Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul II

Capitol despre cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Acela este doar Satana, care vă înfricoșează prin aliații săi. Nu vă temeți de ei, ci temeți-vă de Mine, dacă sunteți credincioși

.⁴⁸

Legătura acestui capitol cu cel anterior

Autorul, Allah să aibă milă de el, a așezat după capitolul iubirii capitolul fricii, deoarece adorarea se sprijină pe două lucruri: iubirea și frica.

Prin iubire se împlinește porunca, iar prin frică se evită ceea ce este oprit. Chiar dacă omul care părăsește păcatul urmărește apropierea de Allah, aceasta este o urmare a părăsirii păcatului, nu temeiul ei principal.

Dacă l-ai întreba pe cel care nu săvârșește adulter de ce se abține, ar spune: de frica lui Allah.

Iar dacă l-ai întreba pe cel care se roagă, ar spune: din dorința răsplății lui Allah și din iubire pentru El.

Fiecare dintre acestea este legat de celălalt. Atât cel temător, cât și cel ascultător vor să fie salvați de pedeapsa lui Allah și să ajungă la mila Sa. Dar este mai bine ca omul să lase să precumpănească frica sau speranța? În această privință există păreri diferite:

S-a spus că trebuie să lase să precumpănească frica, pentru ca aceasta să-l îndemne să evite păcatul și apoi să împlinească faptele de ascultare.

S-a mai spus că trebuie să lase să precumpănească speranța, pentru a avea o așteptare bună; iar Trimisului ﷺ îi plăceau cuvintele de bun augur.⁴⁹

S-a mai spus că, atunci când împlinește faptele de ascultare, omul trebuie să lase să precumpănească speranța: Cel care i-a dăruit putința de a împlini această faptă îi va dărui și primirea ei. De aceea, unii dintre salafi au spus: dacă Allah te îndrumă să te rogi Lui, așteaptă răspunsul, căci Allah spune:

Domnul vostru a spus: „Chemați-Mă și vă voi răspunde!”

. În privința păcatului, trebuie să lase să precumpănească frica, pentru ca aceasta să-l oprească de la el; apoi, când se teme de pedeapsă, se căiește. Aceasta este părerea cea mai apropiată de adevăr, dar apropierea ei nu este deplină, căci Allah spune:

Cei care dau ceea ce dau, în vreme ce inimile lor sunt temătoare, fiindcă se vor întoarce la Domnul lor

, adică se tem că faptele nu le vor fi primite. S-ar putea însă spune că alte hadithuri se opun acestei înțelegeri a versetului, precum cuvintele sale ﷺ din hadithul qudsī, relatate de la Domnul său: «Eu sunt după cum gândește robul Meu despre Mine și sunt cu el atunci când Mă pomenește».⁵⁰

S-a mai spus că, în vreme de boală, omul trebuie să lase să precumpănească speranța, iar când este sănătos, frica. Acestea sunt, așadar, patru păreri.

Imamul Aḥmad a spus că frica și speranța omului trebuie să fie egale: dacă una dintre ele precumpănește, omul piere. Cu alte cuvinte, să le păstreze asemenea celor două aripi ale unei păsări; dacă aripile păsării nu sunt egale, ea cade.

Frica de Allah Preaînaltul are trepte. Unii oameni întrec măsura în frică, alții o neglijează, iar alții păstrează cumpătarea. Frica dreaptă este cea care te oprește de la cele oprite de Allah. Dacă treci dincolo de aceasta, ea te duce la deznădejde față de ușurarea dăruită de Allah. Alți oameni își neglijează frica într-atât încât aceasta nu-i mai oprește de la ceea ce Allah a interzis.

Felurile fricii

Primul: frica de adorare, umilință, preamărire și supunere, numită și «frica ascunsă».

Aceasta I se cuvine numai lui Allah, Slavă Lui. Cine Îi asociază pe altcineva în această frică săvârșește shirk major. De pildă, cel care se teme de idoli, de morți ori de cei despre care se pretinde că sunt apropiați ai lui Allah, crezând că aceștia aduc folos și pagubă, așa cum fac unii închinători la morminte: se tem de cel din mormânt mai mult decât se tem de Allah.

Al doilea: frica firească, înnăscută. În principiu, aceasta este îngăduită, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt despre Mūsā:

A ieșit din ea temător, veghind cu grijă

, precum și cuvintelor Sale despre el:

Doamne, am ucis pe unul dintre ei și mă tem să nu mă ucidă

. Însă, dacă frica îl îndeamnă pe om să părăsească o obligație ori să săvârșească ceva interzis, ea este interzisă; dacă duce la ceva îngăduit, este îngăduită. De pildă, dacă omul se teme de ceva care nu-l poate vătăma și această frică îl face să părăsească rugăciunea în comun, deși ea îi este obligatorie, frica este interzisă și el trebuie să nu se lase stăpânit de ea. Dacă un om îl amenință ca să săvârșească ceva interzis, iar el se teme, deși amenințătorul nu poate împlini ceea ce amenință, frica este interzisă, fiindcă duce la săvârșirea unui lucru oprit fără scuză. Dacă vede un foc, fuge și se salvează, frica este îngăduită; poate fi chiar obligatorie, dacă prin ea își salvează viața.

