Text integral · Pasaje · 58
Nu este refuzat cel care cere invocându-L pe Allah
Cuvintele sale: „Nu este refuzat”. „Lā” este o particulă de negare, după cum arată verbul la indicativ care urmează. Negarea poate exprima fie dezaprobarea, fie interzicerea.
Cuvintele sale: „Cel care cere invocându-L pe Allah”, adică acela care îi cere altuia invocându-L pe Allah. Această cerere se împarte în două categorii:
Prima: invocarea lui Allah prin formularea cererii, de pildă: „Te rog pe Allah”. Așa a precedat în hadithul celor trei, când îngerul a spus: „Te rog pe Cel Care ți-a dat pielea frumoasă și culoarea frumoasă să-mi dai o cămilă”.267
A doua: cererea în temeiul Legii lui Allah, Mărețul și Slăvitul, adică o cerere îngăduită numai prin Lege, precum cererea săracului de a primi din milostenie, întrebarea privitoare la o chestiune de învățătură și altele asemenea.
Refuzarea celui care cere invocându-L pe Allah este dezaprobată sau interzisă, potrivit situației celui căruia i se cere și a celui care cere. Aici sunt mai multe chestiuni:
Prima chestiune: îi este permis omului să ceară invocându-L pe Allah sau nu? Autorul, fie ca Allah să aibă milă de el, nu a tratat această chestiune. Spunem mai întâi că cererea, în sine, este dezaprobată și că omul nu ar trebui să-i ceară cuiva ceva decât dacă nevoia îl îndeamnă la aceasta. De aceea, printre lucrurile pentru care Profetul ﷺ a primit legământul companionilor săi era să nu le ceară oamenilor nimic. Până și atunci când unuia îi cădea toiagul pe când era călare, el nu-i spunea cuiva „Dă-mi-l”, ci cobora și îl lua singur.268
Și înțelesul susține aceasta: dacă îți păstrezi demnitatea și nu te umilești cerându-le oamenilor, rămâi respectat și te ferești să te înjosești înaintea cuiva. Cel care s-a înjosit înaintea cuiva poate ajunge să fie solicitat de acea persoană pentru un lucru pe care nu ar dori să i-l dea, însă, dacă i-l cere, se simte silit să-i răspundă. De aceea se relatează de la Profet ﷺ că a spus: „Nu dori ceea ce au oamenii, iar oamenii te vor iubi”.269
Așadar, cererea este, în principiu, dezaprobată sau interzisă, afară de cazul unei nevoi ori al unei necesități stringente. Cererea de bani este interzisă: omul nu poate cere cuiva bani decât dacă necesitatea îl împinge la aceasta. Juriștii, fie ca Allah să aibă milă de ei, au spus în capitolul despre zakāh: „Celui căruia îi este îngăduit să primească un lucru îi este îngăduit și să-l ceară”. Însă afirmația lor trebuie examinată, căci Trimisul ﷺ a avertizat împotriva cerșirii și a spus: „Omul continuă să le ceară oamenilor până când vine în Ziua Învierii fără să-i fi rămas pe față nici măcar o bucățică de carne”.270 Aceasta arată interzicerea, afară de cazul unei necesități stringente. Cererea de ajutor prin influența cuiva sau prin efortul său fizic este însă dezaprobată, exceptând situația în care nevoia o cere.
În ceea ce privește răspunsul dat celui care cere, acesta este subiectul capitolului de față. Cel care cere se află în una dintre două situații:
Prima: să facă o cerere simplă, spunând, de pildă: „O, cutare, dă-mi cutare lucru!” Dacă este ceva îngăduit lui de Legiuitor, îi dai, precum săracului care cere ceva din zakāh.
A doua: să ceară invocându-L pe Allah. Acestuia îi răspunzi chiar dacă nu ar avea dreptul la lucrul cerut, deoarece a cerut invocându-L pe Cel Măreț, iar a-i răspunde ține de cinstirea Celui Măreț. Însă, dacă cere un păcat sau dacă răspunsul i-ar pricinui un rău celui căruia i se cere, cererea nu este împlinită.
Un exemplu pentru primul caz este să-ți ceară, invocându-L pe Allah, bani cu care să cumpere ceva interzis, precum vinul.
