Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Ceea ce s-a relatat despre folosirea lui „dacă”

Cuvintele sale „despre al-law”: articolul „al” a fost adăugat particulei „law” („dacă”), deși acest articol se adaugă numai cuvintelor cu valoare nominală. Ibn Mālik a spus:

Prin genitiv, tanwīn, vocativ și articolul „al”, precum și prin a i se atribui un predicat, numele se recunoaște.²⁸⁷

Aici este avut în vedere cuvântul însuși; așadar, sensul este: capitol despre ceea ce s-a relatat cu privire la acest cuvânt. Autorul, Allah să aibă milă de el, a lăsat titlul deschis, fără să stabilească de la început o anumită judecată, deoarece „dacă” se folosește în mai multe feluri:

Prima întrebuințare: exprimarea unei obiecții față de Legea revelată. Aceasta este interzisă. Allah Preaînaltul a spus: ﴿Dacă ne-ar fi ascultat, nu ar fi fost uciși﴾ [Āl ʿImrān: 168]. În timpul expediției de la Uḥud, ʿAbd Allāh ibn Ubayy s-a retras pe drum împreună cu aproximativ o treime din oaste. Când șaptezeci de musulmani au căzut martiri, ipocriții au obiectat față de rânduiala Trimisului ﷺ, spunând: „Dacă ne-ar fi ascultat și s-ar fi întors așa cum ne-am întors noi, nu ar fi fost uciși. Părerea noastră este, așadar, mai bună decât Legea lui Muḥammad”. Aceasta este interzisă și poate ajunge până la necredință.

A doua: exprimarea unei obiecții față de hotărârea divină. Și aceasta este interzisă. Allah Preaînaltul a spus:

O, voi care ați crezut! Nu fiți asemenea celor care nu au crezut și au spus despre frații lor, când aceștia călătoreau pe pământ sau plecau la luptă: „Dacă ar fi fost la noi, nu ar fi murit și nu ar fi fost uciși”

. Adică: dacă ar fi rămas, nu ar fi fost uciși. Ei obiectează astfel față de hotărârea lui Allah.

A treia: exprimarea regretului și a părerii de rău chinuitoare. Și aceasta este interzisă, deoarece orice îți deschide calea către un asemenea regret este oprit: regretul aduce sufletului tristețe și apăsare, iar Allah vrea să avem inimile deschise și senine. El ﷺ a spus: „Străduiește-te pentru ceea ce îți este de folos, cere ajutorul lui Allah și nu te lăsa pradă neputinței. Dacă ți se întâmplă ceva, nu spune: «Dacă aș fi făcut cutare lucru, ar fi fost așa», căci «dacă» deschide lucrarea diavolului”.²⁸⁸

Un exemplu: un om a ținut să cumpere ceva, crezând că îi va aduce un câștig, dar a suferit o pierdere. A spus atunci: „Dacă nu aș fi cumpărat acel lucru, nu aș fi suferit pierderea”. Acesta este regret și părere de rău chinuitoare; se întâmplă adesea, dar este un lucru oprit.

A patra: invocarea hotărârii divine drept justificare pentru păcat, precum în cuvintele politeiștilor: ﴿Dacă Allah ar fi voit, nu I-am fi asociat nimic﴾ [al-Anʿām: 148] și în cuvintele lor: ﴿Dacă Cel Milostiv ar fi voit, nu i-am fi adorat﴾ [al-Zukhruf: 20]. Aceasta este o justificare neîntemeiată.

A cincea: exprimarea unei dorințe. Judecata asupra ei depinde de ceea ce se dorește: dacă este un bine, dorința este bună; dacă este un rău, este rea. În relatarea autentică de la Profet ﷺ despre cei patru oameni, unul dintre ei a spus: „Dacă aș avea avere, aș face ceea ce face cutare”. Acesta a dorit un bine. Celălalt a spus: „Dacă aș avea avere, aș face ceea ce face cutare”. Acesta a dorit un rău. Profetul ﷺ a spus despre primul: „El este răsplătit după intenția sa, iar răsplata lor este aceeași”, iar despre al doilea: „El este judecat după intenția sa, iar povara păcatului lor este aceeași”.²⁸⁹

A șasea: folosirea într-o simplă relatare. Aceasta este permisă. De exemplu: „Dacă aș fi participat la lecție, aș fi avut de câștigat”. Tot aici intră spusa sa ﷺ: „Dacă aș fi știut de la început ceea ce am aflat mai târziu, nu aș fi adus animalul de jertfă și aș fi ieșit împreună cu voi din starea de iḥrām”.²⁹⁰ Profetul ﷺ a relatat astfel că, dacă ar fi știut că însoțitorii săi aveau să ajungă în acea situație, nu ar fi adus animalul de jertfă și ar fi ieșit din iḥrām. Aceasta este interpretarea care mi se pare mai limpede. Unii au spus că este vorba despre o dorință, ca și cum ar fi spus: „De aș fi știut de la început ceea ce am aflat mai târziu, ca să nu aduc animalul de jertfă!”. Dar sensul mai evident este că el relata ceea ce văzuse la însoțitorii săi; Profetul ﷺ nu dorește ceva despre care Allah a hotărât să fie altfel.