Există și ceea ce se numește închipuire, nu frică: de pildă, omul vede umbra unui copac care se mișcă și crede că este un vrăjmaș care îl amenință. Credinciosul nu trebuie să fie astfel, ci să alunge aceste închipuiri, fiindcă ele nu au o realitate; dacă nu le alungi, te pierd.

Legătura fricii cu tawḥīd-ul este că unele feluri de frică sunt shirk care contrazice tawḥīd-ul.

Autorul a pomenit în acest capitol trei versete:

Primul este cel pe care l-a așezat drept titlu al capitolului, cuvântul Celui Preaînalt:

Acela este doar Satana, care vă înfricoșează prin aliații săi

.

Innamā dhālikum, «acela este doar», este o formulare restrictivă. Lucrul la care se face trimitere este înfricoșarea prin politeiști.

În dhālikum, dhā este subiectul nominal. Al-shayṭān, «Satana», poate fi numele predicativ, iar propoziția yukhawwif, «înfricoșează», exprimă atunci starea Satanei.

Este posibil și ca al-shayṭān să fie atributul lui dhālikum ori o apoziție explicativă, iar yukhawwif să fie predicatul subiectului nominal. Înțelesul este: această înfricoșare nu vine decât de la un șeitan care înfricoșează prin aliații săi.

Yukhawwif cere două complemente directe. Primul este omis și se subînțelege în yukhawwifukum, «vă înfricoșează», iar al doilea este awliyāʾahu, «aliații săi».

«Vă înfricoșează» înseamnă că pune în inimile voastre frica de ei. «Aliații săi» sunt sprijinitorii săi, cei care sprijină faptele de rușine și răul, căci Satana le poruncește. Oricine sprijină faptele de rușine și răul este dintre aliații Satanei. Sprijinul poate privi shirk-ul și ceea ce contrazice tawḥīd-ul, fiind atunci de mare gravitate, ori poate fi mai puțin decât atât.

Cuvintele: «Vă înfricoșează prin aliații săi». Un exemplu se află în versetul anterior, unde au spus:

Oamenii s-au adunat împotriva voastră, temeți-vă de ei!

. Scopul era să-i oprească de la una dintre obligațiile religiei, jihadul, înfricoșându-i în acest fel.

La fel se întâmplă în sufletul celui care vrea să poruncească binele ori să oprească răul: Satana îl înfricoșează ca să-l abată de la această faptă. Tot așa se petrece și în inima celui care cheamă la Allah.

Așadar, Satana îl înfricoșează pe oricine vrea să împlinească o obligație. Dacă Satana îți aruncă frica în suflet, trebuie să știi că îndrăzneala de a rosti adevărul nu este cea care apropie sorocul morții, după cum tăcerea și lașitatea nu sunt cele care îl îndepărtează. Câți chemători au rostit răspicat adevărul și au murit în patul lor! Și câți lași au fost uciși în propria casă!

Privește la Khālid ibn al-Walīd: a fost curajos și îndrăzneț și a murit în patul său. Câtă vreme omul împlinește porunca lui Allah, să fie încredințat că Allah este cu cei temători de El și cu cei care fac binele și că tabăra lui Allah este cea biruitoare.

Cuvintele Sale: «Nu vă temeți de ei». Lā exprimă o interdicție, iar pronumele face trimitere la aliații Satanei. Fără îndoială, această interdicție arată că lucrul este oprit. Înțelesul este: împliniți ceea ce v-am poruncit și ceea ce v-am făcut obligatoriu din jihad și nu vă temeți de aceștia. Dacă Allah este cu omul, nimeni nu-l biruiește. În realitate, avem însă nevoie de intenție adevărată, de sinceritate și de încredere deplină în Allah. De aceea, Cel Preaînalt a spus: «Dacă sunteți credincioși». Din acest verset aflăm că Satana aruncă șoapte în inima fiului lui Ādam, printre ele fiind înfricoșarea prin ajutoarele sale. Mulți oameni au căzut în aceasta: s-au temut de vrăjmașii lui Allah și le-au devenit pradă. Dacă s-ar fi încrezut în Allah și s-ar fi temut de El înainte de orice, oamenii s-ar fi temut de ei. De aceea se spune în proverb: de cel care se teme de Allah se teme orice lucru; de cel care se păzește față de Allah se păzește orice lucru; iar cel care se teme de altcineva decât Allah se teme de orice lucru.

Din verset se mai înțelege că frica de Satana și de aliații săi contrazice credința. Dacă frica duce la shirk, ea contrazice temelia credinței; altminteri, îi contrazice deplinătatea.

