Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Spune: «Aceasta este calea mea: chem la Allah cu înțelegere limpede»

,¹³¹ până la sfârșitul versetului.

Ordinea aleasă de autor este dintre cele mai potrivite: după ce a vorbit despre credința omului însuși în unicitatea lui Allah, a vorbit despre chemarea altora la ea, deoarece credința nu este deplină decât dacă omul cheamă la unicitatea lui Allah. Cel Preaînalt a spus:

Pe timp! Omul este, cu adevărat, în pierdere, în afară de cei care cred, împlinesc fapte bune, se îndeamnă unii pe alții la adevăr și se îndeamnă unii pe alții la răbdare

. Așadar, credința în unicitatea lui Allah trebuie însoțită de chemarea la ea; altfel, ea este incompletă. Fără îndoială, acela care a urmat această cale a urmat-o fiindcă o socotește cea mai bună. Dacă este sincer în convingerea sa, trebuie să cheme la ea. Chemarea la mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah ține de deplinătatea credinței în unicitatea Sa, care nu devine deplină fără ea.

Cuvintele: „Spune: «Aceasta este calea mea»”. Se face referire la Legea cu care a venit Profetul ﷺ, atât în închinare, cât și în chemarea la Allah. „Calea mea” înseamnă „drumul meu”.

Cuvântul „chem” poate fi o construcție circumstanțială care se referă la pronumele „meu” din expresia „calea mea”. Este posibil și să fie începutul unui enunț nou, care explică această cale.

Cuvintele: „la Allah”. Cei care cheamă se împart în două categorii:

1. Cel care cheamă la Allah.

2. Cel care cheamă la altcineva.

Cel care cheamă la Allah Preaînaltul este omul sincer, care vrea să-i conducă pe oameni la Allah Preaînaltul. Cel care cheamă la altcineva poate chema la sine însuși: cheamă la adevăr pentru a fi preamărit și respectat printre oameni. De aceea, îl vezi mâniindu-se dacă oamenii nu fac ceea ce le-a poruncit, dar nu se mânie dacă săvârșesc o faptă interzisă mai gravă, la a cărei părăsire el nu i-a chemat. El poate chema și la conducătorul său, așa cum se întâmplă în multe state cu învățații rătăcirii, învățați ai statelor, nu ai religiei, care cheamă la conducătorii lor. De pildă, când socialismul a apărut în țările arabe, unii învățați ai rătăcirii au început să invoce în sprijinul lui versete și hadithuri a căror legătură cu el era îndepărtată — ba chiar nu îl dovedeau deloc. Aceștia au chemat la altcineva decât Allah.

Cine cheamă la Allah și apoi îi vede pe oameni fugind de el să nu deznădăjduiască și să nu părăsească chemarea. Trimisul ﷺ i-a spus lui ʿAlī: „Înaintează cu liniște! Pe Allah, dacă Allah călăuzește prin tine un singur om, este mai bine pentru tine decât cămilele roșii.”¹³² Aceasta înseamnă că călăuzirea unui singur om din triburile evreilor este mai bună pentru tine decât cămilele roșii. Dacă omul cheamă la Allah și nu i se răspunde, mânia sa să fie pentru că adevărul nu a fost urmat, nu pentru că lui nu i s-a răspuns. Dacă se mânie din acest motiv, înseamnă că el cheamă la Allah. Dacă răspunde unul singur, este de ajuns; dacă nu răspunde nimeni, tot și-a îndeplinit îndatorirea. În hadith se spune: „Și profetul care nu avea pe nimeni alături.”¹³³

În plus, este de ajuns ca prin chemarea la adevăr și avertizarea împotriva falsului să li se arate oamenilor că acesta este adevărul și acesta este falsul. Dacă oamenii tac și nu lămuresc adevărul, iar falsul este lăsat să dăinuie, odată cu trecerea timpului adevărul ajunge să fie socotit fals, iar falsul adevăr.

Cuvintele: „cu înțelegere limpede” înseamnă cu știință. Această chemare cuprinde sinceritatea și cunoașterea, deoarece ceea ce strică cel mai mult chemarea este lipsa sincerității ori lipsa cunoașterii. Prin cunoașterea din expresia „cu înțelegere limpede” nu se înțelege numai cunoașterea Legii, ci și cunoașterea stării celui chemat și a căii prin care se ajunge la scop, adică înțelepciunea. Omul trebuie să cunoască limpede judecata Legii, starea celui chemat și calea care duce la împlinirea chemării. De aceea, Profetul ﷺ i-a spus lui Muʿādh: „Tu vei merge la un neam dintre oamenii Scripturii.”¹³⁴

