Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

„Tafsīr” înseamnă dezvăluire și lămurire. Cuvântul provine din expresia „fasartu ath-thamarah”, adică am îndepărtat coaja fructului, și din expresia „fasartu thawbī”, adică mi-am dat haina la o parte, astfel încât s-a văzut ceea ce se afla dincolo de ea. Din același sens provine și tâlcuirea Nobilului Coran.

Definiția credinței în unicitatea lui Allah a fost prezentată mai înainte.¹⁴⁴ Aici se înțelege convingerea că Allah este Unic în divinitatea Sa.

Expresia „și a mărturisirii că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah” este legată prin coordonare de „credința în unicitatea lui Allah”. Sensul este: și explicarea acestei mărturisiri.

Coordonarea este aici între două expresii cu același sens, deoarece credința în unicitatea lui Allah este, în realitate, mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah.

Acest capitol este important. După ce s-a vorbit despre credința în unicitatea lui Allah, despre virtutea ei și chemarea la ea, sufletul dorește acum să afle ce este această credință căreia i-au fost consacrate capitolele despre obligativitatea ei, virtutea ei și chemarea la ea.

Răspunsul este dat în acest capitol, care explică credința în unicitatea lui Allah. Autorul a menționat cinci versete:

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Aceia pe care ei îi invocă caută ei înșiși mijlocul de apropiere de Domnul lor, care dintre ei să fie mai aproape

,¹⁴⁵ până la sfârșitul versetului.

Primul verset. În cuvintele Celui Preaînalt „aceia”, pronumele demonstrativ „ulāʾ” este subiectul. „Cei care” este un pronume relativ în apoziție față de el.

„Pe care îi invocă” este propoziția relativă, iar enunțul „caută” este predicatul subiectului. Sensul este: aceia pe care acești oameni îi invocă sunt ei înșiși cei care caută mijlocul de apropiere de Domnul lor, care dintre ei să fie mai aproape. Cum îi invocați, când ei sunt nevoiași și dependenți?! Aceasta este, în realitate, lipsă de judecată. Cuvintele se aplică oricui este invocat și care invocă el însuși, precum ʿĪsā ibn Maryam, îngerii, apropiații lui Allah și cei evlavioși. Copacii și pietrele nu intră însă în sensul acestui verset.

Așadar, aceia despre care ați pretins că sunt ocrotitori în afara lui Allah nu au puterea să înlăture răul și nici să-l mute dintr-un loc în altul, fiindcă ei înșiși invocă și caută mijlocul de apropiere de Domnul lor, care dintre ei să fie mai aproape. Cel Preaînalt a arătat starea celor invocați, spunând:

Aceia pe care îi invocați în afara Lui nu stăpânesc nici măcar pielița unui sâmbure de curmală. Dacă îi invocați, nu vă aud ruga; și, chiar dacă ar auzi-o, nu v-ar putea răspunde. În Ziua Învierii vor tăgădui asocierea voastră. Nimeni nu te înștiințează precum Cel Bineștiutor

.

Cuvântul „invocă” se referă la invocarea prin care se cere ceva, precum a celui care îl invocă pe ʿAlī când este cuprins de greutăți sau a celui care îl invocă pe Profet ﷺ, spunând:

O, cea mai nobilă dintre făpturi, nu am la cine să caut adăpost în afară de tine, când vine nenorocirea ce-i cuprinde pe toți.

Poate fi și invocare prin închinare, precum a celui care se umilește înaintea lor prin acte de apropiere, făgăduințe, înclinare și prosternare.

Cuvântul „yabtaghūn” înseamnă „caută”.

Cuvântul „mijlocul de apropiere” înseamnă ceea ce îi apropie de Allah. Ei caută ceea ce le este mijloc de apropiere de Allah, Slavă Lui, Preaînaltul, care dintre ei să fie mai aproape de El. Tot astfel, nădăjduiesc în îndurarea Sa și se tem de pedeapsa Sa.

Legătura versetului cu acest capitol despre explicarea credinței în unicitatea lui Allah și a mărturisirii că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah

Credința în unicitatea lui Allah cuprinde dezicerea de asociere, astfel încât omul să nu invoce pe nimeni alături de Allah: nici un înger apropiat, nici un profet trimis. Cei care îi invocă pe profeți și pe îngeri nu s-au dezis de asociere, ci au căzut în ea. Este de mirare că îi invocă pe unii care au ei înșiși nevoie de ceea ce îi apropie de Allah Preaînaltul. Ei nu sunt independenți de Allah prin ei înșiși; cum i-ar putea face pe alții să nu mai aibă nevoie?!

