Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Ṣabr, în limbă, înseamnă reținere. De aici expresia qutila ṣabran: a fost ucis fiind ținut captiv, ca prizonier.

Ca termen religios, înseamnă a-ți stăpâni sufletul, stăruind în anumite lucruri și oprindu-te de la altele. Este de trei feluri:

Primul: răbdarea în ascultarea de Allah. Cel Preaînalt a spus:

Poruncește familiei tale rugăciunea și stăruie cu răbdare în ea

. Și a spus:

Noi ți-am coborât Coranul treptat. Ai, așadar, răbdare față de hotărârea Domnului tău

. Aceasta este răbdarea în împlinirea poruncilor: Coranul i-a fost coborât pentru a-l transmite, astfel că i se poruncește să stăruie cu răbdare în ascultare. Cel Preaînalt a mai spus:

Rămâi cu răbdare alături de cei care Îl cheamă pe Domnul lor dimineața și seara, căutând Fața Sa

. Și aceasta este răbdare în ascultarea de Allah.

Al doilea: răbdarea de a te opri de la neascultarea față de Allah. Așa a fost răbdarea lui Yūsuf, pacea fie asupra sa, care nu a răspuns chemării soției demnitarului. Ea l-a chemat la sine într-o împrejurare în care avea prestigiu, putere și autoritate asupra lui. Cu toate acestea, el a răbdat și a spus:

Doamne! Temnița îmi este mai dragă decât lucrul la care mă îndeamnă ele. Dacă nu îndepărtezi de la mine viclenia lor, voi înclina spre ele și voi fi dintre cei neștiutori

. Aceasta este răbdarea de a te opri de la neascultarea față de Allah.

Al treilea: răbdarea față de hotărârile lui Allah. Cel Preaînalt a spus: «Ai, așadar, răbdare față de hotărârea Domnului tău» [Al-Insān, 76:24]. În acest verset intră și hotărârea prin care Allah rânduiește ceea ce se petrece. Din aceeași categorie sunt cuvintele Celui Preaînalt:

Ai răbdare, așa cum au avut răbdare trimișii înzestrați cu hotărâre statornică, și nu cere grăbirea pedepsei lor

. Aceasta este răbdare în transmiterea mesajului și în îndurarea răului venit din partea poporului său. Tot astfel, Profetul ﷺ i-a spus trimisului uneia dintre fiicele sale: «Spune-i să aibă răbdare și să nădăjduiască răsplata».⁸⁷

Așadar, răbdarea este de trei feluri. Cel mai înalt este răbdarea în ascultarea de Allah, apoi răbdarea de a te opri de la neascultarea față de El, apoi răbdarea față de hotărârile Sale.

Această ordine privește felurile de răbdare în sine, nu persoana care le trăiește. Altfel, înfrânarea de la un păcat poate fi mai grea pentru un om decât stăruința în ascultare. De pildă, dacă un tânăr cu dorințe puternice este ispitit de o femeie frumoasă care îl cheamă la sine într-un loc retras, unde numai Allah îl vede, înfrânarea de la acest păcat este dintre cele mai grele încercări pentru suflet. Omul ar putea împlini o sută de unități de rugăciune, iar aceasta să-i fie mai ușor.

Omul poate fi lovit de o nenorocire a cărei îndurare este mai grea decât răbdarea în ascultare. De pildă, îi poate muri o rudă, un prieten sau cineva foarte drag, iar răbdarea în această nenorocire să-l coste o trudă foarte mare.

Astfel se înlătură obiecția unora, care spun că această ordine ar fi discutabilă, deoarece înfrânarea de la unele păcate este mai grea decât împlinirea unor acte de ascultare, iar îndurarea unor hotărâri ale destinului este și ea mai grea. Noi răspundem: vorbim despre treptele în sine, fără a lua în considerare persoana care rabdă.

Răbdarea în ascultare este mai înaltă fiindcă presupune atât să te silești, cât și să înfăptuiești: îți impui rugăciunea și te rogi, postul și postești, pelerinajul și îl împlinești. Ea cuprinde silire de sine, faptă și mișcare, cu o anumită greutate și osteneală. Urmează înfrânarea de la neascultare, fiindcă ea presupune doar oprire, adică să-ți impui să te abții. Cât despre răbdarea față de hotărârile destinului, pricina ei nu ține de alegerea robului: nu este nicio faptă a lui, nicio abținere a lui, ci numai hotărârea lui Allah.

