Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Capitol despre cuvintele lui Allah Preaînaltul:

În Allah să vă încredeți, dacă sunteți credincioși

.⁶¹

Legătura acestui capitol cu cel anterior

Când omul își pune încrederea numai în Allah, Slavă Lui, se bizuie pe El pentru a dobândi ceea ce dorește și pentru a înlătura ceea ce îi este neplăcut și nu se bizuie pe altcineva.

Tawakkul este bizuirea pe Allah, Slavă Lui, Preaînaltul, pentru dobândirea celor dorite și îndepărtarea celor neplăcute, cu încredere în El și folosind mijloacele îngăduite. Aceasta este definiția cea mai apropiată de înțelesul său. Sunt neapărat necesare două lucruri:

Primul: bizuirea pe Allah să fie adevărată și reală.

Al doilea: folosirea mijloacelor îngăduite.

Cel care se bizuie în cea mai mare parte pe mijloace își slăbește încrederea în Allah și pune la îndoială faptul că Allah îi este de ajuns, ca și cum ar face numai din mijloc temelia dobândirii celor dorite și a înlăturării celor neplăcute.

Iar cel care se bizuie pe Allah desființând folosirea mijloacelor pune la îndoială înțelepciunea lui Allah, căci Allah a rânduit pentru fiecare lucru o cauză. Cel care se bizuie pe Allah printr-o bizuire desprinsă de mijloace pune la îndoială înțelepciunea lui Allah, căci Allah este Înțelept și leagă cauzele de efectele lor, asemenea celui care se bizuie pe Allah pentru a avea un copil, fără să se căsătorească.

Profetul ﷺ avea cea mai deplină încredere în Allah și totuși folosea mijloacele. Lua provizii în călătorie, iar când a ieșit spre Uḥud a pus două cămăși de zale una peste alta, adică a îmbrăcat două cămăși de zale.⁶² Când a plecat în emigrare, a luat pe cineva care să-i arate drumul.⁶³ Nu a spus: «Voi pleca în emigrare și mă voi încrede în Allah, fără să iau cu mine pe cineva care să-mi arate drumul». El ﷺ se păzea de arșiță și de frig, fără ca aceasta să-i micșoreze încrederea în Allah.

Se povestește despre ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, că niște oameni din Yemen au venit la pelerinaj fără provizii. Au fost aduși înaintea lui ʿUmar, iar el i-a întrebat. Ei au spus: «Noi suntem cei care se încred în Allah». El a răspuns: «Nu sunteți cei care se încred în Allah, ci cei care se lasă în seama altora».

Încrederea în Allah este jumătate din religie. De aceea spunem în rugăciunea noastră:

Numai pe Tine Te adorăm și numai de la Tine cerem ajutor

. Îi cerem ajutor lui Allah bizuindu-ne pe El, Slavă Lui, că ne va ajuta să-L adorăm.

Cel Preaînalt a spus:

Adoră-L, așadar, și încrede-te în El

și a spus:

În El m-am încrezut și la El mă întorc

. Adorarea nu poate fi împlinită cu adevărat fără încredere în Allah. Dacă omul ar fi lăsat în seama sa, ar fi lăsat slăbiciunii și neputinței și nu ar putea să împlinească adorarea. Când Îl adoră pe Allah, el este conștient că se încrede în Allah și dobândește astfel atât răsplata adorării, cât și pe cea a încrederii în El. Însă la noi predomină slăbiciunea încrederii, iar atunci când împlinim o faptă de adorare ori una obișnuită nu suntem conștienți că ne încredem în Allah și ne bizuim pe El pentru a o săvârși. De cele mai multe ori ne bizuim pe mijloacele văzute și uităm ceea ce este dincolo de ele. Pierdem astfel o răsplată măreață, răsplata încrederii în Allah, și adesea nici nu ne este dat să dobândim ceea ce urmărim, fie din pricina unor piedici care întrerup fapta, fie din pricina unora care o fac să fie incompletă.

Încrederea se împarte în trei feluri:

Primul: încrederea de adorare și supunere. Aceasta este bizuirea deplină pe cel în care omul se încrede, crezând că în mâna lui se află aducerea folosului și îndepărtarea răului. El se bizuie pe acesta în întregime, simțindu-și nevoia de el. Această încredere trebuie îndreptată numai către Allah Preaînaltul. Cine o îndreaptă către altcineva săvârșește shirk major, precum cei care se bizuie pe oameni evlavioși morți ori absenți. Aceasta nu vine decât de la cel care crede că ei au o putere ascunsă de a rândui lucrurile în univers și se bizuie pe ei pentru aducerea folosului și îndepărtarea răului.

