Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Definiția credinței în semne rele:

În limbă, taṭayyur este substantivul verbal al verbului taṭayyara și provine inițial de la ṭayr, „păsări”. Arabii socoteau păsările semne rele ori bune, potrivit obiceiului cunoscut la ei: omul speria pasărea, apoi privea dacă pleacă spre dreapta, spre stânga sau în altă direcție. Dacă mergea în direcția socotită de bun augur, el înainta; dacă mergea în direcția socotită de rău augur, se abținea.

În terminologia de specialitate, înseamnă a vedea un semn rău în ceva văzut sau auzit. Acesta este unul dintre cazurile rare, fiindcă, de regulă, sensul lexical este mai larg decât cel terminologic. Terminologia adaugă cuvintelor restricții care le particularizează: de pildă, ṣalāh în limbă înseamnă rugă, însă în terminologia religioasă are un sens mai restrâns decât ruga; la fel este și cu zakāh și cu alți termeni.

Dacă dorești, poți spune că taṭayyur înseamnă a vedea un semn rău în ceva văzut, auzit sau cunoscut.

În ceva văzut: de pildă, să vadă o pasăre și să o socotească semn rău din pricina înfățișării ei înfricoșătoare.

În ceva auzit: de pildă, cineva intenționează să facă un lucru și îl aude pe un om spunându-i altuia: „O, tu, cel păgubit!” ori „O, tu, cel dezamăgit!”, iar el vede în aceasta un semn rău.

În ceva cunoscut: de pildă, a socoti de rău augur anumite zile, luni sau ani. Acestea nu sunt văzute și nici auzite.

Să știi că această credință în semne rele contravine tawḥīdului, din două motive:

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Cu adevărat, soarta lor se află numai la Allah, însă cei mai mulți dintre ei nu știu.⁴⁸⁶

Primul: cel care crede în semne rele și-a întrerupt încrederea în Allah și s-a sprijinit pe altcineva decât Allah.

Al doilea: s-a legat de ceva lipsit de realitate, care nu este decât închipuire și iluzie. Ce legătură există între acel lucru și ceea ce i se întâmplă? Fără îndoială, aceasta aduce atingere tawḥīdului, fiindcă tawḥīdul înseamnă adorare și cerere de ajutor. Allah Preaînaltul spune:

Numai pe Tine Te adorăm și numai de la Tine cerem ajutor

. Și spune:

Adoră-L și încrede-te în El

.

Așadar, credința în semne rele este interzisă și contravine tawḥīdului, după cum s-a arătat. Cel care crede în ele se află într-una dintre două situații:

Prima: să se abțină, să dea ascultare semnului rău și să renunțe la faptă. Aceasta este una dintre cele mai grave forme ale credinței în semne rele.

A doua: să meargă înainte, însă cu neliniște, îngrijorare și mâhnire, temându-se de efectul lucrului pe care l-a socotit de rău augur. Aceasta este mai puțin gravă.

Ambele situații sunt o lipsă în tawḥīd și o vătămare pentru robi. Mergi, așadar, către ceea ce dorești cu inima deschisă, cu ușurință și încredere în Allah, Cel Atotputernic și Măreț, și nu gândi rău despre El.

Autorul, Allah să aibă milă de el, a menționat în acest capitol două versete:

Primul verset este cuvântul lui Allah Preaînaltul: „Cu adevărat, soarta lor se află numai la Allah.” Acest verset a fost revelat cu privire la poporul lui Mūsā, după cum Allah a relatat despre ei:

Iar dacă îi lovește un rău, îl socotesc de rău augur pe Mūsā și pe cei împreună cu el

. Allah Preaînaltul a spus: „Cu adevărat, soarta lor se află numai la Allah.” Sensul cuvintelor „Îl socotesc de rău augur pe Mūsā și pe cei împreună cu el” este că, atunci când îi loveau încercările, seceta și lipsa ploii, spuneau: „Aceasta este din pricina lui Mūsā și a însoțitorilor săi.” Allah a desființat această credință prin cuvintele Sale: „Cu adevărat, soarta lor se află numai la Allah.”

Cuvintele Sale: „Cu adevărat, soarta lor se află numai la Allah.” Alā este o particulă introductivă care atrage atenția și întărește afirmația, iar innamā exprimă limitarea exclusivă.

„Soarta lor” este subiectul, iar „la Allah” este predicatul nominal. Sensul este că seceta și lipsa ploii care îi lovesc nu sunt de la Mūsā și poporul său, ci de la Allah. El este Cel care le-a hotărât, iar Mūsā și poporul său nu au nicio legătură cu ele. Dimpotrivă, situația arată că Mūsā și poporul său sunt un mijloc de binecuvântare și de bine. Însă aceștia — Allah să ne ferească — îi induc în eroare pe oamenii de rând și îi fac să își închipuie contrariul realității.

Cuvintele Sale:

Însă cei mai mulți dintre ei nu știu.

Ei se află în ignoranță și nu știu că există o Divinitate care cârmuiește toate lucrurile și că ceea ce i-a lovit este de la Allah, nu de la Mūsā și poporul său.

Și cuvintele Sale:

Ei au spus: «Semnul vostru rău este cu voi.»⁴⁸⁷

Al doilea verset este cuvântul lui Allah Preaînaltul:

Ei au spus: «Semnul vostru rău este cu voi.»

Adică au spus cei trimiși la cetatea despre care Allah Preaînaltul spune:

Dă-le ca pildă pe locuitorii cetății...

, până la sfârșitul versetelor.

Au spus aceasta ca răspuns la cuvintele locuitorilor cetății: „Vă socotim un semn rău” [Yā-Sīn: 18], adică: „Vă considerăm de rău augur și nu credem că ne îndrumați spre bine, ci spre rău și spre ceea ce ne aduce pieirea.” Trimișii le-au răspuns: „Semnul vostru rău este cu voi”, adică vă însoțește. Ceea ce vi se întâmplă provine de la voi și din faptele voastre; voi sunteți cauza lui.