În acest capitol, autorul, Allah să aibă milă de el, a vorbit îndeosebi despre răbdarea față de hotărârile lui Allah, deoarece aceasta ține de unicitatea Lui în stăpânire. Cârmuirea făpturilor și rânduirea destinului lor țin de stăpânirea lui Allah Cel Preaînalt.

Cuvintele «Față de hotărârile lui Allah»: aqdār este pluralul lui qadar. Termenul desemnează atât lucrul hotărât, cât și actul Celui care hotărăște, adică Allah Cel Preaînalt. Față de actul Celui care hotărăște, omul trebuie să fie mulțumit și să aibă răbdare. Față de lucrul hotărât, răbdarea este obligatorie, iar mulțumirea este recomandată. De pildă, Allah hotărăște ca mașina cuiva să ardă. Faptul că Allah a hotărât aceasta este un decret pe care omul trebuie să-l primească cu mulțumire, căci aceasta întregește mulțumirea de a-L avea pe Allah drept Domn.

Cât despre lucrul hotărât, adică arderea mașinii, răbdarea față de el este obligatorie. Mulțumirea față de această pierdere este recomandată, fără a fi obligatorie, potrivit părerii mai puternice.

Lucrul hotărât poate fi un act de ascultare, un păcat sau ceva care ține numai de lucrarea lui Allah. Actele de ascultare trebuie primite cu mulțumire; păcatele nu pot fi aprobate ca fapte săvârșite. Cât privește faptul că ele intră în hotărârea lui Allah, trebuie să fim mulțumiți de hotărârea Lui în orice împrejurare. De aceea, Ibn al-Qayyim a spus:

De aceea primim cu mulțumire hotărârea, Dar respingem fapta hotărâtă când ea este neascultare.

Cel care privește un om săvârșind un păcat din perspectiva hotărârii și a destinului trebuie să fie mulțumit de hotărârea lui Allah: El a rânduit aceasta și are înțelepciune în rânduiala Sa. Dar dacă privește fapta omului, nu îi este îngăduit să o aprobe, deoarece ea este un păcat. Aceasta este deosebirea dintre hotărâre și lucrul hotărât.

Și cuvântul Celui Preaînalt:

Celui care crede în Allah, El îi călăuzește inima

.⁸⁸

ʿAlqamah a spus: «Este omul lovit de o nenorocire, care știe că ea vine de la Allah, astfel că o primește cu mulțumire și se supune».

În Ṣaḥīḥ Muslim se relatează de la Abū Hurayrah că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Două lucruri aflate la oameni sunt, în ei, necredință: ponegrirea neamului și bocirea celui mort».⁸⁹

Cuvintele Celui Preaînalt «Celui care crede în Allah»: man este un pronume condițional care impune modul apocopat. Verbul condiției este yuʾmin, iar răspunsul este yahdi. Prin credința în Allah se înțelege aici credința în hotărârea Sa.

Cuvintele «Îi călăuzește inima»: îi dăruiește liniște. Aceasta arată că credința ține de inimă. Dacă inima este călăuzită, și mădularele sunt călăuzite, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: «În trup există o bucată de carne: dacă ea este bună, întregul trup este bun; dacă ea se strică, întregul trup se strică. Ea este inima».⁹⁰

Cuvintele «ʿAlqamah a spus»: el se numără printre marii învățați din generația urmașilor tovarășilor Profetului.

Cuvintele «Este omul lovit de o nenorocire…», până la sfârșit. Explicația lui ʿAlqamah arată o urmare necesară a credinței. Cel care crede în Allah știe că rânduirea vine de la Allah; de aceea, o primește cu mulțumire și se supune. Când știe că nenorocirea vine de la Allah, inima i se liniștește și găsește odihnă. De aceea, credința în hotărâre și destin este unul dintre cele mai mari izvoare de liniște și împăcare.

Cuvântul ithnatān, «două», din hadithul lui Abū Hurayrah este subiectul propoziției nominale. Este îngăduit să se înceapă cu el fie pentru că introduce o împărțire, fie pentru că exprimă o particularizare.

Cuvintele «Sunt, în ei, necredință»: prepoziția bāʾ poate avea sensul lui min, adică aceste două fapte săvârșite de ei sunt necredință; sau poate avea sensul lui fī, adică ele constituie necredință aflată în ei.

