Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Muslim a relatat în Ṣaḥīḥ-ul său, de la una dintre soțiile Profetului ﷺ, că Profetul ﷺ a spus: «Cine merge la un ghicitor și îl întreabă despre ceva, apoi crede ceea ce spune, nu îi este primită rugăciunea timp de patruzeci de zile.»⁴⁶²

Kuhhān este pluralul lui kāhin, „prezicător”, la fel și kahanah. Aceștia sunt oameni aflați în triburile arabilor, la care ceilalți merg pentru a li se judeca neînțelegerile. Șeitanii iau legătura cu ei și le spun ceea ce s-a petrecut în cer: trag cu urechea la cele din cer și îl înștiințează pe prezicător. Apoi prezicătorul adaugă acelei știri tot felul de știri mincinoase și le spune oamenilor. Dacă se întâmplă ceva din cele anunțate de el, oamenii îl cred cunoscător al nevăzutului și ajung să își supună neînțelegerile judecății lor. Astfel, devin o autoritate pentru oameni în judecată. De aceea sunt numiți kahanah: ei anunță lucruri viitoare, spunând că se va întâmpla cutare și cutare lucru.

Nu are însă nicio legătură cu prezicerea cel care anunță lucruri ce pot fi aflate prin calcul. Lucrurile aflate prin calcul nu țin deloc de prezicere. De pildă, dacă anunță o eclipsă de soare sau de lună, aceasta nu este prezicere, deoarece poate fi cunoscută prin calcul.

La fel, dacă anunță că soarele apune, de exemplu, în a douăzecea zi a semnului Balanței la o anumită oră, aceasta nu este cunoașterea nevăzutului. Sau, după cum spun ei, cometa Halley va apărea la începutul anului ori în anul următor, fiind un astru cu o coadă lungă. Nici aceasta nu are legătură cu prezicerea, deoarece este unul dintre lucrurile aflate prin calcul.

Așadar, anunțarea oricărui lucru care poate fi aflat prin calcul, chiar dacă se va petrece în viitor, nu este socotită nici cunoaștere a nevăzutului, nici prezicere.

Țin oare de prezicere anunțurile de astăzi despre starea vremii în următoarele douăzeci și patru de ore ori într-un interval asemănător?

Răspunsul: nu, deoarece și acestea se întemeiază pe lucruri perceptibile: starea atmosferei. Atmosfera capătă o anumită stare, cunoscută prin instrumentele lor precise, astfel încât condițiile pot fi prielnice ploii sau nu. Un lucru asemănător, în cunoașterea simplă, este să vedem norii adunându-se, tunete, fulgere și nori grei și să spunem: „Este pe cale să plouă.”

Așadar, ceea ce se întemeiază pe un lucru perceptibil nu ține de cunoașterea nevăzutului, chiar dacă unii oameni de rând cred că asemenea lucruri țin de nevăzut și spun că a le crede înseamnă a crede în prezicere.

Negarea unui lucru cunoscut prin simțuri este urâtă, după cum a spus As-Saffārīnī:

Orice lucru cunoscut prin simțuri ori prin rațiune, A-l nega este ignoranță urâtă, vrednică de ocară.

Ceea ce este cunoscut prin simțuri nu poate fi negat. Dacă cineva ar nega un asemenea lucru invocând Legea revelată, aceasta ar însemna o atingere adusă Legii revelate.

Cuvântul man, „cine”, introduce o condiție și are, așadar, un sens general.

ʿArrāf este o formă intensivă de la ʿārif, „cunoscător”, ori o denumire de apartenență, adică acela care se revendică de la ghicitorie.

S-a spus că ʿarrāf este prezicătorul, adică acela care anunță viitorul. S-a mai spus că este o denumire generală pentru prezicător, astrolog, ghicitorul în nisip și cei asemenea lor, care pretind să afle nevăzutul prin anumite premise pe care le folosesc. Acest sens este mai cuprinzător și este susținut de derivarea cuvântului: el provine din maʿrifah, „cunoaștere”, și îi cuprinde pe toți cei care practică asemenea lucruri și pretind că prin ele dobândesc cunoaștere.

Cuvintele „și îl întreabă despre ceva, apoi îl crede, nu îi este primită rugăciunea timp de patruzeci de zile”: sensul aparent al hadithului este că simpla întrebare duce la neprimirea rugăciunii timp de patruzeci de zile. Însă aceasta nu se aplică fără nicio deosebire. Întrebarea adresată ghicitorului ori celui asemenea lui este de mai multe feluri:

Primul fel: îi adresează pur și simplu o întrebare. Acest lucru este interzis, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: „Cine merge la un ghicitor...”⁴⁶² Stabilirea unei pedepse pentru întrebarea lui arată că acest lucru este interzis, deoarece nu există pedeapsă decât pentru o faptă interzisă.

Al doilea fel: îl întreabă, apoi îl crede și ține seama de cuvântul său. Aceasta este necredință, deoarece a-l crede că știe nevăzutul înseamnă a dezminți Coranul. Preaînaltul a spus:

Spune: „Nimeni dintre cei din ceruri și de pe pământ nu cunoaște nevăzutul, în afară de Allah”

.

Al treilea fel: îl întreabă ca să îl pună la încercare, să vadă dacă spune adevărul ori minte, nu pentru a-i urma cuvintele. Nu este nimic rău în aceasta și nu intră în hadith. Profetul ﷺ l-a întrebat pe Ibn Ṣayyād: «Ce am ascuns pentru tine?» El a spus: «Ad-dukh.» Profetul a spus: «Pleacă înjosit! Nu îți vei depăși măsura.»⁴⁶³ Așadar, Profetul ﷺ l-a întrebat despre ceva pe care îl ținuse ascuns pentru el, ca să îl pună la încercare, iar acesta i-a spus despre acel lucru.

