Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Acest capitol îl completează pe cel dinaintea lui, intitulat «Virtutea monoteismului și păcatele pe care le ispășește». Printre virtuțile monoteismului se află această mare binefacere, pe care o caută orice om înzestrat cu minte: intrarea în Paradis fără socoteală.

Cuvântul «cine» introduce o propoziție condițională, verbul condiției este «împlinește», iar răspunsul ei este «va intra». Expresia «fără socoteală» înseamnă că nu i se va cere socoteală nici pentru păcate, nici pentru altceva.

Împlinirea monoteismului înseamnă curățarea lui de asociere și nu se poate realiza decât prin trei lucruri:

Primul: cunoașterea. Nu poți împlini un lucru înainte să-l cunoști. Allah Preaînaltul a spus:

Să știi că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah

.

Al doilea: convingerea. Dacă știi, dar nu ai convingerea și te arăți trufaș, nu ai împlinit monoteismul. Allah Preaînaltul a relatat despre necredincioși:

A făcut el din divinități o singură divinitate? Acesta este, într-adevăr, un lucru uimitor!

. Ei nu au crezut că numai Allah este divinitatea demnă de adorare.

Al treilea: supunerea. Dacă știi și ai convingerea, dar nu te supui, nu ai împlinit monoteismul. Cel Preaînalt a spus:

Când li se spunea: „Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah”, ei se arătau trufași și spuneau: „Oare să ne părăsim divinitățile pentru un poet nebun?”

. Dacă toate acestea se împlinesc și omul împlinește monoteismul, Paradisul îi este garantat fără socoteală. Nu trebuie să adăugăm aici «dacă voiește Allah», deoarece aceasta este enunțarea unei rânduieli stabilite de Legea revelată. De aceea, autorul, Allah Preaînaltul să aibă milă de el, a afirmat-o categoric în titlu, fără să spună «dacă voiește Allah».

În ceea ce privește însă o anumită persoană, spunem: «Dacă voiește Allah.»

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Ibrāhīm a fost un îndrumător, statornic în ascultarea de Allah, înclinat spre credința dreaptă, și nu a fost dintre cei care asociază parteneri.⁹⁵

Autorul a menționat în acest capitol două versete. Legătura lor cu subiectul este că arată împlinirea monoteismului și faptul că ea nu are loc decât prin înlăturarea oricărei asocieri.

Primul verset: cuvintele Celui Preaînalt: «Ibrāhīm a fost un îndrumător…», până la sfârșitul versetului.

Cuvântul ummah înseamnă aici îndrumător. S-a arătat anterior că ummah are în Coran patru înțelesuri: îndrumător, perioadă de timp, comunitate și religie.⁹⁶

Cuvintele «Ibrāhīm a fost un îndrumător» sunt o laudă adusă de Allah, Slăvitul și Preaînaltul, lui Ibrāhīm: el era un îndrumător urmat de oameni, unul dintre nobilii trimiși înzestrați cu hotărâre statornică. El, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, este un model în lucrările, faptele și străduința sa. S-a împotrivit neamului său și a îndurat ceea ce a îndurat din partea lor. A fost aruncat în foc și a răbdat. Apoi Allah, Slăvitul și Preaînaltul, l-a încercat poruncindu-i să-și sacrifice fiul, singurul său fiu, care ajunsese la vârsta la care putea merge și lucra alături de el, adică crescuse și se dezvoltase. Nu era nici un om în vârstă, față de care sufletul să fi ajuns la împăcare, nici un copil atât de mic încât sufletul să nu se fi atașat încă mult de el. Atașamentul ajunsese la culme. În plus, i se dăruise un fiu bun, ascultător de Allah. Allah Preaînaltul a relatat despre el:

A spus: „Tată, fă ceea ce ți se poruncește! Mă vei găsi, dacă voiește Allah, printre cei răbdători”

. El nu l-a împins pe tatăl său să nu împlinească porunca, nici nu s-a răzvrătit și nu a fugit, ci a dorit ca tatăl său să urmeze porunca Domnului său. Aceasta arată bunătatea lui față de tată și ascultarea sa de Stăpânul său, Slăvitul și Preaînaltul. Privește această mare tărie, unită cu încrederea în Allah, din cuvintele:

Mă vei găsi, dacă voiește Allah, printre cei răbdători.

Particula sa din cuvântul «mă vei găsi» exprimă certitudinea. Totuși, el nu s-a bizuit pe sine, ci a cerut ajutorul lui Allah prin cuvintele «dacă voiește Allah». Amândoi au dat ascultare și s-au supus lui Allah, Mărețul și Preamăritul. El l-a culcat cu fruntea la pământ, pentru a-l sacrifica fără să-i vadă fața. Atunci a venit izbăvirea de la Allah Preaînaltul:

L-am strigat: „Ibrāhīm! Ai împlinit vedenia!” Astfel îi răsplătim Noi pe cei care fac bine

. Nu este adevărat ceea ce au menționat unii, că lama cuțitului s-ar fi întors sau că gâtul lui s-ar fi făcut de fier, și alte lucruri asemenea.

Cuvântul «statornic în ascultare»: qunūt înseamnă ascultare neîntreruptă, în orice împrejurare. El Îi dă ascultare lui Allah, rămâne statornic în aceasta și o continuă în orice stare. La fel, urmașul său Muḥammad ﷺ Îl pomenea pe Allah în toate împrejurările:⁹⁷ când se ridica Îl pomenea pe Allah, când se așeza Îl pomenea, când dormea, când mânca și când își împlinea nevoile Îl pomenea pe Allah. Era statornic în ascultare în ceasurile nopții și ale zilei.

Cuvântul «înclinat spre credința dreaptă» înseamnă că se îndepărta de asociere și evita orice contrazicea ascultarea. A fost descris atât prin afirmație, cât și prin negație, adică printr-o însușire afirmativă și una negativă.