Și cuvintele Sale:

Când Ibrāhīm le-a spus tatălui său și neamului său: «Eu mă dezic de ceea ce adorați, în afară de Cel care m-a creat»

,¹⁴⁶ până la sfârșitul versetului.

Al doilea și al treilea verset: cuvintele Celui Preaînalt

Când Ibrāhīm le-a spus tatălui său și neamului său...

, cele două versete.

Cuvântul „barāʾ” are forma „faʿāl” și este un adjectiv derivat din dezicere, adică renunțare. Sensul este: mă dezic pe deplin de ceea ce adorați, în afară de Cel care m-a creat. Ibrāhīm, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, era puternic în cauza lui Allah și le-a spus aceasta deschis tatălui său și neamului său. Tatăl său era Āzar.¹⁴⁷

Cuvântul „adorați”. Închinarea înseamnă aici umilire și supunere, căci în neamul său erau unii care adorau idolii, iar alții adorau soarele, luna și stelele.

Cuvintele: „în afară de Cel care m-a creat” reunesc negarea și afirmarea. Negarea este: „mă dezic de ceea ce adorați”, iar afirmarea: „în afară de Cel care m-a creat”. Aceasta arată că credința în unicitatea lui Allah nu se împlinește decât prin tăgăduirea celor adorați în afara Lui și prin credința numai în Allah:

Cine tăgăduiește ṭāghūtul și crede în Allah s-a prins de toarta cea mai trainică

. Acești oameni I se închinau lui Allah și adorau și pe altcineva, deoarece el a spus: „în afară de Cel care m-a creat”. Regula de bază este ca excepția să fie din aceeași categorie cu ceea ce o precedă, dacă nu există o dovadă contrară. Cu toate acestea, el s-a dezis de ei.

Tot astfel, în unele țări islamice există oameni care împlinesc rugăciunea, dau dania obligatorie, postesc și fac pelerinajul, dar merg și la morminte, unde se prosternează și se înclină înaintea lor. Ei sunt necredincioși, nu adepți ai unicității lui Allah, iar nicio faptă nu le este primită. Acesta este unul dintre cele mai mari pericole pentru popoarele musulmane, fiindcă tăgăduirea celor adorați în afara lui Allah nu are pentru ei nicio însemnătate. Aceasta este neștiință din partea lor și neglijență din partea învățaților lor, deoarece omul de rând învață de la învățatul său. Însă unii — să ne ferească Allah! — sunt învățați ai statului, nu ai religiei.

În cuvintele lui Ibrāhīm ﷺ „în afară de Cel care m-a creat”, în loc de „în afară de Allah”, se află două învățături:

Prima: arătarea motivului pentru care închinarea trebuie să-I fie adusă numai lui Allah. Așa cum numai El creează, tot astfel numai Lui trebuie să I se aducă închinare.

A doua: arătarea caracterului fals al închinării la idoli, căci ei nu v-au creat ca să vă închinați lor. Expresia arată astfel temeiul credinței în unicitatea lui Allah, care reunește negarea și afirmarea. Aceasta ține de deplina elocvență a exprimării lui Ibrāhīm, pacea fie asupra lui.

Din verset se înțelege că credința în unicitatea lui Allah nu se împlinește prin închinarea față de Allah împreună cu altcineva, ci închinarea trebuie să-I fie dedicată numai Lui. În această privință, oamenii sunt de trei feluri:

Unii I se închină numai lui Allah.

Alții se închină numai altcuiva.

Iar alții I se închină lui Allah și altcuiva.

Numai primul este adept al unicității lui Allah.

Și cuvintele Sale:

Ei și-au luat învățații și călugării drept domni în afara lui Allah

,¹⁴⁸ până la sfârșitul versetului.

Al patrulea verset: cuvintele Celui Preaînalt

Ei și-au luat învățații și călugării drept domni în afara lui Allah...

, până la sfârșit.

Cuvintele „învățații lor”, împreună cu termenul coordonat lor, sunt primul complement al verbului „și-au luat”, iar „domni” este al doilea. Adică acești evrei și creștini și-au făcut învățații și călugării domni.