Al doilea: bizuirea pe o persoană pentru înzestrare, trai și celelalte asemenea. Aceasta ține de shirk-ul minor; unii au spus că ține de shirk-ul ascuns. Un exemplu este felul în care mulți oameni se bizuie pe slujba lor pentru a-și primi înzestrarea. Omul simte că depinde de aceasta, iar în sufletul său se vede limpede favorizarea celui de la care îi vine înzestrarea. El nu l-a socotit doar un mijloc, ci l-a pus mai presus de un simplu mijloc.

Al treilea: să te bizui pe cineva în ceea ce i-ai încredințat să facă, precum atunci când însărcinezi o persoană să vândă ori să cumpere ceva. Nu este nimic rău în aceasta, căci te bizui pe ea știind că tu ai autoritatea deasupra ei, fiindcă ai făcut-o reprezentantul tău. Profetul ﷺ l-a însărcinat pe ʿAlī ibn Abī Ṭālib să înjunghie animalele de jertfă care îi mai rămăseseră,⁶⁴ pe Abū Hurayrah l-a însărcinat cu milostenia,⁶⁵ iar pe ʿUrwah ibn al-Jaʿd l-a însărcinat să-i cumpere un animal de jertfă.⁶⁶ Aceasta se deosebește de cel de-al doilea fel, în care omul își simte nevoia de celălalt și socotește bizuirea pe el o dependență a celui nevoiaș.

Din cele de mai înainte se înțelege că încrederea în Allah este una dintre cele mai înalte trepte și că omul trebuie să o păstreze în toate treburile sale. Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a spus: «Nici cei care neagă Atributele și nici muʿtaziliții qadariți nu pot să se încreadă în Allah». Cei care neagă Atributele cred că ele nu Îi aparțin lui Allah Preaînaltul, iar omul nu se bizuie decât pe cineva care are în chip deplin însușirile pentru care merită să te bizui pe el.

La fel și qadariții, căci ei spun că robul este independent în fapta sa și că Allah nu are nicio putere de rânduire asupra faptelor robilor.

Înțelegem astfel că drumul salafilor este cel mai bun dintre drumuri: prin el se desăvârșesc toate actele de adorare și se împlinesc toate stările adoratorilor.

Autorul a pomenit în acest capitol patru versete. Primul este cel pe care l-a așezat ca titlu al capitolului:

Cuvintele Celui Preaînalt:

În Allah să vă încredeți

. «În Allah» se leagă de «să vă încredeți», iar așezarea complementului înaintea verbului arată restricția: în Allah, nu în altcineva. «Să vă încredeți» înseamnă să vă bizuiți.

Particula fāʾ este pentru frumusețea formulării, nu pentru coordonare, fiindcă propoziția are deja o conjuncție, wāw, și nu o putem lega prin două conjuncții. Ea înfrumusețează, așadar, formularea, precum în cuvintele Celui Preaînalt: «Ci pe Allah adoră-L» [Al-Zumar, 39:66], al căror înțeles este: «Ci pe Allah adoră-L», fără particula fāʾ.

Cuvintele: «Dacă sunteți credincioși». In este o particulă condițională, iar verbul condiției este kuntum, «sunteți». S-a spus că rezultatul condiției este omis, fiind arătat de cele de dinainte, și că se subînțelege: «Dacă sunteți credincioși, încredeți-vă». S-a mai spus că, într-o asemenea construcție, nu este nevoie de un rezultat al condiției, fiind de ajuns ceea ce s-a spus înainte, ca și cum fapta amintită ar fi legată de această condiție. Aceasta este părerea mai puternică, deoarece regula de bază este să nu presupunem o omisiune.

Spusele însoțitorilor lui Mūsā din acest verset arată că încrederea în Allah ține de credință și de cerințele ei, precum atunci când spui: «Dacă ești generos, cinstește oaspetele». De aici rezultă că cinstirea oaspetelui ține de generozitate.

Versetul arată că lipsa încrederii în Allah înlătură deplinătatea credinței. Dacă însă omul se bizuie în întregime pe altcineva decât Allah, aceasta este shirk major, prin care credința dispare cu totul.