Cuvintele «și nu a fost dintre cei care asociază parteneri» întăresc statornicia lui în monoteism. El, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, a fost ferit de asociere, deși neamul său era politeist. Allah l-a descris ca evitând asocierea neîntrerupt, prin cuvântul «înclinat spre credința dreaptă», și de la început, prin cuvintele «nu a fost dintre cei care asociază parteneri». Dovada este că Allah l-a făcut îndrumător, iar Allah nu îl face îndrumător pentru oameni pe cel care nu a împlinit monoteismul.

Cine cercetează starea lui Ibrāhīm, pacea fie asupra lui, și ceea ce i s-a întâmplat vede că el se afla pe cele mai înalte trepte ale răbdării și certitudinii. Numai cel care are certitudine în privința răsplății poate răbda asemenea încercări mărețe. Cel care are îndoială sau ezitare nu rabdă astfel de lucruri, deoarece sufletul nu lasă un lucru decât pentru ceva care îi este mai drag și nu iubește un lucru decât dacă îi presupune sau îi cunoaște cu certitudine folosul. Trebuie să știm că, atunci când Allah laudă pe cineva dintre făpturile Sale, scopul nu este doar ca lauda să ajungă la noi, ci sunt avute în vedere două lucruri importante:

Primul: să-l iubim pe acela despre care Allah a vorbit de bine, după cum îl urâm și îl detestăm pe acela despre care Allah a vorbit de rău. Îl iubim pe Ibrāhīm, pacea fie asupra lui, fiindcă a fost un îndrumător înclinat spre credința dreaptă, statornic în ascultarea de Allah și nu a fost dintre cei care asociază parteneri. Detestăm neamul său, deoarece erau rătăciți. Îi iubim pe îngeri, chiar dacă nu sunt din aceeași specie cu noi, deoarece împlinesc porunca lui Allah. Îi detestăm pe diavoli, deoarece nu Îi dau ascultare lui Allah și sunt dușmani ai noștri și ai lui Allah. Îi detestăm și pe cei care îi urmează pe diavoli, deoarece nici ei nu Îi dau ascultare lui Allah și sunt dușmani ai Lui și ai noștri.

Al doilea: să-i urmăm modelul în însușirile pentru care Allah l-a lăudat, deoarece acestea sunt temeiul laudei. Vom avea parte de laudă în măsura în care îi urmăm modelul în ele. Cel Preaînalt a spus:

În istorisirile lor se află, cu adevărat, o învățătură pentru cei înzestrați cu minte

. Și a spus:

Ați avut un model frumos în Ibrāhīm și în cei care erau alături de el

. Și a spus:

Ați avut în ei un model frumos, pentru cel care nădăjduiește în Allah și în Ziua de Apoi

.

Aceasta este o chestiune importantă, deoarece uneori omul pierde din vedere primul scop: iubirea pentru acela pe care Allah l-a lăudat. Nu trebuie însă să-l piardă din vedere, deoarece iubirea de dragul lui Allah și ura de dragul lui Allah se numără printre cele mai trainice legături ale credinței.

Precizare

Tatăl lui Ibrāhīm a murit în necredință. Părerea corectă, pe care o susținem, este că numele său era Āzar, după cum a spus Allah Preaînaltul:

Când Ibrāhīm i-a spus tatălui său, Āzar: „Îți iei idolii drept divinități?”

. Și Cel Preaînalt a spus:

Cererea de iertare a lui Ibrāhīm pentru tatăl său nu a fost decât datorită unei făgăduințe pe care i-o făcuse

, fiindcă el spusese:

Voi cere iertare pentru tine de la Domnul meu; El a fost mereu binevoitor cu mine

.

Dar când i-a devenit limpede că el este un dușman al lui Allah, s-a dezis de el. Ibrāhīm era plin de căință și îngăduitor

. În sura Ibrāhīm, el a spus:

Domnul nostru, iartă-mă pe mine, pe părinții mei și pe credincioși în Ziua când va avea loc socoteala!

. Mai târziu însă s-a dezis de el. În schimb, Nūḥ a spus:

Doamne, iartă-mă pe mine, pe părinții mei, pe cel care intră în casa mea credincios, pe credincioși și pe credincioase

. Aceasta arată că părinții lui Nūḥ erau credincioși.

O altă precizare

Imamul Aḥmad a spus: «Trei lucruri nu au temei: relatările despre campaniile militare, cele despre marile bătălii viitoare și exegeza.» De cele mai multe ori, acestea sunt menționate fără lanț de transmitere. De aceea, exegeții povestesc istoria lui Ādam în legătură cu versetul: «Când le-a dăruit un copil sănătos» [Al-Aʿrāf: 190], și puțini dintre ei resping povestirea inventată despre aceasta.⁹⁸

Regula este, așadar, că nimeni nu cunoaște ceva despre comunitățile din vechime decât prin revelație. Cel Preaînalt a spus:

Nu v-a ajuns vestea celor de dinaintea voastră: neamul lui Nūḥ, ʿĀd, Thamūd și cei de după ei, pe care nu îi știe decât Allah?

.

Și a spus: «Și cei care nu Îi asociază nimic Domnului lor.»⁹⁹

Al doilea verset: cuvintele «Și cei care nu Îi asociază nimic Domnului lor». Înaintea acestui verset se află cuvântul Său:

Cei care sunt plini de teamă din venerație față de Domnul lor

.

Autorul a menționat însă numai partea care constituie dovada. Cuvintele Celui Preaînalt «din venerație față de Domnul lor» înseamnă teama de El întemeiată pe cunoaștere, iar «plini de teamă» înseamnă că se tem de pedeapsa Lui dacă nu Îi dau ascultare.

În sens mai larg, păcatele sunt o formă de asociere, după cum s-a arătat anterior,¹⁰⁰ deoarece izvorăsc dintr-o patimă contrară Legii revelate. Allah Preaînaltul a spus:

L-ai văzut pe acela care și-a luat drept divinitate propria patimă?