„Aḥbār” este pluralul lui „ḥabr”, adică învățat. Învățatul mai este numit și „baḥr”, adică mare, datorită mulțimii cunoștințelor sale.

Cuvântul poate fi pronunțat cu vocala „a” sau „i” la consoana „ḥāʾ”: „ḥabr” sau „ḥibr”.

Cuvintele Celui Preaînalt „călugării lor” înseamnă oamenii lor consacrați închinării.

Cuvântul „arbāb” este pluralul lui „rabb”, adică domn. Ei îi fac domni în afara lui Allah, căci i-au făcut pe învățați domni prin faptul că le urmează poruncile care contrazic porunca lui Allah, ascultând de ei în neascultarea față de Allah.

I-au făcut pe călugări domni luându-i drept ocrotitori cărora li se închină în afara lui Allah.

Cuvintele „în afara lui Allah” înseamnă altcineva decât Allah.

Cuvintele „și pe Mesia, fiul Mariei” sunt legate prin coordonare de „învățații lor”. Adică l-au luat și pe Mesia, fiul Mariei, drept domn, spunând că este al treilea din trei.

Cuvintele „decât să se închine” înseamnă să se smerească prin ascultare numai față de Allah, Cel care i-a creat pe Mesia, pe învățați și pe călugări și care a creat cerurile și pământul.

Cuvintele „Nu există altă divinitate în afară de El” înseamnă că nimeni în afară de El nu este demn de închinare cu adevărat.

Cuvintele „Slavă Lui!” Îl declară pe Allah mai presus de ceea ce Îi asociază ei. Acest verset explică credința în unicitatea lui Allah și mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah, deoarece Allah le-a dezaprobat faptul că și-au luat învățații și călugării drept domni în afara Lui. Autorul, Allah să aibă milă de el, va consacra mai departe un capitol întreg acestui verset. Acești oameni i-au făcut pe învățați parteneri în ascultare: ori de câte ori le porunceau ceva, ascultau de ei, fie că porunca se potrivea cu porunca lui Allah, fie că nu. Așadar, explicarea credinței în unicitatea lui Allah prin mărturisire cere și ca ascultarea ta să fie numai pentru Allah. De aceea, deși Profetul ﷺ a subliniat ascultarea față de conducători, el a spus: „Ascultarea este numai în ceea ce este drept.”¹⁴⁹

Și cuvintele Sale:

Printre oameni sunt unii care își iau în afara lui Allah egali, pe care îi iubesc precum Îl iubesc pe Allah

,¹⁵⁰ până la sfârșitul versetului.

Al cincilea verset: cuvintele Celui Preaînalt

Printre oameni sunt unii care își iau în afara lui Allah egali, pe care îi iubesc precum Îl iubesc pe Allah...

, până la sfârșit.

Cuvintele „printre oameni”. Particula „min” are sens partitiv, ceea ce se recunoaște prin faptul că poate fi înlocuită cu „unii”. Construcția prepozițională este legată de un predicat omis, antepus, iar „cei care își iau” este subiectul postpus. Adică cei care Îi fac lui Allah egali. Primul complement, „egali”, este postpus, iar al doilea, „în afara lui Allah”, este antepus.

Verbul „își ia” este la singular potrivit formei pronumelui „man”.

Verbul „îi iubesc” este la plural potrivit sensului.

Cuvântul „andād” este pluralul lui „nidd”, adică asemănător și egal. De aceea, Profetul ﷺ i-a spus celui care i-a zis „Ceea ce voiește Allah și voiești tu”: „M-ai făcut un egal al lui Allah?! Spune, mai degrabă: «Ceea ce voiește numai Allah»!”¹⁵¹

Cuvintele „pe care îi iubesc precum Îl iubesc pe Allah” arată în ce constă asemănarea: îi fac egali în iubire, iubindu-i precum Îl iubesc pe Allah. Tâlcuitorii au avut interpretări diferite ale expresiei „precum Îl iubesc pe Allah”:

S-a spus că ei fac iubirea idolilor egală cu iubirea lui Allah: în inimile lor există iubire față de Allah și iubire față de idoli, iar iubirea idolilor o pun pe aceeași treaptă cu iubirea lui Allah. Astfel, numele de acțiune este legat de obiectul său: ei iubesc idolii precum Îl iubesc ei pe Allah.