Cuvântul «Necredință»: aceste două însușiri sunt necredință. Prezența a două însușiri ale necredinței la un credincios nu înseamnă neapărat că el este necredincios, după cum prezența la un necredincios a două însușiri ale credinței, precum pudoarea, curajul sau generozitatea, nu înseamnă neapărat că el este credincios.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a spus că situația este diferită în cuvintele Trimisului lui Allah ﷺ: «Între om și asociere și necredință stă părăsirea rugăciunii».⁹¹ Aici apare articolul al-, care indică realitatea deplină a lucrului. Prin necredință se înțelege aici necredința care îl scoate pe om din religie. În schimb, folosirea nearticulată a cuvântului kufr nu indică ieșirea din Islam.⁹²

Cuvintele «Ponegrirea neamului»: a-l defăima sau a nega descendența cuiva. Aceasta este o faptă dintre faptele necredinței.

Cuvintele «Bocirea celui mort»: omul îl plânge pe cel mort printr-un bocet asemănător tânguirii porumbeilor. Aceasta arată nemulțumirea și lipsa răbdării și contravine răbdării obligatorii. Această parte a hadithului este dovada pentru capitol. Oamenii au patru stări în fața unei nenorociri:

Prima: nemulțumirea. Ea poate fi în inimă, când omul se răzvrătește lăuntric împotriva Domnului său și se mânie pe ceea ce Allah a rânduit pentru el. Aceasta poate duce la necredință. Cel Preaînalt a spus:

Printre oameni este și acela care Îl adoră pe Allah stând pe o margine. Dacă îi vine un bine, se liniștește în el, iar dacă îl ajunge o încercare, se întoarce pe față, pierzând această lume și Viața de Apoi

. Nemulțumirea poate fi și prin limbă, prin chemarea nenorocirii și a pieirii asupra sa și altele asemenea; sau prin mădulare, prin lovirea obrajilor, sfâșierea hainelor la piept, smulgerea părului și altele asemenea.

A doua: răbdarea, despre care poetul a spus:

Răbdarea, ca și numele ei, este amară la gust, Dar urmările ei sunt mai dulci decât mierea.

Omul simte că acel lucru îl apasă și îi este neplăcut, dar îl îndură și se străduiește să aibă răbdare. Pentru el, venirea și absența nenorocirii nu sunt la fel: îi este neplăcută, însă credința îl ferește de nemulțumirea răzvrătită.

A treia: mulțumirea, care este mai înaltă. Cele două împrejurări sunt deopotrivă pentru om din perspectiva hotărârii și a destinului de la Allah, chiar dacă nenorocirea îl poate întrista. El se lasă purtat de hotărâre și destin: oriunde îl așază acestea, acolo se așază, la șes sau pe munte. Fie că primește o binefacere, fie contrariul ei, le primește deopotrivă. Aceasta nu fiindcă inima i-ar fi moartă, ci datorită mulțumirii sale depline față de Domnul său, Slavă Lui, Cel Preaînalt. Trece prin diferitele rânduieli ale Domnului, Atotputernicul și Mărețul, dar le primește deopotrivă, întrucât le privește ca pe hotărârea Domnului său. Aceasta este deosebirea dintre mulțumire și răbdare.

A patra: recunoștința, care este treapta cea mai înaltă. Omul Îi mulțumește lui Allah pentru nenorocirea care l-a atins. Aceasta se întâlnește la robii recunoscători ai lui Allah: când omul vede că există nenorociri mai mari, că nenorocirile acestei lumi sunt mai ușoare decât cele care ating religia, că suferința acestei lumi este mai ușoară decât pedeapsa Vieții de Apoi și că această nenorocire este un mijloc de ispășire a faptelor sale rele și, poate, de sporire a faptelor sale bune, Îi mulțumește lui Allah pentru ea. Profetul ﷺ a spus: «Nicio grijă, nicio mâhnire și nimic altceva nu îl lovește pe credincios fără ca prin aceasta să-i fie ispășite păcate, până și spinul care îl înțeapă».⁹³

Totodată, credința omului poate spori prin aceasta.