Al patrulea fel: îl întreabă pentru a-i arăta neputința și minciuna, punându-l la încercare în lucruri prin care acestea devin vădite. Acest lucru este cerut și poate fi obligatoriu. Fără îndoială, înlăturarea afirmațiilor prezicătorilor este un lucru cerut și poate fi obligatoriu. Așadar, întrebarea nu are aici o singură judecată fără deosebire, ci se fac aceste distincții, potrivit celor arătate de celelalte dovezi ale Legii revelate.

Șeicul Islamului a menționat că djinnii îi slujesc pe oameni în anumite lucruri. Prezicătorii îi folosesc pe djinni pentru a le aduce știri din cer, la care adaugă tot felul de minciuni. Slujirea oamenilor de către djinni nu este interzisă în orice împrejurare, ci judecata depinde de situație.

Un djinn poate să îl slujească pe om în lucruri folositoare omului, din care djinnul poate avea și el un folos. Sau poate să nu aibă niciun folos, ci să o facă fiindcă îl iubește în Allah și pentru Allah. Fără îndoială, printre djinni sunt credincioși care îi iubesc pe credincioșii dintre oameni, fiindcă îi unește credința în Allah.

Îi pot sluji și pentru că oamenii li se supun în ceea ce nu Îl mulțumește pe Allah, Atotputernicul și Mărețul, fie prin jertfirea pentru ei, fie prin adorarea lor ori prin lucruri asemănătoare.

Mai straniu este că uneori îi pot sluji pe oameni pentru un lucru interzis, precum desfrâul ori sodomia. O ființă feminină dintre djinni se poate desfăta cu un bărbat dintre oameni prin iubire pătimașă și prin plăcerea unirii cu el, ori invers. Acesta este un lucru cunoscut și observat. Uneori, chiar djinnul aflat în om vorbește despre aceasta, după cum știu cei care recită asupra persoanelor afectate de djinni.

Djinnii au venit la Profet ﷺ, iar el le-a vorbit, i-a îndrumat și le-a făgăduit un dar fără seamăn. Le-a spus: «Orice os asupra căruia a fost pomenit numele lui Allah îl veți găsi cât se poate de îmbelșugat în carne, iar orice bălegar este hrană pentru animalele voastre.»⁴⁶⁴

Se mai menționează că, în vremea lui ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, o femeie avea un însoțitor dintre djinni și îi încredința anumite lucruri. Într-o zi, ʿUmar a întârziat, iar oamenii au venit la ea și i-au spus: „Caută-l pentru noi.” Djinnul aflat în ea a plecat să caute și le-a spus că se găsea într-un anumit loc, unde însemna cămilele milosteniei⁴⁶⁵.

Cuvintele „apoi îl crede” nu se află în Ṣaḥīḥ Muslim. La Muslim se găsește: „îl întreabă despre ceva, nu îi este primită rugăciunea timp de patruzeci de nopți”. Prezența acestui adaos în citarea autorului se explică fie prin faptul că exemplarul din care a citat avea cuvintele „apoi îl crede”, fie prin faptul că a atribuit relatarea lui Muslim având în vedere forma ei de bază: a luat de la Muslim „îl întreabă”, iar de la Aḥmad „apoi îl crede”.

Cuvintele „nu îi este primită rugăciunea timp de patruzeci de nopți”: neprimirea implică aici lipsa validității sau nu? Spunem că neprimirea poate fi cauzată de lipsa unei condiții ori de existența unei piedici. În aceste două cazuri, neprimirea înseamnă lipsa validității. Este ca și cum ai spune: „Celui care se roagă fără abluțiune, Allah nu îi primește rugăciunea”, sau: „Celui care se roagă într-un loc luat pe nedrept, Allah nu îi primește rugăciunea”, potrivit celor care adoptă această părere.

Dacă însă neprimirea nu este legată nici de lipsa unei condiții, nici de existența unei piedici, ea nu implică lipsa validității. Atunci, prin neprimire se poate avea în vedere fie lipsa primirii depline, adică rugăciunea nu a fost primită în chipul desăvârșit prin care se dobândesc deplina mulțumire și deplina răsplată.

Sau se poate avea în vedere că această faptă rea este pusă în balanță în fața acelei fapte bune și o anulează, povara ei fiind egală cu răsplata faptei bune. Dacă nu îi mai rămâne răsplată, rugăciunea este ca și cum nu ar fi fost primită, chiar dacă este îndeplinită valid și îl descarcă de obligație. Răsplata dobândită prin ea a fost însă pusă în fața faptei rele, care a anulat-o.

Asemănătoare sunt cuvintele Profetului ﷺ: «Celui care bea vin nu îi este primită rugăciunea timp de patruzeci de zile.»⁴⁶⁶

Cuvintele „patruzeci de zile”: nu putem explica de ce a fost ales tocmai acest număr. De obicei, omul nu poate afla înțelepciunea din spatele unui lucru stabilit printr-un număr. Nu știm de ce rugăciunile au fost fixate la cinci ori la cincizeci. Acestea sunt lucruri prin care se urmărește adorarea lui Allah. A-L adora pe Allah prin ceva a cărui înțelepciune nu o cunoști este o supunere mai deplină decât a-L adora prin ceva a cărui înțelepciune o cunoști, deoarece arată o smerire mai adâncă.