S-a mai spus că ei iubesc acești idoli cu o iubire puternică, asemenea iubirii credincioșilor pentru Allah.

Contextul acestui verset susține prima interpretare.

Cuvintele „Cei care cred Îl iubesc însă pe Allah mai mult” au, potrivit primei interpretări, sensul că cei credincioși Îl iubesc pe Allah mai mult decât Îl iubesc aceștia pe Allah, deoarece iubirea credincioșilor este curată, pe când iubirea acestora este împărțită prin asociere între Allah și idolii lor. Potrivit celei de-a doua interpretări, sensul este că cei credincioși Îl iubesc pe Allah mai mult decât își iubesc aceștia idolii. Iubirea credincioșilor este statornică atât în bunăstare, cât și în necaz, întemeiată pe o dovadă dreaptă, spre deosebire de asociatori, a căror iubire pentru idoli slăbește când îi atinge răul.

Ce să mai spunem despre un om care iubește pe altcineva mai mult decât Îl iubește pe Allah?! Și ce să mai spunem despre un om care iubește pe altcineva, dar nu Îl iubește pe Allah?! Acest lucru este mai urât și mai grav. Lucrul acesta există la mulți dintre cei care se revendică astăzi de la Islam: își iubesc apropiații pe care îi venerează mai mult decât Îl iubesc pe Allah. De aceea, dacă i se spune unuia „Jură pe Allah!”, jură fie adevărat, fie mincinos; pe acel apropiat însă nu jură decât adevărat. Îi vezi pe mulți venind la Mecca și Medina și socotind vizitarea mormântului Trimisului ﷺ mai însemnată decât vizitarea Casei, deoarece găsesc în ei o iubire pentru Trimisul lui Allah ﷺ asemenea iubirii pentru Allah sau chiar mai mare. Aceasta este asociere, fiindcă Allah știe că noi nu l-am iubit pe Trimisul lui Allah ﷺ decât din iubire pentru Allah și pentru că el este Trimisul lui Allah. Nu l-am iubit pentru că este Muḥammad ibn ʿAbd Allāh, ci pentru că este Trimisul lui Allah ﷺ. Îl iubim, așadar, prin iubirea noastră pentru Allah. Aceștia însă fac iubirea lui Allah dependentă de iubirea Trimisului ﷺ, dacă într-adevăr Îl iubesc pe Allah.

Acest verset este o încercare grea pentru multe dintre inimile musulmanilor de astăzi, care fac pe altcineva egal cu Allah în iubire. Există și oameni care Îi asociază lui Allah pe altcineva în iubire, nu în sensul actelor de închinare prescrise, ci în sensul închinării amintite în hadith:¹⁵² iubirea dirhamului, a dinarului, a veșmântului cu însemne și a țesăturii moi. Există oameni ale căror inimi, dacă le-ai cerceta, le-ai găsi pline de iubirea bunurilor acestei lumi. Chiar și acela care a venit să se roage se află în moschee, dar inima îi este preocupată de lucrurile lumești pe care le iubește.

Aceasta este, în realitate, un fel de închinare. Dacă omul s-ar cerceta întrebându-se pentru ce a fost creat, ar ști că a fost creat pentru închinarea față de Allah și că a fost creat și pentru o altă sălășluire, nu pentru aceasta. Această lume este o trecere prin care omul ajunge în cealaltă sălășluire, cea pentru care a fost creat și pentru care trebuie să se îngrijească să lucreze. O, de-aș ști în ce zi s-a gândit omul: „Ce am făcut? Cât mi-a mai rămas în această lume? Ce am dobândit? Zilele trec, iar eu nu știu dacă m-am apropiat de Allah sau m-am îndepărtat de El.” Ne cercetăm pe noi înșine în această privință? Orice om cu judecată trebuie să aibă un scop. Care este, așadar, scopul său? Noi căutăm acum cunoașterea pentru a ne apropia de Allah prin ea, pentru a ne instrui pe noi înșine și pentru a-i instrui pe alții. Dar, ori de câte ori învățăm o chestiune, o și punem în practică? În orice caz, găsim în noi multe lipsuri și multă neglijență. Iar când învățăm o chestiune, îi chemăm pe robii lui Allah la ea? Acesta este un lucru care cere cercetarea de sine. De aceea, căutătorul cunoașterii are o răspundere care nu este deloc ușoară; el are de îndeplinit mai mult decât dania obligatorie asupra averii. Trebuie să lucreze, să fie activ și să răspândească știința și înțelegerea în comunitatea islamică; altfel, ea se va abate de la Legea lui Allah. Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de el, a spus: „Toate lucrurile sunt puse în mișcare de iubire.” De pildă, nu pornești să faci ceva decât dacă îl iubești; până și îmbucătura de mâncare nu o mănânci decât pentru că o îndrăgești.