Și cuvintele Sale:

Moscheile lui Allah le întrețin numai cei care cred în Allah și în Ziua de Apoi, împlinesc rugăciunea, dau zakāt-ul și nu se tem decât de Allah. Aceștia pot fi dintre cei călăuziți

.⁵¹

Al doilea verset este cuvântul Celui Preaînalt: «Le întrețin numai». Innamā este un instrument de restricție. Prin întreținere se înțelege întreținerea spirituală, prin rugăciune, pomenire, citirea Coranului și altele asemenea, precum și întreținerea materială, prin construcție. Întreținerea lor adevărată prin acestea nu vine decât de la cei pe care Allah i-a pomenit. Cel care le întreține fără să creadă în Allah și în Ziua de Apoi nu le-a întreținut cu adevărat, fiindcă nu beneficiază de această faptă. Întreținerea folositoare, materială și spirituală, este, așadar, a celor care cred în Allah și în Ziua de Apoi. De aceea, când politeiștii s-au fălit cu întreținerea Moscheii Sacre, Cel Preaînalt a spus:

Moscheile lui Allah le întrețin numai cei care cred în Allah și în Ziua de Apoi

. El, Slavă Lui, Și-a atribuit moscheile pentru a le cinsti, deoarece ele sunt locul adorării Sale.

Cuvintele Sale: «Cei care cred în Allah». Man, «cei care», este subiectul verbului yaʿmur, «întrețin». Credința în Allah cuprinde patru lucruri:

Credința în existența Sa.

În stăpânirea Sa.

În dreptul Său exclusiv la adorare.

Și în Numele și Atributele Sale.

«Ziua de Apoi» este Ziua Învierii. A fost numită astfel fiindcă după ea nu mai este nicio altă zi.

Shaykh al-Islām a spus: în credința în Allah și în Ziua de Apoi intră tot ceea ce Profetul ﷺ a vestit despre cele de după moarte, precum încercarea din mormânt, pedeapsa și desfătarea lui. În realitate, când omul moare, pentru el a sosit ceasul Judecății și el s-a mutat în lăcașul răsplății.

Allah leagă adesea credința în El de credința în Ziua de Apoi, fiindcă aceasta îl îndeamnă pe om la ascultare. Dacă el crede că există înviere și răsplată, aceasta îl îndeamnă să lucreze pentru acea zi. Însă cel care nu crede în Ziua de Apoi nu lucrează pentru ea: cum ar lucra pentru ceva în care nu crede?!

Cuvintele Sale: «Împlinesc rugăciunea», adică o săvârșesc în chip drept, fără lipsuri. Împlinirea ei este de două feluri:

Împlinirea obligatorie: cea în care omul se limitează la cele obligatorii dintre condițiile, stâlpii și obligațiile rugăciunii.

Împlinirea recomandată: cea în care omul adaugă la ceea ce este obligatoriu, săvârșind atât cele obligatorii, cât și cele recomandate.

Cuvintele Sale: «Dau zakāt-ul». Ātā cere două complemente directe. Primul este aici zakāt-ul, iar al doilea este omis, subînțelegându-se «celui îndreptățit să-l primească».

Zakāt-ul este partea din avere pe care Legiuitorul a făcut-o obligatorie pentru bunurile supuse zakāt-ului. Cuantumurile sale diferă potrivit celor cerute de înțelepciunea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

Cuvintele Sale:

Și nu se tem decât de Allah

. Versetul exprimă o restricție prin afirmare și negare. «Nu se tem» este negarea, iar «decât de Allah» este afirmarea. Înțelesul este că frica sa reverențioasă este îndreptată numai către Allah, Cel Atotputernic și Măreț, și că nu are această frică de altcineva. Frica reverențioasă este un fel de frică, însă are un înțeles mai restrâns. Între ele sunt următoarele deosebiri:

1. Frica reverențioasă presupune cunoașterea Celui de care te temi și a stării Sale, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Dintre robii Săi, numai învățații se tem de Allah

. Frica, în schimb, poate veni și de la un neștiutor.

2. Frica reverențioasă se naște din măreția Celui de care te temi, spre deosebire de frică în general, care poate veni din slăbiciunea celui care se teme, nu din puterea celui temut.

Cuvintele Sale:

Aceștia pot fi dintre cei călăuziți

. Ibn ʿAbbās a spus: «Când ʿasā vine de la Allah, ea exprimă certitudinea».⁵² Formularea este totuși cea a speranței, pentru ca omul să nu fie cuprins de trufie, socotind că a dobândit această însușire. Este asemenea cuvintelor Celui Preaînalt:

Afară de cei neputincioși dintre bărbați, femei și copii, care nu găsesc niciun mijloc și nu cunosc nicio cale. Pe aceștia Allah poate să-i ierte; Allah este Îngăduitor, Iertător

. Allah nu împovărează niciun suflet decât după puterea sa. Cei care nu găsesc niciun mijloc și nu cunosc nicio cale sunt, așadar, vrednici de iertare.

Locul care dovedește tema capitolului este cuvântul:

Și nu se tem decât de Allah

. De aceea, Cel Preaînalt a spus:

Nu vă temeți de oameni, ci temeți-vă de Mine

. Unul dintre semnele credinței adevărate este ca omul să nu se teamă decât de Allah în tot ceea ce spune și face. Cel care vrea să-și îndrepte mersul pe această cale să cugete la cuvintele Trimisului ﷺ: «Să știi că, dacă întreaga comunitate s-ar aduna să-ți aducă un folos, nu ți-ar aduce decât un folos pe care Allah l-a scris deja pentru tine. Iar dacă s-ar aduna să-ți facă un rău, nu ți-ar face decât un rău pe care Allah l-a scris deja împotriva ta».⁵³

Și cuvintele Sale:

Printre oameni este cel care spune: „Credem în Allah”, dar, când este vătămat pentru Allah, socotește încercarea venită de la oameni asemenea pedepsei lui Allah

,⁵⁴ până la sfârșitul versetului.