Este adevărat că, atunci când omul află înțelepciunea, sufletul său este mai liniștit. Dar a se supune unui lucru a cărui înțelepciune nu o cunoaște dovedește deplinătatea supunerii și a adorării lui Allah, Atotputernicul și Mărețul. Din perspectiva slujirii, aceasta este mai puternică și mai desăvârșită. Cealaltă situație este însă mai puternică în privința liniștii față de judecată: când sufletul cunoaște înțelepciunea unui lucru, fără îndoială se liniștește în privința lui și îl urmează și îl primește mai mult.

Există, așadar, lucruri stabilite de Legea revelată printr-un anumit număr ori într-un anumit fel, a căror înțelepciune nu o cunoaștem. Calea noastră este însă să fim așa cum a spus Allah Preaînaltul despre credincioși:

Niciunui credincios și niciunei credincioase, atunci când Allah și Trimisul Său au hotărât un lucru, nu li se cuvine să aibă alegere în privința hotărârii lor

. Trebuie, așadar, să ne supunem, să ne lăsăm călăuziți și să încredințăm lucrurile lui Allah Preaînaltul.

Din hadith se desprinde interzicerea mersului la ghicitor și a întrebării lui, în afara cazurilor exceptate, precum al treilea și al patrulea fel. Mersul la ei și întrebarea lor aduc mari stricăciuni, prin încurajarea lor și atragerea oamenilor către ei. În cele mai multe cazuri, ei aduc lucruri cu totul lipsite de temei.

De la Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, că Profetul ﷺ a spus: «Cine merge la un prezicător și crede ceea ce spune a devenit necredincios față de ceea ce i-a fost revelat lui Muḥammad ﷺ.»

Cuvintele „Cine merge la un prezicător”: sensul termenului kuhhān a fost arătat mai înainte. Erau bărbați din triburile arabilor la care coborau șeitanii și cărora le spuneau știrile auzite din cer.

Cuvintele „și îl crede” înseamnă că consideră că el spune adevărul și îl declară ca atare. A crede o știre înseamnă a o confirma și a o considera adevărată, spunând: „Acest lucru este adevărat, corect și dovedit.”

Cuvintele „ceea ce spune”: mā are un sens general, cuprinzând tot ceea ce spune, chiar și ceea ce ar putea fi adevărat. Nici în aceasta nu este îngăduit să îl creadă, deoarece minciuna este regula la ei.

Cuvintele „a devenit necredincios față de ceea ce i-a fost revelat lui Muḥammad” înseamnă: față de cele revelate. Ceea ce i-a fost revelat lui Muḥammad ﷺ este Coranul, coborât la el prin mijlocirea lui Jibrīl. Preaînaltul a spus:

El este, cu adevărat, o revelație de la Domnul lumilor. Cu el a coborât Duhul cel vrednic de încredere

. A mai spus:

Spune: „Duhul Sfânt l-a coborât de la Domnul tău”

. De aici înțelegem că părerea mai întemeiată despre hadithul qudsī este că sensul lui vine din cuvântul lui Allah Preaînaltul, iar formularea vine de la Trimis ﷺ, care l-a redat de la Allah. Dacă nu am spune astfel, atunci hadithul qudsī ar avea un lanț de transmitere mai înalt decât Coranul: Trimisul ﷺ îl relatează direct de la Domnul său, în vreme ce Coranul este transmis prin mijlocirea lui Jibrīl.

În plus, dacă și formularea lui ar fi din cuvântul lui Allah, ar trebui să i se aplice regulile Coranului, deoarece Legea revelată nu face deosebire între lucruri identice. Se știe însă că regulile Coranului nu i se aplică hadithului qudsī: recitarea sa nu constituie în sine un act de adorare, el nu este recitat în rugăciune, iar formularea lui nu este inimitabilă. Dacă ar fi cuvântul lui Allah, ar fi inimitabil, fiindcă vorbirea oamenilor nu poate semăna cu vorbirea lui Allah. Mai mult, din câte știu, învățații sunt de acord că, dacă un asociator ar veni să ceară protecție pentru a auzi cuvântul lui Allah și i-am face cunoscute hadithuri qudsī, nu s-ar putea spune că a auzit cuvântul lui Allah.

Aceasta arată că formularea lui nu este din cuvântul lui Allah, iar aceasta este părerea corectă. Învățații au două păreri în această privință. Aceasta este una dintre ele; cealaltă este că și formularea lui este rostirea lui Allah.

Dacă cineva întreabă: cum puteți socoti corectă această părere, când Profetul ﷺ atribuie rostirea lui Allah, spunând „Allah Preaînaltul a spus”, iar ceea ce este redat ca rostire este chiar hadithul citat?

Spunem: este asemenea celor spuse de Allah Preaînaltul despre Mūsā, Faraon și Ibrāhīm: „Mūsā a spus”, „Faraon a spus”, „Ibrāhīm a spus”... Știm însă că această formulare nu este formularea și rostirea lor, deoarece limba lor nu era araba. Cuvintele sunt redate de la ei. Acest lucru este arătat și de faptul că istorisirile din Coran diferă în lungime, scurtime și formulări, ceea ce arată că Allah, Slăvitul, le redă după sens și, totuși, le atribuie lor. Preaînaltul a spus:

Când Ibrāhīm i-a spus tatălui său și poporului său: „Eu sunt dezlegat de ceea ce adorați, în afară de Cel care m-a creat”

. Despre Mūsā a spus:

Mūsā i-a spus poporului său: „Cereți ajutor de la Allah”

. Iar despre Faraon a spus:

Le-a spus căpeteniilor din jurul său: „Acesta este un vrăjitor priceput”

.

Relatat de Abū Dāwūd⁴⁶⁷.