Toate acestea nu țin numai de cunoașterea judecății Legii. Faptul că știu că un om primește chemarea făcută cu blândețe, altul o primește cu fermitate, iar un altul are cunoștințe și mi se poate împotrivi prin îndoieli este ceva în plus față de cunoașterea judecății Legii. La fel este cunoașterea mijloacelor care îi atrag pe cei chemați, prin stârnirea dorinței și încurajare, precum cuvintele sale ﷺ: „Cine ucide un luptător are dreptul la bunurile personale ale acestuia.”¹³⁵ Sau prin câștigarea inimilor: în bătălia de la Ḥunayn, Profetul ﷺ le-a dat celor ale căror inimi trebuiau câștigate până la o sută de cămile.¹³⁶ Toate acestea țin de înțelepciune. Neștiutorul nu este potrivit pentru chemare, fapta lui nu este lăudabilă, iar calea sa nu este calea Trimisului ﷺ, fiindcă neștiutorul strică mai mult decât îndreaptă.

Cuvintele: „eu și cei care mă urmează”. În privința lor au fost menționate două interpretări:

Prima: „eu” este subiectul, iar „cu înțelegere limpede” este predicatul; „și cei care mă urmează” este legat de „eu” prin coordonare. Sensul este: eu și cei care mă urmează avem înțelegere limpede, atât în închinare, cât și în chemare.

A doua: „eu” întărește pronumele subînțeles în verbul „chem”. Sensul este: eu chem la Allah, iar cei care mă urmează cheamă și ei. Adică: spune că aceasta este calea mea; eu chem la Allah și cheamă și cei care mă urmează, iar cu toții avem înțelegere limpede.

Cuvintele: „Și slavă lui Allah!” Adică: slavă lui Allah, departe de mine să chem fără înțelegere limpede!

Din punct de vedere gramatical, „subḥān” este un complement absolut al cărui verb este omis, acesta fiind subînțeles ca „Îl preamăresc”.

Cuvintele: „Și eu nu sunt dintre asociatori” întăresc, ca sens, ceea ce le precedă, deoarece credința în unicitatea lui Allah înseamnă negarea asocierii.

Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, a relatat că, atunci când Trimisul lui Allah ﷺ l-a trimis pe Muʿādh în Yemen, i-a spus: „Tu vei merge la un neam dintre oamenii Scripturii. Primul lucru la care îi chemi să fie mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah — iar într-o variantă: să-L recunoască pe Allah drept Unic. Dacă ei te ascultă în aceasta, înștiințează-i că Allah le-a impus cinci rugăciuni în fiecare zi și noapte. Dacă te ascultă în aceasta, înștiințează-i că Allah le-a impus o danie care se ia de la bogații lor și se dă săracilor lor. Dacă te ascultă în aceasta, ferește-te să iei cele mai de preț bunuri ale lor și teme-te de ruga celui nedreptățit, căci între ea și Allah nu există nicio perdea.” Relatat de amândoi.¹³⁷

Cuvintele sale, adică ale lui Ibn ʿAbbās: „l-a trimis pe Muʿādh” înseamnă că l-a trimis ca învățător, judecător și chemător. L-a trimis în luna Rabīʿ al-Awwal a anului zece după Hijrah, aceasta fiind părerea cunoscută. I-a trimis pe el și pe Abū Mūsā al-Ashʿarī, Allah să fie mulțumit de amândoi: pe Muʿādh la Ṣanʿāʾ și în împrejurimi, iar pe Abū Mūsā la ʿAdan și în împrejurimi. Le-a poruncit: „Fiți uniți, înțelegeți-vă și nu vă dezbinați! Ușurați și nu îngreunați! Dați veste bună și nu-i îndepărtați pe oameni!”¹³⁸

Cuvântul „lammā” — „atunci când” — are funcție condițională: indică producerea unui lucru odată cu producerea altuia. „Law” indică neproducerea unui lucru din cauza neproducerii altuia, iar „lawlā” indică neproducerea unui lucru din cauza existenței altuia.

Cuvintele: „Tu vei merge la un neam dintre oamenii Scripturii”. El a spus aceasta pentru a-l îndruma. Aici este o dovadă că el ﷺ cunoștea starea oamenilor. Ceea ce știa despre starea lor îi era cunoscut pe două căi:

1. Revelația.

2. Cunoașterea și experiența.

Particula „min” are aici rol explicativ. Prin Scriptură se înțeleg Tora și Evanghelia, iar prin oamenii Scripturii se înțeleg evreii și creștinii. Ei erau majoritatea locuitorilor Yemenului în acea vreme. Deși în Yemen existau și asociatori, cei mai mulți erau evrei și creștini; de aceea a avut în vedere majoritatea. Profetul ﷺ l-a înștiințat despre aceasta din două motive:

Primul: să cunoască limpede starea celor pe care îi cheamă.

Al doilea: să fie pregătit pentru ei, fiindcă sunt oameni ai Scripturii și au cunoștințe.

