Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Cuvintele sale: „cel care ascultă de învățați”. Man, „cel care”, poate avea valoare condițională, după cum arată expresia „i-a luat”, care ar fi răspunsul condiției. Poate fi și pronume relativ, sensul fiind: „Capitol despre cel care ascultă de învățați”.

În cea de-a doua interpretare, „i-a luat” este predicatul subiectului și este precedat de particula fa, deoarece pronumele relativ are, asemenea condiției, un sens general. Potrivit primei interpretări, bāb se citește cu tanwīn, iar potrivit celei de-a doua, fără tanwīn. Prima interpretare este mai potrivită.

Prin învățați se înțeleg cei care cunosc Legea lui Allah, iar prin conducători, cei care dețin autoritatea și o pun în aplicare. Aceste două categorii sunt menționate în cuvintele Celui Preaînalt:

O, voi cei care credeți! Ascultați de Allah, ascultați de Trimis și de cei dintre voi care dețin autoritatea!

. Allah a făcut ascultarea de El de sine stătătoare, ascultarea de Trimisul Său de sine stătătoare, iar ascultarea de cei care dețin autoritatea dependentă de acestea. De aceea, nu a repetat verbul ﴿أَطِيعُوا﴾ — „ascultați”. Nu există ascultare de o făptură în neascultarea de Creator.

Cei care dețin autoritatea sunt cei cu răspundere: învățații, fiindcă pe ei se întemeiază cunoașterea Legii și lămurirea ei, și conducătorii, fiindcă pe ei se întemeiază punerea Legii în aplicare. Dacă învățații și conducătorii sunt drepți, treburile se îndreaptă; dacă ei se strică, și treburile se strică. Învățaților le revin îndrumarea și lămurirea, iar conducătorilor, impunerea și punerea în aplicare.

Cuvintele sale: „când aceștia interzic ceea ce Allah a îngăduit” înseamnă că îl socotesc interzis, fie în credință, fie în faptă.

„Sau îngăduie ceea ce Allah a interzis” înseamnă că îl socotesc îngăduit, fie în credință, fie în faptă. A interzice ceea ce Allah a îngăduit nu este un păcat mai mic decât a îngădui ceea ce Allah a interzis. Mulți dintre cei plini de zel tind mai degrabă să interzică ceea ce Allah a îngăduit decât să îngăduie ceea ce este interzis, spre deosebire de cei nepăsători. Ambele atitudini sunt greșite. Totuși, în privința lucrurilor a căror regulă de bază este îngăduința, a îngădui un lucru interzis este mai puțin grav decât a interzice un lucru îngăduit: dacă interdicția nu s-a lămurit, îngăduirea se întemeiază pe regula de bază, care este îngăduința. Mila lui Allah, Slăvitul, a întrecut mânia Sa. Nu putem interzice decât ceea ce s-a dovedit interzis. În plus, interzicerea restrânge și îngreunează, iar regula este ca lucrurile să rămână îngăduite și lipsite de constrângere până când interdicția se lămurește.

În privința actelor de adorare se aplică însă o regulă mai strictă: regula de bază este oprirea și interzicerea lor până când Legea le arată, după cum s-a spus:

În privința lucrurilor, regula este îngăduința; Însă nu îngădui adorarea decât cu încuviințarea Legiuitorului.¹¹⁹

Cuvântul arbāban, „stăpâni”, este pluralul lui rabb, care înseamnă proprietarul ce dispune de ceea ce îi aparține. Există două feluri de cârmuire: cea care privește hotărârea asupra celor ce se întâmplă și cea care privește Legea.

Cel care ascultă de învățați împotrivindu-se poruncii lui Allah și a Trimisului Său i-a luat drept stăpâni în afara lui Allah în privința autorității de a legifera: i-a socotit legiuitori și a socotit ceea ce au legiferat drept Lege după care să se călăuzească. În cazul conducătorilor, raportul este invers.

Ibn ʿAbbās a spus: „Este aproape să cadă asupra voastră pietre din cer! Eu spun: «Trimisul lui Allah ﷺ a spus», iar voi spuneți: «Abū Bakr și ʿUmar au spus»?!”¹²⁰

Cuvintele lui Ibn ʿAbbās: „pietre din cer” înseamnă pietre care să cadă de sus asupra voastră, drept pedeapsă. Căderea pietrelor din cer nu este imposibilă, ci cu putință. Cel Preaînalt a spus despre oamenii elefantului:

Și a trimis asupra lor păsări în cete, care aruncau asupra lor pietre din lut întărit

. Iar despre neamul lui Lūṭ, Cel Preaînalt a spus:

Noi am trimis asupra lor o furtună de pietre, în afară de familia lui Lūṭ, pe care am salvat-o înainte de ivirea zorilor

.