Cuvintele „față de ceea ce i-a fost revelat lui Muḥammad”: adepții Sunnei au arătat că orice formulare care descrie Coranul drept coborât ori coborât de la Allah arată că Allah, Slăvitul și Preaînaltul, este deasupra prin Însăși Ființa Sa și că acest Coran este cuvântul lui Allah. Coborârea se face de sus, iar vorbirea nu poate proveni decât de la cineva care o rostește.

Cuvintele „a devenit necredincios față de ceea ce i-a fost revelat lui Muḥammad” se explică prin faptul că, în cele revelate lui Muḥammad, Allah Preaînaltul a spus:

Spune: „Nimeni dintre cei din ceruri și de pe pământ nu cunoaște nevăzutul, în afară de Allah”

. Aceasta este una dintre cele mai puternice forme de restrângere, deoarece cuprinde atât negarea, cât și afirmarea. Acela care îl crede pe prezicător în privința cunoașterii nevăzutului, deși știe că numai Allah cunoaște nevăzutul, este necredincios printr-o necredință majoră care îl scoate din religie. Dacă însă este neștiutor și nu crede că în Coran există minciună, necredința lui este o necredință mai mică decât cea majoră.

Cei patru și Al-Ḥākim — care a spus: „Este autentic după condițiile celor doi” — au relatat de la Abū Hurayrah: «Cine merge la un ghicitor sau la un prezicător și crede ceea ce spune a devenit necredincios față de ceea ce i-a fost revelat lui Muḥammad ﷺ.»⁴⁶⁸

Cuvintele „Cei patru și Al-Ḥākim”: cei patru sunt Abū Dāwūd, An-Nasāʾī, At-Tirmidhī și Ibn Mājah. Al-Ḥākim nu este unul dintre autorii culegerilor Sunan, însă are o carte numită Ṣaḥīḥ al-Ḥākim.

Cuvintele „autentic după condițiile celor doi” înseamnă condițiile lui Al-Bukhārī și Muslim. Însă când spune „după condițiile celor doi”, aceasta este aprecierea sa; în realitate, lucrurile ar putea sta altfel.

Expresia „după condițiile celor doi” înseamnă că transmițătorii lui sunt dintre transmițătorii celor două Ṣaḥīḥ-uri și că în el se găsesc condițiile cerute de Al-Bukhārī și Muslim. Nu negăm că există hadithuri autentice pe care Al-Bukhārī și Muslim nu le-au inclus, deoarece ei nu au cuprins toate hadithurile autentice. Acesta este un fapt. Totuși, trebuie cercetată afirmația celui care spune că un hadith îndeplinește condițiile lor: s-ar putea să aibă un defect ascuns, neobservat de acela, pe care Al-Bukhārī și Muslim l-au cunoscut și din pricina căruia au lăsat hadithul deoparte.

Cuvântul „autentic”: se spune că Al-Ḥākim este dintre cei îngăduitori în declararea autenticității. De aceea au spus: „Nu se ține seama de declararea autenticității făcută de Al-Ḥākim, nici de declararea unui transmițător drept demn de încredere de către Ibn Ḥibbān, nici de declararea unui hadith ca născocit de către Ibn al-Jawzī, nici de consensul relatat de Ibn al-Mundhir.”

Această afirmație este, în realitate, prea categorică. „Nu se ține seama” înseamnă să nu îi dai nicio atenție. Corect este că judecata sa nu este primită necondiționat în orice caz. Eu am cercetat cuvintele lui Ibn al-Mundhir, Allah să aibă milă de el, și am constatat că, atunci când relatează consensul, el spune mereu: „Consensul învățaților ale căror păreri le cunoaștem.” Prin aceasta și-a păstrat rezerva, iar Allah nu îi cere unui suflet mai mult decât poate duce.

Totuși, spunem: dacă omul are o cunoaștere întinsă, această afirmație poate exprima un consens. Dacă însă el nu cunoaște decât ceea ce se află în jurul lui, afirmația sa nu constituie un consens, nu este de încredere în această privință și nu o socotim consens.

De pildă, dacă un om nu a studiat într-o chestiune decât școala ḥanbalită și spune: „Acesta este consensul învățaților ale căror păreri le cunoaștem”, afirmația lui nu este luată în seamă, deoarece nu cunoaște decât o mică parte dintre părerile învățaților.

Abū Yaʿlā a relatat ceva asemănător de la Ibn Masʿūd, cu un lanț jayyid, relatarea oprindu-se la companion⁴⁶⁹.

Cuvintele „Cine merge la un ghicitor sau la un prezicător”: particula aw, „sau”, poate exprima o îndoială în transmitere ori poate arăta feluri diferite. Primul hadith folosește cuvântul „ghicitor”, al doilea „prezicător”, iar al treilea le unește. În acest caz, „sau” arată felurile diferite.

Autorul a adus acest hadith, deși primul și al doilea ar fi fost suficiente, deoarece numărul mai mare al dovezilor întărește ceea ce ele arată. Dacă un om îți dă o știre și îl crezi, apoi vine un altul și îți dă aceeași știre, încrederea și convingerea ta sporesc. De aceea, Legiuitorul a făcut deosebire între aducerea unui singur martor și aducerea a doi martori.

Felul în care a procedat autorul ar putea lăsa să se înțeleagă că hadithul lui Abū Hurayrah, „Cine merge la un ghicitor sau la un prezicător”, se oprește la companion, deoarece a spus doar „de la Abū Hurayrah”. Însă, întrucât despre relatarea următoare a precizat că se oprește la companion, ni se pare mai întemeiat că hadithul anterior este atribuit Profetului.