Și cuvintele Sale:

Credincioșii sunt numai cei ale căror inimi se înfioară când este pomenit Allah

,⁶⁷ până la sfârșitul versetului.

Al doilea verset este cuvântul Celui Preaînalt: «Credincioșii sunt numai». Innamā exprimă restricția, adică afirmarea unui verdict pentru ceea ce este pomenit și negarea lui pentru altceva. Înțelesul este: credincioșii nu sunt decât aceștia.

Allah a pomenit în acest verset și în cele care urmează cinci însușiri:

Prima: cuvintele

Ale căror inimi se înfioară când este pomenit Allah

, adică inimile lor se tem, datorită preamăririi lui Allah Preaînaltul aflate în ele. Un exemplu: un om se gândește să săvârșească un păcat, apoi Îl pomenește pe Allah ori i se amintește de El și i se spune: «Teme-te de Allah!». Dacă este credincios, se va teme; acesta este semnul credinței.

A doua însușire: cuvintele

Când li se recită versetele Sale, ele le sporesc credința

, adică încredințarea și ascultarea. Aceasta dovedește că omul poate beneficia de recitarea altuia mai mult decât de propria recitare. Trimisul ﷺ i-a cerut lui ʿAbd Allāh ibn Masʿūd să-i recite. Acesta a spus: «Cum să-ți recit eu, când ție ți-a fost pogorât?». El a răspuns: «Îmi place să-l aud de la altcineva». I-a recitat din Sūrah Al-Nisāʾ până la cuvintele Celui Preaînalt:

Cum va fi când vom aduce din fiecare comunitate un martor și te vom aduce pe tine martor asupra acestora?

. Trimisul ﷺ a spus: «Ajunge». Ibn Masʿūd a spus: «M-am uitat și iată că ochii săi lăcrimau».⁶⁸

A treia însușire: cuvintele

Și în Domnul lor se încred

, adică se bizuie pe Allah, nu pe altcineva, folosind totodată mijloacele. Acesta este locul care dovedește tema capitolului.

A patra însușire: cuvintele «Cei care împlinesc rugăciunea», adică o săvârșesc drept și deplin. «Rugăciunea» este un nume generic care cuprinde atât rugăciunile obligatorii, cât și pe cele voluntare.

A cincea însușire: cuvintele

Și cheltuiesc din cele cu care i-am înzestrat

.

Min poate avea sens partitiv, caz în care Allah îl laudă pe cel care cheltuiește o parte din avere, nu întreaga avere. Sau poate arăta felul lucrului, astfel încât lauda îl cuprinde atât pe cel care cheltuiește o parte, cât și pe cel care cheltuiește totul. Corect este că ea arată felul lucrului și că lauda îl cuprinde și pe cel care cheltuiește totul, dacă se încrede în Allah Preaînaltul că îi va înzestra pe el și pe familia sa, așa cum a făcut Abū Bakr.⁶⁹ Dacă însă familia sa este în nevoie ori cel pentru care cheltuiește nu are o nevoie atât de apăsătoare încât să ceară cheltuirea întregii averi, nu se cuvine să-și cheltuiască toată averea.

Și cuvintele Sale:

O, Profetule! Allah îți este de ajuns…

,⁷⁰ până la sfârșitul versetului.

Al treilea verset este cuvântul Celui Preaînalt: «O, Profetule!». Prin acesta este vizat Trimisul ﷺ. Allah i Se adresează uneori prin însușirea de profet și alteori prin cea de trimis. Când îi poruncește să transmită, îl cheamă prin însușirea de trimis. În hotărârile care îi sunt specifice, de cele mai multe ori îl cheamă prin însușirea de profet. Cel Preaînalt a spus:

O, Profetule! De ce oprești ceea ce Allah ți-a îngăduit?

și a spus:

O, Profetule! Când divorțați de femei

.

Nabī este pe tiparul faʿīl, cu sensul lui mufʿal, cu fatḥah pe ʿayn, și al lui mufʿil, cu kasrah pe ʿayn, adică munabbaʾ, cel înștiințat, și munabbiʾ, cel care înștiințează. Trimisul ﷺ este înștiințat de Allah și îi înștiințează pe robii lui Allah.

Cuvintele Sale: «Allah îți este de ajuns» înseamnă că El îți ajunge. Ḥasb este cel care ajunge, precum în enunțul: «Dă-i un dirham și atât». Ḥasb poate fi un nume predicativ așezat înainte, iar Numele lui Allah, subiectul nominal așezat după el. Înțelesul ar fi: Allah nu este decât Cel care îți este de ajuns. Este posibilă și analiza inversă: ḥasb să fie subiectul nominal, iar Numele lui Allah, predicatul său. Atunci înțelesul este: nimeni nu îți este de ajuns decât Allah. Aceasta este părerea mai puternică.