Al-ḥāṣib înseamnă pietrele cu care sunt loviți din cer.

Cuvintele sale: „Eu spun: «Trimisul lui Allah ﷺ a spus», iar voi spuneți: «Abū Bakr și ʿUmar au spus»?!” Abū Bakr și ʿUmar sunt cei mai buni din această comunitate și cei mai aproape de ceea ce este corect. Profetul ﷺ a spus: „Dacă vor asculta de Abū Bakr și de ʿUmar, vor fi călăuziți.” Relatat de Muslim.¹²¹ S-a relatat de la el ﷺ și că a spus: „Urmați-i pe cei doi de după mine: Abū Bakr și ʿUmar.”¹²² El ﷺ a mai spus: „Țineți-vă de Sunnah mea și de sunnah califilor drept călăuziți de după mine. Țineți-vă de ea cu tărie și prindeți-o cu măselele.”¹²³ Nu se știe despre Abū Bakr și ʿUmar să se fi împotrivit vreunui text prin propria părere. Dacă omul care pune vorbele lui Abū Bakr și ʿUmar în opoziție cu vorbele Trimisului ﷺ este aproape să fie lovit de pietre din cer, ce să mai spunem despre cel care pune în opoziție cu vorbele sale ﷺ vorbele unuia mai prejos decât Abū Bakr și ʿUmar? Deosebirea este ca aceea dintre cer și pământ, iar acesta este și mai aproape de pedeapsă.

Această relatare cuprinde un avertisment împotriva imitării oarbe și a fanatismului față de o școală juridică atunci când acesta nu se întemeiază pe o bază sănătoasă.

Unii oameni fac o greșeală gravă: când li se spune „Trimisul lui Allah ﷺ a spus”, răspund: „Dar în cutare carte scrie așa și așa.” Omul trebuie să se teamă de Allah, Care a spus în Cartea Sa:

În Ziua când îi va chema și le va spune: «Ce le-ați răspuns trimișilor?»

. El nu a spus: „Ce i-ați răspuns lui cutare și lui cutare?” Cât despre autorul cărții, dacă se știe că iubește binele și urmărește adevărul, când greșește se invocă pentru el iertare și milă. Nu se spune că este ferit de greșeală, astfel încât vorbele lui să fie puse în opoziție cu vorbele Trimisului ﷺ.

Aḥmad ibn Ḥanbal a spus: Mă mir de niște oameni care cunosc lanțul de transmitere și autenticitatea lui, dar urmează părerea lui Sufyān, în vreme ce Allah Cel Preaînalt spune:

Cei care se împotrivesc poruncii lui să se ferească să nu-i lovească o încercare sau să nu-i lovească o pedeapsă dureroasă!¹²⁴

Știi ce este încercarea? Încercarea este shirk-ul. Poate că, dacă respinge ceva din vorbele lui, îi va pătrunde în inimă o abatere și va pieri.

Cuvintele lui Aḥmad, Allah să aibă milă de el: „Mă mir”. Mirarea este de două feluri:

Primul: mirarea însoțită de apreciere, ca în hadithul ʿĀʾishei, Allah să fie mulțumit de ea: „Trimisului ﷺ îi plăcea să înceapă cu partea dreaptă când își punea încălțămintea, când își pieptăna părul, când se curăța ritual și în toate treburile sale.”¹²⁵

Al doilea: mirarea însoțită de dezaprobare, ca în cuvintele Celui Preaînalt:

Dar tu te miri, iar ei își bat joc

. Mirarea din cuvintele imamului Aḥmad este aici una de dezaprobare.

Cuvântul al-isnād, „lanțul de transmitere”, desemnează aici transmițătorii lanțului, nu atribuirea hadithului celui care îl relatează. Adică au cunoscut autenticitatea hadithului prin cunoașterea transmițătorilor săi.

Cuvintele sale: „urmează părerea lui Sufyān” îl desemnează pe Sufyān ath-Thawrī. El a avut o școală juridică cunoscută și adepți, însă aceștia au dispărut. Așadar, ei urmează părerea lui Sufyān, care este unul dintre juriști, și părăsesc ceea ce a adus hadithul!

Cuvintele sale: „în vreme ce Allah spune: ﴿فَلْيَحْذَرِ﴾ — «să se ferească»”. Fa este o particulă de legătură, iar lām exprimă porunca. De aceea, lām are sukūn, iar verbul este pus prin ea la modul jusiv. Totuși, consoana finală a verbului a primit kasrah pentru a evita întâlnirea a două consoane fără vocală.

Cuvintele ﴿عَنْ أَمْرِهِ﴾ — „poruncii lui”: pronumele se referă la Trimis ﷺ, după cum arată începutul versetului. Cel Preaînalt a spus:

Nu socotiți chemarea Trimisului între voi asemenea chemării voastre unii către alții. Allah îi cunoaște pe cei dintre voi care se strecoară, ascunzându-se unii după alții. Cei care se împotrivesc poruncii lui să se ferească

.