În cele două Ṣaḥīḥ-uri se relatează de la Ibn Masʿūd, cu atribuire Profetului: «Nu este dintre noi cel care își lovește obrajii, își sfâșie hainele la piept și rostește chemări ale epocii ignoranței».⁹⁴

Termenul marfūʿan din relatarea lui Ibn Masʿūd înseamnă că ea este atribuită Profetului ﷺ.

Cuvintele «Cel care își lovește obrajii»: formularea este generală, dar sensul vizat este particular, adică acela care face aceasta din pricina unei nenorociri.

Cuvintele «Își sfâșie hainele la piept»: jayb este deschizătura cămășii prin care se trece capul. Omul o sfâșie în vremea nenorocirii, din nemulțumire și pentru că nu îndură ceea ce l-a lovit.

Cuvintele «Și rostește chemări ale epocii ignoranței»: daʿwā este primul termen al construcției genitivale, iar al-jāhiliyyah este al doilea. Aici se întâlnesc două considerente:

Primul: caracterul general al formulării «Chemări ale epocii ignoranței», deoarece un substantiv la singular aflat într-o construcție genitivală exprimă generalitatea.

Al doilea: indiciul dat de context. Lovirea obrajilor și sfâșierea hainelor sunt făcute în vremea nenorocirii, astfel că și chemările epocii ignoranței ar fi cele rostite în asemenea împrejurări, precum: «Vai mie!» sau «Vai, mi s-a frânt spatele!»

Mai potrivit este să fie preferată generalitatea formulării, fără ca indiciul contextului să o restrângă. Astfel, prin aceste chemări se înțelege orice chemare care izvorăște din ignoranță.

Aceste trei feluri de fapte sunt menționate fiindcă apar de obicei în vremea nenorocirilor. Altfel, intră în aceeași categorie dărâmarea caselor, spargerea vaselor, stricarea mâncării și alte fapte asemănătoare pe care unii le săvârșesc la nenorocire. Cele trei sunt păcate mari, deoarece Profetul ﷺ s-a dezis de făptuitorul lor.

Hadithul nu cuprinde lovirea obrazului în împrejurări obișnuite, cum ar fi lovirea fiului de către tată. Totuși, lovirea feței este dezaprobată din pricina interdicției privitoare la ea. La fel, nu intră aici ruperea deschizăturii hainei din alt motiv decât nenorocirea.

De la Anas se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Când Allah voiește binele robului Său, îi grăbește pedeapsa în această lume, iar când voiește răul robului Său, amână pedepsirea lui pentru păcat, până când îl va pedepsi pentru acel păcat în Ziua Învierii».⁹⁵

Cuvintele din hadithul lui Anas «Când Allah voiește binele robului Său»: Allah voiește pentru robul Său bine și rău, dar răul pe care Allah Cel Preaînalt îl voiește nu este voit pentru el însuși. Dovada este cuvântul Profetului ﷺ: «Răul nu Îți este atribuit».⁹⁶ Dacă cineva ar voi răul pentru el însuși, răul i-ar fi atribuit. Însă Allah voiește răul pentru o înțelepciune; din perspectiva înțelepciunii pe care o cuprinde, acesta este atunci un bine.

Cuvintele «Îi grăbește pedeapsa în această lume»: pedeapsa este tragerea făptuitorului la răspundere pentru păcatul său. Se numește ʿuqūbah deoarece urmează după păcat. Însă termenul este folosit numai pentru tragerea la răspundere în cazul răului.

Cuvintele «Îi grăbește pedeapsa în această lume»: aceasta este mai bine decât amânarea ei pentru Viața de Apoi, deoarece pedeapsa de aici trece și se încheie. De aceea, Profetul ﷺ le-a spus celor doi soți care depuneau jurămintele de liʿān: «Pedeapsa acestei lumi este mai ușoară decât pedeapsa Vieții de Apoi».⁹⁷

Există însă un bine și mai vrednic de dorit: iertarea păcatului. Aceasta este mai înaltă, fiindcă, dacă Allah nu îl pedepsește nici în această lume, nici în Viața de Apoi, acesta este binele deplin. Trimisul ﷺ a socotit grăbirea pedepsei un bine în comparație cu amânarea ei pentru Viața de Apoi, unde ea este mai grea. Cel Preaînalt a spus:

Pedeapsa Vieții de Apoi este mai aspră și mai dăinuitoare

.