Cuvintele Sale: «Și celor care te urmează dintre credincioși». Man este un pronume relativ invariabil, cu sukūn. Învățații au două păreri despre coordonarea lui. S-a spus: Allah îți este de ajuns și îți sunt de ajuns cei care te urmează dintre credincioși. În această analiză, man este coordonat cu Numele lui Allah, fiindcă acesta este mai apropiat; dacă ar fi fost coordonat cu kāf din ḥasbuka, ar fi trebuit repetat elementul care impune genitivul. Ar fi asemenea cuvintelor Celui Preaînalt:

El este Cel care te-a întărit cu ajutorul Său și cu credincioșii

. Allah l-a întărit pe Trimisul Său prin credincioși, astfel că aici ei i-ar fi de ajuns, după cum Allah îi este de ajuns. Însă această părere este slabă și i se răspunde în mai multe feluri:

Întâi: afirmația că a fost coordonat cu acesta fiindcă este mai apropiat nu este corectă. Coordonarea poate fi făcută cu ceva aflat mai înainte. Gramaticienii au spus chiar că, atunci când elementele coordonate sunt mai multe, coordonarea se face cu primul.

În al doilea rând: ei spun că, dacă ar fi coordonat cu kāf, ar trebui repetat elementul care impune genitivul. Corect este că repetarea nu este obligatorie, după cum a spus Ibn Mālik:

Eu nu o socotesc obligatorie, căci a fost statornicită fără repetare în proză și în versul corect.

În al treilea rând: ei aduc drept dovadă cuvintele Celui Preaînalt:

El este Cel care te-a întărit cu ajutorul Său și cu credincioșii

. Dar faptul că îl sprijină este altceva decât a-i fi de ajuns. A-i fi de ajuns ar însemna ca el să se bizuie pe ei, în vreme ce a-l sprijini înseamnă a-l ajuta, el păstrându-și independența. Între cele două este o deosebire.

În al patrulea rând: când Allah, Slavă Lui, vorbește despre Cel care este de ajuns, Își rezervă aceasta numai Sieși. Cel Preaînalt a spus:

Dacă ei ar fi fost mulțumiți cu ceea ce le-au dat Allah și Trimisul Său și ar fi spus: „Allah ne este de ajuns; Allah ne va da din harul Său, și Trimisul Său”

. El a făcut deosebirea între a fi de ajuns și a da. Și Cel Preaînalt a spus:

Spune: „Allah îmi este de ajuns. În El se încred cei care se încred”

. După cum nu este îngăduită încrederea în altcineva decât Allah, nici altcineva în afară de Allah nu poate fi de ajuns. Dacă ar fi, ar fi îngăduit să te încrezi în el. Însă Allah este Cel care este de ajuns, iar în El se încred cei care se încred.

În al cincilea rând: în cuvintele Sale «Și celor care te urmează» există ceva care împiedică înțelegerea că tovarășii i-ar fi de ajuns Trimisului ﷺ: ei sunt cei care îl urmează. Cum să fie cel care urmează de ajuns pentru cel urmat?! Aceasta nu poate fi corect. Așadar, analiza corectă este că pronumele relativ este coordonat cu kāf din ḥasbuka: Allah le este de ajuns și celor care te urmează dintre credincioși. Încredeți-vă, deci, cu toții în El: tu și cei care te urmează.

Și cuvintele Sale:

Celui care se încrede în Allah, El îi este de ajuns

,⁷¹ până la sfârșitul versetului.

Al patrulea verset este cuvântul Celui Preaînalt:

Celui care se încrede în Allah, El îi este de ajuns

. Este o propoziție condițională. Prin sensul ei exprimat, arată că celui care se încrede în Allah, Allah îi împlinește nevoile și îi ușurează treburile: Allah îi este de ajuns. Chiar dacă îl ajunge vreo suferință, Allah îl ocrotește de răul ei. Trimisul ﷺ este întâiul dintre cei care se încred în Allah; totuși, este atins de suferință, fără ca aceasta să-i aducă vătămare, deoarece Allah îi este de ajuns. Urmarea pentru cel care se bizuie pe Allah este că Domnul său îi poartă grijile.