Dacă se întreabă: de ce verbul este construit cu prepoziția ﴿عَنْ﴾, deși ﴿يُخَالِفُ﴾ — „se împotrivește” — este tranzitiv prin el însuși?

Răspunsul este că verbul cuprinde și sensul de a întoarce spatele: ei se îndepărtează de porunca lui, neprețuind-o și nepăsându-le de ea.

Amrihi, „poruncii lui”, este singularul lui awāmir, „porunci”, nu al lui umūr, „treburi”, căci poruncii i se poate arăta împotrivire. Fiind un substantiv la singular determinat prin anexare, el cuprinde toate poruncile.

Fitnah, „încercare”, a fost explicată de imamul Aḥmad ca însemnând shirk. Așadar, amenințarea privește unul dintre două lucruri: fie shirk-ul, fie pedeapsa dureroasă.

De la ʿAdī ibn Ḥātim se relatează că l-a auzit pe Profet ﷺ citind acest verset:

I-au luat pe învățații și pe călugării lor drept stăpâni în afara lui Allah¹²⁶

și urmarea versetului, iar eu i-am spus: „Noi nu îi adorăm.” El a spus: „Oare nu interzic ei ceea ce Allah a îngăduit, iar voi îl socotiți interzis, și nu îngăduie ei ceea ce Allah a interzis, iar voi îl socotiți îngăduit?” Am spus: „Ba da.” El a spus: „Acesta este felul în care îi adorați.” Relatat de Aḥmad și de at-Tirmidhī, care l-a socotit ḥasan.¹²⁷

Cuvântul ﴿اتَّخَذُوا﴾ — „i-au luat” — din hadithul lui ʿAdī ibn Ḥātim: pronumele se referă la creștini, căci iudeii nu l-au luat drept dumnezeu pe Mesia, fiul Mariei, ci au pretins că este fiul unei desfrânate, au încercat să-l ucidă și au pretins că l-au ucis. Este posibil și ca pronumele să se refere deopotrivă la iudei și la creștini, iar luarea lui Mesia, fiul Mariei, drept dumnezeu să-i privească doar pe creștini. Aceasta este interpretarea care se desprinde în mod firesc din context, împreună cu versetul anterior.

Cuvintele ﴿أَحْبَارَهُمْ وَرُهْبَانَهُمْ﴾ — „învățații și călugării lor”. Aḥbār este pluralul lui ḥabr sau ḥibr, care se pronunță cu fatḥah ori kasrah la litera ḥāʾ și înseamnă un învățat cu cunoaștere vastă. Ruhbān este pluralul lui rāhib, adică un adorator ascet.

Cuvintele

drept stăpâni în afara lui Allah

— înseamnă că i-au făcut asociați ai lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, în legiferare: aceștia îngăduie ceea ce Allah a interzis, iar adepții lor îl socotesc îngăduit; interzic ceea ce Allah a îngăduit, iar adepții îl socotesc interzis.

Cuvintele ﴿وَالْمَسِيحَ ابْنَ مَرْيَمَ﴾ — „și pe Mesia, fiul Mariei” — înseamnă că l-au luat drept dumnezeu alături de Allah, după cum arată cuvintele Celui Preaînalt:

deși nu li s-a poruncit decât să adore o singură Divinitate

. Adorarea înseamnă smerire, supunere, urmarea poruncilor și evitarea celor interzise.

Cuvintele ﴿إِلَٰهًا وَاحِدًا﴾ — „o singură Divinitate” — Îl desemnează pe Allah, Atotputernicul și Mărețul. Ilāh înseamnă Cel adorat, Căruia I se dă ascultare. Nu are sensul de ālih, adică „în stare să creeze din nimic”. Acesta este un sens greșit, adoptat de teologii speculativi sau de cei mai mulți dintre ei. Potrivit acestei interpretări, lā ilāha illā Allāh ar însemna: „Nu există alt Domn în afară de Allah.” Dar acesta nu este tawḥīd-ul cerut prin această mărturisire. Dacă ar fi așa, politeiștii împotriva cărora a luptat Trimisul lui Allah ﷺ ar fi fost oameni ai tawḥīd-ului, fiindcă și ei spun că nu există alt Domn în afară de Allah. Cel Preaînalt a spus:

Spune: «Cine este Domnul celor șapte ceruri și Domnul Tronului măreț?» Vor răspunde: «Allah»

. Aceasta este una dintre cele două lecturi, făcând parte din cele șapte lecturi canonice.

Cuvintele

Slăvit este El, mai presus de ceea ce Îi asociază!