De la ʿImrān ibn Ḥuṣayn, într-o relatare atribuită Profetului: «Nu este dintre noi acela care caută semne rele ori cere să i se caute semne rele, face preziceri ori cere să i se facă preziceri, săvârșește vrăjitorie ori cere să i se facă vrăjitorie. Iar cine merge la un prezicător și crede ceea ce spune a devenit necredincios față de ceea ce i-a fost revelat lui Muḥammad ﷺ.» Relatat de Al-Bazzār cu un lanț jayyid⁴⁷⁰.

Cuvântul „atribuită” înseamnă: atribuită Profetului ﷺ.

Cuvintele „Nu este dintre noi” au fost discutate mai înainte. Ele nu arată în sine că făptuitorul a ieșit din Islam, ci judecata depinde de situație.

Cuvântul taṭayyara înseamnă să vadă un semn rău în ceva văzut, auzit, cunoscut ori în altceva. Provine din cuvântul „pasăre”, fiindcă arabii vedeau în păsări semne rele sau bune. Acest lucru a fost arătat mai înainte⁴⁷¹.

Tot aici intră ceea ce li se întâmplă unora care încep o lucrare, întâmpină o piedică la început, apoi o părăsesc, văzând în aceasta un semn rău. Acest lucru nu este îngăduit. Dimpotrivă, omul trebuie să se bizuie pe Allah și să se încreadă în El. Câtă vreme știi că în acel lucru există bine, avântă-te în el și nu vedea un semn rău în faptul că nu ai reușit de prima dată. Câți oameni nu au reușit de prima dată, apoi au reușit la a doua ori la a treia încercare?!

Se povestește că Al-Kisāʾī, imamul gramaticii, a încercat de mai multe ori să învețe gramatica, dar nu a reușit. A văzut o furnică ducând un sâmbure de curmală: se cățăra cu el pe zid, apoi cădea. A repetat aceasta de mai multe ori, până când s-a urcat pe zid și l-a trecut. El a spus: „Slavă lui Allah! Această furnică s-a străduit cu sâmburele până a reușit. Atunci și eu mă voi strădui cu gramatica până voi reuși.” S-a străduit și a ajuns imamul locuitorilor din Kūfah în gramatică.

Cuvintele „ori cere să i se caute semne rele” sunt la forma pasivă: îi poruncește cuiva să caute semne pentru el. De pildă, un om vine și spune: „Voi călători în cutare loc. Tu ai păsări și vreau să îți alungi păsările ca să văd dacă această destinație este binecuvântată sau nu.” De acela care face aceasta, Trimisul ﷺ s-a dezis.

Cuvintele „acela care caută semne rele” îl cuprind atât pe cel care le caută pentru sine, cât și pe cel care le caută pentru altul.

Cuvintele „face preziceri ori cere să i se facă preziceri”: s-a arătat mai înainte că prezicerea înseamnă a pretinde cunoașterea nevăzutului în privința viitorului⁴⁷². Spune că se va întâmpla cutare și cutare lucru, iar uneori acesta se întâmplă. Acela este un prezicător. Este straniu că în vorbirea oamenilor s-a răspândit acum formularea: „A prezis că va veni cutare.” Folosesc acest cuvânt, care desemnează o faptă interzisă, pentru un lucru îngăduit. Aceasta nu se cuvine, deoarece omul de rând, care nu deosebește între lucruri, poate crede că orice prezicere este îngăduită, din moment ce termenul este folosit pentru ceva despre care se știe că este îngăduit.

Cuvintele „ori cere să i se facă preziceri” înseamnă că îi cere prezicătorului să prezică pentru el. De pildă, îi spune: „Ce mi se va întâmpla mâine, în cutare lună ori în cutare an?” De acela care face aceasta, Trimisul ﷺ s-a dezis.

Cuvintele „săvârșește vrăjitorie ori cere să i se facă vrăjitorie”: definiția vrăjitoriei și felurile ei au fost arătate mai înainte⁴⁷³.

Cuvintele „ori cere să i se facă vrăjitorie” înseamnă că îi cere vrăjitorului să facă vrăji pentru el. Aici intră și îndepărtarea vrăjitoriei prin vrăjitorie. O practicau în diferite feluri. De pildă, aduceau un lighean cu apă și turnau plumb în el, iar plumbul lua forma chipului vrăjitorului, adică în el apărea imaginea vrăjitorului. Oamenii de rând de la noi numesc aceasta „turnarea plumbului”. Este unul dintre felurile interzise ale vrăjitoriei, iar Trimisul lui Allah ﷺ s-a dezis de făptuitorul ei⁴⁷⁴.

Dovada din acest hadith, în legătură cu tema capitolului, este în cuvintele „Iar cine merge la un prezicător...”, până la sfârșit.

Aṭ-Ṭabarānī l-a relatat în Al-Awsaṭ cu un lanț bun, din hadithul lui Ibn ʿAbbās, fără cuvintele „Iar cine merge...”, până la sfârșit⁴⁷⁵.

Cuvintele „Aṭ-Ṭabarānī l-a relatat în Al-Awsaṭ cu un lanț bun, din hadithul lui Ibn ʿAbbās...”, până la sfârșit: această relatare o întărește pe prima.

Al-Baghawī a spus: «Ghicitorul este acela care pretinde cunoașterea lucrurilor prin anumite premise din care deduce unde se află bunul furat, locul animalului rătăcit și altele asemenea.»