Prin sensul ei implicit, versetul arată că acela care se încrede în altcineva decât Allah este lipsit de sprijin. Nimeni în afară de Allah nu poate fi de ajuns, după cum s-a arătat. Celui care se încrede în altcineva decât Allah, Allah îi retrage sprijinul, iar el este lăsat în seama acelui lucru. Nu își atinge scopul și se îndepărtează de Allah pe măsura încrederii sale în altcineva decât Allah.

De la Ibn ʿAbbās se relatează că a spus:

Allah ne este de ajuns și El este cel mai bun Ocrotitor

a rostit Ibrāhīm, pacea fie asupra sa, când a fost aruncat în foc. Și Muḥammad ﷺ a rostit aceste cuvinte când i s-a spus:

„Oamenii s-au adunat împotriva voastră, temeți-vă de ei!”, iar aceasta le-a sporit credința

,⁷² până la sfârșitul versetului. Relatat de al-Bukhārī și al-Nasāʾī.⁷³

Cuvintele din relatarea lui Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi:

Și Muḥammad ﷺ a rostit aceste cuvinte când i s-a spus: „Oamenii s-au adunat împotriva voastră”

.

Aceasta se află în textul Coranului. Când Abū Sufyān a plecat de la Uḥud, a vrut să se întoarcă împotriva Profetului ﷺ și a tovarășilor săi, ca să-i nimicească, după cum pretindea. A întâlnit un grup de călători și i-a întrebat: «Unde mergeți?» Ei au răspuns: «Mergem la Medina». El a spus: «Înștiințați-i pe Muḥammad și pe tovarășii săi că ne întoarcem împotriva lor și îi vom nimici». Călătorii au ajuns la Medina și le-au transmis mesajul. Atunci Trimisul lui Allah ﷺ și cei care erau cu el au spus: «Allah ne este de ajuns și El este cel mai bun Ocrotitor». Au ieșit aproximativ șaptezeci de călăreți, până au ajuns la Ḥamrāʾ al-Asad. Apoi Abū Sufyān a renunțat la hotărârea sa și a plecat spre Mecca. Astfel le-a fost Allah de ajuns Trimisului Său și credincioșilor, fiindcă s-au bizuit pe El, Cel Preaînalt.

Cuvintele «Oamenii le-au spus» se referă la călători.

Cuvintele «Oamenii» se referă la Abū Sufyān și la cei care erau cu el. Cuvântul al-nās de aici este dat de specialiștii în fundamentele jurisprudenței drept exemplu de formulare generală prin care este vizat un înțeles particular.

Cuvântul ḥasbunā înseamnă «Cel care ne este de ajuns». Gramatical, el este subiectul propoziției nominale, iar Numele lui Allah este predicatul ei.

Cuvintele «Și El este cel mai bun Ocrotitor»: niʿma este un verb la trecut, iar al-wakīl, «Ocrotitorul», este subiectul verbului. Cel căruia îi este adresată lauda este subînțeles prin «El», adică Allah. Al-wakīl este Cel pe care se sprijină omul, Slavă Lui. Allah, Slavă Lui, este numit Wakīl; de asemenea, El este Cel care încredințează o însărcinare. Numele Wakīl apare, de pildă, în cuvintele Celui Preaînalt: «Și El este cel mai bun Ocrotitor» și «Allah este de ajuns ca Ocrotitor» [Al-Nisāʾ, 4:81]. Iar faptul că El încredințează o însărcinare apare în cuvinte precum:

Dacă aceștia nu cred în ele, Noi le-am încredințat unor oameni care nu le tăgăduiesc

.

A încredința o însărcinare nu înseamnă aici a delega altcuiva ceva pentru care ar avea nevoie de un înlocuitor. Faptul că El, Slavă Lui, încredințează o însărcinare nu izvorăște din vreo nevoie a Sa. Sensul este că îi pune pe oameni urmași pe pământ, pentru a vedea cum lucrează.

Afirmația lui Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, «Ibrāhīm a rostit aceste cuvinte când a fost aruncat în foc» privește un lucru în care opinia personală nu își are locul; de aceea, relatarea are statutul unei relatări atribuite Profetului. Ibn ʿAbbās se numără printre cei care relatează de la fiii lui Israel, astfel încât este posibil să fi preluat aceasta de la ei. Totuși, faptul că o afirmă categoric și o alătură cuvintelor rostite de Trimis ﷺ face puțin probabil să o fi preluat de la fiii lui Israel.