Subḥān este un substantiv cu sens de nume verbal, dependent de un verb care trebuie omis. Construcția subînțeleasă este yusabbiḥu subḥānan, adică tasbīḥan, „Îl slăvește”. Subḥān este, așadar, un complement absolut al cărui verb regent trebuie omis. Acest cuvânt apare întotdeauna într-o construcție de anexare: fie la un pronume, ca în verset, ﴿سُبْحَانَهُ﴾ — „Slăvit este El” —, fie la un substantiv exprimat, ca în ﴿سُبْحَانَ اللَّهِ﴾ — „Slăvit este Allah”.

At-tasbīḥ înseamnă a afirma că Allah este mai presus de orice lipsă. Nu este nevoie să adăugăm „și de asemănarea cu făpturile”, fiindcă asemănarea însăși este o lipsă. Dacă adăugăm aceste cuvinte, o facem pentru mai multă lămurire, ca să nu se creadă că asemănarea Creatorului cu făptura în privința desăvârșirii ar fi o desăvârșire. Sensul este, așadar, a afirma că Allah este mai presus de tot ceea ce nu I se cuvine, fie lipsă, fie asemănare cu făpturile.

Cuvintele ﴿عَمَّا يُشْرِكُونَ﴾ — „mai presus de ceea ce Îi asociază” — se referă la cei din afara Lui: Mesia, fiul Mariei, învățații și călugării. El este mai presus de orice shirk și de tot ceea ce I se asociază.

Expresia ﴿عَمَّا يُشْرِكُونَ﴾ este un exemplu al elocvenței Coranului. Mā poate avea valoare de nume verbal, sensul fiind că El este mai presus de asocierea pe care ei o săvârșesc, sau poate fi pronume relativ, sensul fiind: Allah este mai presus de cei pe care ei I-i asociază. Expresia îngăduie ambele sensuri și le cuprinde pe amândouă, căci părerea corectă este că un termen cu mai multe sensuri poate fi folosit cu două dintre ele atunci când acestea nu se contrazic. Astfel, se afirmă că El este mai presus atât de shirk, cât și de ceea ce I se asociază.

Cuvintele „Noi nu îi adorăm” înseamnă: nu îi adorăm pe învățați și pe călugări, nu ne prosternăm înaintea lor, nu facem înclinăciunea pentru ei, nu le aducem jertfe și nu le facem legăminte. Această afirmație este corectă în privința învățaților și a călugărilor, după cum arată cuvintele: „Oare nu interzic ei ceea ce Allah a îngăduit, iar voi îl socotiți interzis, și nu îngăduie ei ceea ce Allah a interzis, iar voi îl socotiți îngăduit?”

Această descriere nu i se aplică nicidecum lui ʿĪsā, fiindcă el este Trimisul lui Allah: ceea ce el a îngăduit a fost îngăduit de Allah, iar ceea ce el a interzis a fost interzis de Allah. Unii au încercat să invoce acest sens ca defect al hadithului, pe lângă slăbiciunea lanțului său. At-Tirmidhī, al-Albānī și alții au socotit hadithul ḥasan, iar alții l-au socotit slab.

Obiecției amintite i se răspunde că vorbele lui ʿAdī, „nu îi adorăm”, se referă la învățați și la călugări. Cât despre ʿĪsā, fiul Mariei, se știe că ei îl adoră.

El a început cu interzicerea a ceea ce este îngăduit, fiindcă aceasta este mai gravă decât îngăduirea a ceea ce este interzis. Amândouă sunt însă interzise, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Nu spuneți, potrivit minciunii rostite de limbile voastre: «Aceasta este îngăduită și aceasta este interzisă», ca să născociți minciuni împotriva lui Allah...

.

Cuvintele „Acesta este felul în care îi adorați”. Aceasta constituie adorare deoarece unul dintre sensurile adorării este ascultarea. Ascultarea de altcineva în afară de Allah este adorare a celui ascultat, însă cu condiția să nu fie o ascultare care ține de ascultarea de Allah. Dacă ține de ascultarea de Allah, atunci este adorare a lui Allah, fiindcă ai ascultat de altcineva în ascultarea de Allah. De pildă, dacă tatăl tău îți poruncește să faci rugăciunea și o faci, nu l-ai adorat pe tatăl tău prin ascultarea de el, ci L-ai adorat pe Allah, fiindcă ai ascultat de altcineva în ascultarea de Allah. Când altcineva poruncește ascultarea de Allah, împlinirea poruncii lui înseamnă împlinirea poruncii lui Allah.

Din hadith se desprind următoarele învățăminte:

1. Ascultarea în sensul adorării este o robie condiționată.

2. Ascultarea care se împotrivește Legii lui Allah face parte din adorarea celui ascultat. Dacă privește însă adorarea lui Allah, atunci este adorare a lui Allah.