Un exemplu pentru al doilea caz este să-ți ceară, invocându-L pe Allah, să-i spui lucrurile tale tainice și ceea ce faci cu soția ta. O asemenea cerere nu este împlinită: în primul caz ar fi ajutor la păcat, iar în al doilea răspunsul i-ar aduce un rău celui întrebat.
De la Ibn ʿUmar, fie ca Allah să fie mulțumit de amândoi, se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Celui care vă cere invocându-L pe Allah, dați-i; iar pe cel care cere ocrotire invocându-L pe Allah, ocrotiți-l; și celui care vă invită, răspundeți-i; iar pe cel care v-a făcut un bine, răsplătiți-l; iar dacă nu găsiți cu ce să-l răsplătiți, rugați-vă pentru el până când veți ști că l-ați răsplătit.” Relatat de Abū Dāwūd și al-Nasāʾī, cu un lanț autentic.271
Cuvintele sale ﷺ: „Celui care cere invocându-L pe Allah”. „Man” este o particulă condițională cu sens general.
Cuvintele sale: „Dați-i”. Porunca exprimă aici obligativitatea, atât timp cât cererea nu cuprinde un păcat sau un rău pentru cel căruia i se cere, căci a-i da înseamnă a răspunde nevoii sale și a-L cinsti pe Allah, Mărețul și Slăvitul, pe Care L-a invocat în cerere. Nu este o condiție ca el să fi folosit numele „Allah”; poate folosi orice Nume care Îi este propriu lui Allah. Așa a spus îngerul care a venit la cel bolnav de baraṣ, la cel chel și la cel orb: „Te rog pe Cel Care ți-a dat cutare și cutare lucru”.272
Cuvintele sale: „Iar pe cel care cere ocrotire invocându-L pe Allah, ocrotiți-l”. Adică spune: „Caut la Allah ocrotire de tine”. Trebuie să-i oferi ocrotire, fiindcă a cerut adăpost la Cel Măreț. De aceea, când fiica lui al-Jawn i-a spus Trimisului ﷺ „Caut la Allah ocrotire de tine”, el i-a răspuns: „Ai cerut adăpost la Cel Măreț” — sau „la Cel Care dă adăpost” — „întoarce-te la familia ta”.273
Există însă o excepție: dacă cere ocrotire pentru a scăpa de o îndatorire care îi revine, nu-i oferi această ocrotire. De pildă, îl obligi la rugăciunea în adunare, iar el spune: „Caut la Allah ocrotire de tine”. La fel, dacă îi ceri să renunțe la un lucru interzis, iar el cere la Allah ocrotire de tine, nu-i oferi ocrotire, căci aceasta ar însemna ajutor la păcat și la încălcare. Allah nu îi oferă ocrotire celui nesupus; dimpotrivă, cel nesupus merită pedeapsa, nu sprijin pentru fapta lui și ocrotire.
La fel, cel care se adăpostește într-un loc de refugiu recunoscut, pentru care Legea cere ocrotire, trebuie ocrotit chiar dacă nu spune „Cer ocrotire la Allah”. Învățații au spus că, dacă cineva săvârșește o infracțiune, apoi se refugiază în Sanctuar, pedeapsa legală și talionul nu se execută asupra lui în Sanctuar. Însă este supus unor restricții: nu se fac tranzacții cu el, nu se cumpără de la el și nu i se închiriază nimic, până când iese. Este altă situație decât a celui care încalcă inviolabilitatea Sanctuarului, săvârșind infracțiunea chiar în el: Sanctuarul nu-l ocrotește, fiindcă i-a încălcat inviolabilitatea.
Cuvintele sale: „Și celui care vă invită, răspundeți-i”. „Man” este o particulă condițională cu sens general. Sensul aparent este că aici se are în vedere invitația făcută pentru a cinsti pe cineva, nu simpla chemare.