Al treilea verset este cuvântul Celui Preaînalt: «Printre oameni». Grupul prepozițional este un nume predicativ așezat înaintea subiectului nominal, iar min are sens partitiv.

Cuvintele: «Cel care spune». Man, «cel care», este subiectul nominal așezat după predicat. Sunt vizați cei la care credința nu a ajuns în adâncul inimii. Unul ca acesta spune: «Credem în Allah», însă credința sa se află la margine, asemenea cuvintelor Celui Preaînalt:

Printre oameni este cel care Îl adoră pe Allah stând pe o margine: dacă îi vine un bine, se liniștește în el, dar dacă îl lovește o încercare, se întoarce pe fața sa

. «Pe o margine» înseamnă la o extremitate.

Când Allah îl încearcă prin vătămarea pe care o rânduiește asupra lui din partea vrăjmașilor, pentru Allah, el socotește încercarea venită de la oameni asemenea pedepsei lui Allah.

Cuvintele: «Când este vătămat pentru Allah». Fī arată cauza, adică din pricina credinței în Allah și a împlinirii religiei Sale. Este posibil și ca fī să aibă sens de încadrare, subînțelegându-se: «Când este vătămat în privința Legii lui Allah», adică suferă vătămare în această Lege de care s-a ținut.

Cuvintele: «Socotește încercarea venită de la oameni». Jaʿala înseamnă «a face să fie». Prin încercare se înțelege aici vătămarea. Ea a fost numită încercare deoarece omul este pus la încercare prin ea și este abătut de la calea lui Allah, după cum Cel Preaînalt a spus:

Cei care i-au prigonit pe credincioși și pe credincioase și apoi nu s-au căit

. Atribuirea încercării oamenilor este atribuirea substantivului verbal celui care săvârșește acțiunea.

Cuvintele: «Asemenea pedepsei lui Allah». Se știe că omul fuge de pedeapsa lui Allah, ascultându-I porunca. Acest om însă socotește încercarea venită de la oameni asemenea pedepsei lui Allah și fuge de vătămarea lor, urmându-le poftele și poruncile, ca și cum această încercare ar fi pedeapsa. Atunci el s-a temut de aceștia așa cum se teme de Allah: a socotit vătămarea lor asemenea pedepsei lui Allah și a fugit de ea ascultându-le porunca. Versetul corespunde, așadar, temei capitolului.

În acest verset se află o mare înțelepciune: Allah îl încearcă pe rob pentru a-i lămuri și curăți credința. Încercarea este de două feluri:

Primul: ceea ce Allah Însuși rânduiește asupra robului, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Printre oameni este cel care Îl adoră pe Allah stând pe o margine: dacă îi vine un bine, se liniștește în el, dar dacă îl lovește o încercare, se întoarce pe fața sa. El pierde această lume și Viața de Apoi

. Și în cuvintele Sale:

Binevestește-le celor răbdători, care, atunci când îi lovește o nenorocire, spun: „Noi suntem ai lui Allah și la El ne întoarcem”

.

Al doilea: vătămarea pe care Allah o rânduiește prin mâinile făpturilor, ca încercare și probă, așa cum se arată în versetul pomenit de autor.

Unii oameni, când sunt loviți de nenorociri, nu rabdă și ajung uneori la necredință și apostazie — Allah să ne ferească. Alteori săvârșesc necredință prin felul în care se împotrivesc poruncii lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, în atitudinea lor față de acea nenorocire. Multora le scade foarte mult credința din pricina nenorocirilor. Musulmanul să fie, așadar, cu băgare de seamă. Allah este Înțelept și Își încearcă robii prin ceea ce face vădită realitatea credinței. Cel Preaînalt a spus:

Vă vom încerca negreșit, până îi vom cunoaște pe cei dintre voi care luptă și pe cei răbdători și vom pune la încercare veștile despre voi

.

Cuvântul «versetul» înseamnă: până la sfârșitul versetului, adică vorbele Celui Preaînalt:

Iar dacă vine un ajutor de la Domnul tău, vor spune negreșit: „Noi am fost cu voi!” Oare nu știe Allah mai bine ceea ce se află în piepturile tuturor făpturilor?

.

Ei pretindeau că vătămarea pe care o sufereau era din pricina credinței. Când musulmanii biruiau, spuneau: «Suntem cu voi», dorind să primească și ei asemenea lor din pradă și din celelalte.

Cuvintele Sale:

Oare nu știe Allah mai bine ceea ce se află în piepturile tuturor făpturilor?

. Despre un asemenea context s-a spus că wāw este o conjuncție care leagă enunțul de unul omis, subînțeles după cerința contextului.

S-a mai spus că ea leagă enunțul de cele de dinainte, presupunând că hamzah se află după ea: wa-a-laysa Allāh, «și oare nu este Allah…».

Aʿlam are aici genitivul marcat prin fatḥah, deoarece este diptot, fiind un adjectiv pe tiparul unui verb.