3. Urmarea învățaților și a adoratorilor în împotrivirea față de Legea lui Allah înseamnă a-i lua drept stăpâni.

Să știi că urmarea învățaților sau a conducătorilor când aceștia îngăduie ceea ce Allah a interzis ori fac contrariul se împarte în trei categorii:

Prima: omul îi urmează fiind mulțumit de spusele lor, dându-le întâietate și fiind nemulțumit de judecata lui Allah. Acesta este necredincios, fiindcă a urât ceea ce Allah a revelat, iar Allah i-a făcut zadarnice faptele. Faptele nu devin cu totul zadarnice decât prin necredință; prin urmare, oricine urăște ceea ce Allah a revelat este necredincios.

A doua: omul îi urmează fiind mulțumit de judecata lui Allah și știind că ea este cea mai bună și mai potrivită pentru oameni și țări, dar alege altceva dintr-o dorință a sa, de pildă pentru că vrea o slujbă. Acesta nu devine necredincios, ci este păcătos, iar judecata sa este asemenea judecății celorlalți neascultători.

A treia: omul îi urmează din neștiință, crezând că aceasta este judecata lui Allah. Această categorie se împarte în două:

a) Poate să cunoască singur adevărul, dar este nepăsător sau neglijent. Acesta este vinovat de păcat, fiindcă Allah a poruncit ca, atunci când omul nu știe, să-i întrebe pe cei învățați.

b) Nu are cunoaștere și nici nu poate învăța, astfel că îi urmează prin imitare, crezând că acesta este adevărul. El nu poartă nicio vină, fiindcă a făcut ceea ce i s-a poruncit și are o scuză. De aceea s-a relatat de la Trimisul lui Allah ﷺ că a spus: „Dacă unei persoane i se dă o fatwa fără cunoaștere, păcatul cade numai asupra celui care i-a dat-o.”¹²⁸ Dacă am spune că el păcătuiește pentru greșeala altuia, ar rezulta constrângere și greutate, iar oamenii nu ar mai avea încredere în nimeni, fiindcă oricine poate greși.

Dacă se întreabă: de ce nu devin necredincioși cei din a doua categorie?

Răspunsul este că, dacă am spune că ei devin necredincioși, ar trebui să-i declarăm necredincioși pe toți cei care săvârșesc un păcat știind că nu ascultă de Allah și cunoscând judecata lui Allah.

O lămurire folositoare:

Allah i-a descris pe cei care judecă după altceva decât ceea ce El a revelat prin trei însușiri:

1. Cel Preaînalt a spus:

Cei care nu judecă după ceea ce Allah a revelat, aceia sunt necredincioșii

.

2. Cel Preaînalt a spus:

Cei care nu judecă după ceea ce Allah a revelat, aceia sunt nedrepții

.

3. Cel Preaînalt a spus:

Cei care nu judecă după ceea ce Allah a revelat, aceia sunt păcătoșii

.

Învățații au avut păreri diferite în această privință:

S-a spus că toate aceste însușiri descriu aceeași persoană, fiindcă necredinciosul este nedrept, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Iar necredincioșii sunt nedrepții

, și păcătos, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Cât despre cei care au fost păcătoși, adăpostul lor este Focul

, adică cei care nu au crezut.

S-a spus și că aceste însușiri descriu persoane diferite și se aplică după felul judecății. Aceasta este părerea mai puternică.

Omul este necredincios în trei situații:

a) Dacă socotește îngăduit să se judece după altceva decât ceea ce Allah a revelat, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Oare judecata din vremea ignoranței o caută?

. Tot ceea ce se împotrivește judecății lui Allah face parte din judecata ignoranței. Dovada este consensul neîndoielnic potrivit căruia nu este îngăduit să se judece după altceva decât ceea ce Allah a revelat. Cel care declară îngăduită o asemenea judecată se împotrivește consensului neîndoielnic al musulmanilor și este necredincios, apostat. Este asemenea celui care crede că desfrânarea ori vinul sunt îngăduite sau că pâinea ori laptele sunt interzise.

b) Dacă socotește că judecata altcuiva este asemenea judecății lui Allah.

c) Dacă socotește că judecata altcuiva este mai bună decât judecata lui Allah, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Și cine este mai bun decât Allah în judecată, pentru un neam care are certitudine?

. Prin urmare, versetul arată că judecata lui Allah este cea mai bună dintre judecăți. Tot astfel, Cel Preaînalt a spus, întărind acest lucru:

Oare nu este Allah Cel mai drept dintre judecători?

. Dacă Allah este Cel ale Cărui judecăți sunt cele mai bune și Cel mai drept dintre judecători, acela care pretinde că judecata altcuiva este asemenea judecății lui Allah sau mai bună este necredincios, fiindcă tăgăduiește Coranul.