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Ei spun: „Dacă am fi avut vreun cuvânt de spus în această privință, nu am fi fost uciși aici”

.²⁹¹

* * *

Autorul a menționat în acest capitol două versete:

Primul verset. Cuvintele Sale, Preaînaltul: ﴿Ei spun﴾: pronumele se referă la ipocriți.

Cuvintele Sale: ﴿Nu am fi fost uciși﴾ înseamnă: nu ar fi fost uciși unii dintre noi, deoarece nu au fost uciși cu toții, iar cel ucis nu vorbește.

Cuvintele Sale: ﴿Dacă am fi avut vreun cuvânt de spus în această privință﴾: „law” („dacă”) introduce o condiție. Verbul propoziției condiționale este „kāna”, iar răspunsul ei este ﴿Nu am fi fost uciși﴾. Răspunsul nu este precedat de particula „lām”, deoarece, atunci când este negativ, exprimarea mai aleasă este fără această particulă. Astfel, „law jāʾa Zayd, mā jāʾa ʿAmr” — „Dacă ar fi venit Zayd, nu ar fi venit ʿAmr” — este o exprimare mai aleasă decât „law jāʾa Zayd, la-mā jāʾa ʿAmr”. Totuși, în puține cazuri particula apare și împreună cu negația, precum în versul poetului:

Dacă ne-ar fi fost dată alegerea, nu ne-am fi despărțit, dar, în fața trecerii nopților, nu avem de ales.

Cuvintele Sale „aici” înseamnă: la Uḥud.

Cuvintele Sale:

Spune: „Chiar dacă ați fi fost în casele voastre, cei cărora le fusese scris să fie uciși tot ar fi ieșit către locurile în care aveau să cadă”

sunt un răspuns dat lor. Ei nu se pot sustrage de la ceea ce Allah a voit pentru ei.

Cuvintele lor: ﴿Dacă am fi avut vreun cuvânt de spus în această privință﴾ exprimă o obiecție față de Legea revelată, deoarece i-au reproșat Trimisului ﷺ că a ieșit fără încuviințarea lor. Poate fi, de asemenea, o obiecție față de hotărârea divină, în sensul: dacă am fi avut parte de o bună chibzuință și judecată, nu am fi ieșit ca să fim uciși.

Și cuvintele Sale:

Cei care, stând deoparte, au spus despre frații lor: „Dacă ne-ar fi ascultat, nu ar fi fost uciși”

.²⁹²

Cuvintele Sale: ﴿Și au stat deoparte﴾: particula „wāw” poate fi o conjuncție de coordonare, iar propoziția să fie coordonată cu ﴿Au spus﴾. În acest caz, ei sunt descriși prin două lucruri:

— Obiecția lor față de hotărârea divină, exprimată prin cuvintele: ﴿Dacă ne-ar fi ascultat, nu ar fi fost uciși﴾.

— Lașitatea lor în îndeplinirea poruncii revelate — jihādul —, exprimată prin cuvintele: ﴿Și au stat deoparte﴾. Sau „wāw” poate introduce o propoziție circumstanțială, cu particula „qad” subînțeleasă, adică: în timp ce ei înșiși stăteau deoparte. Aceasta îi mustră pentru că au rostit acele cuvinte deși rămăseseră deoparte. Dacă ar fi avut bine în ei, ar fi ieșit împreună cu ceilalți oameni. Însă ei obiectează față de credincioși și față de judecata și hotărârea lui Allah.

Cuvintele Sale: ﴿Despre frații lor﴾: s-a spus că este vorba despre frați de neam, nu de religie. S-a mai spus că este vorba despre frați în religie, în aparență, deoarece ipocriții își arată în exterior apartenența la Islam. Ar fi corect și să se spună că sunt cuprinse ambele sensuri.

Cuvintele lor: ﴿Dacă ne-ar fi ascultat, nu ar fi fost uciși﴾ nu sunt adevărate. De aceea, Allah le-a răspuns:

Spune: „Îndepărtați atunci moartea de la voi, dacă spuneți adevărul!”

Chiar dacă stați deoparte, tot nu puteți îndepărta moartea de la voi.

Acest verset și cel dinaintea lui arată că omul este supus hotărârii lui Allah, așa cum trebuie să se supună și Legii Sale revelate.