Allah știe, așadar, mai bine ceea ce se află în piepturile tuturor făpturilor, adică ale tuturor. Allah știe mai bine decât tine ceea ce se află în sufletul tău și știe mai bine și ceea ce se află în sufletul altuia, căci cunoașterea lui Allah este cuprinzătoare.

Aʿlam este un elativ. Unii comentatori, mai ales dintre cei de mai târziu, au spus că aʿlam înseamnă ʿālim, «știutor», pentru a evita o comparație între Creator și făptură. Însă explicația la care au ajuns, pe lângă faptul că se împotrivește formulării, strică și înțelesul. Dacă spui că aʿlam înseamnă ʿālim, atunci cuvântul ʿālim poate fi spus despre om și despre Allah, fără a arăta vreo diferență de treaptă: Allah este știutor și omul este știutor.

Cât despre denaturarea formulării, ea este vădită: au schimbat elativul, care arată existența însușirii împreună cu un spor al ei, într-un participiu activ care nu arată acest lucru.

Corect este ca aʿlam să fie păstrat în sensul său propriu de elativ. Tocmai fiind un elativ, el arată limpede că nu este la fel cunoașterea Creatorului și cunoașterea făpturii și că cea a Creatorului este mai desăvârșită.

Cuvintele Sale:

Ceea ce se află în piepturile tuturor făpturilor

. Prin făpturi se înțelege tot ceea ce este în afara lui Allah, căci ele sunt un semn care arată către Creatorul lor. Toate făpturile arată desăvârșirea, puterea și stăpânirea lui Allah.

Allah cunoaște sufletul tău mai bine decât tine și decât oricine altcineva, potrivit sensului general al versetului.

Versetul avertizează omul să nu spună ceva contrar celor din inima sa. De aceea, când Kaʿb ibn Mālik a rămas în urmă de la expediția de la Tabūk, i-a spus Trimisului ﷺ, la întoarcerea acestuia: «Mi s-a dăruit pricepere în argumentare. Dacă aș fi stat înaintea altuia decât tine, dintre regii acestei lumi, aș fi ieșit din fața lor cu o scuză. Însă nu voi spune ceva prin care să mă scuzi, iar apoi Allah să mă dea de gol».⁵⁵

Locul care dovedește tema capitolului este cuvântul:

Când este vătămat pentru Allah, socotește încercarea venită de la oameni asemenea pedepsei lui Allah

. El s-a temut de oameni precum se teme de Allah Preaînaltul.

De la Abū Saʿīd, Allah să fie mulțumit de el, ca relatare marfūʿ: «Din slăbiciunea certitudinii este să-i mulțumești pe oameni mâniindu-L pe Allah, să-i lauzi pentru cele cu care Allah te-a înzestrat, și să-i învinuiești pentru ceea ce Allah nu ți-a dat. Înzestrarea lui Allah nu este adusă de râvna celui râvnitor și nu este respinsă de împotrivirea celui care o urăște».⁵⁶

Cuvintele din hadithul lui Abū Saʿīd: «Din slăbiciunea certitudinii». Min este partitiv, iar slăbiciunea este opusul puterii. Cuvântul se poate rosti ḍaʿf, cu fatḥah pe ḍād, ori ḍuʿf, cu ḍammah pe ḍād, amândouă având același înțeles. Adică: unul dintre semnele slăbiciunii certitudinii.

Cuvintele: «Să-i mulțumești pe oameni mâniindu-L pe Allah». An turḍiya, «să mulțumești», este subiectul lui inna, așezat după predicat, iar «din slăbiciunea certitudinii» este predicatul pus înainte. Sensul este: a-i mulțumi pe oameni mâniindu-L pe Allah ține de slăbiciunea certitudinii.

Cuvintele: «Mâniindu-L pe Allah». Prepoziția bāʾ arată schimbul: faci din mânia lui Allah prețul mulțumirii oamenilor, schimbând una pe cealaltă. Aceasta ține de slăbiciunea certitudinii.

Certitudinea este cea mai înaltă treaptă a credinței. Prin ea se poate înțelege și cunoașterea, ca atunci când spui: «M-am încredințat de acest lucru», adică l-am cunoscut cu o certitudine neatinsă de îndoială. A-i mulțumi pe oameni mâniindu-L pe Allah ține de slăbiciunea certitudinii, fiindcă te-ai temut de oameni mai mult decât te temi de Allah. Acesta este unul dintre lucrurile cu care este încercată astăzi comunitatea islamică. Vezi un om venind la altul și lăudându-l, deși poate că acesta nu are calitățile lăudate, fără să-i arate defectele. Aceasta ține de fățărnicie, nu de sfatul sincer și de iubire. Sfatul sincer este să-i arăți defectele, pentru ca el să le îndrepte și să se păzească de ele. Nu este însă nimic rău să-i pomenești calitățile pentru a-l încuraja, dacă nu există teama că aceasta îl va duce la trufie.

Cuvintele: «Să-i lauzi pentru cele cu care Allah te-a înzestrat». Ḥamd este descrierea celui lăudat prin desăvârșire, însoțită de iubire și preamărire. Aici însă iubirea și preamărirea nu sunt o condiție, căci termenul cuprinde și simpla laudă.