În expresia „fa-l-yakun” — „să fie” —, particula „fa” începe un enunț nou sau are rol de coordonare, iar „lām” exprimă porunca. „Primul” este subiectul verbului „yakun”, iar „mărturisirea” este predicatul său. S-a spus și invers: „primul” ar fi predicatul antepus, iar „mărturisirea” subiectul postpus. Sensul aparent este că el urmărește să arate că primul lucru trebuie să fie mărturisirea. În acest caz, „primul” este la nominativ, fiind subiectul lui „yakun”. Adică: primul lucru la care îi chemi să fie mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah.

Cuvântul „mărturisire”. Mărturisirea are aici temei în cunoaștere. Cel Preaînalt a spus:

În afară de cei care mărturisesc adevărul în cunoștință de cauză

. Așadar, mărturisirea înseamnă aici cunoaștere și rostire cu limba, deoarece martorul vestește ceea ce cunoaște. În această situație nu este de ajuns simpla vestire, ci sunt necesare cunoașterea, vestirea, acceptarea, recunoașterea și supunerea.

Dacă omul crede în inima sa, dar nu rostește cu limba „Mărturisesc că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”, Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a spus că, potrivit consensului, el nu este musulman până când nu o rostește. Cuvântul „mărturisesc” indică vestirea, iar vestirea presupune rostire, deci rostirea este necesară. Numai intenția nu este suficientă și nu îi folosește înaintea lui Allah până când nu rostește. Profetul ﷺ i-a spus unchiului său Abū Ṭālib: „Spune!”,¹³⁹ nu i-a spus: „Crede că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah.”

Cuvintele „lā ilāha” înseamnă „nu există nicio divinitate căreia să i se aducă închinare”. „Ilāh” are sensul lui „maʾlūh”, adică cel căruia i se aduce închinare; forma „fiʿāl” are astfel sens pasiv. În schimb, la teologii speculativi, „ilāh” are sensul lui „ālih”, deci este un participiu activ. Potrivit acestei interpretări, „lā ilāha” ar însemna că nu există nimeni capabil să creeze din nimic. Aceasta este însă falsă.¹⁴⁰ Dacă i s-ar da acest sens, asociatorii împotriva cărora a luptat Profetul ﷺ ar fi fost adepți ai unicității lui Allah, fiindcă ei recunoșteau acest lucru. Cel Preaînalt a spus: „Dacă îi întrebi cine i-a creat, ei vor spune: «Allah»” [Az-Zukhruf: 87]. Și Cel Preaînalt a spus:

Dacă îi întrebi cine a creat cerurile și pământul, ei vor spune: «Allah»

.

Dacă se întreabă: cum se poate spune că nu există nicio divinitate căreia să i se aducă închinare în afară de Allah, de vreme ce asociatorii se închină idolilor lor?!

Se răspunde: ei li se închină fără drept. Chiar dacă le numesc divinități, divinitatea lor este falsă și nu sunt demne de închinare. De aceea, când îi atinge răul, ei caută adăpost la Allah Preaînaltul și Îi închină numai Lui religia. Prin urmare, aceste lucruri nu merită să fie numite divinități. Ei li se închină și recunosc că nu li se închină decât pentru ca ele să-i apropie de Allah, făcând din ele un mijloc și o cale. Înțeleasă astfel, nu se mai ridică nicio dificultate în privința cuvintelor trimișilor către popoarele lor:

Închinați-vă lui Allah! Nu aveți altă divinitate în afară de El

. Aceste lucruri nu merită închinarea; divinitatea căreia I se cuvine închinarea cu adevărat este Allah, Slavă Lui, Preaînaltul.

Mărturisirea „Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah” neagă divinitatea oricui în afară de Allah și o afirmă numai pentru Allah. De aceea, ea este exprimată printr-o construcție de exclusivitate.

Tot ei au relatat de la Sahl ibn Saʿd, Allah să fie mulțumit de el, că Trimisul lui Allah ﷺ a spus în ziua de la Khaybar: „Voi da cu siguranță stindardul mâine unui bărbat care Îl iubește pe Allah și pe Trimisul Său și pe care Allah și Trimisul Său îl iubesc. Allah va da izbânda prin el.” Oamenii și-au petrecut noaptea discutând cui îi va fi dat. Când s-a făcut dimineață, au venit devreme la Trimisul lui Allah ﷺ, fiecare sperând să-i fie dat lui. El a întrebat: „Unde este ʿAlī ibn Abī Ṭālib?” I s-a spus că îl dor ochii. Au trimis după el și a fost adus. El i-a scuipat în ochi și s-a rugat pentru el, iar acesta s-a vindecat de parcă nu avusese nicio durere. I-a dat stindardul și i-a spus: „Înaintează cu liniște până ajungi în preajma lor, apoi cheamă-i la Islam și înștiințează-i despre dreptul lui Allah Preaînaltul pe care sunt datori să-l împlinească în el. Pe Allah, dacă Allah călăuzește prin tine un singur om, este mai bine pentru tine decât cămilele roșii.”¹⁴¹

Cuvintele: „Voi da cu siguranță”. Enunțul este întărit prin trei elemente: jurământul subînțeles, particula „lām” și consoana „nūn” de întărire. Sensul deplin este: „Pe Allah, voi da cu siguranță!”