Legătura capitolului cu tawḥīdul

Printre întrebuințările lui „dacă” se află obiecția față de hotărârea divină. Cel care obiectează față de hotărârea divină nu este mulțumit să-L aibă pe Allah drept Domn, iar cel care nu este mulțumit să-L aibă pe Allah drept Domn nu a împlinit tawḥīdul domniei Sale. Este obligatoriu să fii mulțumit să-L ai pe Allah drept Domn. Nu poți găsi liniște decât dacă ești pe deplin mulțumit cu El ca Domn, ca și cum ai avea aripi cu care te-ai îndrepta încotro te îndreaptă hotărârea divină. De aceea, el ﷺ a spus: „Minunată este situația credinciosului! Tot ceea ce i se întâmplă este un bine, iar aceasta nu este pentru nimeni altcineva decât pentru credincios: dacă îl atinge o bucurie, este recunoscător, iar aceasta este un bine pentru el; dacă îl atinge o suferință, rabdă, iar aceasta este un bine pentru el”.²⁹³ Oricare ar fi situația, lucrurile se vor petrece așa cum au fost hotărâte. Dacă, de exemplu, ai plecat într-o călătorie și apoi ai fost rănit într-un accident, nu spune: „Dacă nu aș fi plecat în călătorie, nu aș fi fost rănit”, deoarece acest lucru fusese hotărât și trebuia să se petreacă.

* * *

În Ṣaḥīḥ se relatează de la Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Străduiește-te pentru ceea ce îți este de folos, cere ajutorul lui Allah, și nu te lăsa pradă neputinței, iar dacă ți se întâmplă ceva, să nu spui: «Dacă aș fi făcut cutare lucru, ar fi fost cutare și cutare», ci spune: «Aceasta este hotărârea lui Allah, iar El face ceea ce voiește»; căci «dacă» deschide lucrarea diavolului”.²⁹⁴

Cuvintele sale „în Ṣaḥīḥ” se referă la Ṣaḥīḥ Muslim. Vezi și cele explicate mai înainte în capitolul „Explicarea tawḥīdului și a mărturisirii că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah”, vol. I, p. 192. Autorul, Allah să aibă milă de el, a omis din hadith o propoziție, citând ceea ce se potrivește acestui capitol. Propoziția omisă este: „Credinciosul puternic este mai bun și mai iubit de Allah decât credinciosul slab, dar în fiecare dintre ei există bine”.

Explicarea hadithului

Cuvântul său „puternic” se referă la tăria credinței și la ceea ce ea cere. Tăria credinței înseamnă certitudinea adevărată care se așază în inimă, fără să fie atinsă de îndoială. Ceea ce ea cere înseamnă faptele bune: jihādul, poruncirea binelui, oprirea răului, hotărârea în îndeplinirea actelor de adorare și altele asemenea.

Este cuprinsă aici și puterea trupului?

Răspunsul: puterea trupului nu este cuprinsă aici decât dacă ea îi sporește credința sau faptele pe care aceasta le cere. „Puternic” este un atribut care se referă la cel descris, adică la credincios. Este avut în vedere, așadar, cel puternic în credință sau în ceea ce ea cere. Fără îndoială, puterea trupului este o binecuvântare: dacă este folosită pentru bine, este un bine, iar dacă este folosită pentru rău, este un rău.

Cuvintele sale „mai bun și mai iubit de Allah”: mai bun în înrâurirea și urmările pe care le are, căci aduce folos și este luat drept model; mai iubit de Allah în privința răsplății.

Cuvintele sale „decât credinciosul slab” se referă la slăbiciunea credinței sau a faptelor pe care ea le cere, nu la slăbiciunea trupului.

Cuvintele sale „dar în fiecare dintre ei există bine” înseamnă că există bine atât în cel puternic, cât și în cel slab. Specialiștii în retorică numesc acest fel de încheiere „iḥtirās”, adică o precizare care înlătură o posibilă înțelegere greșită, pentru a nu se crede că în cel slab nu există niciun bine.

Dacă s-ar spune: faptul că există bine este deja cunoscut din cuvintele „mai bun și mai iubit”, deoarece regula formei comparative este că atât cel preferat, cât și cel față de care este preferat au însușirea de bază în comun?

Răspunsul este că forma poate fi folosită și în afara acestei reguli, precum în cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Locuitorii Paradisului vor avea în acea Zi un loc de ședere mai bun

, deși în locul de ședere al locuitorilor Focului nu există niciun bine. Tot astfel, când omul aude expresia „mai bun și mai iubit”, se poate naște în el o atitudine de desconsiderare față de credinciosul căruia îi este preferat celălalt. Când se spune însă „dar în fiecare dintre ei există bine”, i se recunoaște valoarea. Un exemplu asemănător este în cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Nu sunt egali cei dintre voi care au cheltuit și au luptat înainte de cucerire. Aceștia au o treaptă mai înaltă decât cei care au cheltuit și au luptat după aceea. Dar tuturor Allah le-a făgăduit cea mai bună răsplată

.

