese, al doilea enunț îl explică pe primul, deoarece încălecarea cămilei reprezintă pornirea la drum.

Cuvintele sale: „Parcă îl văd”. Când kaʾanna este urmată de un termen derivat, exprimă așteptarea; când este urmată de unul nederivat, exprimă asemănarea. Aici este urmată de un termen nederivat, iar sensul este că, datorită certitudinii puternice, parcă omul ar fi acum în fața lui.

Cuvântul nisʿah înseamnă cureaua cu care este prinsă șaua.

Cuvintele sale: „În timp ce pietrele îi loveau picioarele”. Adică mergea, iar pietrele îi loveau picioarele. Se pare — și Allah știe cel mai bine — că mergea repede, dar nu simțea în acea stare, fiindcă voia să se dezvinovățească.

Cuvintele sale: „Fără să adauge altceva”. Adică nu adăuga altă mustrare, împlinind porunca lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul. Cuvintele către care Allah îl îndrumase erau de ajuns pentru a-l atinge și a-l mustra.

Învățămintele capitolului

Prima, cea de mare însemnătate: cel care ia în derâdere aceste lucruri este necredincios.

A doua: aceasta este tâlcuirea versetului privitoare la cel care face astfel, oricine ar fi el.

A treia: deosebirea dintre purtarea vorbelor pentru a stârni vrajbă și sfătuirea sinceră pentru Allah și Trimisul Său.

Învățămintele capitolului

Prima, cea de mare însemnătate: cel care ia în derâdere aceste lucruri este necredincios, adică cel care îi ia în derâdere pe Allah, semnele Sale și pe Trimisul Său.

A doua: aceasta este tâlcuirea versetului privitoare la cel care face astfel, oricine ar fi el. Adică, fie că era ipocrit sau nu, dacă a batjocorit, cade în necredință, oricine ar fi.

A treia: deosebirea dintre purtarea vorbelor pentru a stârni vrajbă și sfătuirea sinceră pentru Allah și Trimisul Său. Namīmah vine de la namma al-ḥadīth, adică a transmis vorbele și le-a atribuit altcuiva. Ea este transmiterea vorbelor cuiva către altcineva cu intenția de a strica relațiile și se numără printre cele mai mari păcate. Profetul ﷺ a spus: „Purtătorul vorbelor care stârnește vrajbă nu intră în Paradis”.²¹⁶ El a înștiințat și despre un om pedepsit în mormânt deoarece purta astfel de vorbe.²¹⁷ Sfătuirea sinceră pentru Allah și Trimisul Său nu urmărește aceasta, ci respectarea rânduielilor lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul, aplicarea limitelor Sale și păstrarea Legii Sale. ʿAwf ibn Mālik a transmis cuvintele acelui om pentru a i se aplica pedeapsa ori ceea ce trebuia să i se aplice, nu din simpla dorință de a purta vorbe. La fel, dacă un om se bizuie pe cineva și are încredere în el, iar acesta îi dezvăluie taina și îl batjocorește în adunări, faptul că îl înștiințezi nu este purtare de vorbe pentru vrajbă, ci sfătuire sinceră.

A patra: deosebirea dintre iertarea pe care o iubește Allah și asprimea față de dușmanii lui Allah.

A patra: deosebirea dintre iertarea pe care o iubește Allah și asprimea față de dușmanii lui Allah. Iertarea pe care o iubește Allah este aceea care aduce îndreptare. Allah a pus această condiție, spunând:

Cel care iartă și îndreaptă va avea răsplata la Allah

, adică iertarea sa să cuprindă îndreptare. Unii au spus că sensul este să refacă legătura de afecțiune dintre el și cel care i-a greșit, dar aceasta este o explicație limitată. Sensul corect este ca în iertarea sa să existe îndreptare. Dacă iertarea aduce stricăciune, nu îndreptare, omul păcătuiește prin ea. Dovada este limpede în verset, deoarece Allah a spus: ﴿Iartă și îndreaptă﴾. Iertarea este o binefacere, iar stricăciunea este un rău; înlăturarea răului are întâietate. Mai mult, în acel caz, iertarea este interzisă.

Profetul ﷺ a fost aspru cu acel om, întrucât nu s-a întors spre el și nu adăuga altceva la cuvintele pe care Allah i le poruncise, deși pietrele îi loveau picioarele acelui om. Profetul ﷺ nu s-a îndurat de el și nu s-a înmuiat față de el. Fiecărei împrejurări i se potrivește o anumită vorbă: omul trebuie să fie aspru acolo unde se cuvine asprimea și blând acolo unde se cuvine blândețea. În privința dușmanilor lui Allah, Atotputernicul și Preamăritul, principiul este asprimea. Descriindu-i pe Trimis ﷺ și pe companionii săi, Cel Preaînalt spune:

Aspri față de necredincioși și îndurători între ei

. Și Cel Preaînalt spune:

O, Profetule! Luptă împotriva necredincioșilor și a ipocriților și fii aspru cu ei! Adăpostul lor este Gheena și ce rea întoarcere

. Allah le-a menționat în două sure ale Coranului, ceea ce arată marea lor însemnătate. Uneori însă, folosirea blândeții pentru chemare și apropierea inimilor poate fi potrivită.

A cincea: există scuze care nu se cuvine să fie acceptate.

A cincea: există scuze care nu se cuvine să fie acceptate. Principiul este ca scuzele să fie acceptate, mai ales când cel care le cere este un om care face bine, dar a avut o scăpare. Dacă se știe însă că scuza este neadevărată, ea nu este acceptată.