De la Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Nu există contagiune, nici credință în semne rele, nici hāmah, nici Ṣafar.” Relatat de cei doi.⁴⁸⁸ Muslim a adăugat: „Nici nawʾ, nici ghūl.”⁴⁸⁹

Nu există nicio contradicție între acest verset și cel pe care autorul l-a menționat înaintea lui. Primul arată că Allah este Cel care hotărăște acel lucru, iar al doilea îi arată cauza, anume că provine de la ei. În realitate, soarta lor — adică nenorocirea care îi lovește — este cu ei și îi însoțește, fiindcă faptele lor o atrag. Allah Preaînaltul spune:

Stricăciunea s-a ivit pe uscat și pe mare din pricina celor săvârșite de mâinile oamenilor

. Și spune:

Dacă locuitorii cetăților ar fi crezut și ar fi avut teamă de Allah, Noi le-am fi deschis binecuvântări din cer și de pe pământ. Însă ei au tăgăduit, iar Noi i-am pedepsit pentru ceea ce săvârșeau

.

Din cele două versete menționate în capitol se deduce că această credință în semne rele era cunoscută înaintea arabilor și printre alte popoare, fiindcă primul îi privește pe Faraon și poporul său, iar al doilea pe locuitorii cetății.

Cuvintele Sale:

Oare pentru că vi s-a adus aminte? Ba voi sunteți un neam care întrece măsura.

Este potrivit să te oprești la „vi s-a adus aminte”, fiindcă este o propoziție condițională al cărei răspuns este subînțeles: „Oare, dacă vi s-a adus aminte, vedeți în aceasta un semn rău?” Prin urmare, nu o lega de ceea ce urmează.

Cuvintele Sale: „Ba voi sunteți un neam care întrece măsura.” Particula bal respinge aici afirmația anterioară, adică: ceea ce v-a lovit nu este din pricina lor, ci din pricina întrecerii măsurii de către voi.

Cuvântul „întreceți măsura” înseamnă că depășiți limita în care trebuie să rămâneți.

Cuvintele Profetului ﷺ: „Nu există contagiune.” Lā neagă aici întreaga categorie, iar negarea unei categorii este mai cuprinzătoare decât negarea unuia, a doi sau a trei membri ai ei, fiindcă privește categoria în întregime. Astfel, Trimisul ﷺ a negat contagiunea în întregime.

Contagiunea este transmiterea bolii de la omul bolnav la cel sănătos. Așa cum apare în bolile trupești, apare și în bolile sufletești și de caracter. De aceea, Profetul ﷺ a arătat că tovarășul rău este asemenea celui care suflă în foalele fierarului: fie îți arde hainele, fie simți de la el un miros neplăcut.⁴⁹⁰

Cuvintele „Nu există contagiune” le cuprind atât pe cea trupească, cât și pe cea sufletească, deși sensul lor este mai vădit în privința celei trupești.

Cuvintele sale: „Nici credință în semne rele.” Ṭiyarah este un substantiv cu sens de nume de acțiune pentru verbul taṭayyara, al cărui substantiv verbal este taṭayyur. La fel, khiyarah corespunde verbului ikhtāra. Allah Preaînaltul spune:

Nu se cuvine unui credincios și nici unei credincioase ca, atunci când Allah și Trimisul Său au hotărât un lucru, să mai aibă alegere în privința lor

. Adică alegere: să aleagă altceva decât ceea ce au hotărât Allah și Trimisul Său.

Acest substantiv coincide ca sens cu substantivul verbal. De aceea, kallamtuhu kalāman înseamnă același lucru cu kallamtuhu taklīman, „i-am vorbit”, iar sallamtu ʿalayhi salāman înseamnă același lucru cu sallamtu ʿalayhi taslīman, „l-am salutat”. Însă, fiindcă diferă ca formă de substantivul verbal, l-au numit ism maṣdar. S-a arătat anterior că ṭiyarah înseamnă a vedea un semn rău în ceva văzut, auzit sau cunoscut.⁴⁹¹

Cuvintele sale: „Nici hāmah.” Hāmah, cu litera mīm simplă, a fost explicat în două feluri:

Primul: este o pasăre cunoscută, asemănătoare bufniței, ori chiar bufnița. Arabii pretindeau că, atunci când cineva era ucis, oasele lui se transformau într-o asemenea pasăre, care zbura și țipa până ce i se răzbuna moartea. Unii dintre ei credeau, poate, că este sufletul lui.

A doua explicație: unii arabi spuneau că hāmah este pasărea cunoscută, însă o socoteau de rău augur. Dacă se așeza pe casa cuiva și țipa, spuneau că îl cheamă prin țipătul ei să moară și credeau că aceasta arată apropierea sfârșitului său. Toate acestea sunt, fără îndoială, credințe deșarte.

Cuvintele sale: „Nici Ṣafar.” S-a spus că este vorba despre luna Ṣafar, pe care arabii o socoteau de rău augur, mai ales în privința căsătoriei.

S-a spus și că este o boală a pântecelui care afectează cămilele și se transmite de la una la alta. Potrivit acestei explicații, menționarea ei după contagiune ar fi un caz de alăturare a particularului la general.

S-a spus și că este o interdicție a amânării lunii sacre. În perioada ignoranței, ei făceau această amânare: dacă voiau să lupte în luna Muḥarram, o declarau îngăduită pentru luptă și mutau caracterul sacru în luna Ṣafar. Aceasta este amânarea pe care Allah a menționat-o prin cuvintele:

Și astfel îngăduie ceea ce Allah a interzis

. Această opinie este slabă, fiind slăbită de faptul că hadithul privește credința în semne rele, nu schimbarea lunilor. Mai apropiat de adevăr este că Ṣafar înseamnă luna și că se neagă caracterul ei de rău augur: nu există nenoroc în ea prin ea însăși. Este asemenea celorlalte perioade de timp, în care sunt hotărâte atât binele, cât și răul.

Negarea acestor patru lucruri nu le neagă existența, fiindcă ele există, ci le neagă puterea de a produce efecte, căci Allah este Cel care produce efectul. Ceea ce dintre ele este o cauză cunoscută este o cauză reală, iar ceea ce este o cauză închipuită este una falsă. Dacă este o cauză reală, negarea privește faptul că ar acționa prin ea însăși; dacă este una falsă, privește însăși calitatea ei de cauză.