Sensul aparent al hadithului arată obligativitatea de a răspunde oricărei invitații; aceasta este poziția ẓāhiriților. Majoritatea învățaților consideră însă că răspunsul este recomandat, exceptând invitația la nuntă, căreia trebuie să i se răspundă, potrivit cuvintelor sale ﷺ: „Cea mai rea mâncare este cea a ospățului la care sunt invitați cei care îl refuză și de la care sunt opriți cei care ar veni. Cel care nu răspunde a fost neascultător față de Allah și de Trimisul Său”.274
Fie că se spune că răspunsul este obligatoriu, fie că este recomandat, pentru aceasta există condiții:
1. Cel care invită să nu fie dintre cei față de care întreruperea relațiilor este obligatorie ori recomandată.
2. În locul unde are loc invitația să nu existe un lucru oprit. Dacă există și îl poate îndepărta, trebuie să participe din două motive:
– Pentru a răspunde invitației.
– Pentru a îndepărta lucrul oprit.
Dacă nu-l poate îndepărta, îi este interzis să participe, căci participarea ar atrage păcatul său, iar ceea ce atrage păcat este păcat.
3. Cel care invită să fie musulman; în caz contrar, răspunsul nu este obligatoriu. El ﷺ a spus: „Drepturile musulmanului asupra musulmanului sunt șase…” și a menționat printre ele: „Dacă te invită, răspunde-i”.275 Ei au spus că aceasta restrânge sensul general al relatării.
4. Câștigul lui să nu fie interzis, căci acceptarea invitației ar presupune să mănânci o hrană interzisă, ceea ce nu este permis. Aceasta este părerea unor învățați. Alții au spus că, atunci când un lucru este interzis din cauza felului în care a fost câștigat, păcatul îi revine celui care l-a câștigat, nu celui care îl primește de la el pe o cale permisă. Este altă situație decât a unui lucru interzis ca atare, precum vinul, bunul luat prin silnicie și altele asemenea. Această opinie are un temei puternic: Trimisul ﷺ a cumpărat de la un evreu hrană pentru familia sa,276 a mâncat din oaia pe care i-a dăruit-o o femeie evreică la Khaybar277 și a răspuns invitației unui evreu.278 Se știe că cei mai mulți dintre evrei luau camătă și consumau câștiguri nelegiuite. Poate că această opinie este întărită și de cuvintele sale ﷺ despre carnea primită ca milostenie de Barīra: „Pentru ea este milostenie, iar pentru noi este un dar din partea ei”.279
Potrivit primei opinii, dezaprobarea este mai puternică sau mai slabă, după cât de mult ori de puțin este avutul interzis. Cu cât partea interzisă este mai mare, cu atât dezaprobarea este mai puternică; iar cu cât este mai mică, cu atât dezaprobarea este mai slabă.
5. Acceptarea invitației să nu ducă la neîndeplinirea unei îndatoriri sau a unui lucru cu prioritate mai mare decât ea. Dacă duce la aceasta, acceptarea este interzisă.
6. Acceptarea să nu-i pricinuiască un rău celui invitat, de pildă prin necesitatea unei călătorii sau a părăsirii familiei care are nevoie de prezența lui.
Chestiune:
Răspunsul la invitație este un drept al lui Allah sau un drept al omului?
Răspunsul: este un drept al omului. De aceea, dacă îi ceri celui care te-a invitat să te scutească, iar el acceptă, nu ai păcat. Totuși, răspunsul este obligatoriu prin porunca lui Allah, Mărețul și Slăvitul. Trebuie, așadar, să ai în vedere că, răspunzând, Îl asculți pe Allah și împlinești dreptul fratelui tău. Cel care are acest drept poate însă să renunțe la el, după cum poate să nu te invite deloc. Dacă te scutește numai din jenă și sfială față de tine, fără să fie cu adevărat convins, nu se cuvine să renunți la a-i răspunde.
Chestiune:
Invitațiile scrise care se distribuie au aceeași hotărâre ca invitația făcută prin viu grai?
Răspunsul: invitațiile scrise sunt trimise oamenilor, fără să se știe la cine au ajuns. Se poate spune că ele seamănă cu o invitație deschisă tuturor, deci răspunsul nu este obligatoriu. Dacă însă se știe sau se consideră foarte probabil că destinatarul a fost urmărit în mod personal, invitația are aceeași hotărâre ca una făcută prin viu grai.