.

În sens mai restrâns însă, învățații le împart în două categorii:

1. Asociere.

2. Nelegiuire.

Cuvintele «nu Îi asociază nimic» au în vedere asocierea în sens mai larg, deoarece monoteismul nu se împlinește decât prin evitarea asocierii în acest sens. Aceasta nu înseamnă însă că ei nu săvârșesc deloc păcate: fiecare fiu al lui Ādam greșește și nu este ferit de greșeală. Dacă păcătuiesc, ei se căiesc și nu stăruie în păcat, după cum a spus Cel Preaînalt:

Și cei care, atunci când săvârșesc o faptă rușinoasă sau își fac nedreptate, Își aduc aminte de Allah și cer iertare pentru păcatele lor — și cine iartă păcatele în afară de Allah? — și nu stăruie cu bună știință în ceea ce au făcut

.

Ḥuṣayn ibn ʿAbd ar-Raḥmān a relatat: «Mă aflam la Saʿīd ibn Jubayr, iar el a întrebat: „Care dintre voi a văzut astrul care a căzut azi-noapte?” Eu am spus: „Eu.” Apoi am adăugat: „Să știți că nu mă aflam la rugăciune, ci fusesem înțepat.” El a întrebat: „Și ce ai făcut?” Am răspuns: „Am cerut să mi se facă ruqyah.” El a întrebat: „Ce te-a îndemnat să faci aceasta?” Am spus: „Un hadith pe care ni l-a relatat aș-Șaʿbī.” El a întrebat: „Și ce v-a relatat?” Am spus: „Ne-a relatat de la Buraydah ibn al-Ḥuṣayb că a spus: «Nu există ruqyah decât pentru deochi sau înțepătură veninoasă.»” El a spus: „A făcut bine cel care s-a oprit la ceea ce a auzit.” Dar Ibn ʿAbbās ne-a relatat de la Profet ﷺ că a spus: «Mi-au fost înfățișate comunitățile. Am văzut un profet însoțit de un mic grup, un profet însoțit de un om sau doi și un profet fără nimeni alături. Deodată mi-a fost arătată o mare mulțime, și am crezut că sunt comunitatea mea. Mi s-a spus: „Acesta este Mūsā și neamul său.” Am privit și am văzut o mare mulțime. Mi s-a spus: „Aceasta este comunitatea ta. Împreună cu ei sunt șaptezeci de mii care vor intra în Paradis fără socoteală și fără pedeapsă.”» Apoi s-a ridicat și a intrat în locuința sa. Oamenii au început să discute despre aceia. Unii au spus: „Poate că sunt cei care l-au însoțit pe Trimisul lui Allah ﷺ.” Alții au spus: „Poate că sunt cei născuți în Islam, care nu I-au asociat nimic lui Allah…” Și au menționat și alte lucruri. Trimisul lui Allah ﷺ a ieșit la ei, iar ei i-au povestit. El a spus: „Aceștia sunt cei care nu cer să li se facă ruqyah, nu cer să fie cauterizați și nu cred în semne de rău augur și în Domnul lor își pun încrederea.” Atunci s-a ridicat ʿUkkāșah ibn Miḥṣan și a spus: „Roagă-L pe Allah să mă facă dintre ei.” El a răspuns: „Tu ești dintre ei.” Apoi s-a ridicat un alt bărbat și a spus: „Roagă-L pe Allah să mă facă dintre ei.” El a răspuns: „ʿUkkāșah ți-a luat-o înainte cu aceasta.”»¹⁰¹

Cuvintele «Ḥuṣayn ibn ʿAbd ar-Raḥmān a relatat: „Mă aflam la Saʿīd ibn Jubayr”»: amândoi sunt oameni de încredere dintre urmașii companionilor.

Cuvintele «a căzut azi-noapte» înseamnă că astrul a căzut în noaptea care tocmai trecuse. Unii cunoscători ai limbii arabe au spus: dacă vorbești înainte de amiază, spui «Am făcut cutare lucru în această noapte», iar dacă vorbești după amiază, spui «Am făcut cutare lucru în noaptea trecută».

În uzul nostru, de la răsăritul până la apusul soarelui spunem «noaptea trecută» pentru noaptea care a trecut, iar de la apusul până la răsăritul soarelui spunem «această noapte» pentru noaptea în care ne aflăm. Unii oameni folosesc termenul și mai larg: când se trezesc în timpul nopții, spun «noaptea trecută», deși sunt încă în aceeași noapte.

Cuvintele «Eu am spus: „Eu”» se referă la Ḥuṣayn.

În cuvintele «Să știți că nu mă aflam la rugăciune», amā este o particulă introductivă. S-a spus și că are sensul «cu adevărat». Potrivit acestei interpretări, vocala inițială a particulei inna devine a și se spune: amā annī lam akun fī ṣalāh, adică: «Cu adevărat, nu mă aflam la rugăciune.»

El, Allah să aibă milă de el, a spus aceasta ca să nu se creadă că stătea în picioare la rugăciune și să nu fie lăudat pentru ceva ce nu făcuse. Aceasta este contrar purtării unora care se bucură când oamenii își închipuie că ei se ridică noaptea la rugăciune. O asemenea purtare este o lipsă în monoteism.

Cuvintele lui Ḥuṣayn, Allah să aibă milă de el, nu țin de fățărnicie, ci sunt o faptă bună. El nu este asemenea celui care părăsește faptele de ascultare de teama de a nu le face de ochii lumii. Satana se poate juca cu omul, făcându-i să pară frumos să părăsească ascultarea de frica fățărniciei. Dimpotrivă, împlinește fapta de ascultare, dar să nu ai în inimă dorința de a te arăta oamenilor.

Cuvintele «fusesem înțepat» înseamnă că îl înțepase un scorpion sau altceva. Se pare că înțepătura a fost puternică, deoarece din pricina ei nu a putut dormi.