Cât despre cuvintele „Nu există contagiune”, contagiunea există, iar existența ei este dovedită de cuvintele Profetului ﷺ: „Cel cu cămile bolnave să nu le aducă la cel cu cămile sănătoase.”⁴⁹² Adică proprietarul cămilelor bolnave să nu le aducă la proprietarul celor sănătoase, pentru a nu se transmite contagiunea. Și cuvintele sale ﷺ: „Fugi de cel bolnav de lepră așa cum fugi de leu.”⁴⁹³ Lepra este o boală gravă, care se transmite repede și îl distruge pe cel afectat; s-a spus chiar că este ciuma. Porunca de a fugi de cel bolnav de lepră urmărește să nu fii molipsit de el. Ea confirmă efectul contagiunii, însă efectul acesteia nu este inevitabil, ca și cum ar fi o cauză care acționează de la sine. Porunca Profetului ﷺ de a fugi și de a nu aduce cămilele bolnave la cele sănătoase ține de evitarea cauzelor, nu de faptul că ele ar produce efecte prin ele însele. Cauzele nu acționează de la sine, însă trebuie să evităm cauzele care pot aduce nenorocirea. Allah Preaînaltul spune:

Nu vă aruncați cu propriile mâini în pieire

. Nu se poate spune că Trimisul ﷺ neagă efectul contagiunii, fiindcă realitatea și celelalte hadithuri infirmă o asemenea afirmație.

Dacă se spune: atunci când Trimisul ﷺ a spus „Nu există contagiune”, un om a întrebat: „O, Trimis al lui Allah! Cămilele sunt sănătoase precum gazelele, apoi intră printre ele o cămilă cu râie și se îmbolnăvesc și ele?” Profetul ﷺ a răspuns: „Dar pe prima cine a molipsit-o?”⁴⁹⁴ Sensul este că boala a apărut la prima fără contagiune, ci de la Allah, Cel Atotputernic și Măreț. La fel, dacă s-a transmis prin contagiune, s-a transmis prin porunca lui Allah. Un lucru poate avea o cauză cunoscută ori poate să nu aibă una cunoscută. Cauza râiei primei cămile nu este cunoscută, în afară de faptul că a apărut prin hotărârea lui Allah Preaînaltul. Râia celor de după ea are o cauză cunoscută, însă, dacă Allah Preaînaltul ar fi voit, nu s-ar fi îmbolnăvit. De aceea, uneori cămilele sunt afectate de râie, apoi ea dispare și ele nu mor. La fel, ciuma și holera sunt boli contagioase: pot intra într-o casă, îi pot lovi pe unii, care mor, în timp ce alții rămân teferi și nu sunt afectați.

Omul trebuie, așadar, să se sprijine pe Allah și să se încreadă în El. S-a relatat că la Profet ﷺ a venit un om bolnav de lepră, iar el l-a luat de mână și i-a spus: „Mănâncă!”, adică din mâncarea din care mânca Trimisul ﷺ.⁴⁹⁵ Aceasta se datora tăriei încrederii sale ﷺ, o încredere care se opune acestei cauze de transmitere a bolii.

Această împăcare pe care am arătat-o este cea mai bună dintre explicațiile date pentru împăcarea hadithurilor. Unii au susținut abrogarea: o parte au spus că „Nu există contagiune” este textul abrogator, iar „Fugi de cel bolnav de lepră”⁴⁹⁶ și „Cel cu cămile bolnave să nu le aducă la cel cu cămile sănătoase”⁴⁹⁷ sunt textele abrogate; alții au spus invers. Opinia corectă este însă că nu există abrogare, fiindcă una dintre condițiile abrogării este imposibilitatea împăcării textelor. Dacă împăcarea este posibilă, trebuie urmată, fiindcă prin ea sunt puse în aplicare ambele dovezi, pe când prin abrogare este înlăturată una dintre ele. Punerea amândurora în aplicare este de preferat înlăturării uneia, deoarece le luăm pe amândouă în considerare și le socotim dovezi. De asemenea, realitatea arată că nu există abrogare.

Cuvintele sale: „Nici Ṣafar.” Au fost menționate anterior trei opinii și a fost arătată cea mai întemeiată dintre ele.⁴⁹⁸

Perioadele de timp nu au nicio putere de a produce efecte și niciun rol în hotărârea lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț. Ṣafar este asemenea celorlalte perioade, în care sunt hotărâte binele și răul. Unii oameni, când încheie ceva în Ṣafar, îi notează data și spun: „S-a încheiat în Ṣafar cel bun.” Aceasta înseamnă a trata o inovație prin altă inovație și ignoranța prin ignoranță. Luna nu este prin ea însăși nici o lună a binelui, nici una a răului.

Cât despre luna Ramaḍān și faptul că spunem că este o lună a binelui, prin bine se înțelege adorarea; fără îndoială, este o lună a binelui. Iar expresia „Rajab cel cinstit” se întemeiază pe faptul că este una dintre lunile sacre. De aceea, unii dintre predecesori i-au dezaprobat pe cei care, auzind bufnița țipând, spuneau: „Să fie de bine, cu voia lui Allah!” Nu se spune nici că este de bine, nici că este de rău; ea țipă asemenea celorlalte păsări.

Aceste patru lucruri negate de Trimisul ﷺ arată obligația încrederii în Allah și a hotărârii sincere. Musulmanul nu trebuie să slăbească în fața lor, fiindcă omul se află într-una dintre două situații:

Fie le dă ascultare, înaintând, abținându-se ori făcând ceva asemănător; atunci și-a legat faptele de ceva lipsit de realitate și de temei, iar aceasta este un fel de șirk.

Fie nu le dă ascultare: are o anumită încredere, merge înainte și nu ține seama de ele, însă îi rămâne în suflet o oarecare îngrijorare ori mâhnire. Chiar dacă aceasta este mai puțin gravă decât prima situație, nu trebuie să cedeze deloc îndemnului acestor lucruri negate de Trimisul ﷺ, ci să se sprijine pe Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

Unii oameni deschid exemplarul Coranului căutând un semn bun. Dacă văd pomenirea Focului, o socotesc semn rău, iar dacă văd pomenirea Paradisului, spun: „Acesta este un semn bun.” Aceasta este asemenea faptei oamenilor din perioada ignoranței, care căutau hotărâri prin săgețile de divinație.

Așadar, spunem: nu îți ocupa deloc mintea cu asemenea lucruri. Cauzele cunoscute și vădite te feresc de cauzele răului. Cât despre cauzele închipuite, pe care Legea religioasă nu le-a făcut cauze, ci le-a negat, nu îți este îngăduit să te legi de ele. Dimpotrivă, laudă-L pe Allah pentru starea de bine și spune: „Domnul nostru, în Tine ne-am încrezut!”