Cuvintele sale: „Pe cel care v-a făcut un bine, răsplătiți-l”. „Maʿrūf” înseamnă binefacere. Celui care îți face un bine printr-un dar sau prin altceva răspunde-i cu un bine. Dacă îți înlesnește rezolvarea unei treburi, iar ceea ce face depășește îndatorirea lui, răsplătește-l; și tot așa. Însă, dacă are un rang înalt și nu se obișnuiește să i se răspundă astfel, nu îl poți răsplăti în acest fel, precum un rege sau un președinte care, de pildă, îți oferă un dar. Pentru un asemenea om te rogi, căci, dacă i-ai întoarce darul, ar putea socoti aceasta o micșorare a cinstei ce i se cuvine, iar tu i-ai face un rău. Profetul ﷺ a urmărit să-i răspunzi binefacerii sale cu un bine.
Răsplătirea binefacerii are două foloase:
1. Îi încurajează pe cei care fac bine să continue binefacerea.
2. Omul înlătură astfel sentimentul de umilire apărut prin primirea binefacerii. Când cineva îți face un bine, în sufletul tău apare o sensibilitate față de el; dacă îi răspunzi binefacerii sale, acel sentiment dispare. De aceea Profetul ﷺ a spus: „Mâna de sus este mai bună decât mâna de jos”.280 Mâna de sus este mâna celui care dă. Acesta este un folos mare pentru cel căruia i se face un bine: să nu simtă că altcineva are asupra sa o favoare nerăsplătită, în afară de Allah, Mărețul și Slăvitul. Unii oameni sunt însă foarte darnici: dacă îi răsplătești pentru darul lor, îți dau mai mult decât le-ai dat. Un asemenea om nu caută o răsplată, ci te rogi pentru el, potrivit cuvintelor sale ﷺ: „Dacă nu găsiți cu ce să-l răsplătiți, rugați-vă pentru el”. La fel, săracul care nu găsește cu ce să-l răsplătească pe cel bogat se roagă pentru el. Ruga se face imediat după primirea darului, pentru a se grăbi la împlinirea poruncii Trimisului ﷺ și pentru a-i aduce bucurie celui care a făcut binele.
Cuvintele sale: „Până când veți ști că l-ați răsplătit”. „Taraw”, cu fatḥa pe litera tāʾ, înseamnă „să știți”. Este permisă și citirea cu ḍamma, „turaw”, cu sensul „să socotiți”. Adică până când știți sau considerați foarte probabil că l-ați răsplătit; apoi vă opriți.
Învățăminte ale capitolului:
Primul: ocrotirea celui care cere ocrotire invocându-L pe Allah.
Explicarea învățămintelor:
Primul: ocrotirea celui care cere ocrotire invocându-L pe Allah. S-a arătat că celui care cere astfel ocrotire trebuie să i se ofere, exceptând situația în care cere să fie scutit de un lucru a cărui împlinire sau părăsire este obligatorie; în acest caz nu i se oferă această ocrotire.
Al doilea: a-i da celui care cere invocându-L pe Allah.
Al treilea: răspunsul la invitație.
Al patrulea: răsplătirea binefacerii.
Al cincilea: ruga este o răsplată pentru cel care nu poate oferi altceva.
Al șaselea: cuvintele sale: „Până când veți ști că l-ați răsplătit”.
Al doilea: a-i da celui care cere invocându-L pe Allah. Explicația amănunțită a precedat.
Al treilea: răspunsul la invitație. Și acesta a fost explicat amănunțit mai înainte.
Al patrulea: răsplătirea binefacerii, adică a faptei celui care ți-a făcut un bine. Explicația amănunțită a precedat.
Al cincilea: ruga este o răsplată pentru cel care nu poate oferi altceva. S-a arătat că ea ține loc de răsplată atât în această situație, cât și atunci când binefăcătorul este dintre cei cărora, potrivit obiceiului, nu li se răspunde cu un dar.
Al șaselea: cuvintele sale: „Până când veți ști că l-ați răsplătit”. Adică omul să nu fie neglijent în rugă, ci să se roage pentru binefăcător până când știe sau consideră foarte probabil că l-a răsplătit.
Hadithul cuprinde și alte învățăminte, însă cele menționate de autor sunt cele urmărite aici.
Notele originale
A fost menționat mai înainte, p. 368.