Cuvântul irtaqaytu are aici sensul istarqaytu, deoarece forma iftaʿala are același sens ca istafʿala. În relatarea lui Muslim apare istarqaytu, adică: am cerut să mi se facă ruqyah.

Cuvintele «Ce te-a îndemnat să faci aceasta?» înseamnă că Saʿīd a întrebat care a fost motivul pentru care a cerut să i se facă ruqyah.

Cuvintele «Un hadith pe care ni l-a relatat aș-Șaʿbī» arată că înaintașii evlavioși, Allah să fie mulțumit de ei, dialogau pentru a ajunge la adevăr. Saʿīd ibn Jubayr nu a intenționat să-l critice pe acel om, ci să-l întrebe și să cunoască dovada pe care se întemeia.

Cuvintele «Nu există ruqyah» înseamnă: nu există recitare asupra unui bolnav sau a unei persoane afectate ori cerere pentru o asemenea recitare.

Cuvintele «decât pentru deochi»: oamenii îl numesc astăzi an-naḥḥātah, iar unii îl numesc an-nafs sau al-ḥasad, adică invidie. El este o privire venită de la un om invidios, al cărui suflet rău capătă o anumită stare din care pornește ceea ce îl afectează pe cel atins.

Cuvântul ḥumah se pronunță cu u după ḥ și cu a după m, fără dublarea lui m. El se referă la orice vietate veninoasă. Sensul este că l-a înțepat una dintre aceste vietăți, iar scorpionul este una dintre ele.

Saʿīd ibn Jubayr a spus: «A făcut bine cel care s-a oprit la ceea ce a auzit. Dar Ibn ʿAbbās ne-a relatat…», până la sfârșit.

Așadar, Ḥuṣayn s-a întemeiat pe hadithul «Nu există ruqyah decât pentru deochi sau înțepătură veninoasă». Acesta arată că ruqyah pentru deochi sau înțepătură veninoasă este folositoare, iar aceasta se constată în realitate, căci recitările de ruqyah sunt folositoare, cu voia lui Allah, atât pentru deochi, cât și pentru înțepătura veninoasă. Mulți oameni recită asupra celui înțepat, iar acesta se însănătoșește pe loc. Dovada este întâmplarea omului pe care Profetul ﷺ l-a trimis într-un detașament. Ei au cerut găzduire unui neam, dar oamenii nu i-au găzduit. Căpetenia acelui neam a fost înțepată de un scorpion. Oamenii au întrebat: «Cine îi poate face ruqyah?» Au spus: «Poate că printre acești călători se află cineva care recită ruqyah.» Au venit la detașament și au întrebat: «Este printre voi cineva care face ruqyah?» Ei au răspuns: «Da, dar nu vă facem ruqyah decât în schimbul unor oi.» Oamenii au spus: «Vă dăm.» Le-au pus deoparte câteva oi, apoi unul dintre ei a mers și a recitat Al-Fātiḥah asupra lui, de trei sau de șapte ori. Omul s-a ridicat ca și cum ar fi fost dezlegat dintr-o legătură. Cel înțepat a avut astfel folos din recitarea ei. De aceea, Profetul ﷺ a spus: «De unde ai știut că ea este ruqyah?», referindu-se la Al-Fātiḥah.¹⁰² La fel, recitarea pentru deochi este folositoare.

Pentru deochi se folosește și o altă metodă decât ruqyah: istighsāl, cererea spălării. Este adus cel de la care a venit deochiul și i se cere să facă abluțiunea. Apoi se ia apa care s-a scurs de pe mădularele lui, se toarnă asupra celui afectat și acesta bea din ea, însănătoșindu-se cu voia lui Allah. Mai există o metodă, împotriva căreia nu este nicio opreliște: se ia ceva din îmbrăcămintea care îi atinge corpul, precum cămașa, tichia, pantalonii sau altceva, ori din pământul umed pe care a călcat. Se toarnă apă peste acel lucru, iar cel afectat este stropit cu ea sau o bea. Aceasta este o metodă încercată.

Cât despre cel de la care vine deochiul, atunci când vede ceva care îl încântă, se cuvine să ceară binecuvântare pentru acel lucru, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ către ʿĀmir ibn Rabīʿah, când acesta l-a deocheat pe Sahl ibn Ḥunayf: «De ce nu ai cerut binecuvântare pentru el?»¹⁰³ Adică să fi spus: «Allah să te binecuvânteze!»

Cuvintele «Dar ne-a relatat» sunt rostite de Saʿīd ibn Jubayr.

Cuvintele «Mi-au fost înfățișate comunitățile»: Cel care i le-a înfățișat este Allah, Slăvitul și Preaînaltul. După cum se pare, aceasta a avut loc în vis. Vezi Fatḥ al-Bārī (11/407), Cartea cuvintelor care înmoaie inimile, capitolul despre cei șaptezeci de mii care intră în Paradis. Umam este pluralul lui ummah și desemnează comunitățile trimișilor.

Cuvântul rahṭ desemnează un grup de la trei până la nouă oameni.

Cuvintele «un profet însoțit de un om și doi oameni»: sensul aparent al conjuncției «și» este aici «sau», adică însoțit de un om sau de doi. Dacă ar fi fost vorba de un om și încă doi alături de el, ar fi fost suficient să spună «însoțit de trei». Sensul este însă: un profet însoțit de un om și un alt profet însoțit de doi oameni.

Cuvintele «un profet fără nimeni alături» înseamnă că este trimis, dar nu îl urmează nimeni. Allah îl trimite însă pentru a stabili dovada. Odată stabilită dovada, făpturile nu Îi mai pot aduce nicio învinuire lui Allah, iar dovada este întemeiată împotriva lor.

Cuvintele «Deodată mi-a fost arătată» presupun o expresie omisă: «În timp ce mă aflam astfel, deodată mi-a fost arătată».