Cuvintele sale „Străduiește-te pentru ceea ce îți este de folos”: străduința înseamnă să depui efort pentru a obține ceea ce este folositor în religie sau în viața lumească.

Prin examinarea posibilităților și împărțirea lor în categorii, faptele oamenilor se încadrează în patru situații:

1. Folositoare: acestea sunt poruncite.

2. Dăunătoare: asupra acestora s-a atras atenția să ne ferim de ele.

3. Cuprind atât folos, cât și rău.

4. Nu cuprind nici folos, nici rău: de acestea nu se leagă o poruncă sau o interdicție. Totuși, de cele mai multe ori ele servesc drept mijloc către ceva poruncit sau oprit și primesc astfel judecata scopului, deoarece mijloacele au judecățile scopurilor.

Așadar, un lucru nu este lipsit de folos sau de rău, fie prin el însuși, fie prin legătura sa cu altceva. O conversație obișnuită a noastră poate să nu cuprindă nici folos, nici rău. Dar omul poate vorbi pentru a-i aduce bucurie altuia, iar atunci conversația devine folositoare. Nu poți găsi printre lucruri și întâmplări ceva în care să nu existe folos sau rău, fie propriu, fie datorat unei împrejurări. Am menționat această ultimă categorie doar pentru a examina și împărți complet posibilitățile. Omul cu judecată își prețuiește timpul și nu vrea să-l cheltuiască în ceva ce nu are nici folos, nici rău. Profetul ﷺ a spus: „Cel care crede în Allah și în Ziua de Apoi să spună un bine sau să tacă”.²⁹⁵

Legătura acestei propoziții cu cea dinaintea ei este foarte limpede: a te strădui pentru ceea ce este folositor face parte din putere. „Mā” este un pronume relativ, urmat de verbul „yanfaʿ” („este de folos”). Pronumele relativ împreună cu propoziția sa poate fi redat printr-un participiu activ, ca și cum ar fi spus: „Străduiește-te pentru lucrul folositor”. Am menționat aceasta pentru a spune că Profetul ﷺ ne-a poruncit să ne străduim pentru ceea ce este folositor. Aceasta înseamnă să dăm întâietate lucrului mai folositor față de cel doar folositor, deoarece primul cuprinde folosul de bază și un folos în plus. Trebuie să ne străduim și pentru acest folos suplimentar: atunci când o judecată este legată de o însușire, ea se întărește în măsura în care se întărește acea însușire. Dacă spui: „Eu îi detest pe cei nelegiuiți”, cu cât cineva este mai nelegiuit, cu atât îl detești mai mult. Dăm, așadar, întâietate lucrului mai folositor față de cel folositor, din două motive:

1. El cuprinde folosul și încă ceva în plus.

2. Atunci când judecata este legată de o însușire, ea se întărește în măsura în care se întărește acea însușire.

Din hadith se deduce și obligația de a te îndepărta de ceea ce este dăunător, deoarece îndepărtarea de acel lucru aduce folos și ocrotire, potrivit îndemnului de a te strădui pentru ceea ce îți este de folos.

Cuvintele sale „și cere ajutorul lui Allah”: conjuncția „wāw” arată reunirea celor două lucruri. Cererea ajutorului trebuie, așadar, să însoțească străduința. Străduința începe înaintea faptei; de aceea, cererea ajutorului trebuie să însoțească fapta încă de la început.

Cererea ajutorului poate fi exprimată prin cuvinte, precum atunci când spui la începutul faptei: „O, Allah, ajută-mă!” sau „Nu există putere și nici tărie decât prin Allah”. Poate fi exprimată și prin starea lăuntrică: să simți în inimă că ai nevoie ca Domnul tău, Atotputernicul și Mărețul, să te ajute în acea faptă și că, dacă te-ar lăsa în seama ta, te-ar lăsa în slăbiciune, neputință și vulnerabilitate. Sau să ceri ajutorul în ambele feluri. De cele mai multe ori, cel care cere ajutorul prin cuvinte îl cere și prin starea sa lăuntrică.

Dacă omul are nevoie de ajutorul unei făpturi, de exemplu pentru a duce o ladă, aceasta este permisă. Dar să nu privești cererea acelui ajutor ca pe cererea ajutorului de la Creator. Privește-o asemenea ajutorului pe care unele mădulare ale tale îl dau altora: dacă nu poți ridica un lucru cu o singură mână, te ajuți de cealaltă. Așadar, a cere unei făpturi ajutor pentru ceea ce ea poate face este asemenea folosirii unuia dintre propriile mădulare și nu contrazice spusa sa ﷺ: „Cere ajutorul lui Allah”.