Cuvântul „rāyah” înseamnă stindard. El este numit astfel pentru că se vede. Este semnul pe care conducătorul oștii îl folosește pentru a arăta locul în care se află.

Despre „liwāʾ” s-a spus că este același lucru cu „rāyah”. S-a mai spus că este stindardul a cărui parte de sus este înfășurată sau care este înfășurat în întregime. Deosebirea ar fi, așadar, că „rāyah” rămâne desfășurat și nu este înfășurat, pe când „liwāʾ” este înfășurat fie la partea de sus, fie în întregime. Scopul amândurora este să slujească drept semn; de aceea este numit și „ʿalam”.

Cuvântul „mâine” desemnează ceea ce urmează după ziua de astăzi, iar „ieri” ceea ce o precedă. În mod obișnuit, prin „mâine” se înțelege ziua care urmează imediat după ziua ta, iar prin „ieri” ziua imediat anterioară. „Mâine” poate desemna și ceva mai îndepărtat. Cel Preaînalt a spus: „Fiecare suflet să privească ce a pregătit pentru mâine” [Al-Ḥashr: 18], adică pentru Ziua Învierii. La fel, „ieri” poate desemna un trecut mai îndepărtat decât ziua imediat anterioară.

Cuvintele: „Îl iubește pe Allah și pe Trimisul Său și pe care Allah și Trimisul Său îl iubesc” afirmă iubirea în ambele sensuri: Allah Preaînaltul iubește și este iubit. Cei care neagă atributele au tăgăduit aceasta și au spus că prin iubirea lui Allah față de rob se înțelege răsplătirea lui sau voința de a-l răsplăti, iar prin iubirea robului față de Allah se înțelege iubirea răsplății Sale. Aceasta este o răstălmăcire a sensului aparent al cuvintelor și contrazice consensul înaintașilor dintre companioni, urmașii lor și imamii călăuzirii de după ei. Iubirea lui Allah Preaînaltul este un atribut real al Său și face parte din atributele care țin de faptele Sale. Orice atribut al lui Allah care este legat de o cauză face parte din atributele legate de faptele Sale. Iubirea are o cauză: Allah poate detesta un om într-un anumit timp și îl poate iubi în alt timp, dintr-unul dintre motive.

Cuvintele: „prin el” înseamnă că Allah va deschide Khaybarul prin el. În aceasta se află vestea bună a biruinței.

Cuvântul „yadūkūn” înseamnă că discutau. Enunțul introdus de acest verb este predicatul lui „bāta”, care arată petrecerea nopții.

Cuvintele: „au venit devreme la Trimisul lui Allah” înseamnă că au mers la el în zorii dimineții, fiecare sperând să-i fie dat stindardul, pentru a dobândi iubirea lui Allah și a Trimisului Său.

Cuvintele: „El a întrebat: «Unde este ʿAlī?»” Cel care întreabă este Trimisul ﷺ.

Cuvintele: „îl dor ochii” înseamnă că avea dureri la ei. El își îndrepta însă plângerea către Allah, fiindcă ochii îi erau bolnavi.

Cuvintele: „Au trimis după el”: la porunca Trimisului ﷺ.

Cuvintele: „a fost adus”. Se pare că el, Allah să fie mulțumit de el, avea ochii acoperiți, deoarece expresia „a fost adus” înseamnă că era condus.

Cuvintele: „de parcă nu avusese nicio durere” înseamnă că nu mai exista în ochi nicio urmă de roșeață sau de altceva.

Cuvintele: „s-a vindecat”. Acesta este unul dintre semnele lui Allah care arată puterea Sa și adevărul Trimisului Său ﷺ. Este și una dintre virtuțile emirului credincioșilor, ʿAlī ibn Abī Ṭālib, Allah să fie mulțumit de el: el Îl iubește pe Allah și pe Trimisul Său, iar Allah și Trimisul Său îl iubesc, căci Profetul ﷺ l-a ales pentru aceasta dintre toți companionii.

Cuvintele: „Înaintează cu liniște” înseamnă fără grabă. Expresia provine din „rasl an-nāqah”, adică laptele cămilei, care este muls puțin câte puțin. Sensul este: mergi încet, cu băgare de seamă, fiindcă situația este primejdioasă și există teama unei ambuscade; evreii sunt vicleni și trădători.