Cuvintele „Al-Baghawī a spus: «Ghicitorul este acela care pretinde cunoașterea lucrurilor prin anumite premise...»”: ʿarrāf este o formă intensivă, prin care se poate urmări fie sensul formei gramaticale, fie apartenența la această îndeletnicire. Este acela care pretinde cunoașterea lucrurilor. Nu oricine pretinde o cunoaștere este ghicitor, ci acela care pretinde o cunoaștere legată de nevăzut. El susține că află lucruri prin anumite premise din care deduce locul unui bun furat, al unui animal rătăcit și altele asemenea.

Sensul aparent al cuvintelor lui Al-Baghawī, Allah să aibă milă de el, îi cuprinde pe cei care pretind cunoașterea viitorului și a trecutului, deoarece locul bunului furat este aflat după furt, iar rătăcirea animalului s-a petrecut deja. Însă învățații nu sunt unanimi în această chestiune. De aceea, autorul, Allah să aibă milă de el, a spus: „S-a mai spus că el este”, adică ghicitorul este prezicătorul. Prezicătorul este acela care anunță lucrurile nevăzute din viitor.

S-a mai spus că el este prezicătorul. Prezicătorul este cel care anunță lucrurile nevăzute din viitor.

S-a mai spus: cel care spune ceea ce este ascuns în gând.

Abū al-ʿAbbās Ibn Taymiyyah a spus: «ʿArrāf este o denumire pentru prezicător, astrolog, ghicitorul în nisip și cei asemenea lor, care vorbesc despre cunoașterea lucrurilor prin asemenea căi.»

Cuvintele „S-a mai spus: cel care spune ceea ce este ascuns în gând” înseamnă că ascunzi ceva în minte și întrebi: „La ce m-am gândit?”, iar el spune că te-ai gândit la cutare și cutare lucru. Sau întrebi despre lucrurile nevăzute din viitor: „Ce se va întâmpla în cutare lună, în cutare zi? Ce va naște soția mea? Când va veni fiul meu?” El însă nu știe.

Așadar, învățații au avut păreri diferite despre definiția ghicitorului. S-a spus că este cel care pretinde cunoașterea lucrurilor prin premise din care deduce locul bunului furat, al animalului rătăcit și altele asemenea. Această definiție îl cuprinde și pe cel care anunță lucruri deja petrecute. S-a mai spus că este cel care spune ceea ce este ascuns în gând. S-a mai spus că este prezicătorul, adică cel care anunță lucrurile nevăzute din viitor.

Cuvintele „Abū al-ʿAbbās Ibn Taymiyyah a spus”: el este Aḥmad ibn ʿAbd al-Ḥalīm ibn ʿAbd as-Salām ibn Taymiyyah, cunoscut prin kunya Abū al-ʿAbbās. Nu s-a căsătorit și nu a renunțat la căsătorie din monahism. Mai degrabă — iar Allah știe cel mai bine — era ocupat cu strădania pe tărâmul științei, având și o dorință trupească redusă. Dacă dorința lui ar fi fost puternică, s-ar fi căsătorit. Nu este așa cum pretind falsificatorii, că ar avea un fiu îngropat lângă el în Damasc. Aceasta este, fără îndoială, neadevărat.

Sensul aparent al cuvintelor șeicului este că Șeicul Islamului a susținut categoric această definiție. Însă Șeicul Islamului a spus: „S-a spus că ʿarrāf...”, folosind expresia „s-a spus”. Se știe că redarea unei păreri prin „s-a spus” nu dovedește cu certitudine că cel care o transmite o și susține. Este adevărat însă că, dacă o transmite fără să o infirme, aceasta arată că a încuviințat-o.

În orice caz, Șeicul Islamului a redat această părere și a încuviințat-o. Apoi a spus: chiar dacă s-ar spune că denumirea privește numai unele dintre aceste persoane, ghicitorul în nisip, astrologul și cei asemenea lor intră în ea prin generalitatea de sens. Există o generalitate de sens, stabilită prin analogie juridică, și o generalitate a formulării, arătată de cuvântul care îi cuprinde.

Șeicul Islamului Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a arătat că folosirea djinnilor de către oameni are trei situații:

Prima situație: îi folosește în ascultarea de Allah, de pildă ca reprezentant în transmiterea Legii revelate. Dacă are un însoțitor credincios dintre djinni, care învață de la el și primește știință de la el — fiind dovedit că djinnii pot învăța de la oameni —, îl folosește pentru a transmite Legea revelată semenilor săi dintre djinni ori pentru ajutor în lucruri cerute de Legea revelată. Nu este nimic rău în aceasta; ba poate fi un lucru lăudabil sau cerut și face parte din chemarea la Allah, Atotputernicul și Mărețul. Djinnii au venit la Profet ﷺ, iar el le-a recitat Coranul, după care s-au întors la poporul lor ca prevenitori⁴⁷⁶. Printre djinni sunt drepți, adoratori, asceți și învățați, deoarece cel care previne trebuie să cunoască lucrul despre care previne și să fie adorator și ascultător de Allah, Slăvitul, atunci când previne.

A doua situație: îi folosește în lucruri îngăduite, de pildă le cere ajutor pentru un lucru îngăduit. El a spus: aceasta este îngăduită cu condiția ca mijlocul folosit să fie îngăduit. Dacă mijlocul este interzis, atunci și folosirea lor devine interzisă; de pildă, dacă djinnul nu îl ajută în treburile sale decât dacă înjunghie un animal pentru el, se prosternează înaintea lui sau face ceva asemănător.