În cuvintele sale „și nu te lăsa pradă neputinței”, verbul în forma muḍāriʿ are terminația fixă în fatḥah, deoarece este legat de nūnul de întărire în forma ușoară, iar „lā” exprimă o interdicție. Sensul este: nu te purta ca un om neputincios, prin lene, lipsă de hotărâre și de voință. Nu înseamnă: să nu te atingă neputința. A nu putea face un lucru este diferit de a te lăsa pradă neputinței. Neputința reală nu ține de alegerea omului și el nu o poate înlătura; prin urmare, nu i se adresează o interdicție în această privință. De aceea, Profetul ﷺ a spus: „Roagă-te în picioare; dacă nu poți, așezat; dacă nici astfel nu poți, culcat pe o parte”.²⁹⁶ Când se reunesc străduința și lipsa lenei, se reunesc sinceritatea intenției, prin străduință, și hotărârea, prin nelăsarea în voia lenei. Unii oameni se străduiesc pentru ceea ce le este folositor și încep acel lucru, dar apoi se lasă pradă neputinței, lenevesc și îl abandonează. Aceasta contrazice porunca Trimisului ﷺ. Câtă vreme ai aflat că un lucru este folositor, nu îl abandona. Dacă te lași pradă neputinței, pierzi munca deja făcută și îți obișnuiești sufletul cu lenea și cu trecerea de la starea de avânt și putere la cea de neputință și lene. Câți oameni nu au început o faptă — mai ales una folositoare — și apoi a venit la ei diavolul și i-a descurajat?! Însă, dacă în timpul îndeplinirii faptei se arată că ea este dăunătoare, omul trebuie să renunțe la ea, deoarece întoarcerea la adevăr este mai bună decât stăruința în neadevăr.

În biografia lui al-Kisāʾī se menționează că a început să studieze gramatica arabă, dar i s-a părut grea. A văzut apoi o furnică purtând hrană, care încerca să urce cu ea pe un perete. De fiecare dată când urca puțin, cădea, și a tot făcut aceasta până când a reușit să urce. El a învățat din această întâmplare și a stăruit, depășind greutățile, până a devenit un imam în gramatică.

Cuvintele sale „Dacă ți se întâmplă ceva, să nu spui: «Dacă aș fi făcut cutare lucru, ar fi fost cutare și cutare»”: aceasta este a patra treaptă dintre cele menționate în acest măreț hadith, atunci când rezultatul este altul decât cel urmărit.

Prima treaptă: străduința pentru ceea ce este folositor.

A doua treaptă: cererea ajutorului lui Allah.

A treia treaptă: înaintarea în acea faptă, continuarea ei și nelăsarea în voia neputinței. Aceste trepte țin de tine.

A patra treaptă: când rezultatul este altul decât cel urmărit. Aceasta nu ține de tine, ci de hotărârea lui Allah. De aceea, el a spus: „Iar dacă ți se întâmplă…”. Încredințează, așadar, lucrul lui Allah Preaînaltul.

Cuvintele sale „iar dacă ți se întâmplă ceva” se referă la ceva ce nu îți place și nu dorești, care te împiedică să atingi ceea ce urmăreai prin fapta folositoare pe care ai început-o.

Cel pentru care hotărârea divină a adus altceva decât dorea și care nu și-a atins scopul se poate afla într-una dintre două situații:

Prima: să spună: „Dacă nu aș fi făcut acel lucru, nu s-ar fi întâmplat aceasta”.

A doua: să spună: „Dacă aș fi făcut cutare lucru” — un lucru pe care nu l-a făcut —, „ar fi fost așa”.

Un exemplu pentru prima situație este spusa: „Dacă nu aș fi călătorit, nu aș fi pierdut câștigul”.

Un exemplu pentru a doua: „Dacă aș fi călătorit, aș fi câștigat”.

Profetul ﷺ a menționat a doua situație, nu prima, deoarece omul despre care este vorba acționează și face o faptă. El spune: „Dacă aș fi făcut acea faptă în locul acesteia, mi-aș fi atins scopul”, spre deosebire de omul care nu a făcut nimic și a rămas pasiv față de fapte.

Cuvântul „cutare” ține locul unui lucru neprecizat și este complementul direct al verbului „aș fi făcut”.

În cuvintele „ar fi fost cutare”, „cutare” este subiectul verbului „kāna”, iar propoziția este răspunsul condiției introduse de „law”.