Cuvintele «o mare mulțime»: termenul sawād pare să-i desemneze aici pe oameni. De aceea se spune «nu i-am văzut silueta», adică persoana. Este vorba despre o mulțime mare de oameni care, din pricina numărului lor, apăreau ca o masă întunecată.

Cuvintele «Am crezut că sunt comunitatea mea»: profeții îi fuseseră înfățișați împreună cu comunitățile lor, așa că el, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, a crezut că acea mulțime este comunitatea sa.

Cuvintele «Mi s-a spus: „Acesta este Mūsā și neamul său”» arată numărul mare al adepților lui Mūsā, pacea fie asupra lui, și al neamului la care a fost trimis.

Cuvintele «Am văzut o mare mulțime. Mi s-a spus: „Aceasta este comunitatea ta”»: această mulțime era mai mare decât prima, deoarece comunitatea Profetului ﷺ este cu mult mai numeroasă decât cea a lui Mūsā, pacea fie asupra lui.

Cuvintele «fără socoteală și fără pedeapsă» înseamnă că nu sunt pedepsiți și nu li se cere socoteală, ca o cinstire a lor. Sensul aparent este că aceasta nu se întâmplă nici în morminte, nici după venirea Ceasului.

Cuvintele «Oamenii au început să discute despre aceia»: această discuție urmărea aflarea adevărului atât prin înțelegere, cât și prin faptă, pentru ca ei să se numere printre aceia.

Cuvintele «cei care l-au însoțit pe Trimisul lui Allah» pot avea în vedere însoțirea în sens general, interpretare susținută de sensul aparent al formulării. Pot avea însă în vedere și pe cei care l-au însoțit în emigrare. Această interpretare este susținută de faptul că, dacă ar fi fost vorba despre însoțire în general, ei ar fi spus «noi», fiindcă vorbitorii erau companionii. O susțin și cuvintele Trimisului ﷺ către Khālid ibn al-Walīd: «Nu îi insultați pe companionii mei»,¹⁰⁴ căci sunt avuți în vedere cei care l-au însoțit în emigrare. Împotriva acestei interpretări stă însă faptul că emigranții nu ajung la șaptezeci de mii.

Împotriva primei interpretări stă faptul că numărul companionilor depășește șaptezeci de mii. Este posibil să fie avuți în vedere cei care s-au aflat alături de Trimis ﷺ până la cucerirea Meccăi, deoarece după cucerirea Meccăi oamenii au intrat în religia lui Allah în grupuri. Această chestiune are nevoie de o cercetare mai amănunțită.

Cuvintele «cei născuți în Islam» îi desemnează pe cei care s-au născut după începutul misiunii profetice și au îmbrățișat Islamul. Aceștia sunt mulți. Dacă am spune însă că sunt avuți în vedere cei dintre companioni care s-au născut în Islam, ei nu ar ajunge la șaptezeci de mii.

Cuvintele «Trimisul lui Allah a ieșit la ei, iar ei i-au povestit» înseamnă că i-au spus ce discutaseră și ce se petrecuse între ei.

Cuvintele «nu cer să li se facă ruqyah» apar în unele relatări ale lui Muslim¹⁰⁵ sub forma «nu fac ruqyah». Această variantă este însă o greșeală, după cum a spus Șeicul Islamului Ibn Taymiyyah, deoarece Trimisul ﷺ făcea ruqyah,¹⁰⁶ iar Jibrīl¹⁰⁷ și ʿĀʾișah¹⁰⁸ i-au făcut ruqyah. Și companionii făceau ruqyah.¹⁰⁹

Forma verbală istafʿala exprimă cererea unei acțiuni, ca în istaghfara, adică a cerut iertare, sau istajāra, adică a cerut ocrotire. Aici istarqā înseamnă că a cerut ruqyah. Ei nu cer nimănui să recite asupra lor, din următoarele motive:

1. Datorită puternicei lor încrederi în Allah.

2. Datorită demnității sufletelor lor, care se feresc să se umilească înaintea altcuiva decât Allah.

3. Din pricina legării inimii de altcineva decât Allah, pe care o poate cuprinde acest lucru.

Cuvintele «nu cer să fie cauterizați» înseamnă că nu cer nimănui să-i cauterizeze. Iktawā înseamnă că a cerut cuiva să-l cauterizeze. Este asemenea expresiei «nu cer să li se facă ruqyah». În cazul celui desemnat de autorități să facă o asemenea procedură, solicitarea ei nu implică umilire, deoarece el a fost desemnat de autorități și este plătit de acestea. O asemenea solicitare este doar înștiințarea că persoana are nevoie de cauterizare, nu o cerere umilitoare.

Cuvintele «nu cred în semne de rău augur»: verbul arab este derivat din cuvântul «pasăre». Substantivul verbal este taṭayyur, iar ṭiyarah este un alt substantiv care desemnează această acțiune. Inițial, era vorba despre a vedea un semn de rău augur în păsări, dar sensul este mai larg: a socoti de rău augur ceva văzut sau auzit, un timp ori un loc.

Arabii erau cunoscuți pentru astfel de superstiții. Un om dintre ei putea să dorească un lucru bun, dar, dacă vedea o pasăre trecând la dreapta sau la stânga, potrivit interpretărilor cunoscute de ei, renunța la ceea ce intenționase. Unii socoteau de rău augur un sunet auzit sau o persoană văzută. Alții socoteau luna Șawwāl nepotrivită pentru căsătorie. De aceea, ʿĀʾișah, Allah să fie mulțumit de ea, a spus: «Trimisul lui Allah ﷺ a încheiat căsătoria cu mine în Șawwāl și a început viața conjugală cu mine tot în Șawwāl. Care dintre voi a fost mai iubită de el decât mine?»¹¹⁰ Unii socoteau de rău augur ziua de miercuri sau luna Ṣafar.