Cuvântul nawʾ este singularul lui anwāʾ. Anwāʾ sunt pozițiile Lunii: douăzeci și opt de poziții, fiecare având o stea, care se succed de-a lungul anului. Unele dintre aceste stele sunt numite stele nordice și corespund zilelor verii, iar altele sunt numite stele sudice și corespund zilelor iernii. Allah a rânduit ca, de obicei, ploaia în centrul Peninsulei Arabice să cadă în zilele iernii; în zilele verii nu plouă.

Arabii vedeau în anwāʾ semne rele ori bune. Despre unele stele spuneau: „Aceasta este o stea aducătoare de nenoroc, fără niciun bine.” Pe altele, dimpotrivă, le socoteau de bun augur și spuneau: „Aceasta este o stea a norocului și a binelui.” De aceea, când primeau ploaie, spuneau: „Am primit ploaie datorită cutărui nawʾ”, în loc să spună: „Am primit ploaie prin harul și mila lui Allah.” Fără îndoială, aceasta este culmea ignoranței.

Oare nu am întâlnit același nawʾ într-un an în care ploua și în alt an în care nu ploua? Vedem ani întregi trecând fără ploaie, deși stelele sezoniere în a căror perioadă ploua adesea sunt prezente.

Nawʾ nu are, așadar, putere de a produce efecte. A spune „a răsărit această stea” este ca și cum ai spune „a răsărit soarele”: ea nu face decât să răsară și să apună. Nawʾ este un reper pentru calcularea timpului și indică numai intrarea în anotimpuri.

În vremea noastră, ploaia este pusă pe seama presiunii atmosferice și a depresiunii atmosferice. Chiar dacă aceasta poate fi o cauză reală, nu trebuie deschisă această cale pentru oameni; dimpotrivă, trebuie spus: „Aceasta este din mila lui Allah, din harul și binefacerile Lui.” Allah Preaînaltul spune:

Nu vezi că Allah mână norii, apoi îi unește, apoi îi face grămezi, iar tu vezi ploaia ieșind din mijlocul lor?

. Și spune:

Allah este Cel care trimite vânturile care ridică nori; apoi El îi întinde pe cer cum voiește și îi face bucăți, iar tu vezi ploaia ieșind din mijlocul lor

.

A pune ploaia pe seama depresiunilor atmosferice face parte dintre lucrurile perioadei ignoranței care îl îndepărtează pe om de legătura sa cu Domnul său.

Au dispărut astfel anwāʾ ale perioadei ignoranței și au venit depresiunile atmosferice și alte expresii asemenea lor, care îl îndepărtează pe om de Domnul său, Slăvit și Preaînalt. Da, depresiunile atmosferice pot fi o cauză a căderii ploii, însă nu ele produc efectul prin ele însele. Ia, așadar, aminte!

Cuvintele sale: „Nici ghūl.” Este pluralul lui ghawlah sau ghūlah. În vorbirea populară, noi o numim hawlah, fiindcă îl înspăimântă pe om.

Când arabii călătoreau ori mergeau într-o parte sau alta, diavolii li se arătau în chipuri înfricoșătoare, care le umpleau inimile de groază și teamă. Îi vedeai abătuți și renunțând să mai meargă în direcția dorită. Fără îndoială, aceasta slăbește încrederea în Allah. Diavolul caută să îi aducă omului neliniște și tristețe atât cât poate. Allah Preaînaltul spune:

Șoapta tainică este numai de la diavol, ca să îi întristeze pe cei care cred; însă el nu le poate dăuna cu nimic decât cu îngăduința lui Allah

.

Ceea ce a negat Trimisul ﷺ este puterea lor de a produce efecte; prin negare nu se urmărește negarea existenței lor. Omul este încercat cel mai mult prin asemenea lucruri atunci când inima îi este legată de ele. Dacă însă se sprijină pe Allah și nu ține seama de ele, nu îi dăunează și nu îl împiedică să meargă în direcția dorită.

Cei doi au relatat de la Anas că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Nu există contagiune și nici credință în semne rele, iar mie îmi place faʾl.” Ei au întrebat: „Ce este faʾl?” El a răspuns: „Cuvântul bun.”⁴⁹⁹

Cuvintele sale din hadithul lui Anas: „Nu există contagiune și nici credință în semne rele.” Acestea au fost explicate anterior.

Cuvintele sale: „Iar mie îmi place faʾl”, adică mă bucură. A explicat faʾl prin cuvintele „cuvântul bun”.

„Cuvântul bun” îi place ﷺ fiindcă aduce bucurie și destindere sufletului și îl ajută pe om să înainteze către ceea ce urmărește. Aceasta nu ține de credința în semne rele, ci este ceva care îl încurajează pe om: cuvântul nu îl abate, ci îi sporește liniștea, curajul și avântul.

Sensul aparent al hadithului privește cuvântul bun în orice privință, fiindcă, în realitate, cuvântul bun deschide inima și este un mijloc pentru multe lucruri bune, până într-acolo încât îl așază pe om printre cei cu purtare frumoasă.

În acest hadith, Profetul ﷺ a alăturat două lucruri de care trebuie să ne ferim și unul dorit. Cele două sunt contagiunea și credința în semne rele, iar cel dorit este faʾl. Aceasta arată frumusețea învățăturii Profetului ﷺ: cine menționează un lucru înfricoșător trebuie să amintească alături de el și ceva dorit. De aceea, Coranul prezintă lucrurile în perechi: când menționează însușirile credincioșilor, le menționează și pe ale necredincioșilor, iar când menționează pedeapsa, menționează și răsplata, și tot astfel.

Abū Dāwūd a relatat cu un lanț autentic de la ʿUqbah ibn ʿĀmir că a spus: „Credința în semne rele a fost pomenită înaintea Trimisului lui Allah ﷺ, iar el a spus: «Cea mai bună dintre ele este faʾl, iar ele nu îl fac pe un musulman să se întoarcă. Dacă unul dintre voi vede ceea ce nu îi place, să spună: O, Allah, numai Tu aduci cele bune, numai Tu îndepărtezi cele rele, iar putere de schimbare și tărie nu există decât prin Tine.»”⁵⁰⁰

Cuvintele sale: „De la ʿUqbah ibn ʿĀmir.” Corect este: „De la ʿUrwah ibn ʿĀmir”, după cum a menționat în at-Taysīr. Există opinii diferite privind descendența sa și statutul său de Companion.

Cuvintele sale: „Credința în semne rele a fost pomenită înaintea Trimisului lui Allah.” Fie a fost pomenită natura ei, fie faptul că oamenii o practică. Sensul este că oamenii au vorbit despre ea înaintea Trimisului lui Allah ﷺ.