El este nedrept dacă socotește că judecata după ceea ce Allah a revelat este cea mai bună dintre judecăți, cea mai folositoare pentru oameni și țări și cea care trebuie aplicată, dar ura și ranchiuna față de cel judecat îl împing să judece după altceva decât ceea ce Allah a revelat. Acesta este nedrept.

El este păcătos dacă judecă după altceva decât ceea ce Allah a revelat dintr-o dorință a sa, deși crede că judecata lui Allah este adevărul. Judecă altfel fiindcă îi place soluția aleasă, nu fiindcă urăște judecata lui Allah și nici pentru a vătăma pe cineva prin ea. De pildă, dă câștig de cauză cuiva pentru o mită primită, pentru că îi este rudă ori prieten sau pentru că urmărește să obțină ceva de la el și altele asemenea, deși crede că judecata lui Allah este cea mai bună și că trebuie urmată. Acesta este păcătos. Deși este și nedrept, însușirea de păcătos i se potrivește aici mai mult decât cea de nedrept.

Cât despre cel care întocmește legi cunoscând judecata lui Allah și știind că aceste legi o contrazic, acesta a înlocuit Sharīʿah cu acele legi. El este necredincios, fiindcă nu ar fi ales acea lege în locul Sharīʿei lui Allah decât crezând că ea este mai bună pentru oameni și țări decât Sharīʿah lui Allah. Când spunem că este necredincios, înțelegem prin aceasta că o asemenea faptă duce la necredință.

Totuși, cel care a întocmit acea lege poate avea o scuză, de pildă dacă este indus în eroare și i se spune că aceasta nu contrazice Islamul, că ține de interesele generale nereglementate printr-un text particular — al-maṣāliḥ al-mursalah — sau că este un lucru pe care Islamul l-a lăsat la aprecierea oamenilor.

Există unii învățați care, deși greșesc, spun că relațiile dintre oameni nu au legătură cu Legea religioasă, ci depind de ceea ce îndreaptă economia în fiecare epocă, potrivit împrejurărilor ei: dacă situația cere să înființăm bănci bazate pe dobândă ori să punem taxe asupra oamenilor, nu ar fi nimic rău în aceasta. Fără îndoială, această părere este greșită. Dacă ei au depus efortul de cercetare al unui mujtahid, Allah să-i ierte; altminteri, sunt într-o mare primejdie. Acestora li se potrivește numele de învățați ai statului, nu de învățați ai religiei.

Fără îndoială, Legea a venit să rânduiască actele de adorare dintre om și Domnul său, precum și relațiile omului cu făpturile: contracte, căsătorii, moșteniri și altele. Legea este desăvârșită din toate punctele de vedere. Cel Preaînalt a spus:

Astăzi v-am desăvârșit religia

. Cum se poate spune că relațiile dintre oameni nu au legătură cu Legea, când cel mai lung verset din Coran a fost revelat despre asemenea relații? Fără rânduiala Legii în privința lor, oamenii s-ar strica.

Eu nu spun să luăm tot ceea ce au spus juriștii, fiindcă ei pot avea dreptate și pot greși. Trebuie însă să luăm tot ceea ce au spus Allah și Trimisul Său ﷺ. Nu există nicio situație ivită între oameni fără să se găsească în Cartea lui Allah și în Sunnah Trimisului Său ceea ce îi înlătură dificultatea și o rezolvă. Greșeala vine fie din lipsa de cunoaștere ori de înțelegere — ceea ce este o insuficiență —, fie din lipsa de cugetare — ceea ce este o neglijență. Dacă omul este însă înzestrat cu știință și înțelegere și își dă silința să ajungă la adevăr, va ajunge la el chiar și în relațiile dintre oameni. Cel Preaînalt a spus:

Oare nu cugetă ei asupra Coranului?

. El a mai spus:

Oare nu au cugetat asupra Cuvântului?

;

O Carte binecuvântată, pe care ți-am pogorât-o ca ei să cugete asupra versetelor ei

; și

Și am pogorât asupra ta Cartea ca lămurire pentru toate lucrurile

. Coranul a lămurit pe deplin tot ceea ce îi trebuie omului în religia sa ori în viața lumească.

Cel care instituie legi ce contrazic Sharīʿah și pretinde că ele țin de al-maṣāliḥ al-mursalah face o afirmație mincinoasă. Interesele generale nereglementate expres, la fel ca cele delimitate, sunt adevărate și fac parte din Lege dacă Legea le recunoaște și le indică. Dacă nu le recunoaște, ele nu sunt folositoare și nici nu pot fi astfel. De aceea, părerea corectă este că nu există o dovadă de sine stătătoare numită al-maṣāliḥ al-mursalah: ceea ce Legea recunoaște constituie un folos, ceea ce respinge nu constituie un folos, iar ceea ce lasă neprecizat este îngăduit.