De aceea s-a spus că toate mișcările se întemeiază pe iubire. Iubirea este temelia faptei, iar asocierea în iubire este asociere față de Allah.

Felurile iubirii

Primul: iubirea pentru Allah. Ea nu contrazice credința în unicitatea lui Allah, ci ține de desăvârșirea ei. Cea mai trainică legătură a credinței este iubirea pentru Allah și ura pentru Allah. A iubi pentru Allah înseamnă să iubești un lucru pentru că Allah îl iubește, fie că este o persoană, fie că este o faptă. Aceasta ține de deplinătatea credinței în unicitatea Lui.

Majnūn Laylā a spus:

Trec pe lângă sălașuri, sălașurile Laylei, sărut acest zid și celălalt zid. Nu iubirea sălașurilor mi-a cucerit inima, ci iubirea celei care a locuit în ele.

Al doilea: iubirea firească, pe care omul nu o pune înaintea iubirii lui Allah. Aceasta nu contrazice iubirea lui Allah, cum sunt iubirea soției, a copilului și a averii. De aceea, când Profetul ﷺ a fost întrebat: „Pe cine iubești cel mai mult dintre oameni?”, a răspuns: „Pe ʿĀʾișah.” A fost întrebat: „Dar dintre bărbați?” A răspuns: „Pe tatăl ei.”¹⁵³ Tot aici intră și plăcerea pentru mâncare, băutură și îmbrăcăminte.

Al treilea: iubirea alături de Allah care contrazice iubirea lui Allah. Ea constă în a iubi pe altcineva asemenea lui Allah sau mai mult decât pe Allah, astfel încât, dacă iubirea lui Allah și iubirea altcuiva se află în conflict, omul pune înainte iubirea altcuiva. Aceasta se întâmplă atunci când face această iubire un egal al iubirii lui Allah, punând-o înaintea ei sau pe aceeași treaptă cu ea.¹⁵⁴

Dovada urmărită în acest verset este că Allah i-a numit asociatori, care Îi fac egali, pe cei care au pus iubirea Lui pe aceeași treaptă cu iubirea altcuiva.

În culegerea autentică se relatează că Profetul ﷺ a spus: „Cine spune «Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah» și tăgăduiește ceea ce este adorat în afara lui Allah, averea și sângele lui sunt ocrotite, iar socoteala sa este la Allah, Cel Atotputernic și Măreț.”¹⁵⁵

Cuvintele „în culegerea autentică”. Autorul, Allah să aibă milă de el, nu a precizat dacă prin aceasta înțelege Ṣaḥīḥ al-Bukhārī sau Ṣaḥīḥ Muslim ori dacă se referă la un hadith autentic, indiferent că se află în ambele culegeri autentice, în una dintre ele sau în altă parte. El nu are în această privință o convenție terminologică potrivit căreia să fie înțeleasă expresia folosită fără precizare. Prin urmare, hadithul trebuie căutat în sursele în care este de așteptat să se afle. Această exprimare apare și în alte locuri în care autorul citează hadithuri. Aici se referă la Ṣaḥīḥ Muslim.

Cuvintele sale ﷺ: „Cine spune «Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah»” înseamnă că nimeni în afară de Allah nu este demn de închinare cu adevărat. Numele „Allah” este în apoziție față de pronumele subînțeles în predicat. Cei care consideră că particula „lā” poate acționa și asupra unui termen hotărât spun că numele este el însuși predicatul.