Pedepsele sunt de multe feluri:

Unele ating religia și sunt cele mai grele. Omul poate observa pedepsele simțite în trup sau în lucrurile din jur, dar pe acestea nu le observă decât cel căruia Allah îi dă izbândă. De pildă, păcatul ajunge să pară ușor în ochii celui care îl săvârșește. Aceasta este o pedeapsă care îi atinge religia și îl face să-l trateze cu nepăsare. La fel sunt ușurătatea cu care părăsește o obligație, lipsa râvnei pentru păzirea celor sfinte ale lui Allah și neîmplinirea poruncirii binelui și a opririi răului. Toate sunt nenorociri. Dovada este cuvântul Celui Preaînalt:

Dacă întorc spatele, să știi că Allah voiește să-i lovească pentru unele dintre păcatele lor

.

Altele îl ating pe om însuși, precum bolile trupești și sufletești.

Altele îl ating prin familia sa, precum pierderea ei sau bolile care îi lovesc pe cei apropiați.

Altele îl ating prin avere, precum împuținarea sau pierderea ei și altele asemenea.

Cuvintele «Iar când voiește răul robului Său, amână pedepsirea lui pentru păcat»: «Amână» înseamnă că nu îl pedepsește atunci.

A Se abține de la un lucru este un act dintre actele lui Allah. Aceasta nu înseamnă a-L lipsi pe Allah de lucrare: El a făcut și face neîncetat ceea ce voiește. Însă Se abține de la un anumit lucru pentru o înțelepciune desăvârșită. Lucrarea Sa este înțelepciune, iar abținerea Sa este înțelepciune.

Cuvintele «Până când îl va pedepsi pentru acel păcat în Ziua Învierii»: Allah îl va pedepsi pentru acel păcat în Ziua Învierii, când oamenii se vor ridica din morminte înaintea lui Allah, Domnul lumilor.

Ea este numită Ziua Ridicării din trei motive:

1. Oamenii se ridică din mormintele lor, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

În Ziua când oamenii se vor ridica înaintea Domnului lumilor

.

2. Martorii se ridică, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Noi îi vom ajuta pe trimișii Noștri și pe cei care cred, în viața acestei lumi și în Ziua când se vor ridica martorii

.

3. Dreptatea este statornicită, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Vom așeza balanțele drepte pentru Ziua Învierii

.

Scopul pentru care autorul a adus acest hadith este să-l mângâie pe omul lovit de nenorociri, ca să nu-și piardă răbdarea. Ceea ce i s-a întâmplat poate fi un bine, iar pedeapsa acestei lumi este mai ușoară decât a Vieții de Apoi. De aceea, Îl laudă pe Allah pentru că nu i-a amânat pedeapsa până în Viața de Apoi.

Dacă presupunem că cineva nu a săvârșit un păcat și este lovit de o nenorocire, îi spunem: aceasta ține de încercarea răbdării omului și de înălțarea treptelor sale prin nădăjduirea răsplății. Dar omului lovit de o nenorocire, care socotește că nu a greșit, nu îi este îngăduit să spună: «Eu nu am greșit», căci aceasta este o laudă de sine. Dacă presupunem că cineva nu a săvârșit un păcat și este lovit de o nenorocire, nenorocirea nu găsește un păcat pe care să-l ispășească, ci găsește o inimă pe care să o curețe. Allah îl încearcă pe om prin nenorociri pentru a vedea dacă are răbdare sau nu.

De aceea, Muḥammad ﷺ, cel mai temător de Allah, Atotputernicul și Mărețul, și cel mai evlavios dintre oameni, suferea de febră cât doi dintre noi,⁹⁸ pentru a atinge cele mai înalte trepte ale răbdării și a dobândi în chip desăvârșit rangul celor răbdători. Tot de aceea, suferința i-a fost grea în ceasul morții. Cu toate acestea, inima îi era statornică. ʿAbd al-Raḥmān ibn Abī Bakr a intrat la el folosind un siwāk, iar Profetul și-a ațintit privirea asupra lui. ʿĀʾishah, Allah să fie mulțumit de ea, a înțeles că dorea siwāk-ul și a întrebat: «Să ți-l iau?» El a făcut semn din cap că da. Ea a luat siwāk-ul, l-a scurtat cu dinții și l-a înmuiat pentru Trimis ﷺ, apoi i l-a dat. El și-a curățat dinții cu el. ʿĀʾishah a spus: «Nu l-am văzut niciodată curățându-și dinții mai bine decât atunci». Apoi și-a ridicat mâna și a spus: «În tovărășia cea mai înaltă».⁹⁹

Privește această statornicie, această certitudine și această răbdare măreață în mijlocul unei asemenea suferințe! Toate acestea pentru ca Trimisul ﷺ să atingă cele mai înalte trepte ale celor răbdători. A răbdat pentru Allah, cu ajutorul lui Allah și pe calea lui Allah, până a dobândit cele mai înalte trepte.