Cuvintele sale: „Cea mai bună dintre ele este faʾl.” S-a arătat că faʾl nu face parte din credința în semne rele.⁵⁰¹ Se aseamănă însă cu ea în privința înaintării, fiindcă îi sporește omului energia și curajul pentru lucrul spre care se îndreaptă. Din acest punct de vedere se aseamănă; altfel, există deosebire între ele. Credința în semne rele îl face pe om să se lege de ceea ce a socotit semn rău, îi slăbește încrederea în Allah și îl face să renunțe la ceea ce intenționa din pricina a ceea ce a văzut. Faʾl, în schimb, îi sporește puterea, statornicia și energia. Asemănarea dintre ele constă în influența pe care fiecare o are asupra omului.

Cuvintele sale: „Iar ele nu îl fac pe un musulman să se întoarcă.” Din acestea se înțelege că acela pe care credința în semne rele îl face să renunțe la ceea ce urmărea nu este musulman.

Cuvintele sale: „Dacă unul dintre voi vede ceea ce nu îi place.” Atunci, credința în semne rele poate pătrunde în inima sa, iar el se îndepărtează de ceea ce dorește și nu mai înaintează. Profetul ﷺ a arătat un remediu pentru aceasta și a spus: „Să spună: O, Allah, numai Tu aduci cele bune...”, până la sfârșit.

Cuvintele sale: „O, Allah, numai Tu aduci cele bune.” Acesta este adevăratul sens al încrederii în Allah.

Cuvântul Allāhumma înseamnă „O, Allah!” De aceea, este construit cu ḍammah, fiindcă numele chemat este un nume propriu; mai mult, este cel mai bine cunoscut dintre numele proprii și cel mai hotărât dintre toate numele hotărâte. Litera mīm înlocuiește particula yā omisă și a fost pusă la sfârșitul cuvântului pentru a căuta binecuvântarea începerii cu Numele lui Allah, Slăvit și Preaînalt. A fost aleasă mīm fiindcă indică reunirea, ca și cum cel care se roagă și-ar fi adunat întreaga inimă asupra lui Allah.

Cuvintele sale: „Numai Tu aduci cele bune.” Adică nimeni nu le hotărăște, nu le creează și nu le face să existe pentru rob în afară de Allah Singur, fără asociat. Aceasta nu contrazice faptul că lucrurile bune se pot produce prin cauze, fiindcă Allah este Creatorul acestor cauze. Dacă lucrurile bune apar prin cauze create de Allah, Cel care le face să existe în realitate este Allah.

Prin cele bune se înțeleg lucrurile a căror împlinire îi place omului și care sunt frumoase în ochii săi.

Aceasta cuprinde faptele bune prescrise de religie, precum rugăciunea, zakāh și altele, fiindcă ele îl bucură pe credincios. Cuprinde și bunurile lumești, precum averea, copiii și altele asemenea. Allah Preaînaltul spune:

Dacă ai parte de un bine, îi mâhnește, iar dacă te lovește o nenorocire, spun: «Noi ne-am luat măsurile dinainte» și se întorc bucuroși

. Și spune în alt verset:

Dacă aveți parte de un bine, îi mâhnește, iar dacă vă lovește un rău, se bucură de el

.

Cuvântul „Tu” din „numai Tu” este subiectul verbului „aduce”, fiindcă excepția este aici de tip mufarragh, cu termenul general al excepției subînțeles.

Cuvintele sale: „Numai Tu îndepărtezi cele rele.” Cele rele sunt lucrurile a căror producere îl mâhnește pe om și de care se ferește, fie pentru urmarea lor imediată, fie pentru cea de mai târziu. Numai Allah le îndepărtează. De aceea, când omul este lovit de o nenorocire, caută adăpost la Domnul său Preaînalt. Chiar și politeiștii, când se urcă în corăbii și văd primejdia înecului, Îl cheamă pe Allah, închinându-I numai Lui religia. Aceasta nu contrazice îndepărtarea răului prin cauze: de pildă, dacă cineva vede un om înecându-se și îl salvează, îl salvează numai prin voia lui Allah; dacă Allah ar fi voit, nu l-ar fi salvat. Așadar, cauza este de la Allah. Credința fiecărui musulman este că numai Allah aduce cele bune și numai Allah îndepărtează cele rele. Potrivit acestei credințe, musulmanul trebuie să ceară cele bune și îndepărtarea celor rele numai de la Allah. De aceea, trimișii, binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lor, Îi cereau lui Allah cele bune și Îi cereau îndepărtarea celor rele. Allah Preaînaltul a relatat despre Zakariyyā:

Domnul meu, dăruiește-mi de la Tine urmași buni!

. Și a spus despre Ayyūb:

Și Ayyūb, când L-a chemat pe Domnul său: «M-a atins suferința, iar Tu ești Cel mai Milostiv dintre cei milostivi»

. Așa trebuie să fie și credinciosul.

Cuvintele sale: „Putere de schimbare și tărie nu există decât prin Tine.” Sensul lor are două explicații:

Prima: nu există putere de schimbare și tărie decât la Allah. Prepoziția bāʾ are sensul lui fī, adică numai la Allah Singur, iar ceilalți nu au putere de schimbare și tărie. Puterea de schimbare și tăria negate oricui altcuiva în afară de Allah sunt cele absolute, fiindcă și alții au putere de schimbare și tărie, însă relative, nu desăvârșite. Puterea de schimbare desăvârșită și tăria desăvârșită se află numai la Allah.

A doua: noi nu avem putere de schimbare și nici tărie decât prin Allah. Prepoziția bāʾ exprimă cererea de ajutor sau cauzalitatea. Acest sens este mai corect și corespunde folosirii expresiei în locurile ei: nu trecem dintr-o stare în alta și nu avem puterea să facem aceasta decât prin Allah. Expresia cuprinde astfel încredințarea deplină a tuturor lucrurilor lui Allah și faptul că omul se dezice de puterea și tăria sa, în afară de ceea ce Allah i-a dăruit din putere și tărie. Dacă hadithul este autentic, Trimisul ﷺ ne-a îndrumat ca, atunci când vedem ceva neplăcut dintre lucrurile pe care superstițiosul le socotește semne rele, să spunem: „O, Allah, numai Tu aduci cele bune, numai Tu îndepărtezi cele rele, iar putere de schimbare și tărie nu există decât prin Tine.”