Cuvintele: „până ajungi în preajma lor” înseamnă în apropierea lor și în împrejurimile lor, iar Profetul ﷺ a spus: „Când ajungem în preajma unui neam, rea este dimineața celor avertizați!”¹⁴² Aceasta este valabil dacă avem însușirile Trimisului ﷺ și ale companionilor săi. Dacă însă ne întemeiem pe naționalism, chiar dacă am ajunge în mijlocul lor, este posibil ca ei să se ridice, iar noi să ajungem dedesubt.

Cuvintele: „apoi cheamă-i” se referă la locuitorii Khaybarului. „La Islam” înseamnă la supunere față de Allah.

Cuvintele: „și înștiințează-i despre ceea ce sunt datori să împlinească”. Nu este de ajuns numai chemarea la Islam, ci trebuie să li se spună și ce obligații au în el, pentru a fi convinși și a se angaja să le împlinească, respectând însă ordinea din hadithul trimiterii lui Muʿādh.

În această chestiune, omul poate ezita: să le spună despre dreptul lui Allah pe care sunt datori să-l împlinească în Islam înainte să devină musulmani sau după aceea? Dacă privim sensul aparent al hadithului lui Muʿādh și al acestui hadith al lui Sahl, spunem: este mai potrivit să-l chemi mai întâi la Islam, iar după ce devine musulman să-l înștiințezi. Dacă privim însă starea oamenilor de acum și faptul că nu îmbrățișează Islamul din convingere, un om poate deveni musulman, apoi, când îl înștiințezi, poate da înapoi. Atunci spunem: să li se arate mai întâi dreptul lui Allah pe care sunt datori să-l împlinească, pentru ca ei să nu părăsească Islamul după ce află obligațiile, caz în care ar trebui să fie executați fiind apostați. Este posibil să se spună și că această chestiune se lasă în seama împrejurărilor și a ceea ce cere folosul, în privința priorității uneia sau celeilalte.

În expresia „la-an yahdiya Allāh” — „dacă Allah călăuzește” —, particula „lām” introduce răspunsul jurământului, iar „an” are hamza cu vocala „a” și introduce o construcție cu valoare de nume de acțiune. Verbul „a călăuzi”, înțeles astfel ca nume de acțiune, este subiectul, iar „mai bine” este predicatul. O construcție asemănătoare se află în cuvintele Celui Preaînalt: „Iar să postiți este mai bine pentru voi” [Al-Baqarah: 184].

„Yadūkūn” înseamnă că discutau.

Expresia „ḥumr an-naʿam”. Dacă „mīm” nu are vocală, „ḥumr” este pluralul lui „aḥmar”, adică roșu; dacă are vocala „u”, „ḥumur” este pluralul lui „ḥimār”, adică măgar. Aici este avut în vedere primul sens.

„Ḥumr an-naʿam” sunt cămilele roșii. Le-a menționat deoarece erau râvnite de arabi și erau socotite cele mai frumoase și mai prețioase cămile ale lor.

El a spus „dacă Allah călăuzește prin tine”, nu „dacă tu călăuzești”, deoarece Cel care călăuzește este Allah. Prin călăuzire se înțeleg aici atât călăuzirea care dă izbânda de a urma adevărul, cât și arătarea drumului.

Se înțelege aici călăuzirea de la necredință la Islam sau expresia cuprinde orice călăuzire? Spunem că el a fost trimis la un neam pe care să-l cheme la Islam. Putem spune că împrejurarea restrânge sensul și că acela prin care un om este îndrumat într-o chestiune secundară a religiei nu dobândește această răsplată, având în vedere contextul, fiindcă ʿAlī a fost trimis la un neam de necredincioși pentru a-i chema la Islam? Allah știe cel mai bine.

Învățături ale capitolului

Prima: chemarea la Allah este calea celui care îl urmează pe Trimisul lui Allah ﷺ.

Comentariul învățăturilor

Prima: chemarea la Allah este calea celui care îl urmează pe Trimisul lui Allah ﷺ. Aceasta se deduce din cuvintele Celui Preaînalt:

Spune: «Aceasta este calea mea: chem la Allah cu înțelegere limpede, eu și cei care mă urmează».

O formulare mai cuprinzătoare și mai potrivită versetului ar fi: chemarea la Allah este calea trimișilor și a celor care îi urmează.

A doua: atragerea atenției asupra sincerității, deoarece mulți oameni, chiar când cheamă la adevăr, cheamă de fapt la ei înșiși.

A doua: atragerea atenției asupra sincerității. Aceasta se deduce din cuvintele „chem la Allah”. De aceea, autorul a spus: „Deoarece mulți oameni, chiar când cheamă la adevăr, cheamă de fapt la ei înșiși.” Cel care cheamă la Allah nu urmărește decât ca religia lui Allah să fie împlinită, pe când cel care cheamă la sine vrea ca spusele sale să fie primite, fie că sunt adevărate, fie că sunt false.