Mulți oameni au lărgit mult domeniul acestor interese generale, incluzând în el lucruri reprobabile, precum inovații și altele. Un exemplu este sărbătorirea nașterii Trimisului: au pretins că ea însuflețește voințele și îi trezește pe oameni, deoarece ar fi uitat să-l pomenească pe Trimisul lui Allah ﷺ. Acest lucru este fals, căci toți musulmanii mărturisesc în fiecare rugăciune că Muḥammad este robul și Trimisul Său și cer binecuvântări pentru el. Dacă inima omului nu prinde viață prin aceasta, în vreme ce el se roagă înaintea Domnului său, cum va prinde viață într-un ceas în care se recită poeme false, cu exagerări pe care Trimisul lui Allah ﷺ le-ar dezaproba? Aceasta este o pagubă, nu un folos.

Chiar dacă unii dintre marii învățați mujtahid au formulat principiul al-maṣāliḥ al-mursalah, fără îndoială că au urmărit sprijinirea lui Allah și a Trimisului Său. Acest principiu a fost însă folosit în alte scopuri decât cele avute de ei în vedere și i s-a lărgit domeniul. Prin urmare, asemenea interese se cântăresc după criteriul corect: dacă Legea le recunoaște, sunt primite; altminteri, se aplică vorbele imamului Mālik: „Din spusele oricui se poate primi și se poate respinge, în afară de ale celui aflat în acest mormânt.” Există reguli generale cărora li se aplică situațiile particulare.

Să se știe că omul trebuie să se teamă de Domnul său în toate judecățile și să nu se grăbească să le pronunțe, mai ales când este vorba de a declara pe cineva necredincios. Unii oameni plini de zel și de simțire au ajuns să facă aceasta fără gândire și fără chibzuință. Or, când omul declară o persoană necredincioasă, iar acea persoană nu merită această calificare, ea se întoarce asupra celui care a rostit-o. Declararea cuiva drept necredincios atrage numeroase judecăți: viața și averea lui sunt socotite lipsite de inviolabilitate, iar toate judecățile legate de necredință i se aplică. Așa cum nu ne este îngăduit să declarăm o anumită persoană necredincioasă până când nu se lămurește îndeplinirea condițiilor în cazul ei, nici nu trebuie să șovăim să-l socotim necredincios pe cel pe care Allah și Trimisul Său l-au numit astfel. Trebuie însă să deosebim între persoana anume și judecata generală. Pentru a declara o anumită persoană necredincioasă sunt necesare două lucruri:

1. Să fie stabilit că fapta săvârșită de ea este dintre cele care atrag necredința.

2. Condițiile declarării necredinței să se îndeplinească în cazul ei. Cea mai însemnată este să știe că lucrul respectiv atrage necredința. Dacă nu știe, nu devine necredincioasă. De aceea, învățații au menționat că una dintre condițiile aplicării unei pedepse prescrise este cunoașterea interdicției. Aceasta privește o pedeapsă prescrisă, nu declararea necredinței; cu atât mai mult se cuvine prudență în declararea necredinței. Cel Preaînalt a spus:

Trimiși vestitori de bine și prevenitori, pentru ca oamenii să nu mai aibă niciun argument împotriva lui Allah după venirea trimișilor

. El a mai spus:

Noi nu pedepsim până când nu trimitem un trimis

; și

Allah nu lasă un neam să rătăcească după ce l-a călăuzit până când nu îi lămurește de ce trebuie să se ferească

. Pe lângă îndeplinirea condițiilor, trebuie să lipsească și impedimentele. Dacă persoana săvârșește un lucru care atrage necredința sub constrângere ori din pierderea stăpânirii de sine, nu devine necredincioasă, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Cel care nu crede în Allah după ce a crezut, în afară de cel constrâns, a cărui inimă rămâne liniștită în credință

. La fel, omul care și-a găsit animalul într-un loc unde era în primejdie să piară a spus: „O, Allah, Tu ești robul meu, iar eu sunt domnul Tău!” A greșit din pricina bucuriei copleșitoare¹²⁹ și nu a fost tras la răspundere pentru aceasta.

Învățămintele capitolului:

Primul: explicarea versetului din an-Nūr.

Al doilea: explicarea versetului din Barāʾah.

Al treilea: lămurirea sensului adorării pe care ʿAdī a negat-o.

Al patrulea: exemplul dat de Ibn ʿAbbās cu Abū Bakr și ʿUmar și cel dat de Aḥmad cu Sufyān.

Explicarea învățămintelor:

Primul: explicarea versetului din an-Nūr, adică a cuvintelor Celui Preaînalt:

Cei care se împotrivesc poruncii lui să se ferească să nu-i lovească o încercare sau să nu-i lovească o pedeapsă dureroasă!

. Acesta a fost explicat mai înainte.