Cuvintele „hotărârea lui Allah” sunt numele predicativ al unui subiect subînțeles: „Aceasta este hotărârea lui Allah”. Aici, „qadar” are sensul de „maqdūr”, adică lucrul hotărât. Expresia „hotărârea lui Allah” poate desemna hotărârea ca act al lui Allah sau lucrul care s-a petrecut prin hotărârea Sa. Al doilea sens este avut în vedere aici, deoarece vorbitorul se referă la ceva care i s-a întâmplat. „Hotărârea lui Allah” înseamnă, așadar, lucrul hotărât de El. Nu există lucru hotărât fără un act de hotărâre, întrucât lucrul produs este rezultatul acțiunii.

Sensul este: ceea ce s-a petrecut ține de hotărârea lui Allah, nu de mine. În ceea ce ținea însă de mine, m-am străduit pentru ceea ce am socotit folositor, așa cum mi s-a poruncit. Aceasta cuprinde supunerea deplină față de judecata lui Allah, Atotputernicul și Mărețul. Dacă omul a făcut ceea ce i s-a poruncit, în felul prescris de Legea revelată, el nu este mustrat pentru nimic și încredințează lucrul lui Allah.

Cuvintele „iar El face ceea ce voiește” formează o propoziție introdusă de „mā” condițional. „Shāʾa” („a voit”) este verbul condiției, iar răspunsul ei este „faʿala” („a făcut”): orice a voit Allah să facă, a făcut. Nimeni nu poate respinge judecata lui Allah și nimeni nu poate reveni asupra hotărârii Sale. Allah Preaînaltul a spus:

Allah judecă și nimeni nu poate reveni asupra judecății Sale, iar El este grabnic la socoteală

. A fost menționată mai înainte o regulă: orice faptă a lui Allah Preaînaltul legată de voința Sa este însoțită de înțelepciune. Niciuna dintre faptele Sale nu este legată de o voință lipsită de înțelepciune, deoarece Allah nu prescrie și nu face nimic decât cu înțelepciune. Înțelegem din această explicație că voința Sa presupune împlinirea a ceea ce voiește. De aceea, musulmanii spuneau: „Ceea ce Allah a voit a fost, iar ceea ce El nu a voit nu a fost”.

Cât despre legătura dintre voință și împlinirea a ceea ce este voit, aici trebuie făcută o deosebire. Voința privitoare la Legea revelată nu presupune neapărat împlinirea a ceea ce este voit; ea are sensul de iubire. Allah Preaînaltul a spus: ﴿Allah voiește să primească pocăința voastră﴾ [al-Nisāʾ: 27], adică iubește aceasta. Dacă ar fi avut sensul de voință care se împlinește negreșit, Allah ar fi primit pocăința tuturor oamenilor. Voința universală presupune însă împlinirea a ceea ce este voit, după cum a spus Allah Preaînaltul:

Dacă Allah ar fi voit, ei nu s-ar fi luptat între ei. Dar Allah face ceea ce voiește

.

Cuvintele sale „căci «dacă» deschide lucrarea diavolului”: termenul „dacă” ocupă aici poziția de subiect în construcția cu particula „inna”, atunci când este avut în vedere cuvântul însuși. Adică: această expresie deschide lucrarea diavolului.

Lucrarea sa este părerea de rău chinuitoare, regretul și tristețea pe care le aruncă în inima omului, căci diavolul iubește aceasta. Allah Preaînaltul a spus:

Sfatul tainic este de la diavol, ca să-i întristeze pe cei care au crezut. Dar el nu le poate aduce nicio vătămare decât cu îngăduința lui Allah

. Chiar și în somn îi arată vise înfricoșătoare, pentru a-i tulbura liniștea și gândurile, astfel încât omul să nu se poată dedica adorării așa cum se cuvine. De aceea, Profetul ﷺ a oprit rugăciunea atunci când gândurile sunt tulburate, spunând: „Nu se face rugăciune în prezența mâncării și nici atunci când omul își reține urina și scaunul”.²⁹⁷ Dacă omul este mulțumit să-L aibă pe Allah drept Domn și spune: „Aceasta este judecata și hotărârea lui Allah și trebuia să se petreacă”, sufletul său se liniștește, iar inima i se deschide.

Din hadith se mai deduc următoarele învățăminte:

1. Afirmarea atributului iubirii pentru Allah, Atotputernicul și Mărețul, potrivit cuvintelor: „mai bun și mai iubit”.

2. Oamenii se deosebesc în privința tăriei și slăbiciunii credinței, potrivit cuvintelor: „Credinciosul puternic este mai bun și mai iubit de Allah decât credinciosul slab”.