Apoi a amintit relatarea potrivit căreia, odată, ʿUmar a întârziat într-o călătorie, iar Abū Mūsā a început să fie îngrijorat. I s-a spus: „O femeie dintre locuitorii Medinei are un însoțitor dintre djinni. De ce nu îi poruncești să îl trimită să îl caute pe ʿUmar?” A făcut astfel, iar djinnul a plecat și apoi s-a întors, spunând: „Conducătorul dreptcredincioșilor este bine; însemnează cămilele date ca milostenie în cutare loc.”⁴⁷⁷ Aceasta este folosirea lor într-o chestiune îngăduită.

A treia situație: să îi folosească în lucruri interzise, precum jefuirea averilor oamenilor, înspăimântarea lor și altele asemenea. Aceasta este interzisă. Dacă mijlocul folosit este șirk, atunci fapta devine șirk; dacă mijlocul nu este șirk, atunci ea este un păcat. De pildă, acest djinn nelegiuit se poate împrieteni cu acest om nelegiuit și poate coopera cu el în păcat și nedreptate. Aceasta este păcat și nedreptate, fără să ajungă la șirk.

Apoi a spus că a-i întreba pe djinni sau a-l întreba pe cel care îi întreabă pe djinni și a-i crede în tot ceea ce spun constituie păcat și necredință. Calea de a fi ocrotit de djinni este recitarea Versetului Tronului. Cine îl recită noaptea are neîncetat un ocrotitor de la Allah și niciun diavol nu se apropie de el până dimineața, după cum s-a transmis în mod autentic de la Profet ﷺ.⁴⁷⁸ Acesta este versetul:

Allah! Nu există altă divinitate în afară de El, Cel Viu, Susținătorul tuturor...

Ibn ʿAbbās a spus despre niște oameni care scriu abā jād și cercetează astrele: „Nu cred că acela care face aceasta are vreo parte la Allah.”⁴⁷⁹

Cuvintele sale: „Scriu abā jād și cercetează astrele”. Particula wāw de aici nu este o conjuncție de coordonare, ci introduce o circumstanță, adică: „în timp ce cercetează”. Astfel, ei leagă ceea ce scriu de mersul și mișcarea astrelor.

Cuvintele sale: „Nu cred că acela care face aceasta”. Verbul se poate citi cu fatḥah pe hamzah, având sensul „știu”, ori cu ḍammah, având sensul „nu cred”.

Cuvintele sale: „Abā jād”. Este vorba despre succesiunea: abjad, hawaz, ḥuṭṭī, kalaman, saʿfaṣ, qarashat, thakhadh, ḍaẓagh... Învățarea acestei succesiuni se împarte în două categorii:

Prima: învățarea îngăduită, adică să o învățăm pentru calculul valorilor numerice ale literelor și altele asemenea. În aceasta nu este niciun rău. Oamenii continuă să o folosească, iar chiar și învățații indică date prin ea. Șeicul nostru ʿAbd ar-Raḥmān ibn Saʿdī, Allah să aibă milă de el, a spus despre data construirii vechii moschei principale:

Dăruiește mulțumirea și împlinește dorințele celor care au ajutat la această construcție. Data încheierii ei se află în cuvintele celui ce se întoarce cu căință: „Iartă-ne!” — ighfir lanā. Iar luna este Shawwāl. Doamne, primește strădania noastră!

Dacă am calcula valoarea literelor din cuvintele „ighfir lanā”, am obține anul 1362 H.

Învățații din veacurile de mijloc i-au acordat atenție, folosind-o chiar în poemele de jurisprudență, de gramatică și de alte feluri. Prin ea indicau datele nașterii și morții învățaților. Ibn ʿAbbās nu s-a referit la această categorie.

A doua: cea interzisă, adică scrierea succesiunii abā jād în legătură cu mersul astrelor și cu mișcarea, răsăritul și apusul lor. Ei cercetează astrele pentru a deduce, din concordanța sau opoziția lor, ce se va întâmpla pe pământ: fie în general, precum seceta, boala, războiul și altele asemenea, fie în particular, cum ar fi să îi spună cuiva: „Vei avea parte de boală, sărăcie, fericire ori nenoroc într-o anumită privință” și alte lucruri de acest fel. Ei leagă unele de altele, deși nu există nicio legătură între mișcările astrelor și diferitele evenimente de pe pământ.

Cuvintele sale: „Nu cred că acela care face aceasta are vreo parte la Allah”.

„Khalāq” înseamnă „parte”.

Sensul aparent al cuvintelor lui Ibn ʿAbbās este că îi consideră necredincioși, fiindcă acela care nu are nicio parte la Allah este necredinciosul. Niciunui credincios nu i se neagă în mod absolut această parte. Chiar dacă are păcate, fie este pedepsit pe măsura lor, fie Allah i le iartă, iar în cele din urmă ajunge la partea pe care o găsește la Allah.

Autorul, Allah să aibă milă de el, nu a arătat judecata privind ghicitorul, astrologul și geomantul în privința pedepsei din această lume. Dacă îi judecăm ca necredincioși, judecata lor în această lume este că li se cere să se căiască; dacă se căiesc, sunt lăsați, iar dacă nu, sunt executați ca necredincioși.

Iar dacă judecăm că nu sunt necredincioși, fie pentru că magia lor nu ajunge la necredință, fie pentru că spunem că nu devin necredincioși, întrucât chestiunea este disputată, atunci trebuie executați pentru a înlătura stricăciunea și vătămarea pe care le produc, chiar dacă spunem că nu sunt necredincioși. Motivele pedepsei cu moartea nu se limitează la necredință; ele sunt multiple și diferite. Allah Preaînaltul spune:

Răsplata acelora care poartă război împotriva lui Allah și a Trimisului Său și caută să răspândească stricăciunea pe pământ este să fie uciși, răstigniți, să li se taie mâinile și picioarele din părți opuse sau să fie alungați din țară

. Așadar, oricărui om care strică treburile oamenilor în religia lor ori în viața lor lumească i se cere să se căiască. Dacă se căiește, este lăsat, iar dacă nu, este executat, mai ales când aceste lucruri ajung să îl scoată din Islam.