Cuvintele „și tăgăduiește ceea ce este adorat în afara lui Allah” înseamnă că tăgăduiește închinarea adusă celui adorat în afara lui Allah. Spunem aceasta deoarece ʿĪsā ibn Maryam a fost adorat în afara lui Allah, iar noi credem în el, dar nu credem în închinarea adusă lui și nici că ar fi demn de închinare. Cel Preaînalt a spus:

Când Allah va spune: «O, ʿĪsā, fiul Mariei, tu le-ai spus oamenilor: „Luați-mă pe mine și pe mama mea drept două divinități în afara lui Allah”?» El va spune: «Slavă Ție! Nu mi se cuvine să spun ceea ce nu am dreptul să spun. Dacă aș fi spus-o, Tu ai fi știut. Tu știi ce este în sufletul meu, iar eu nu știu ce este în Tine. Tu ești Cunoscătorul deplin al celor nevăzute. Nu le-am spus decât ceea ce mi-ai poruncit: „Închinați-vă lui Allah, Domnul meu și Domnul vostru!”»

.

Cuvintele „și tăgăduiește ceea ce este adorat în afara lui Allah” dovedesc că nu este de ajuns simpla rostire a mărturisirii. Trebuie să tăgăduiești închinarea adusă celui adorat în afara lui Allah și să respingi orice necredință. Cine spune mărturisirea, dar socotește că evreii și creștinii de astăzi urmează o religie dreaptă, nu este musulman. Nici cel care socotește religiile simple idei din care poate alege ce dorește nu este musulman. Religiile sunt credințe impuse de Allah, Cel Atotputernic și Măreț, după care oamenii trebuie să umble. De aceea este dezaprobată exprimarea unora care spun „gândirea islamică”. Trebuie să se spună „religia islamică” sau „crezul islamic”. Nu este însă nicio problemă în a spune „gânditor islamic”, fiindcă aceasta îl descrie pe omul însuși, nu religia pe care o urmează.

Explicarea acestui titlu se află în capitolele care urmează.

Cuvintele „explicarea acestui titlu”. Prin explicare se înțelege aici prezentarea în amănunt. „Tarjamah” înseamnă exprimarea într-o limbă a ceea ce a fost spus în alta, dar în terminologia autorilor cuvântul este folosit și pentru titluri și capitole. Astfel, a spune că cineva a făcut o „tarjamah” despre un lucru înseamnă că i-a consacrat un capitol.

Învățături ale capitolului

În el se află cea mai mare și mai importantă dintre chestiuni: explicarea credinței în unicitatea lui Allah și explicarea mărturisirii. El a lămurit-o prin lucruri clare.

Cuvintele „În el se află cea mai mare și mai importantă dintre chestiuni: explicarea credinței în unicitatea lui Allah”. Această credință cere două lucruri:

Primul: negarea divinității oricui în afară de Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

Al doilea: afirmarea divinității numai pentru Allah. Pentru împlinirea credinței în unicitatea Sa sunt necesare negarea și afirmarea, deoarece unicitatea înseamnă a recunoaște un lucru ca unic în convingere și faptă, iar aceasta cere negare și afirmare.

Dacă spui „Zayd stă în picioare”, ai afirmat despre el că stă în picioare, dar nu i-ai atribuit aceasta numai lui. Dacă însă spui „Nimeni nu stă în picioare în afară de Zayd”, ai afirmat despre el că stă în picioare și ai atribuit aceasta numai lui.

Dacă spui „Allah este o divinitate”, ai afirmat divinitatea Sa, dar nu ai negat-o altcuiva, deci unicitatea nu a fost exprimată pe deplin. Dacă spui însă „Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”, ai afirmat divinitatea pentru Allah și ai negat-o oricui în afară de El.

Cuvintele „explicarea mărturisirii”. Mărturisirea este exprimarea a ceea ce omul știe cu certitudine în inima sa. Când spui „Mărturisesc că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”, rostești cu limba ceea ce inima ta cuprinde ca certitudine: că nimeni în afară de Allah nu este demn de închinare.

Printre ele se află versetul din Al-Isrāʾ, în care este arătat răspunsul dat asociatorilor care îi invocă pe cei evlavioși. El arată că aceasta este asocierea majoră.