Dovada din verset se află în cuvintele Celui Preaînalt:

Și au spus: „Allah ne este de ajuns și El este cel mai bun Ocrotitor”

: ei L-au socotit numai pe Allah Cel care le este de ajuns.

Atenționare

Afirmația noastră «Ibn ʿAbbās se numără printre cei care relatează de la fiii lui Israel» este răspândită printre specialiștii în terminologia hadithului, dar trebuie examinată. Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, se numără printre cei care dezaprobă preluarea relatărilor de la fiii lui Israel. În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī, 5/291, în ediția cu Fatḥ al-Bārī, se relatează că a spus: «O, voi, musulmani! Cum de îi întrebați pe oamenii Cărții, când Cartea voastră, coborâtă asupra Profetului Său ﷺ, cuprinde cele mai noi vești de la Allah și o citiți neamestecată cu nimic străin? Allah v-a înștiințat că oamenii Cărții au schimbat ceea ce a scris Allah și au modificat Cartea cu mâinile lor, spunând: „Aceasta este de la Allah”, ca să dobândească prin aceasta un preț mic. Oare cunoașterea care v-a venit nu vă oprește să-i întrebați?! Pe Allah, nu am văzut pe niciunul dintre ei întrebându-vă despre ceea ce a fost coborât asupra voastră».

Învățături cuprinse în acest capitol:

Prima: încrederea în Allah se numără printre obligații.

A doua: ea se numără printre condițiile credinței.

A treia: explicarea versetului din Al-Anfāl.

A patra: explicarea versetului de la sfârșitul aceleiași sure.

Învățături cuprinse în acest capitol. Prima: încrederea în Allah se numără printre obligații. Dovada este că Allah a legat credința de încrederea în El, prin cuvintele Celui Preaînalt:

În Allah să vă încredeți, dacă sunteți credincioși

. Explicarea lor a fost dată mai înainte.

A doua: ea se numără printre condițiile credinței. Aceasta se desprinde din cuvintele Celui Preaînalt «Dacă sunteți credincioși», explicate mai înainte.

A treia: explicarea versetului din Al-Anfāl, și anume cuvintele Celui Preaînalt:

Credincioșii sunt numai aceia ale căror inimi se cutremură atunci când este pomenit Allah…

, până la sfârșitul versetului. Prin credință se înțelege aici credința deplină. Altfel, omul poate fi credincios chiar dacă nu întrunește aceste însușiri, dar are doar temelia credinței. Aceasta a fost explicată mai înainte.

A patra: explicarea versetului de la sfârșitul ei, adică din partea de sfârșit a surei Al-Anfāl. Este cuvântul Celui Preaînalt:

O, Profetule! Allah îți este de ajuns, ție și celor care te urmează dintre credincioși

: El îți este de ajuns ție și celor care te urmează dintre credincioși. Aceasta este interpretarea mai puternică, după cum s-a arătat.

A cincea: explicarea versetului din Al-Ṭalāq.

A șasea: măreția acestor cuvinte, rostite de Ibrāhīm, binecuvântarea și pacea fie asupra sa, și de Muḥammad ﷺ în încercări.

A cincea: explicarea versetului din Al-Ṭalāq, și anume cuvintele Celui Preaînalt:

Celui care se încrede în Allah, El îi este de ajuns

. Explicarea lui a fost dată mai înainte.

A șasea: măreția acestor cuvinte, rostite de Ibrāhīm, pacea fie asupra sa, și de Muḥammad ﷺ în încercări. Este vorba despre:

Allah ne este de ajuns și El este cel mai bun Ocrotitor

.

Capitolul cuprinde și alte învățături în afara celor amintite de autor. Printre ele se află sporirea credinței, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Când le sunt recitate versetele Sale, acestea le sporesc credința

.

O altă învățătură este că, în încercări, omul trebuie să se bizuie pe Allah și, totodată, să folosească mijloacele. Trimisul ﷺ și tovarășii săi au rostit aceste cuvinte când li s-a spus: «Oamenii s-au adunat împotriva voastră, temeți-vă de ei!» Ei însă și-au încredințat treburile lui Allah și au spus: «Allah ne este de ajuns și El este cel mai bun Ocrotitor».

De asemenea, urmarea Profetului ﷺ, împreună cu credința, este un mijloc prin care robul dobândește ocrotirea lui Allah, care îi este de ajuns.