Cel lovit de o nenorocire, căruia sufletul îi șoptește că nenorocirile sale sunt mai mari decât greșelile sale, se fălește înaintea Domnului său cu faptele lui și I le socotește un merit. Să se ferească de aceasta!

Din acestea ni se lămuresc două lucruri:

1. Nenorocirile care îl lovesc pe om sunt o ispășire a faptelor sale rele și o grăbire a pedepsei în această lume. Aceasta este mai bine decât amânarea ei pentru Viața de Apoi.

2. Nenorocirile pot fi mai mari decât greșelile omului pentru ca el să atingă, prin răbdare, cele mai înalte trepte ale celor răbdători. Răbdarea este față de credință precum capul față de trup.

Profetul ﷺ a spus: «Măreția răsplății este pe măsura greutății încercării. Când Allah Cel Preaînalt iubește un neam, îl încearcă. Cel care primește cu mulțumire dobândește mulțumirea Lui, iar cel care se nemulțumește dobândește mânia Lui». Al-Tirmidhī l-a socotit ḥasan.¹⁰⁰

Cuvintele «Profetul ﷺ a spus: „Măreția răsplății…”», până la sfârșit: acest hadith a fost relatat de al-Tirmidhī, de la Anas ibn Mālik, Allah să fie mulțumit de el, de la Profet ﷺ. Tovarășul care îl relatează este același cu cel al hadithului precedent. «Măreția răsplății este pe măsura greutății încercării» înseamnă că mărimea răsplății corespunde încercării. Cu cât încercarea este mai grea, iar omul are răbdare, cu atât răsplata este mai mare. Allah este Drept și nu îl răsplătește pe binefăcător cu mai puțin decât binele său. Răsplata pentru un spin care îl înțeapă nu este asemenea răsplății pentru un os rupt. Aceasta dovedește dreptatea desăvârșită a lui Allah și faptul că El nu nedreptățește pe nimeni; totodată, îl mângâie pe cel lovit de nenorocire.

Cuvintele «Când Allah iubește un neam, îl încearcă»: îl pune la încercare prin ceea ce rânduiește să se petreacă, precum bolile și pierderea celor apropiați, sau prin îndatoririle religioase pe care i le impune. Cel Preaînalt a spus:

Noi ți-am coborât Coranul treptat. Ai, așadar, răbdare față de hotărârea Domnului tău

. Allah i-a amintit binefacerea și i-a poruncit răbdarea, deoarece ceea ce i-a fost coborât cuprinde o îndatorire pe care trebuie să o împlinească.

Tot o încercare este înfrânarea de la ceea ce Allah a oprit, după cum se spune în hadith: «Și un bărbat¹⁰¹ pe care l-a chemat la sine o femeie cu rang și frumusețe, iar el a spus: „Eu mă tem de Allah”».¹⁰² Răsplata lui este ca Allah să-l adăpostească la umbra Sa în Ziua când nu va exista altă umbră decât a Sa.

Cuvintele «Cel care primește cu mulțumire dobândește mulțumirea Lui, iar cel care se nemulțumește dobândește mânia Lui»: man este condițional, iar răspunsul este «Dobândește mulțumirea», adică mulțumirea lui Allah. Când Allah este mulțumit de cineva, îi face pe toți oamenii să fie mulțumiți de el. Prin mulțumire se înțelege primirea hotărârii lui Allah tocmai ca hotărâre a Sa. Aceasta este obligatorie, după cum arată cuvintele «Cel care se nemulțumește»: mulțumirii îi este opusă nemulțumirea răzvrătită, adică lipsa răbdării față de nenorocirile rânduite să se petreacă.

Aici nu a spus fa-ʿalayhi al-sakhaṭ, «Mânia este asupra lui», deși contextul ar fi cerut această formulare, asemenea cuvintelor Celui Preaînalt:

Cine face bine, pentru sine îl face, iar cine face rău, împotriva sa îl face

.