Toate aceste superstiții au fost desființate de Legea revelată, deoarece îi dăunează omului în rațiune, gândire și purtare. A nu da însemnătate acestor lucruri este tocmai încrederea în Allah. De aceea, descrierea se încheie cu vorbele «și în Domnul lor își pun încrederea». Lipsa acestor lucruri din purtarea lor arată puterea încrederii lor în El.

Arată aceste lucruri că acela care nu are aceste însușiri este vrednic de mustrare sau doar că a pierdut desăvârșirea?

Răspunsul: a pierdut desăvârșirea, cu excepția credinței în semne de rău augur, care nu este îngăduită, fiindcă este vătămătoare și nu are niciun temei real.

În privința solicitării unui tratament, sensul aparent este că situația ar fi aceeași, deoarece formularea este generală. S-ar putea spune: dacă nu ar fi fost cuvintele «nu cer să li se facă ruqyah», aș fi spus că tratamentul nu intră în această categorie. Cauterizarea presupune o vătămare sigură — arderea cu foc și durerea —, în timp ce folosul ei este sperat. Cuvântul «cer să li se facă ruqyah» ridică însă o dificultate: ruqyah nu cuprinde vătămare; dacă nu folosește, nu dăunează. Aici spunem că medicamentul este asemenea ei, întrucât, dacă nu folosește, nu dăunează. Totuși, el poate și să dăuneze, deoarece, dacă omul ia un medicament fără să aibă boala pentru care este acel medicament, îi poate face rău.

Această chestiune are nevoie de cercetare. Putem spune, de pildă, că ceea ce are un folos sigur, dacă nu presupune umilirea propriei persoane, nu dăunează, adică nu îl lipsește pe om de desăvârșire? Așa ar fi tratamentul unei fracturi, amputarea unui membru sau ceea ce fac oamenii astăzi pentru apendice și alte afecțiuni.

Dacă cineva ar spune să ne limităm la cele din acest hadith — faptul că nu cer să li se facă ruqyah, nu cer cauterizarea și nu cred în semne de rău augur — și că celelalte lucruri nu împiedică intrarea în Paradis fără socoteală și fără pedeapsă, datorită textelor care îndeamnă la tratament și laudă unele remedii, precum mierea¹¹¹ și semințele negre,¹¹² această părere ar avea un temei.

Dacă un om îți propune să-ți facă ruqyah și nu îl oprești, pierzi oare ceva din desăvârșire?

Răspunsul: nu pierzi, deoarece Profetul ﷺ nu a oprit-o pe ʿĀʾișah să-i facă ruqyah,¹¹³ iar el este cea mai desăvârșită făptură în încrederea în Allah și bizuirea pe El. Acest hadith, «nu cer să li se facă ruqyah…», se referă la cererea acestor lucruri. Deosebirea dintre a le primi după ce le-ai cerut și a le primi fără să le ceri este limpede.

Cuvintele «El a răspuns: „Tu ești dintre ei”»: a rostit Trimisul ﷺ acestea printr-o revelație confirmată de Allah, prin inspirație sau printr-o revelație adusă de un mesager?

În asemenea lucruri este posibil să fie vorba despre revelație prin inspirație, despre revelație prin intermediul mesagerului sau despre revelație prin confirmare: Trimisul rostește cuvintele, iar dacă Allah i le confirmă, ele devin revelație confirmată.

Relatarea lui al-Bukhārī, «O, Allah, fă-l dintre ei!», arată însă că propoziția «Tu ești dintre ei» este un enunț cu sens de rugă.

Cuvintele sale: «Apoi s-a ridicat un alt bărbat și a spus: „Roagă-L pe Allah să mă facă dintre ei.”»

Cuvintele «ʿUkkāșah ți-a luat-o înainte cu aceasta»: Profetul ﷺ nu a dorit să-i spună «nu», ci a spus că ʿUkkāșah ibn Miḥṣan i-a luat-o înainte în această distincție și virtute sau în această cerere. Învățații au avut păreri diferite despre motivul pentru care Trimisul ﷺ a rostit aceste cuvinte. S-a spus că acel om era ipocrit și că Trimisul ﷺ a dorit să nu-l înfrunte cu ceva neplăcut, pentru a-i apropia inima. S-a spus și că s-a temut să nu deschidă o ușă și să ceară aceasta cineva care nu se numără printre ei. A rostit, așadar, acele cuvinte care au devenit proverbiale. Această explicație este mai apropiată de adevăr.

Învățăturile capitolului

Cuvintele «Învățăturile capitolului» înseamnă că în acest capitol se află următoarele învățături:

Prima: cunoașterea treptelor oamenilor în monoteism.

Prima învățătură: cunoașterea treptelor oamenilor în monoteism. Ea se deduce din cuvintele «vor intra în Paradis fără socoteală și fără pedeapsă», după care a spus: «Aceștia sunt cei care nu cer să li se facă ruqyah, nu cer să fie cauterizați și nu cred în semne de rău augur.»¹⁰¹

A doua: ce înseamnă împlinirea lui.

A doua: ce înseamnă împlinirea lui, adică împlinirea monoteismului. Am arătat la începutul capitolului că împlinirea lui înseamnă curățarea sa de asociere.

A treia: lauda adusă de El, Slăvitul, lui Ibrāhīm pentru că nu a fost dintre cei care asociază parteneri.

A treia: lauda adusă de El, Slăvitul, lui Ibrāhīm pentru că nu a fost dintre cei care asociază parteneri. Aceasta este limpede în nobilul verset:

Ibrāhīm a fost un îndrumător, statornic în ascultarea de Allah, înclinat spre credința dreaptă, și nu a fost dintre cei care asociază parteneri

. Fără îndoială, versetul a fost rostit pentru a-l lăuda pe Ibrāhīm, binecuvântarea și pacea fie asupra lui. Dacă temeiul laudei este absența asocierii din starea lui, aceasta arată că oricine este lipsit de asociere merită laudă din partea lui Allah, Slăvitul și Preaînaltul.