«Cele cu care Allah te-a înzestrat» înseamnă darul lui Allah. Adică, atunci când îți dau ceva, îi lauzi pe ei și Îl uiți pe Cel care a făcut să existe cauza, Allah. Înțelesul este să le aduci lor întreaga laudă, uitându-L pe Allah, Cel care a rânduit cauza. Omul care ți-a dat este doar un mijloc; Cel care dăruiește este Allah. De aceea, Profetul ﷺ a spus: «Eu sunt doar un împărțitor, iar Allah este Cel care dăruiește».⁵⁷

Dacă însă în inima ta știi că Allah este Cel care te-a binecuvântat, îndreptând către tine această înzestrare, iar apoi îi mulțumești celui care ți-a dat, aceasta nu intră în avertismentul hadithului, ci face parte din Lege, potrivit cuvintelor sale ﷺ: «Celui care vă face un bine răsplătiți-i binele. Dacă nu găsiți cu ce să-i răsplătiți binele, rugați-vă pentru el până când socotiți că l-ați răsplătit».⁵⁸

Hadithul nu trebuie, așadar, luat în sensul său aparent sub orice aspect. Prin laudă se înțelege să le aduci oamenilor întreaga laudă, uitându-L pe Allah, Cel Atotputernic și Măreț, Cel care a rânduit cauza. Aceasta ține de slăbiciunea certitudinii, ca și cum L-ai fi uitat pe Binefăcătorul de la început, Allah, Cel Atotputernic și Măreț, de la care vine prima binefacere. Este și nesăbuință, căci, în realitate, Allah este Cel care ți-a dat. Omul care ți-a dat această înzestrare nu a creat ceea ce ți-a dat. Allah a creat ceea ce se afla în mâna lui și tot El i-a înclinat inima ca să-ți dea. Dacă un om ar avea un copil, i-ar da o mie de dirhami și i-ar spune: «Dă-i lui cutare», cel care primește dirhamii îl laudă pe tată. Dacă l-ar lăuda numai pe copil, aceasta ar fi socotită nesăbuință, fiindcă el nu este decât un trimis. Spunem, așadar: dacă îi lauzi pe oameni uitând lauda și preamărirea care I se cuvin lui Allah, aceasta ține de slăbiciunea certitudinii. Dacă însă îi lauzi ca fiind unul dintre mijloace, știind că întreaga laudă I se cuvine lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, aceasta este drept și nu ține de slăbiciunea certitudinii.

Cuvintele: «Și să-i învinuiești pentru ceea ce Allah nu ți-a dat». Aceasta este situația inversă celei dintâi. De pildă, un om vine la cineva care împarte dirhami, dar acesta nu-i dă, iar el îl înjură și îl ocărăște. Acest lucru este greșit, căci ceea ce Allah a voit se întâmplă, iar ceea ce El nu a voit nu se întâmplă. Însă cel care nu și-a împlinit o obligație este mustrat pentru neîmplinirea ei, nu pentru simplul fapt că nu a dat. El nu este mustrat din perspectiva sorții hotărâte de Allah, căci, dacă Allah ar fi rânduit acel dar, ar fi existat mijloacele prin care el să ajungă la tine.

În expresia mā lam yuʾtika, «ceea ce nu ți-a dat», semnul formei apocopate este omiterea literei yāʾ. Al doilea complement direct este omis, fiind un element care poate fi lăsat deoparte, și se subînțelege în mā lam yuʾtikahu, «ceea ce nu ți-a dat ție».

Cuvintele: «Înzestrarea lui Allah nu este adusă de râvna celui râvnitor și nu este respinsă de împotrivirea celui care o urăște» explică motivul avertismentului: «Să-i lauzi și să-i învinuiești».

«Înzestrarea lui Allah» înseamnă darul Său. Fără îndoială, râvna celui râvnitor face parte dintre mijloacele ei. Când omul caută înzestrarea și folosește mijloacele, el a împlinit cauzele care duc la ea. Aceasta nu înseamnă însă că acea cauză produce singură și independent înzestrarea. Cel care înzestrează este Allah Preaînaltul. Câți oameni folosesc multe mijloace pentru înzestrare și totuși nu o primesc! Câți folosesc puține mijloace și o primesc! Și câți primesc înzestrarea fără să o caute, precum cel care găsește o comoară îngropată în pământ ori moștenește o rudă bogată care a murit și alte cazuri asemenea!

Cuvintele: «Și nu este respinsă de împotrivirea celui care o urăște». Adică, dacă Allah i-a rânduit robului o înzestrare, împotrivirea cuiva nu o poate opri să ajungă la el. Câți oameni au fost invidiați, iar ceilalți au încercat să-i lipsească de înzestrarea lui Allah, fără a găsi vreo cale să o facă!