Unii învățați au spus că lām are sensul lui ʿalā, «asupra», ca în cuvintele Celui Preaînalt:

Aceștia au parte de blestem și de sălașul cel rău

, adică blestemul este asupra lor.

Alții au spus că lām își păstrează sensul și exprimă ceea ce i se cuvine omului: mânia cade asupra lui fiindcă o merită. Astfel, formularea este mai puternică decât folosirea lui ʿalā, ca în cuvintele Celui Preaînalt

Aceștia au parte de blestem

: acesta li se cuvine fiindcă îl merită. Această interpretare este mai corectă.

Din hadith se desprinde următoarea învățătură:

Afirmarea iubirii, mâniei și mulțumirii lui Allah, Atotputernicul și Mărețul. Acestea sunt dintre însușirile faptelor, deoarece țin de voia lui Allah Cel Preaînalt. Cuvântul idhā din «Când iubește un neam» se referă la viitor; iubirea se ivește, deci este dintre însușirile faptelor.

Allah Cel Preaînalt îl iubește pe rob atunci când există pricina iubirii și îl urăște atunci când există pricina urii. De aceea, același om poate fi iubit de Allah într-o zi și urât de El în alta, deoarece judecata urmează temeiul ei. Cât despre fapte, Allah a iubit dintotdeauna binele, dreptatea, binefacerea și altele asemenea. Cei care recurg la interpretarea figurată neagă aceste însușiri, interpretând iubirea și mulțumirea drept răsplată sau voința de a răsplăti, iar mânia drept pedeapsă sau voința de a pedepsi. Ei spun că afirmarea acestor însușiri ar implica o lipsă și asemănarea cu făpturile. Corect este că ele Îi aparțin lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, în chipul cuvenit Lui, asemenea celorlalte însușiri pe care le afirmă chiar cei care susțin interpretarea figurată.

Cu privire la orice însușire pe care Allah Și-a atribuit-o, sunt obligatorii două lucruri:

1. A o afirma potrivit sensului ei real și aparent.

2. A te feri de asemănarea cu făpturile și de precizarea felului în care este acea însușire.

Învățături cuprinse în acest capitol:

Prima: explicarea versetului din Al-Taghābun.

A doua: aceasta face parte din credința în Allah.

Explicarea învățăturilor:

Prima: explicarea versetului din Al-Taghābun, și anume cuvântul Celui Preaînalt:

Celui care crede în Allah, El îi călăuzește inima

. ʿAlqamah l-a explicat, după cum s-a arătat, într-un fel potrivit subiectului acestui capitol.

A doua: aceasta face parte din credința în Allah. Cuvântul «Aceasta» se referă la răbdarea față de hotărârile lui Allah.

A treia: ponegrirea neamului.

A patra: asprimea amenințării pentru cel care își lovește obrajii, își sfâșie hainele la piept și rostește chemări ale epocii ignoranței.

A cincea: semnul că Allah voiește binele robului Său.

A șasea: faptul că Allah voiește răul pentru el.

A șaptea: semnul iubirii lui Allah pentru rob.

A opta: oprirea nemulțumirii răzvrătite.

A noua: răsplata primirii încercării cu mulțumire.

A treia: ponegrirea neamului, adică defăimarea sau negarea descendenței cuiva. Aceasta este dintre faptele necredinței, dar nu îl scoate pe om din religie.

A patra: asprimea amenințării pentru cel care își lovește obrajii, își sfâșie hainele la piept sau rostește chemări ale epocii ignoranței, deoarece Profetul ﷺ s-a dezis de el.

A cincea: semnul că Allah voiește binele robului Său este că îi grăbește pedeapsa în această lume.

A șasea: faptul că Allah voiește răul pentru el, adică semnul acestei voințe: amânarea pedepsei sale pentru Viața de Apoi.

A șaptea: semnul iubirii lui Allah pentru rob este încercarea.

A opta: oprirea nemulțumirii răzvrătite față de ceea ce îl încearcă pe rob, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: «Cel care se nemulțumește dobândește mânia Lui». Aceasta este o amenințare.

A noua: răsplata primirii încercării cu mulțumire este mulțumirea lui Allah față de rob, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: «Cel care primește cu mulțumire dobândește mulțumirea Lui».