De la Ibn Masʿūd, atribuit Profetului ﷺ: „Credința în semne rele este șirk. Credința în semne rele este șirk. Și nu este niciunul dintre noi care să nu... Însă Allah o înlătură prin încrederea în El.” Relatat de Abū Dāwūd și de at-Tirmidhī, care l-a considerat autentic.⁵⁰² El a arătat că partea de la sfârșit este din cuvintele lui Ibn Masʿūd.⁵⁰³

Cuvântul „marfūʿ”, adică atribuit Profetului ﷺ.

Cuvintele sale: „Credința în semne rele este șirk. Credința în semne rele este șirk.” Aceste două propoziții se întăresc una pe alta prin repetarea aceleiași formulări.

Cuvântul „șirk” înseamnă că ea este unul dintre felurile de șirk, nu șirkul în întregime; altfel ar fi spus: „Credința în semne rele este aș-șirk”, cu articol hotărât.

Se înțelege aici prin șirk șirkul major, care scoate din religie, ori faptul că aceasta este unul dintre felurile de șirk? Spunem: este unul dintre felurile de șirk, asemenea cuvintelor Profetului ﷺ: „Două lucruri se află printre oameni și constituie necredință la ei.”⁵⁰⁴ Adică nu este necredința care scoate din religie; altfel ar fi folosit al-kufr, cu articol hotărât. Ele sunt însă un fel de necredință.

Însă despre abandonarea rugăciunii a spus: „Între om și șirk și necredință se află abandonarea rugăciunii.”⁵⁰⁵ A folosit al-kufr. Trebuie, așadar, să cunoaștem deosebirea dintre prezența articolului al, care arată caracterul hotărât ori cuprinderea întregii categorii, și absența lui. Când se spune „aceasta este kufr”, se înțelege un fel de necredință care nu scoate din religie; când se spune „aceasta este al-kufr”, este cea care scoate din religie.

Dacă un om vede un semn rău în ceva ce a văzut ori a auzit, nu este socotit autorul unui șirk care îl scoate din religie. A săvârșit însă șirk prin faptul că s-a sprijinit pe această cauză pe care Allah nu a făcut-o cauză. Aceasta slăbește încrederea în Allah și șubrezește hotărârea, astfel că este socotită șirk din acest punct de vedere. Regula este: „Orice om care se sprijină pe o cauză pe care Legea religioasă nu a făcut-o cauză săvârșește șirk minor.”

Acesta este un fel de asociere cu Allah: fie în legiferare, dacă presupusa cauză ține de religie, fie în hotărârea lucrurilor, dacă ține de lumea creată. Dacă însă cel care crede în semne rele socotește că acel lucru acționează de la sine, independent de Allah, săvârșește șirk major, fiindcă I-a făcut lui Allah un asociat în creare și în aducerea la existență.

Cuvintele sale: „Și nu este niciunul dintre noi.” Minnā este un grup prepozițional care formează predicatul unui subiect omis. Acesta poate fi subînțeles înainte de illā, dacă după illā se subînțelege un verb: „Nu este nimeni dintre noi care să nu fi văzut un semn rău.” Sau poate fi subînțeles după illā: „Nu este niciunul dintre noi care să nu creadă în semne rele.”

Sensul este că nu există printre noi un om cu totul ferit de asemenea gânduri: omul aude ceva și îl socotește semn rău ori începe o faptă și găsește începutul greu, apoi îl socotește semn rău și renunță.

Tawakkul înseamnă sprijinirea sinceră pe Allah pentru dobândirea foloaselor și îndepărtarea vătămărilor, însoțită de încredere în Allah și de folosirea mijloacelor pe care Allah Preaînaltul le-a făcut cauze. Nu este de ajuns numai sinceritatea sprijinirii pe El, ci trebuie și să ai încredere în El, fiindcă El, Slăvitul, spune:

Cine se încrede în Allah, El îi este de ajuns

.

Cuvintele sale: „El a arătat că partea de la sfârșit este din cuvintele lui Ibn Masʿūd.” Este vorba despre cuvintele „Și nu este niciunul dintre noi care să nu...”, până la sfârșit.

Potrivit acestui lucru, partea respectivă este mawqūf, oprită la Companion, și este inserată în hadith. Idrāj înseamnă ca unul dintre transmițători să introducă în hadith cuvinte proprii fără să precizeze acest lucru. Poate exista în lanțul transmițătorilor și în text, însă cel mai adesea apare în text. Poate fi la începutul hadithului, la mijloc sau la sfârșit, aceasta din urmă fiind situația cea mai frecventă.

Un exemplu de inserare la începutul hadithului sunt cuvintele lui Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el: „Împliniți abluțiunea cu desăvârșire! Vai călcâielor din pricina Focului!”⁵⁰⁶ „Împliniți abluțiunea cu desăvârșire” sunt cuvintele lui Abū Hurayrah, iar „Vai călcâielor din pricina Focului!” sunt cuvintele Trimisului ﷺ.

Un exemplu de inserare la mijloc sunt cuvintele lui az-Zuhrī din hadithul despre începutul revelației: „Trimisul lui Allah ﷺ practica taḥannuth în peștera Ḥirāʾ, iar taḥannuth înseamnă adorare.”⁵⁰⁷ Un exemplu de inserare la sfârșit este acest hadith menționat de autor, precum și hadithul lui Abū Hurayrah în care apare: „Cine dintre voi poate să își prelungească strălucirea, să o facă.”⁵⁰⁸ Acestea sunt cuvintele lui Abū Hurayrah.

Aḥmad a relatat din hadithul lui Ibn ʿAmr: „Cine renunță la ceea ce urmărea din pricina credinței în semne rele a săvârșit șirk.” Ei au întrebat: „Care este ispășirea acestui lucru?” El a spus: „Să spuneți: O, Allah, nu există bine decât binele Tău și nu există ṭayr decât ṭayr-ul Tău, și nu există altă divinitate în afară de Tine.”⁵⁰⁹

Cuvintele sale: „Cine renunță la ceea ce urmărea din pricina credinței în semne rele.” Man este o particulă condițională, iar răspunsul condiției este „a săvârșit șirk”. Răspunsul este precedat de fāʾ, fiindcă nu se poate lega direct de particula condițională; în acest caz trebuie precedat de fāʾ. Aceste situații au fost reunite într-un vers cunoscut:

O propoziție nominală, una care exprimă o cerere și una cu verb invariabil, precum și cele cu mā, qad, lan ori cu o particulă de viitor.