Al doilea: explicarea versetului din Barāʾah, adică a cuvintelor Celui Preaînalt:

I-au luat pe învățații și pe călugării lor drept stăpâni în afara lui Allah...

. Acesta a fost explicat mai înainte.

Al treilea: lămurirea sensului adorării pe care ʿAdī a negat-o. Adorarea înseamnă a li se supune prin ascultare și a se smeri înaintea lor prin înclinăciune, prosternare, legăminte și altele asemenea. Însă Profetul ﷺ a arătat că, aici, prin adorarea lor se înțelege ascultarea de ei când îngăduie ceea ce este interzis și interzic ceea ce este îngăduit.

Al patrulea: exemplul dat de Ibn ʿAbbās cu Abū Bakr și ʿUmar și cel dat de Aḥmad cu Sufyān. Dacă vorbele lui Abū Bakr și ʿUmar nu pot fi puse în opoziție cu vorbele Profetului ﷺ, ce să mai spunem despre cel care pune în opoziție cu vorbele Profetului ﷺ vorbele unuia mai prejos decât ei? Acest lucru este și mai grav și mai urât. La fel, imamul Aḥmad l-a dat ca exemplu pe Sufyān ath-Thawrī și l-a mustrat pe cel care i-a urmat părerea, părăsind ceea ce s-a transmis cu un lanț autentic de la Trimisul lui Allah ﷺ. A adus drept dovadă cuvintele Celui Preaînalt:

Cei care se împotrivesc poruncii lui să se ferească...

și urmarea versetului.

Al cincilea: schimbarea stărilor până într-acolo încât, pentru cei mai mulți, adorarea călugărilor a ajuns să fie cea mai bună faptă și să fie numită apropiere de Allah — wilāyah —, iar adorarea învățaților, știință și înțelegere a religiei. Apoi stările s-au schimbat până când au fost adorați în afara lui Allah oameni care nici nu erau drepți, iar în al doilea sens au fost adorați oameni neștiutori.

Al cincilea: cuvintele „Schimbarea stărilor până într-acolo încât, pentru cei mai mulți, adorarea călugărilor a ajuns să fie cea mai bună faptă...” și urmarea. Autorul, Allah Cel Preaînalt să aibă milă de el, spune că stările s-au schimbat până când cei mai mulți au ajuns să socotească adorarea călugărilor drept cea mai bună faptă. Fără îndoială, aceasta este mai grav decât a pune vorbele lui Abū Bakr și ʿUmar în opoziție cu vorbele Trimisului ﷺ. Apoi a spus: „Stările s-au schimbat până când au fost adorați în afara lui Allah oameni care nici nu erau drepți”: oamenii se înclină și se prosternează înaintea lor, îi slăvesc așa cum este slăvit Domnul și le atribuie însușiri pe care nu le merită. Aceasta se găsește la mulți poeți care îi laudă pe regi și pe miniștri, deși aceștia nu merită să fie puși la rangul lui Abū Bakr și ʿUmar.

Apoi a spus: „Iar în al doilea sens”, adică prin ascultare și urmare, „au fost adorați oameni neștiutori”. Astfel, celui neștiutor i s-a dat ascultare când îngăduia ceea ce Allah a interzis și interzicea ceea ce Allah a îngăduit. Așa se întâmplă în unele rânduieli și legi potrivnice Sharīʿei islamice: cei care le întocmesc sunt neștiutori, fără cunoaștere a Sharīʿei ori a religiilor. Ei au ajuns să fie adorați în acest sens, fiind ascultați când îngăduie ceea ce Allah a interzis și interzic ceea ce Allah a îngăduit.

Aceasta se petrecea pe vremea autorului; ce să mai spunem despre vremea noastră? Profetul ﷺ a spus, potrivit relatării lui al-Bukhārī de la Anas ibn Mālik, Allah să fie mulțumit de el: „Nu vine peste oameni nicio vreme fără ca cea de după ea să fie mai rea, până când Îl veți întâlni pe Domnul vostru.”¹³⁰ Iar Profetul ﷺ le-a spus Companionilor: „Cel dintre voi care va mai trăi va vedea multe neînțelegeri.”¹³¹ Vremea Companionilor este mai aproape de călăuzire decât vremea celor de după ei. Oamenii nu simt schimbarea, fiindcă lucrurile vin treptat. Dacă cineva ar lipsi multă vreme și apoi s-ar întoarce, ar vedea multe schimbări tulburătoare. Îi cerem lui Allah ocrotire. Trebuie, așadar, să fim cu băgare de seamă și să știm că Legea lui Allah trebuie apărată și păstrată. Nimănui nu i se dă ascultare când îngăduie ceea ce Allah a interzis ori interzice ceea ce Allah a îngăduit, oricare i-ar fi rangul. Datoria noastră este să fim robii lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, prin smerire, adorare și ascultare.