3. Credința sporește și scade, deoarece tăria este o sporire, iar slăbiciunea o scădere. Aceasta este opinia corectă, susținută de majoritatea Ahl al-Sunnah. Unii dintre Ahl al-Sunnah au spus: ea sporește, dar nu scade, deoarece scăderea nu este menționată în Coran. Allah Preaînaltul a spus:

Și pentru ca aceia care au crezut să sporească în credință

și: ﴿Pentru ca ei să adauge credință la credința lor﴾ [al-Fatḥ: 4]. Opinia mai puternică este prima, deoarece afirmarea unei sporiri presupune afirmarea unei scăderi față de nivelul sporit. Astfel, Coranul arată prin implicație că este statornicită și scăderea credinței. Sunna o afirmă explicit în spusa sa ﷺ: „Nu am văzut pe cineva cu lipsă în rațiune și religie care să răpească mintea unui bărbat hotărât mai mult decât una dintre voi”²⁹⁸, referindu-se la femei.

Credința sporește atât cantitativ, cât și calitativ. Sporirea faptelor exterioare este o sporire cantitativă, iar sporirea faptelor lăuntrice, precum certitudinea, este una calitativă. De aceea, Ibrāhīm, pacea fie asupra lui, a spus:

„Doamne, arată-mi cum îi învii pe cei morți!” El a spus: „Oare nu crezi?” A răspuns: „Ba da, dar pentru ca inima mea să se liniștească”

.

Când un om de încredere îți transmite o veste, iar apoi vine altul și îți transmite aceeași veste, certitudinea ta sporește. De aceea, învățații au spus că relatarea mutawātir aduce cunoaștere certă. Aceasta este o dovadă că inimile se deosebesc în puterea convingerii. În privința faptelor, lucrul este limpede: cel care s-a rugat patru rakʿah are un spor față de cel care s-a rugat două.

4. În credincios există bine, chiar dacă are o credință slabă, potrivit cuvintelor: „dar în fiecare dintre ei există bine”.

5. Legea revelată a venit pentru desăvârșirea și realizarea foloaselor, potrivit cuvintelor: „Străduiește-te pentru ceea ce îți este de folos”. Când credinciosul împlinește porunca Trimisului ﷺ, fapta sa este un act de adorare, chiar dacă lucrul folositor ține de viața lumească.

6. Nu se cuvine ca omul cu judecată să-și cheltuiască efortul în ceva nefolositor, potrivit cuvintelor: „Străduiește-te pentru ceea ce îți este de folos”.

7. Se cuvine ca omul să aibă răbdare și să stăruie în răbdare, potrivit cuvintelor: „și nu te lăsa pradă neputinței”.

8. Pentru ceea ce nu ține de puterea omului, el poate invoca hotărârea divină, potrivit cuvintelor: „Ci spune: «Aceasta este hotărârea lui Allah, iar El face ceea ce voiește»”. Dar pentru ceea ce poți face nu ai dreptul să invoci hotărârea divină.

Cât despre disputa dintre Adam și Mūsā, când Mūsā i-a reproșat lui Adam — pacea și binecuvântarea fie asupra amândurora —, spunând: „De ce ne-ai scos pe noi și pe tine din Paradis?”, iar el a răspuns: „Mă mustri pentru un lucru pe care Allah mi-l scrisese?”²⁹⁹, aici este invocată hotărârea divină. Adepții Qadariyyah care neagă hotărârea divină resping acest hadith ca neadevărat: oamenii inovațiilor au obiceiul ca, atunci când ceva le contrazice inovația, să-l declare neadevărat dacă pot, iar dacă nu pot, să-i denatureze sensul. Însă acest hadith este statornicit în cele două Ṣaḥīḥuri și în alte culegeri.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a spus că aici este invocată hotărârea divină pentru nenorociri, nu pentru greșeli. Mūsā nu i-a reproșat lui Adam păcatul care a fost cauza ieșirii, ci însăși ieșirea din Paradis.

Sensul este: fapta ta a devenit o cauză a ieșirii noastre. Altfel, Mūsā, pacea și binecuvântarea fie asupra lui, este departe de a-și mustra părintele pentru un păcat de care acesta s-a pocăit, după care Domnul său l-a ales și l-a călăuzit. Această explicație se potrivește hadithului.

Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de el, a ales o altă explicație a acestui hadith: Adam a invocat hotărârea divină după ce fapta trecuse și se pocăise pentru ea. Situația sa nu este asemenea celei a oamenilor care o invocă pentru a rămâne în păcat și a stărui în el. Când politeiștii au spus:

Dacă Allah ar fi voit, nu I-am fi asociat nimic, nici noi, nici părinții noștri

, Allah i-a dezmințit. Căci ei nu invocă hotărârea pentru ceva trecut, spunând: „Ne-am pocăit față de Allah”, ci o invocă pentru a rămâne în asociere.