Cuvintele sale: „La ceea ce urmărea.” Nevoia este tot ceea ce îi trebuie omului pentru lucrurile care îi întregesc viața; termenul poate desemna și lucrurile indispensabile.

Cuvintele sale: „A săvârșit șirk.” Adică șirk major, dacă socotește că lucrul pe care l-a considerat semn rău acționează și produce răul prin el însuși. Dacă îl socotește numai o cauză, este șirk minor. Am menționat anterior o regulă folositoare în acest capitol: „Cine socotește un lucru drept cauză, fără să se fi dovedit că este cauză nici în lumea creată, nici în Legea religioasă, săvârșește șirk minor. Nu ne este îngăduit să afirmăm că un lucru este cauză decât dacă Allah l-a făcut cauză în lumea creată ori în Legea religioasă. O cauză prescrisă religios este, de pildă, recitarea și ruga, iar o cauză din lumea creată este, de pildă, leacul al cărui folos a fost încercat.”

Cuvintele lor: „Care este ispășirea acestui lucru?” Adică: ce ispășește acest șirk ori care este remediul care îl înlătură? Termenul kaffārah poate desemna ispășirea unui lucru după săvârșirea lui, dar și ocrotirea înaintea faptei. Cuvântul derivă din kafr, care înseamnă acoperire, iar acoperirea ocrotește. Așadar, este ispășirea lui dacă s-a produs și ocrotirea de el dacă nu s-a produs.

Cuvintele sale: „O, Allah, nu există bine decât binele Tău și nu există ṭayr decât ṭayr-ul Tău.” Adică Tu ești Cel în mâna Căruia se află binele direct, precum ploaia și plantele, și cel indirect, a cărui cauză vine de la Allah prin mâna unei făpturi: de pildă, când un om îți dă bani ca milostenie, dar ori altceva asemenea. Acest bine este de la Allah, însă printr-un mijloc pe care Allah l-a făcut cauză; altfel, tot binele este de la Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

Cuvintele sale: „Nu există bine decât binele Tău.” Această exclusivitate este reală: tot binele este de la Allah, fie printr-o cauză cunoscută, fie altfel.

Cuvintele sale: „Nu există ṭayr decât ṭayr-ul Tău.” Adică toate păsările sunt ale Tale; ele nu fac nimic prin ele însele, ci sunt supuse. Allah Preaînaltul spune:

Oare nu au văzut păsările deasupra lor, întinzându-și și strângându-și aripile? Nu le ține decât Cel Milostiv. El este Văzător al tuturor lucrurilor

. Și spune:

Oare nu au văzut păsările supuse în văzduhul cerului? Nu le ține decât Allah. În aceasta sunt semne pentru un neam care crede

. Ceea ce trebuie reținut este că păsările sunt supuse prin îngăduința lui Allah. Allah Preaînaltul le cârmuiește, le îndrumă și le supune să meargă spre dreapta ori spre stânga, fără ca ele să aibă vreo legătură cu evenimentele.

Este posibil ca prin ṭayr să se înțeleagă aici lucrul pe care omul îl socotește de rău augur. Tot ceea ce i se întâmplă omului dintre nenorociri și întâmplări neplăcute este de la Allah, așa cum binele este de la Allah. Allah Preaînaltul spune:

Cu adevărat, soarta lor se află numai la Allah

.

Am arătat însă anterior că răul nu se află în actul lui Allah, ci în lucrul asupra căruia se răsfrânge actul, nu în actul însuși. Faptele Lui Preaînaltul sunt toate bune: fie bune în ele însele, fie prin marile foloase care decurg din ele și le fac bune. Astfel, cuvintele „Nu există ṭayr decât ṭayr-ul Tău” ar fi puse în opoziție cu „Nu există bine decât binele Tău”.

Cuvintele sale: „Și nu există altă divinitate în afară de Tine.” Lā neagă întreaga categorie, iar ilāh are sensul de maʾlūh, „cel adorat”, așa cum ghirās are sensul de maghrūs, „ceea ce este plantat”, iar firāsh de mafrūsh, „ceea ce este așternut”. Maʾlūh este cel adorat cu iubire și preamărire, către care omul se îndreaptă în adorare din iubire și preamărire pentru el.

Dacă se spune că există divinități în afară de Allah, după cum Allah Preaînaltul spune:

Divinitățile lor, pe care le chemau în afară de Allah, nu le-au fost de niciun folos

, se răspunde:

Chiar dacă sunt adorate în afară de Allah și sunt numite divinități, nu sunt divinități adevărate, fiindcă nu merită să fie adorate. De aceea spunem: „Nu există altă divinitate în afară de Allah”, adică nu există nicio divinitate adevărată în afară de Allah.

Din acest hadith se deduc următoarele:

1. Omului nu îi este îngăduit să renunțe la ceea ce urmărea din pricina credinței în semne rele. Dimpotrivă, să se încreadă în Allah și să nu țină seama de ceea ce a văzut, a auzit ori i s-a întâmplat când a început fapta. Unii oameni, dacă întâlnesc ceva neplăcut chiar la începutul unei fapte, îl socotesc semn rău. Aceasta este o greșeală: câtă vreme există un folos lumesc ori religios, nu te îngrijora de ceea ce s-a întâmplat.

2. Credința în semne rele este un fel de șirk, potrivit cuvintelor sale: „Cine renunță la ceea ce urmărea din pricina credinței în semne rele a săvârșit șirk.”

3. Dacă un gând despre semne rele pătrunde în inima cuiva, dar nu îl face să renunțe, nu îi dăunează, după cum s-a arătat în hadithul lui Ibn Masʿūd: „Și nu este niciunul dintre noi care să nu... Însă Allah o înlătură prin încrederea în El.”⁵¹⁰

4. Toate lucrurile, bune și rele, sunt în mâna lui Allah.

5. Allah este Singurul căruia I se cuvine adorarea, așa cum El Singur creează și cârmuiește.

Tot el a relatat din hadithul lui al-Faḍl ibn al-ʿAbbās: „Credința în semne rele este numai ceea ce te face să înaintezi ori să te întorci.”⁵¹¹

Cuvintele sale din hadithul lui al-Faḍl: „Credința în semne rele este numai...” În retorică, această construcție se numește restrângere exclusivă. Adică ea privește numai ceea ce te face să înaintezi ori să te întorci, nu ceea ce îți apare în inimă fără să îi dai atenție. Fără îndoială, este mai bine să fii ferit de ea chiar și în gând. Dacă însă apare în inimă, nu îl face pe om să renunțe și el nu îi dă atenție, nu îi dăunează. El trebuie însă să nu se lase în voia ei, ci să i se împotrivească, fiindcă toate lucrurile sunt în mâna lui Allah.