A treia: înțelegerea limpede este una dintre îndatoriri.

A treia: înțelegerea limpede este una dintre îndatoriri. Aceasta se deduce din cuvintele Celui Preaînalt: „Chem la Allah cu înțelegere limpede.” Ea este o îndatorire deoarece chemătorul trebuie să cunoască lucrul la care cheamă. Chemarea este o îndatorire, deci și cunoașterea a ceea ce ea presupune este o îndatorire.

A patra: printre dovezile frumuseții credinței în unicitatea lui Allah se află faptul că ea Îl declară pe Allah Preaînaltul mai presus de orice înjosire.

A patra: printre dovezile frumuseții credinței în unicitatea lui Allah se află faptul că ea Îl declară pe Allah mai presus de orice înjosire. Aceasta se deduce din cuvintele Celui Preaînalt: „Slavă lui Allah! Și eu nu sunt dintre asociatori.” „Slavă lui Allah” este o dovadă a unicității Sale, datorită desăvârșirii Sale.

Expresia „mai presus de orice înjosire” înseamnă și mai presus de asemănarea Creatorului cu făptura, căci asemănarea celui desăvârșit cu cel nedesăvârșit îl înfățișează ca nedesăvârșit.

Poetul a spus:

Nu vezi că prețuirea sabiei scade când se spune că sabia taie mai bine decât toiagul?

A cincea: printre lucrurile care arată urâțenia asocierii se află faptul că ea este o înjosire adusă lui Allah.

A cincea: printre lucrurile care arată urâțenia asocierii se află faptul că ea este o înjosire adusă lui Allah. Aceasta se deduce din cuvintele Celui Preaînalt „Și eu nu sunt dintre asociatori”, care urmează după cuvintele „Și slavă lui Allah!”

A șasea, care este una dintre cele mai importante: îndepărtarea musulmanului de asociatori, ca să nu ajungă dintre ei, chiar dacă nu săvârșește asociere.

A șasea, care este una dintre cele mai importante: îndepărtarea musulmanului de asociatori, ca să nu ajungă dintre ei, chiar dacă nu săvârșește asociere. Dovada este cuvântul Celui Preaînalt „Și eu nu sunt dintre asociatori”. Nu a spus „Și eu nu sunt asociator”, deoarece, dacă omul se află printre ei, chiar dacă nu este asociator, în aparență face parte dintre ei. De aceea, când Allah le-a spus îngerilor:

Prosternați-vă înaintea lui Adam!

, iar ei s-au prosternat în afară de Iblīs [Al-Baqarah: 34], adresarea îl cuprindea și pe el, și pe ei.

A șaptea: credința în unicitatea lui Allah este prima îndatorire.

A șaptea: credința în unicitatea lui Allah este prima îndatorire. Aceasta se deduce din cuvintele sale ﷺ: „Primul lucru la care îi chemi să fie mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”, iar într-o variantă: „să-L recunoască pe Allah drept Unic”. Unii învățați au spus că prima îndatorire este cercetarea rațională. Însă părerea corectă este că prima îndatorire este credința în unicitatea lui Allah, deoarece firea înnăscută indică existența Creatorului.

A opta: se începe cu ea înainte de orice altceva, chiar înainte de rugăciune.

A opta: se începe cu ea înainte de orice altceva. Aceasta se deduce din cuvintele sale ﷺ: „Cheamă-i la Islam și înștiințează-i despre dreptul lui Allah Preaînaltul pe care sunt datori să-l împlinească în el.”

A noua: sensul expresiei „să-L recunoască pe Allah drept Unic” este sensul mărturisirii că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah.

A noua: sensul expresiei „să-L recunoască pe Allah drept Unic” este sensul mărturisirii că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah. Aceasta se deduce din exprimarea companionului, care într-o variantă a spus „mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”, iar într-o altă variantă a spus „să-L recunoască pe Allah drept Unic”.

A zecea: omul poate fi dintre oamenii Scripturii fără să cunoască această mărturisire sau poate să o cunoască, dar să nu o pună în practică.

A zecea: omul poate fi dintre oamenii Scripturii fără să cunoască această mărturisire sau poate să o cunoască, dar să nu o pună în practică. Prin cuvintele „fără să o cunoască sau poate să o cunoască” autorul are în vedere mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah. Aceasta se deduce din cuvintele „Primul lucru la care îi chemi să fie mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”. Dacă ar fi cunoscut mărturisirea și ar fi pus-o în practică, nu ar mai fi avut nevoie să fie chemați la ea.

A unsprezecea: atragerea atenției asupra învățării treptate.