A patra: lauda Sa pentru cei apropiați Lui, fruntașii oamenilor, datorită faptului că sunt feriți de asociere.

A patra: lauda Sa pentru cei apropiați Lui, fruntașii oamenilor, datorită faptului că sunt feriți de asociere. Dovada este cuvântul Celui Preaînalt: «Și cei care nu Îi asociază nimic Domnului lor». Acest verset se află într-un șir de versete pe care Allah l-a început astfel:

Cei care sunt plini de teamă din venerație față de Domnul lor, cei care cred în semnele Domnului lor, cei care nu Îi asociază nimic Domnului lor și cei care dau ceea ce dau cu inimile pline de teamă, fiindcă se vor întoarce la Domnul lor, aceia se grăbesc spre faptele bune și sunt cei dintâi în ele

. Aceștia sunt cei apropiați Lui, fruntașii oamenilor. Construcția folosită de autor atribuie însușirea celui descris, adică: cei apropiați lui Allah care sunt fruntași. Autorul, Allah să aibă milă de el, nu are în vedere doar fruntașii dintre cei apropiați lui Allah, ci pe cei apropiați Lui, care sunt fruntașii făpturilor.

A cincea: faptul că renunțarea la ruqyah și la cauterizare face parte din împlinirea monoteismului.

A cincea: faptul că renunțarea la ruqyah și la cauterizare face parte din împlinirea monoteismului, potrivit cuvintelor «cei care nu cer să li se facă ruqyah și nu cer să fie cauterizați». Prin expresia «ruqyah și cauterizare», autorul are în vedere cererea de ruqyah și cererea cauterizării.

A șasea: faptul că încrederea în Allah reunește aceste însușiri.

A șasea: încrederea în Allah reunește aceste însușiri. Ele sunt renunțarea la cererea de ruqyah, la cererea cauterizării și la credința în semne de rău augur. Ceea ce îl îndeamnă pe om la acestea este puternica sa încredere în Allah, Mărețul și Preamăritul.

A șaptea: profunzimea cunoașterii companionilor, care au înțeles că aceștia nu au dobândit această răsplată decât prin fapte.

A șaptea: profunzimea cunoașterii companionilor, care au înțeles că aceștia nu au dobândit această răsplată decât prin fapte. Adică acei șaptezeci de mii nu au primit răsplata decât prin fapte. Dovada este că tovarășii Profetului au discutat despre cei care vor avea această mare răsplată și au menționat mai multe posibilități.

A opta: râvna lor pentru bine.

A opta: râvna lor pentru bine. Ea se arată în discuția lor despre acest lucru: doreau să ajungă la o concluzie pentru a o pune în practică.

A noua: virtutea acestei comunități atât prin număr, cât și prin însușiri.

A noua: virtutea acestei comunități prin număr și prin însușiri. În privința numărului, Profetul ﷺ a văzut o mare mulțime, mai mare decât cea care era alături de Mūsā. În privința însușirilor, alături de ei se află aceia care nu cer să li se facă ruqyah, nu cer cauterizarea, nu cred în semne de rău augur și își pun încrederea în Domnul lor.

A zecea: virtutea însoțitorilor lui Mūsā.

A zecea: virtutea însoțitorilor lui Mūsā. Aceasta se deduce din cuvintele «Deodată mi-a fost arătată o mare mulțime». S-ar putea spune însă că formularea «numărul mare al adepților lui Mūsā» ar corespunde mai bine sensului hadithului, deoarece el spune: «O mare mulțime și am crezut că sunt comunitatea mea», ceea ce arată numărul lor mare.

A unsprezecea: înfățișarea comunităților înaintea lui, binecuvântarea și pacea fie asupra lui.

A unsprezecea: înfățișarea comunităților înaintea lui, binecuvântarea și pacea fie asupra lui. Aceasta are două foloase:

Primul folos: alinarea Trimisului, binecuvântarea și pacea fie asupra lui. El a văzut profeți care aveau alături doar un om sau doi și profeți care nu aveau pe nimeni alături. Astfel, găsește alinare și spune: «Nu sunt primul dintre trimiși» [Al-Aḥqāf: 9].

Al doilea folos: arătarea virtuții și nobleții sale, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, deoarece el avea cei mai numeroși și cei mai buni adepți. Așadar, înfățișarea comunităților înaintea lui cuprinde aceste două foloase.

A douăsprezecea: fiecare comunitate va fi adunată separat, alături de profetul ei.

A douăsprezecea: fiecare comunitate va fi adunată separat, alături de profetul ei. Dovada sunt cuvintele «Am văzut un profet însoțit de un om sau doi». Dacă fiecare profet nu ar fi fost separat de ceilalți, oamenii s-ar fi amestecat și nu s-ar fi deosebit adepții lui de ceilalți. O arată și cuvintele Celui Slăvit și Preaînalt:

Vei vedea fiecare comunitate îngenuncheată. Fiecare comunitate va fi chemată la cartea ei

, care arată că fiecare comunitate va fi de sine stătătoare.

A treisprezecea: puțini au fost cei care au răspuns chemării profeților.

A treisprezecea: puțini au răspuns chemării profeților. Aceasta este limpede din cuvintele «Un profet însoțit de un om sau doi și un profet fără nimeni alături».

A paisprezecea: profetul căruia nu i-a răspuns nimeni va veni singur.

A paisprezecea: profetul căruia nu i-a răspuns nimeni va veni singur, potrivit cuvintelor «Un profet fără nimeni alături».

A cincisprezecea: rodul acestei cunoașteri este să nu ne lăsăm amăgiți de numărul mare și să nu-i disprețuim pe cei puțini.