9. Diavolul are o înrâurire asupra fiilor lui Adam, potrivit cuvintelor: „Căci «dacă» deschide lucrarea diavolului”. Nu există îndoială în această privință. De aceea, Profetul ﷺ a spus: „Diavolul circulă prin fiul lui Adam precum circulă sângele”.³⁰⁰

Unii învățați au spus că aceasta se referă la șoaptele pe care le aruncă în inimă, care circulă apoi prin vene.

Sensul aparent al hadithului este că diavolul însuși circulă prin fiul lui Adam precum circulă sângele. Aceasta nu depășește puterea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, după cum și duhul circulă precum sângele. Duhul este un corp: când este luat, este înfășurat în giulgiu, este parfumat, iar îngerii îl înalță la cer.

Una dintre binecuvântările lui Allah este că diavolul are ceva care i se opune: insuflarea îngerului. Diavolul are o insuflare în inima fiului lui Adam, iar îngerul are și el o insuflare. În cel căruia i s-a dăruit izbândă, insuflarea îngerului o biruiește pe cea a diavolului. Cele două se află într-o luptă neîncetată: sufletul liniștit și sufletul care îndeamnă la rău. Cât despre sufletul care se mustră, acesta este un atribut al amândurora.

10. Buna învățătură a Profetului ﷺ: el a însoțit interdicția de a spune „dacă” cu explicarea motivului ei, pentru a face limpede înțelepciunea Legii revelate și pentru ca omul credincios să sporească în credință și ascultare.

* * *

Învățămintele acestui capitol:

Explicarea învățămintelor:

Primul: explicarea celor două versete din Āl ʿImrān.

Primul: explicarea celor două versete din Āl ʿImrān. Acestea sunt:

Primul verset:

Cei care, stând deoparte, au spus despre frații lor: „Dacă ne-ar fi ascultat, nu ar fi fost uciși”

.

Al doilea verset:

Ei spun: „Dacă am fi avut vreun cuvânt de spus în această privință, nu am fi fost uciși aici”

. Adică: nu am fi fost scoși și nu am fi fost uciși. Însă Allah Preaînaltul a înlăturat această pretenție prin cuvintele:

Spune: „Chiar dacă ați fi fost în casele voastre, cei cărora le fusese scris să fie uciși tot ar fi ieșit către locurile în care aveau să cadă”

. În celălalt verset sunt cuvintele: ﴿Dacă ne-ar fi ascultat, nu ar fi fost uciși﴾. Allah a înlăturat această pretenție a lor prin cuvintele:

Îndepărtați atunci moartea de la voi, dacă spuneți adevărul!

Adică: dacă spuneți adevărul că ați fi rămas în viață și că neieșirea împiedică uciderea, îndepărtați moartea de la voi. Ei nu vor scăpa de moarte, ci trebuie să moară. Dar, dacă i-ar fi ascultat și ar fi abandonat jihādul, s-ar fi aflat într-o rătăcire vădită.

Al doilea: interdicția explicită de a spune „dacă” atunci când ți se întâmplă ceva.

Al doilea: interdicția explicită de a spune „dacă” atunci când ți se întâmplă ceva, potrivit cuvintelor Trimisului ﷺ: „Dacă ți se întâmplă ceva, să nu spui: «Dacă aș fi făcut cutare lucru, ar fi fost așa»”.

Al treilea: explicarea motivului acestei interdicții: ea deschide lucrarea diavolului.

Al treilea: explicarea motivului acestei interdicții: ea deschide lucrarea diavolului. Motivul interzicerii lui „dacă” este că el deschide lucrarea diavolului, adică șoaptele, prin care omul este cuprins de părere de rău chinuitoare, regrete și tristețe.

Al patrulea: îndrumarea către vorbirea bună.

Al patrulea: îndrumarea către vorbirea bună, adică spusa: „Ci spune: «Aceasta este hotărârea lui Allah, iar El face ceea ce voiește»”.

Al cincilea: porunca de a te strădui pentru ceea ce este folositor, cerând totodată ajutorul lui Allah.

Al cincilea: porunca de a te strădui pentru ceea ce este folositor, cerând totodată ajutorul lui Allah, potrivit cuvintelor sale ﷺ: „Străduiește-te pentru ceea ce îți este de folos și cere ajutorul lui Allah”.

Al șaselea: interdicția contrariului acestui lucru, adică a neputinței.

Al șaselea: interdicția contrariului acestui lucru, adică a neputinței, potrivit cuvintelor sale: „și nu te lăsa pradă neputinței”. Dacă cineva ar spune: neputința nu ține de alegerea omului, căci omul se poate îmbolnăvi și poate ajunge neputincios; cum a oprit atunci Profetul ﷺ un lucru asupra căruia omul nu are putere?

Răspunsul este că prin neputință sunt avute în vedere aici nepăsarea și lenea în a face un lucru, deoarece acestea sunt cele care țin de puterea omului.

* * *