Relatat de Muslim în „al-Zakāh”, capitolul despre dezaprobarea cererii adresate oamenilor, 2/721, de la ʿAwf ibn Mālik, fie ca Allah să fie mulțumit de el.
Relatat de Ibn Mājah în „al-Zuhd”, capitolul despre desprinderea de viața lumească, 2/1374. În „al-Zawāʾid” se spune: „În lanțul său se află Khālid ibn ʿAmr, considerat slab de comun acord și acuzat de născocirea relatărilor. Al-ʿUqaylī a menționat acest hadith printre relatările lui și a spus: «Nu are temei ca relatare de la al-Thawrī»”. Relatat și de al-Ḥākim, 4/313, care a spus: „Lanțul este autentic”. Al-Dhahabī l-a contestat, spunând: „Khālid este un născocitor”. Relatat și de Abū Nuʿaym în „al-Ḥilya”, 3/253, 7/136, și de al-ʿUqaylī în „al-Ḍuʿafāʾ”, 2/11, din hadithul lui Sahl ibn Saʿd al-Sāʿidī, fie ca Allah să fie mulțumit de el. Al-Nawawī a considerat hadithul bun în „al-Riyāḍ”, 473, și în „Cele patruzeci de hadithuri”, hadithul nr. 31. Al-Albānī l-a declarat autentic în „al-Ṣaḥīḥa”, 944. Al-Mundhirī a spus în „al-Targhīb wa-l-tarhīb”, 4/157: „Unii dintre șeicii noștri au considerat bun lanțul său, însă aceasta este greu de susținut, căci printre transmițătorii săi se află Khālid ibn ʿAmr, iar acest Khālid a fost abandonat și acuzat”. Ibn Rajab l-a considerat slab în „Jāmiʿ al-ʿulūm wa-l-ḥikam”, p. 272.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Zakāh”, capitolul despre cel care le cere oamenilor pentru a-și spori averea, 1/457, și de Muslim în „al-Zakāh”, capitolul despre dezaprobarea cererii, 1/720, de la Ibn ʿUmar, fie ca Allah să fie mulțumit de amândoi.
A fost menționat mai înainte, vol. I, p. 150.
A fost menționat mai înainte, p. 368.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Ṭalāq”, capitolul despre cel care divorțează și dacă bărbatul îi spune direct soției că divorțează de ea, 3/401, de la Abū Usayd, fie ca Allah să fie mulțumit de el.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Nikāḥ”, capitolul despre faptul că refuzarea invitației este neascultare față de Allah și de Trimisul Său, 3/381, și de Muslim în „al-Nikāḥ”, capitolul despre porunca de a-i răspunde celui care invită, 2/1055, de la Abū Hurayra, fie ca Allah să fie mulțumit de el.
Relatat de Muslim în „al-Salām”, capitolul despre drepturile musulmanului asupra musulmanului, 4/1705, de la Abū Hurayra, fie ca Allah să fie mulțumit de el.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Buyūʿ”, capitolul despre cumpărarea pe datorie de către Profet ﷺ, 2/79, și de Muslim în „al-Musāqāh”, capitolul despre garanție, 3/1226, de la ʿĀʾisha, fie ca Allah să fie mulțumit de ea.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Hiba”, capitolul despre primirea darului de la politeiști, 2/241, și de Muslim în „al-Salām”, capitolul despre otravă, 4/1721, de la Anas, fie ca Allah să fie mulțumit de el.
Relatat de imamul Aḥmad în „al-Musnad”, 3/210, 211, 252, 270, 289, și în „al-Zuhd”, 5. Vezi și „al-Irwāʾ”, 1/71.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Zakāh”, capitolul despre schimbarea statutului milosteniei, 1/463, și de Muslim în „al-ʿItq”, capitolul „Dreptul de walāʾ îi aparține numai celui care a eliberat”, 2/1144.
Relatat de al-Bukhārī în „al-Zakāh”, capitolul despre milostenia făcută din prisosul avutului, 3/345, ediția „al-Fatḥ”, și de Muslim în „al-Zakāh”, capitolul despre explicarea celei mai bune milostenii, 2/717, de la Ḥakīm ibn Ḥizām, fie ca Allah să fie mulțumit de el.