ʿĀʾishah, Allah să fie mulțumit de ea, a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Cel care caută mulțumirea lui Allah stârnind nemulțumirea oamenilor, Allah va fi mulțumit de el și îi va face pe oameni mulțumiți de el. Iar cel care caută mulțumirea oamenilor mâniindu-L pe Allah, Allah Se va mânia pe el și îi va face pe oameni nemulțumiți de el». Relatat de Ibn Ḥibbān în Ṣaḥīḥ-ul său.⁵⁹

Cuvintele din hadithul lui ʿĀʾishah, Allah să fie mulțumit de ea: «Cel care caută mulțumirea lui Allah stârnind nemulțumirea oamenilor». Iltamasa înseamnă «a căutat», precum în cuvintele sale ﷺ despre Noaptea al-Qadr: «Căutați-o în cele zece nopți».⁶⁰

«Mulțumirea lui Allah» înseamnă mijloacele prin care ea se dobândește. În expresia «stârnind nemulțumirea oamenilor», bāʾ arată schimbul: el a căutat ceea ce Îl mulțumește pe Allah, chiar dacă oamenii sunt nemulțumiți de el în schimbul acestei mulțumiri. Rezultatul condiției este: «Allah va fi mulțumit de el și îi va face pe oameni mulțumiți de el».

Cuvintele: «Allah va fi mulțumit de el și îi va face pe oameni mulțumiți de el» au un înțeles limpede. Dacă robul caută mulțumirea Domnului său cu intenție adevărată, Allah va fi mulțumit de el, căci El este mai generos decât robul Său, și îi va face pe oameni mulțumiți de el, punând în inimile lor mulțumire și iubire față de el. Inimile se află între două degete dintre degetele Celui Milostiv, iar El le întoarce cum voiește.

Cuvintele: «Iar cel care caută mulțumirea oamenilor mâniindu-L pe Allah». «Caută» înseamnă că urmărește ceea ce îi mulțumește pe oameni, chiar dacă aceasta Îl mânie pe Allah. Urmarea este că primește contrariul a ceea ce a urmărit. De aceea a spus: «Allah Se va mânia pe el și îi va face pe oameni nemulțumiți de el», punând în inimile lor nemulțumire și ură față de el.

Legătura hadithului cu tema capitolului

Cuvintele: «Iar cel care caută mulțumirea oamenilor mâniindu-L pe Allah», adică de frica lor, pentru ca ei să fie mulțumiți de el. A pus frica de ei înaintea fricii de Allah Preaînaltul.

Din hadith se desprind următoarele învățăminte:

1. Obligația de a căuta ceea ce Îl mulțumește pe Allah, chiar dacă oamenii sunt nemulțumiți, căci Allah este Cel care aduce folosul și paguba.

2. Nu este îngăduit să cauți ceea ce Îl mânie pe Allah pentru a-i mulțumi pe oameni, oricine ar fi ei.

3. Afirmarea mulțumirii și a mâniei lui Allah în sens real, însă fără asemănare cu făpturile, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt: «Nimic nu este asemenea Lui» [Al-Shūrā, 42:11]. Aceasta este calea Ahl al-Sunnah wa-l-Jamāʿah. Cât despre cei care neagă Atributele, ei au negat realitatea acestora, spunând: mânia este fierberea sângelui inimii pentru a căuta răzbunare, iar aceasta nu I se cuvine lui Allah. Este o greșeală, fiindcă au comparat mânia lui Allah cu mânia făpturii. Le răspundem în două feluri: respingând premisa, apoi arătând inconsecvența:

Respingerea premisei: nu admitem ca înțelesul mâniei atribuite lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, să fie asemenea mâniei făpturilor.

Arătarea inconsecvenței: le spunem așʿariților: voi I-ați afirmat lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, voința, care este înclinarea sufletului către dobândirea unui folos ori îndepărtarea unei pagube; iar aceasta nu I se cuvine Domnului, Cel Atotputernic și Măreț. Dacă spun: «Aceasta este voința făpturii», le spunem: și mânia pe care ați pomenit-o este mânia făpturii.

Oricine anulează sensurile aparente ale textelor prin analogii raționale folosește analogii nevalide, din mai multe motive:

Primul: ele anulează ceea ce arată textele. Aceasta ar însemna că analogiile sunt adevărul, iar înțelesul textelor este fals, ceea ce este cu neputință.

Al doilea: aceasta înseamnă a spune despre Allah lucruri fără cunoaștere. Cel care anulează sensul aparent al textului îl interpretează în alt sens. I se spune atunci: de unde știi că Allah a voit acest înțeles, și nu sensul aparent al textului? Se spun astfel despre Allah lucruri fără cunoaștere, atât prin negare, cât și prin afirmare: negând sensul aparent și afirmând ceea ce nu este arătat de vreo dovadă.

Al treilea: aceasta este o nedreptate față de texte, fiindcă omul a socotit că ele arată asemănarea lui Allah cu făpturile; numai din acest motiv a negat Atributele. Astfel, ceea ce el a înțeles din Cartea lui Allah și din Sunnah Trimisului Său ﷺ ar fi necredință ori rătăcire.

Al patrulea: ele aduc o învinuire Trimisului ﷺ și califilor săi drept călăuziți. Spunem: aceste înțelesuri către care ați abătut textele erau cunoscute Trimisului ﷺ și califilor săi sau nu?