Cercetarea astrelor se împarte în mai multe categorii:

Prima: să deducă din mișcările și mersul lor evenimentele de pe pământ, fie generale, fie particulare. Aceasta este șirk dacă socotește că astrele cârmuiesc treburile sau au o parte în cârmuirea lor; este o necredință care îl scoate din religie. Dacă însă socotește că ele sunt numai o cauză, necredința sa nu îl scoate din religie, dar tot este numită necredință. Profetul ﷺ a spus după o ploaie căzută în timpul nopții: „Știți ce a spus Domnul vostru?” Ei au răspuns: „Allah și Trimisul Său știu mai bine.” El a spus: „A spus: «Dintre robii Mei, unii au ajuns dimineața credincioși în Mine, iar alții necredincioși. Cel care a spus: ‘Am primit ploaie prin harul și mila lui Allah’ este credincios în Mine și necredincios în astru. Iar cel care a spus: ‘Am primit ploaie datorită cutărui și cutărui astru’ este necredincios în Mine și credincios în astru.»”⁴⁸⁰

Am arătat anterior că această necredință se împarte în două categorii, în funcție de credința celui care rostește aceste cuvinte.⁴⁸¹

A doua: să învețe știința astrelor pentru a deduce, din mișcările și mersul lor, anotimpurile, vremea semănatului, secerișului și plantării și altele asemenea. Aceasta face parte dintre lucrurile îngăduite, fiindcă se folosește de ea pentru treburi lumești.

A treia categorie: să o învețe pentru a cunoaște timpii rugăciunilor, direcția qiblei și alte lucruri prescrise de religie. Aici, învățarea este prescrisă și poate fi o obligație colectivă sau o obligație individuală.

Învățămintele capitolului:

Primul: a-l crede pe ghicitor nu se poate împăca cu credința în Coran.

Al doilea: declararea explicită a faptului că aceasta este necredință.

Al treilea: menționarea celui pentru care se practică ghicitul.

Al patrulea: menționarea celui pentru care se caută prevestiri.

Al cincilea: menționarea celui pentru care se practică magia.

Explicarea învățămintelor:

Primul: a-l crede pe ghicitor nu se poate împăca cu credința în Coran. Acesta se deduce din cuvintele Profetului ﷺ: „Cine merge la un ghicitor și îl crede în ceea ce spune a tăgăduit ceea ce i-a fost revelat lui Muḥammad.” Explicația este că el a tăgăduit Coranul, iar aceasta este una dintre cele mai mari forme de necredință.

Al doilea: declararea explicită a faptului că aceasta este necredință. Se deduce din cuvintele: „A tăgăduit ceea ce i-a fost revelat lui Muḥammad.”

Al treilea: menționarea celui pentru care se practică ghicitul. Se deduce din hadithul lui ʿImrān ibn Ḥuṣayn, în care Profetul ﷺ a spus: „Nu este dintre noi.” Adică este asemenea ghicitorului în privința dezicerii Profetului ﷺ de el.

Al patrulea: menționarea celui pentru care se caută prevestiri. Se deduce din cuvintele: „Sau pentru care se caută prevestiri.”

Al cincilea: menționarea celui pentru care se practică magia. Se deduce din cuvintele: „Sau pentru care se practică magia.”

Autorul l-a menționat pe cel pentru care se practică ghicitul ori magia sau pentru care se caută prevestiri, fiindcă cineva ar putea obiecta, spunând: „Acest lucru îi privește pe ghicitori, acela pe cei care caută prevestiri, iar celălalt pe magicieni.” El a arătat că acela care cere să se facă aceste lucruri pentru el este asemenea lor în privința pedepsei.

Al șaselea: menționarea celui care învață abā jād.

Al șaptelea: menționarea deosebirii dintre kāhin și ʿarrāf.

Al șaselea: menționarea celui care învață abā jād. În privința învățării acesteia sunt necesare precizări: nu este lăudată ori condamnată decât în funcție de situația în care se încadrează, după cum s-a arătat anterior.⁴⁸²

Al șaptelea: menționarea deosebirii dintre kāhin și ʿarrāf. În această chestiune, învățații au opinii diferite:

Prima opinie: ʿarrāf este același lucru cu kāhin, iar kāhin este cel care pretinde că vestește lucruri nevăzute din viitor. Cei doi termeni sunt sinonimi, fără deosebire între ei.

A doua opinie: ʿarrāf este cel care deduce cunoașterea unor lucruri din anumite premise, prin care pretinde că află bunul furat, locul obiectului pierdut și altele asemenea. Termenul este mai general decât kāhin, fiindcă îl cuprinde atât pe kāhin, cât și pe alții. Raportul dintre cei doi este acela dintre general și particular.

A treia opinie: ʿarrāf este cel care pretinde că vestește ceea ce se află înlăuntrul omului, iar kāhin este cel care pretinde că vestește lucruri nevăzute din viitor.

Așadar, fie ʿarrāf este același lucru cu kāhin, fie termenul este mai general decât acesta, fie ʿarrāf se referă în mod specific la trecut, iar kāhin la viitor, astfel că sunt distincte. Sensul aparent este că sunt distincte: kāhin este cel care vestește lucruri nevăzute din viitor, [iar ʿarrāf este cel care pretinde cunoașterea unor lucruri pe baza unor premise, prin care deduce bunul furat, locul obiectului pierdut și altele asemenea].