A unsprezecea: atragerea atenției asupra învățării treptate. Aceasta se deduce din cuvintele sale ﷺ către Muʿādh: „Cheamă-i să-L recunoască pe Allah drept Unic. Dacă te ascultă în aceasta, înștiințează-i că Allah le-a impus...”, până la sfârșitul hadithului.

A douăsprezecea: începerea cu ceea ce este cel mai important, apoi cu ceea ce urmează în importanță.

A douăsprezecea: începerea cu ceea ce este cel mai important, apoi cu ceea ce urmează în importanță. Aceasta se deduce din porunca sa ﷺ către Muʿādh de a chema mai întâi la credința în unicitatea lui Allah, apoi la rugăciune, apoi la dania obligatorie.

A treisprezecea: destinația daniei obligatorii.

A treisprezecea: destinația daniei obligatorii. Aceasta se deduce din cuvintele „și se dă săracilor lor”.

A paisprezecea: învățatul înlătură neclaritatea celui care învață.

A paisprezecea: învățatul înlătură neclaritatea celui care învață. Prin „neclaritate” se înțelege aici neclaritatea în cunoaștere, adică faptul că omul nu știe un lucru. Aceasta se deduce din cuvintele „Allah le-a impus o danie care se ia de la bogații lor și se dă săracilor lor”. El a arătat astfel că dania se ia de la bogați și că destinația ei sunt săracii.

A cincisprezecea: interdicția de a lua cele mai de preț bunuri.

A cincisprezecea: interdicția de a lua cele mai de preț bunuri. Aceasta se deduce din cuvintele „Ferește-te să iei cele mai de preț bunuri ale lor”. Expresia „ferește-te” exprimă avertizarea, iar avertizarea implică interdicția.

A șaisprezecea: ferirea de ruga celui nedreptățit.

A șaisprezecea: ferirea de ruga celui nedreptățit. Aceasta se deduce din cuvintele „Și teme-te de ruga celui nedreptățit”.

A șaptesprezecea: vestirea faptului că ea nu este oprită de nicio perdea.

A șaptesprezecea: vestirea faptului că ea nu este oprită de nicio perdea. Aceasta se deduce din cuvintele „Căci între ea și Allah nu există nicio perdea”. Asocierea îndemnului ori a avertizării cu poruncile îl încurajează pe om, dacă este un îndemn, sau îl îndepărtează și îl oprește, dacă este o avertizare. La cuvintele „Teme-te de ruga celui nedreptățit”, sufletul poate să nu se ferească; dar, când i se spune că între ea și Allah nu există nicio perdea, se teme și se îndepărtează de nedreptate.

A optsprezecea: printre dovezile credinței în unicitatea lui Allah se află greutățile, foamea și boala care i-au atins pe cel mai de seamă dintre trimiși și pe cei mai de seamă dintre apropiații lui Allah.

A optsprezecea: printre dovezile credinței în unicitatea lui Allah se află greutățile, foamea și boala care i-au atins pe cel mai de seamă dintre trimiși și pe cei mai de seamă dintre apropiații lui Allah. Se pare că autorul, Allah să aibă milă de el, face referire la întâmplarea de la Khaybar, unde, în vremea Profetului ﷺ, a avut loc o foamete mare, încât au mâncat măgari și usturoi.¹⁴³ În privința bolii, este ceea ce s-a petrecut în vremea lui ʿAlī, Allah să fie mulțumit de el. Cât despre greutate, ea este vădită. Acestea sunt dovezi ale credinței în unicitatea lui Allah deoarece răbdarea și îndurarea unor asemenea lucruri arată sinceritatea omului în credința sa și faptul că Îl urmărește pe Allah; de aceea a răbdat încercarea.

A nouăsprezecea: cuvintele „Voi da cu siguranță stindardul...”, până la sfârșit, sunt un semn al profeției.

A nouăsprezecea: cuvintele „Voi da cu siguranță stindardul” sunt un semn al profeției, deoarece ceea ce a vestit s-a împlinit: ʿAlī ibn Abī Ṭālib Îl iubește pe Allah și pe Trimisul Său, iar Allah și Trimisul Său îl iubesc.

A douăzecea: faptul că a scuipat în ochii lui este, de asemenea, un semn al profeției.

A douăzecea: faptul că a scuipat în ochii lui este, de asemenea, un semn al profeției, deoarece a scuipat în ochii lui, iar el s-a vindecat de parcă nu avusese nicio durere.

A douăzeci și una: virtutea lui ʿAlī, Allah să fie mulțumit de el.

A douăzeci și una: virtutea lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib, Allah să fie mulțumit de el. Aceasta este limpede: el Îl iubește pe Allah și pe Trimisul Său, iar Allah și Trimisul Său îl iubesc.

A douăzeci și doua: virtutea companionilor, care au petrecut acea noapte discutând despre aceasta, fiind preocupați de ea mai mult decât de vestea biruinței.