Dacă spun că nu le cunoșteau, i-au învinuit de lipsă de cunoaștere. Dacă spun că le cunoșteau, dar nu le-au lămurit, i-au învinuit de neglijență. Nu te simți, așadar, neliniștit să afirmi un Atribut arătat de un text. Trebuie însă să eviți două lucruri: a-I atribui asemănări cu făpturile și a stabili cum sunt Atributele, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Nu-I dați lui Allah asemănări

și cuvintelor Sale:

Nu urma ceea ce nu cunoști

. Dacă Allah Și-a afirmat un Chip ori două Mâini, nu te simți neliniștit să le afirmi. Cel care le-a vestit despre Sine Se cunoaște mai bine decât oricine, spune adevărul cel mai deplin și vorbește cel mai frumos, iar El voiește călăuzirea făpturilor Sale. Dacă Trimisul Său I le-a afirmat, nu te simți neliniștit să le afirmi, căci el ﷺ este:

Cel mai sincer dintre făpturi.

Cel care cunoaște cel mai bine ceea ce spune despre Allah.

Cel mai elocvent și mai limpede în vorbire.

Cel mai sincer sfătuitor al făpturilor.

Celui care neagă un Atribut pe care Allah Și l-a afirmat ori pe care I l-a afirmat Trimisul Său și spune: «Acestea fac pielea să se înfioare și inimile le resping» i se răspunde: numai un om cu boală în inimă le respinge. Cât despre cei care cred, inimile lor nu le resping, ci cred în ele și își află liniștea în ele. Nu ni s-a cerut decât ceea ce ne-a fost transmis. Allah voiește lămurire și călăuzire pentru robii Săi. Cel Preaînalt a spus:

Allah voiește să vă lămurească și să vă călăuzească pe căile celor de dinaintea voastră

. El nu voiește să le ascundă adevărul, spunând că Se mânie, deși nu S-ar mânia, ori spunând că vine în grabă, deși nu ar veni în grabă. Aceasta ar fi contrariul lămuririi.

Învățăminte:

Primul: explicarea versetului din Āl ʿImrān.

Al doilea: explicarea versetului din Barāʾah.

Învățăminte. Primul: explicarea versetului din Āl ʿImrān, adică a cuvintelor Celui Preaînalt:

Acela este doar Satana, care vă înfricoșează prin aliații săi. Nu vă temeți de ei, ci temeți-vă de Mine, dacă sunteți credincioși

. Explicația a fost dată mai înainte.

Al doilea: explicarea versetului din Barāʾah, adică a cuvintelor Celui Preaînalt:

Moscheile lui Allah le întrețin numai cei care cred în Allah și în Ziua de Apoi, împlinesc rugăciunea, dau zakāt-ul și nu se tem decât de Allah. Aceștia pot fi dintre cei călăuziți

. Explicația a fost dată mai înainte.

Al treilea: explicarea versetului din Al-ʿAnkabūt.

Al patrulea: certitudinea slăbește și se întărește.

Al cincilea: semnele slăbiciunii sale, printre care aceste trei lucruri.

Al șaselea: a-I îndrepta numai lui Allah frica este una dintre obligații.

Al șaptelea: pomenirea răsplății celui care face aceasta.

Al optulea: pomenirea pedepsei celui care părăsește aceasta.

Al treilea: explicarea versetului din Al-ʿAnkabūt, adică a cuvintelor Celui Preaînalt:

Printre oameni este cel care spune: „Credem în Allah”, dar, când este vătămat pentru Allah, socotește încercarea venită de la oameni asemenea pedepsei lui Allah

. Am vorbit despre explicația sa mai înainte.

Al patrulea: certitudinea slăbește și se întărește. Aceasta se desprinde din hadithul: «Din slăbiciunea certitudinii…», până la sfârșit.

Al cincilea: semnele slăbiciunii sale, printre care aceste trei lucruri: să-i mulțumești pe oameni mâniindu-L pe Allah, să-i lauzi pentru cele cu care Allah te-a înzestrat și să-i învinuiești pentru ceea ce Allah nu ți-a dat.

Al șaselea: a-I îndrepta numai lui Allah frica este una dintre obligații. Aceasta se desprinde din cuvintele hadithului: «Cel care caută…», până la sfârșit. Dovada este legarea pedepsei de fapta celui care a pus mulțumirea oamenilor înaintea mulțumirii lui Allah Preaînaltul.

Al șaptelea: pomenirea răsplății celui care face aceasta. Ea este mulțumirea lui Allah față de el și faptul că El îi face pe oameni mulțumiți de el. Acesta este deznodământul vrednic de laudă.

Al optulea: pomenirea pedepsei celui care părăsește aceasta. Allah Se mânie pe el și îi face pe oameni nemulțumiți de el, iar el nu-și atinge scopul.

Încheierea capitolului

Omul trebuie să pună frica de Allah mai presus de orice altă frică, să nu se lase abătut de nimeni în privința Legii lui Allah Preaînaltul și să știe că cel care caută mulțumirea lui Allah, chiar dacă oamenii sunt nemulțumiți de el, va avea deznodământul de partea sa. Dacă însă caută mulțumirea oamenilor, se agață de ei și Îl mânie pe Allah, lucrurile se întorc împotriva sa. Nu-și va atinge scopul, ci va dobândi contrariul lui: Allah Se va mânia pe el și îi va face pe oameni nemulțumiți de el.