A cincisprezecea: rodul acestei cunoașteri este să nu ne lăsăm amăgiți de numărul mare, până la sfârșitul afirmației. Cei mulți pot fi în rătăcire. Allah Preaînaltul a spus:

Dacă îi asculți pe cei mai mulți de pe pământ, te vor abate de la calea lui Allah

. Dintr-o altă perspectivă, dacă omul se lasă amăgit de numărul mare al celor alături de el și crede că nu va fi înfrânt sau că biruința îi este asigurată, și aceasta este o cauză a lipsei de ajutor. Dacă privim faptul că cei mai mulți oameni de pe pământ sunt rătăciți, nu te lăsa amăgit de ei și nu spune: «Oamenii urmează această cale; cum să mă despart de ei?» La fel, nu te lăsa amăgit de numărul mare atunci când ai alături mulți adepți aflați pe calea adevărului. Cuvintele autorului au, așadar, două sensuri:

Primul sens: să nu ne lăsăm amăgiți de numărul mare al celor care pier, ajungând astfel să pierim împreună cu ei.

Al doilea sens: să nu ne lăsăm amăgiți de numărul mare al celor mântuiți, ajungând astfel să ne admirăm pe noi înșine. Cuvintele «să nu-i disprețuim pe cei puțini» înseamnă să nu îi socotim lipsiți de însemnătate, deoarece cei puțini pot fi mai buni decât cei mulți.

A șaisprezecea: îngăduința ruqyah pentru deochi și înțepătură veninoasă.

A șaisprezecea: îngăduința ruqyah pentru deochi și înțepătură veninoasă se deduce din cuvintele «Nu există ruqyah decât pentru deochi sau înțepătură veninoasă».

A șaptesprezecea: profunzimea cunoașterii înaintașilor, după cum arată cuvintele «A făcut bine cel care s-a oprit la ceea ce a auzit, dar…». El a înțeles că primul hadith nu îl contrazice pe al doilea.

A șaptesprezecea: profunzimea cunoașterii înaintașilor, după cum arată cuvintele «A făcut bine cel care s-a oprit la ceea ce a auzit, dar…». El a înțeles că primul hadith nu îl contrazice pe al doilea. Cuvintele «Nu există ruqyah decât pentru deochi sau înțepătură veninoasă» nu îl contrazic pe al doilea hadith, deoarece al doilea se referă la cererea de ruqyah, iar primul la ruqyah însăși. Dacă vine cineva să-i facă ruqyah unui om, iar acesta nu îl oprește, nu contrazice cuvintele «nu cer să li se facă ruqyah». Există trei situații:

Prima situație: să ceară cuiva să-i facă ruqyah. Acesta a pierdut desăvârșirea.

A doua situație: să nu îl oprească pe cel care îi face ruqyah. Acesta nu a pierdut desăvârșirea, deoarece nu a cerut ruqyah și nu a solicitat nimic.

A treia situație: să îl oprească pe cel care îi face ruqyah. Aceasta este contrar Sunnei, deoarece Profetul ﷺ nu a oprit-o pe ʿĀʾișah să-i facă ruqyah, iar companionii nu au oprit pe nimeni să le facă ruqyah,¹¹⁴ fiindcă aceasta nu afectează încrederea în Allah.

A optsprezecea: înaintașii se fereau ca omul să fie lăudat pentru ceea ce nu avea.

A optsprezecea: înaintașii se fereau ca omul să fie lăudat pentru ceea ce nu avea. Aceasta se deduce din cuvintele «Să știți că nu mă aflam la rugăciune, ci fusesem înțepat». Dacă văzuse astrul căzător, înseamnă că era treaz. Cel treaz fie se roagă, fie are o altă îndeletnicire, fie ceva îl împiedică să doarmă.

A nouăsprezecea: cuvintele «Tu ești dintre ei» sunt un semn al profeției.

A nouăsprezecea: cuvintele «Tu ești dintre ei» sunt un semn al profeției, adică o dovadă a profeției Trimisului ﷺ. Cum anume? ʿUkkāșah ibn Miḥṣan, Allah să fie mulțumit de el, a rămas ferit de necredință până când a murit în Islam. Aceasta este, așadar, o dovadă dintre dovezile profeției Trimisului ﷺ, dacă spunem că propoziția este o înștiințare, nu o rugă. Dacă spunem că este o rugă, putem spune și atunci că ea cuprinde un semn al profeției: Allah a răspuns rugii Trimisului ﷺ. Însă împlinirea unei rugi nu este o însușire proprie numai profeților, căci poate fi împlinită și ruga cuiva care nu este profet. Prin urmare, aceasta nu poate fi un semn al profeției decât dacă socotim că enunțul este o simplă vestire.

A douăzecea: virtutea lui ʿUkkāșah.

A douăzecea: virtutea lui ʿUkkāșah, întrucât el se numără printre cei care intră în Paradis fără socoteală și fără pedeapsă. Putem mărturisi acest lucru despre el? Da, deoarece Trimisul ﷺ a mărturisit aceasta despre el.

A douăzeci și una: folosirea exprimărilor indirecte.

A douăzeci și una: folosirea exprimărilor indirecte, care oferă o cale de a evita minciuna. Aceasta reiese din cuvintele Trimisului ﷺ: „ʿUkkāșah ți-a luat-o înainte.” În realitate, acesta nu era adevăratul motiv care îl împiedica. Motivul era cel pe care l-am arătat în comentariu: fie acel bărbat era un ipocrit, iar Profetul ﷺ nu a vrut să-l includă printre cei care intră în Paradis fără socoteală și fără pedeapsă, fie se temea să nu deschidă o poartă prin care să ceară această treaptă cei care nu sunt vrednici de ea.

A douăzeci și doua: noblețea caracterului său ﷺ.

A douăzeci și doua: noblețea caracterului său ﷺ, deoarece l-a refuzat pe acel bărbat și a închis această cale într-un fel care nu umilea pe nimeni și nu stârnea aversiune.