A douăzeci și doua: virtutea companionilor, care au petrecut acea noapte discutând despre aceasta, fiind preocupați de aceasta mai mult decât de vestea biruinței. Ei au fost preocupați să afle cine Îl iubește pe Allah și pe Trimisul Său și pe cine Allah și Trimisul Său îl iubesc, mai mult decât de vestea biruinței.

A douăzeci și treia: credința în destin, deoarece stindardul a ajuns la cel care nu îl căutase și nu le-a fost dat celor care îl căutaseră.

A douăzeci și treia: credința în destin, deoarece stindardul a ajuns la cel care nu îl căutase și nu le-a fost dat celor care îl căutaseră. Companionii au venit devreme la Trimisul lui Allah, fiecare sperând să-i fie dat lui, dar nu le-a fost dat. ʿAlī ibn Abī Ṭālib era bolnav și nu îl căutase, însă stindardul i-a fost dat lui.

A douăzeci și patra: buna purtare din cuvintele „cu liniște”.

A douăzeci și patra: buna purtare din cuvintele „cu liniște”. Aceasta constă în faptul că i-a poruncit să înainteze cu răgaz și fără grabă.

A douăzeci și cincea: chemarea la Islam înainte de luptă.

A douăzeci și cincea: chemarea la Islam înainte de luptă, potrivit cuvintelor „Ajungi în preajma lor, apoi cheamă-i la Islam”.

A douăzeci și șasea: aceasta este prescrisă și pentru cei care au fost chemați mai înainte și împotriva cărora s-a luptat.

A douăzeci și șasea: aceasta este prescrisă și pentru cei care au fost chemați mai înainte și împotriva cărora s-a luptat.

A douăzeci și șaptea: chemarea cu înțelepciune, potrivit cuvintelor „Înștiințează-i despre ceea ce sunt datori să împlinească”.

A douăzeci și șaptea: chemarea cu înțelepciune, potrivit cuvintelor „Înștiințează-i despre ceea ce sunt datori să împlinească”. Înțelepciunea cere ca această chemare să fie dusă până la capăt: mai întâi îi ceri să îmbrățișeze Islamul, apoi îl înștiințezi despre dreptul lui Allah pe care este dator să-l împlinească. Nu este de ajuns să-i ceri să îmbrățișeze Islamul, deoarece el poate pune în practică Islamul la care l-ai chemat sau poate să nu-l pună în practică. Trebuie să continui să-l îngrijești și să-l îndrumi, ca să nu se întoarcă la necredință.

A douăzeci și opta: cunoașterea dreptului lui Allah în Islam.

A douăzeci și opta: cunoașterea dreptului lui Allah în Islam. Aceasta se deduce din cuvintele „Și înștiințează-i despre dreptul lui Allah Preaînaltul pe care sunt datori să-l împlinească în el”.

A douăzeci și noua: răsplata celui prin care a fost călăuzit un singur om.

A douăzeci și noua: răsplata celui prin care a fost călăuzit un singur om, potrivit cuvintelor „Dacă Allah călăuzește prin tine un singur om, este mai bine pentru tine decât cămilele roșii”. Adică este mai bine pentru tine decât tot ceea ce este socotit frumos în această lume. Sensul nu este, cum au spus unii, că ar fi mai bine decât să dai drept milostenie cămile roșii.

A treizecea: jurământul la rostirea unei fatwa.

A treizecea: jurământul la rostirea unei fatwa, potrivit cuvintelor „Pe Allah, dacă Allah călăuzește...”, până la sfârșit. Profetul ﷺ a jurat fără să i se fi cerut să jure. Folosul este să-l îndemne ca Allah să călăuzească prin el și să întărească acest îndemn.

Însă nu se cuvine să se jure la rostirea unei fatwa decât dacă există un folos și un rost, deoarece ascultătorul ar putea înțelege că muftiul a jurat numai fiindcă are o îndoială.

Imamul Aḥmad, Allah să aibă milă de el, spunea uneori în răspunsurile sale: „Da, pe Allah!” Allah i-a poruncit Trimisului Său să jure în trei locuri din Coran:

În cuvintele Celui Preaînalt:

Ei te întreabă: «Este adevărat?» Spune: «Da, pe Domnul meu, este adevărat!»

.

Și în cuvintele Celui Preaînalt:

Cei care nu cred pretind că nu vor fi înviați. Spune: «Ba da, pe Domnul meu, veți fi înviați!»

.

Și în cuvintele Celui Preaînalt:

Cei care nu cred spun: «Ceasul nu va veni la noi.» Spune: «Ba da, pe Domnul meu, va veni la voi!»

.

Așadar, dacă jurământul are un folos, fie că este rostit din proprie inițiativă, fie ca răspuns la o întrebare, el este îngăduit și poate chiar să fie cerut.