Cuvintele „Printre ele se află versetul din Al-Isrāʾ” se referă la cuvântul Celui Preaînalt „Aceia pe care ei îi invocă...” [Al-Isrāʾ: 57], până la sfârșitul versetului. El arată răspunsul dat asociatorilor care îi invocă pe cei evlavioși și că aceasta este asocierea majoră, deoarece invocarea face parte din închinare. Cel Preaînalt a spus:

Invocați-Mă și vă voi răspunde! Cei care se arată prea trufași ca să Mi se închine vor intra în Gheena umiliți

. Aceasta arată că invocarea este închinare, fiindcă sfârșitul enunțului explică începutul lui. Așadar, cine invocă pe altcineva decât Allah, viu sau mort, săvârșește asociere majoră. Invocarea unei făpturi se împarte în trei categorii:

Prima: cea îngăduită. Să-i ceri unei făpturi un lucru pe care îl poate împlini prin mijloace cunoscute și perceptibile. Aceasta nu este invocare prin închinare, ci un lucru îngăduit. El ﷺ a spus: „Când te cheamă, răspunde-i!”¹⁵⁶

A doua: să-i ceri unei făpturi, oricare ar fi ea, vie sau moartă, ceea ce numai Allah poate face. Aceasta este asociere majoră, fiindcă ai făcut-o egală cu Allah într-un lucru pe care numai Allah îl poate face. De pildă: „O, cutare, fă ca pruncul din pântecele soției mele să fie băiat!”

A treia: să invoci o făptură moartă, care nu răspunde prin mijloacele perceptibile cunoscute. Și aceasta este asociere majoră, deoarece omul nu îl invocă pe cineva aflat în această stare decât dacă socotește că el are o putere ascunsă de a acționa în univers.

Printre ele se află versetul din Barāʾah, care arată că oamenii Scripturii și-au luat învățații și călugării drept domni în afara lui Allah.

El a arătat că nu li s-a poruncit decât să se închine unei singure divinități, deși explicarea ei, asupra căreia nu există neclaritate, este ascultarea de învățați și de oamenii consacrați închinării în neascultarea față de Allah, nu invocarea lor.

Cuvintele „Printre ele se află versetul din Barāʾah, care arată că oamenii Scripturii și-au luat învățații și călugării drept domni în afara lui Allah”. Aceasta este asocierea în ascultare și este mai strâns legată de unicitatea stăpânirii lui Allah decât de unicitatea Lui în închinare, deoarece hotărârea, fie că ține de Lege, fie că ține de rânduiala creației, Îi aparține lui Allah Preaînaltul. Ea ține de deplinătatea stăpânirii Sale. Cel Preaînalt a spus:

Oricare ar fi lucrul asupra căruia vă deosebiți, hotărârea lui Îi aparține lui Allah

. Și a spus: „A Lui este hotărârea și la El veți fi întorși” [Al-Qaṣaṣ: 70].

Shaykhul, Allah să aibă milă de el, a inclus asocierea în ascultare în cea majoră. Aceasta cere însă o distincție, care va urma, dacă Allah voiește, în capitolul despre cel care îi ascultă pe conducători și pe învățați atunci când îngăduie ceea ce Allah a interzis sau invers.

Printre ele se află și cuvintele lui al-Khalīl, pacea fie asupra lui, către necredincioși:

Eu mă dezic de ceea ce adorați, în afară de Cel care m-a creat.¹⁵⁷

El L-a exceptat astfel pe Domnul său dintre cei adorați.

Cuvintele Printre ele se află și cuvintele lui al-Khalīl, pacea fie asupra lui, către necredincioși:

Eu mă dezic de ceea ce adorați, în afară de Cel care m-a creat.

El L-a exceptat astfel pe Domnul său dintre cei adorați arată că credința în unicitatea lui Allah cere negare și afirmare: dezicerea de ceea ce este adorat în afara lui Allah și dedicarea închinării numai lui Allah.

El, Slavă Lui, a arătat că această dezicere și această loialitate explică mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah, spunând:

Și a făcut din ea un cuvânt care să rămână în urmașii săi, pentru ca ei să se întoarcă.¹⁵⁸

El, Slavă Lui, a arătat că această dezicere și această loialitate explică mărturisirea că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah, spunând: „Și a făcut din ea un cuvânt care să rămână în urmașii săi, pentru ca ei să se întoarcă.” Acest cuvânt este mărturisirea unicității lui Allah. Sensul cuvintelor „Eu mă dezic de ceea ce adorați, în afară de Cel care m-a creat” este, așadar, sensul mărturisirii „Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”.