Cuvintele sale: „Ceea ce te face să înaintezi ori să te întorci.” În privința a ceea ce te face să te întorci, fără îndoială este credință în semne rele, fiindcă aceasta îl face pe om să lase lucrul și să se retragă. Cât despre ceea ce te face să înaintezi, sunt două situații:

Prima: să fie de felul superstiției, adică să deducă prin semne dacă va reuși ori nu. De pildă, să spună: „Voi speria această pasăre. Dacă merge spre dreapta, înseamnă noroc și binecuvântare”, apoi să înainteze. Fără îndoială, aceasta este credință în semne, fiindcă a considera zborul păsării spre dreapta drept semn bun este neîntemeiat. Pasărea zboară în direcția pe care o socotește destinația ei. Dacă omul se sprijină pe aceasta, s-a sprijinit pe o cauză pe care Allah nu a făcut-o cauză: mișcarea păsării.

A doua: ceea ce îl îndeamnă să înainteze să fie un cuvânt auzit ori un lucru văzut care îi sugerează înlesnirea acelui lucru. Acesta este faʾl, cel care îi place Profetului ﷺ. Dacă însă se sprijină pe el și îl face cauza înaintării sale, are aceeași judecată ca și credința în semne. Dacă nu se sprijină pe el, ci numai se bucură, prinde avânt și își sporește energia în căutarea a ceea ce dorește, acesta este faʾl lăudabil.

Lanțul hadithului este discutat; însă, presupunând că este autentic, aceasta este judecata lui.

Învățămintele capitolului:

Primul: atragerea atenției asupra cuvintelor

Cu adevărat, soarta lor se află numai la Allah

,⁵¹² alături de „Semnul vostru rău este cu voi”.⁵¹³

Al doilea: negarea contagiunii.

Al treilea: negarea credinței în semne rele.

Al patrulea: negarea hāmah.

Al cincilea: negarea Ṣafar.

Explicarea învățămintelor:

Primul: atragerea atenției asupra cuvintelor

Cu adevărat, soarta lor se află numai la Allah

, alături de „Semnul vostru rău este cu voi”. Adică pentru ca omul să ia aminte, fiindcă, în aparență, cele două versete s-ar contrazice, însă nu este așa. Coranul și Sunnah nu se contrazic între ele și nici în sine; contradicția apare numai în înțelegerea celui căruia i se vorbește. Împăcarea lor a fost arătată:

Cu adevărat, soarta lor se află numai la Allah

înseamnă că Allah a hotărât acel lucru, nu Mūsā și nici alt trimis. Iar „Semnul vostru rău este cu voi” privește cauza: voi sunteți cauza lui.

Al doilea: negarea contagiunii. S-a arătat că prin aceasta se neagă puterea ei de a produce efecte prin ea însăși, nu calitatea ei de cauză a unui efect, fiindcă Allah a făcut unele boli cauze ale contagiunii și transmiterii ei.

Al treilea: negarea credinței în semne rele, adică negarea puterii lor de a produce efecte, nu a existenței.

Al patrulea: negarea hāmah, care a fost explicată anterior.

Al cincilea: negarea Ṣafar, care a fost explicată anterior.

Al șaselea: faʾl nu face parte din aceasta, ci este recomandat.

Al șaptelea: explicarea faʾl.

Al optulea: dacă asemenea gânduri apar în inimă, iar omul le urăște, nu dăunează; Allah le înlătură prin încrederea în El.

Al nouălea: menționarea cuvintelor pe care le spune cel care simte aceasta.

Al șaselea: faʾl nu face parte din aceasta, ci este recomandat. Se deduce din cuvintele Profetului ﷺ: „Îmi place faʾl.”⁵¹⁴ Tot ceea ce îi plăcea Profetului ﷺ este bun. ʿĀʾishah, Allah să fie mulțumit de ea, a spus: „Profetului ﷺ îi plăcea să înceapă cu partea dreaptă când își încălța încălțămintea, își pieptăna părul, se purifica și în toate treburile sale.”⁵¹⁵

Al șaptelea: explicarea faʾl. Profetul ﷺ l-a explicat drept „cuvântul bun”. S-a arătat că aceasta este o explicație prin exemplu, nu o limitare, fiindcă faʾl cuprinde tot ceea ce îi dă omului avânt către un lucru lăudabil, fie cuvânt, fie faptă văzută ori auzită.

Al optulea: dacă asemenea gânduri apar în inimă, iar omul le urăște, nu dăunează; Allah le înlătură prin încrederea în El. Adică, dacă îți apar în inimă în timp ce le urăști, nu îți dăunează, iar Allah le înlătură prin încrederea în El, potrivit cuvintelor lui Ibn Masʿūd: „Și nu este niciunul dintre noi care să nu... Însă Allah o înlătură prin încrederea în El.”⁵¹⁶

Al nouălea: menționarea cuvintelor pe care le spune cel care simte aceasta. S-a arătat că sunt două formule:

Să spună: „O, Allah, numai Tu aduci cele bune, numai Tu îndepărtezi cele rele, iar putere de schimbare și tărie nu există decât prin Tine.”

Ori să spună: „O, Allah, nu există bine decât binele Tău și nu există ṭayr decât ṭayr-ul Tău, iar altă divinitate în afară de Tine nu există.”

Al zecelea: afirmarea explicită că această credință în semne rele este șirk.

Al unsprezecelea: explicarea credinței în semne care este condamnată.

Al zecelea: afirmarea explicită că această credință în semne rele este șirk. S-a arătat că este șirk, însă cu precizări: dacă omul crede că semnele produc efecte prin ele însele, este șirk major, iar dacă socotește că sunt o cauză, este șirk minor.

Al unsprezecelea: explicarea credinței în semne care este condamnată, adică ceea ce te face să înaintezi ori să te întorci.

Laudă lui Allah, Domnul lumilor, iar binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra Profetului nostru Muḥammad, asupra familiei sale și asupra tuturor Companionilor săi.

S-a încheiat prima parte, iar lauda Îi aparține lui Allah. Urmează partea a doua, care începe cu capitolul despre cele transmise cu privire la astrologie.