Printre ele se află versetul din Al-Baqarah despre necredincioșii despre care Allah a spus: „Ei nu vor ieși din Foc.”¹⁵⁹ El a menționat că își iubesc egalii precum Îl iubesc pe Allah, ceea ce arată că Îl iubesc pe Allah cu o iubire mare; totuși, aceasta nu i-a făcut să intre în Islam. Ce să mai spunem, atunci, despre cel care îl iubește pe acel egal mai mult decât Îl iubește pe Allah?! Și ce să mai spunem despre cel care nu îl iubește decât pe acel egal și nu Îl iubește pe Allah?!

Cuvintele „Printre ele se află versetul din Al-Baqarah despre necredincioșii despre care Allah a spus: «Ei nu vor ieși din Foc»”. Allah a numit iubirea asociere atunci când omul iubește altceva asemenea iubirii sale pentru Allah; astfel, el Îi asociază lui Allah pe altcineva în iubire. De aceea, iubirea lui Allah trebuie să fie curată, fără ca nimeni să fie pus alături de El în ea, nici chiar prin iubirea Trimisului ﷺ. Dacă el nu ar fi fost trimis, nu ar fi fost obligatorii ascultarea și iubirea lui, în afara iubirii pe care o avem pentru orice credincios. Omului nu i se interzice să iubească pe altcineva decât Allah; el poate iubi tot ceea ce este îngăduit să fie iubit, precum copilul și soția, dar să nu pună această iubire pe aceeași treaptă cu iubirea lui Allah.

Autorul a spus: „Ce să mai spunem despre cel care îl iubește pe acel egal mai mult decât Îl iubește pe Allah?! Și ce să mai spunem despre cel care nu îl iubește decât pe acel egal și nu Îl iubește pe Allah?!” Există, așadar, patru categorii:

Prima: să-L iubească pe Allah mai mult decât pe altcineva. Aceasta este credința în unicitatea Lui.

A doua: să iubească pe altcineva asemenea iubirii sale pentru Allah. Aceasta este asociere.

A treia: să iubească pe altcineva mai mult decât pe Allah. Aceasta este mai gravă decât cea dinainte.

A patra: să iubească pe altcineva, fără ca în inima sa să existe iubire pentru Allah Preaînaltul. Aceasta este și mai gravă și mai cumplită.

Iubirea are cauze și lucruri către care se îndreaptă și diferă după obiectul ei, așa cum și bucuria diferă după obiectul și cauzele sale. Bucuria omului pentru desfătare nu este precum bucuria lui pentru pomenirea lui Allah și altele asemenea. Până și felul iubirii diferă: el își iubește tatăl și își iubește copilul, dar există o deosebire între cele două. Îl iubește pe Allah și își iubește copilul, dar între aceste iubiri există o deosebire. Toate stările lăuntrice de iubire, bucurie și tristețe diferă, așadar, după ceea ce au ca obiect. Această cercetare va fi amănunțită mai departe, dacă Allah voiește, la cuvintele autorului:

Printre oameni sunt unii care își iau în afara lui Allah egali

.

Printre ele se află și cuvintele sale ﷺ: „Cine spune «Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah» și tăgăduiește ceea ce este adorat în afara lui Allah, averea și sângele lui sunt ocrotite, iar socoteala sa este la Allah.”

Cuvintele „Printre ele se află și cuvintele Profetului ﷺ: «Cine spune: Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah...»”, până la sfârșit. Sunt necesare, așadar, tăgăduirea ṭāghūtului și credința în Allah. Cel Preaînalt a spus:

Cine tăgăduiește ṭāghūtul și crede în Allah s-a prins de toarta cea mai trainică

.

Cuvintele „și tăgăduiește ceea ce este adorat în afara lui Allah” înseamnă că tăgăduiește idolii și neagă că închinarea adusă lor ar fi dreaptă. Nu este de ajuns să spună mărturisirea și „Eu nu ador niciun idol”, ci trebuie să spună: „Tăgăduiesc idolii adorați în afara lui Allah și închinarea adusă lor.” De pildă, nu este de ajuns să spună mărturisirea și „Eu nu o ador pe al-Lāt”, ci trebuie să o tăgăduiască și să spună că închinarea adusă ei nu este dreaptă. Altfel, ar recunoaște necredința.

Acesta este unul dintre cele mai însemnate texte care lămuresc sensul mărturisirii „Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”. El nu a făcut din simpla ei rostire o ocrotire a sângelui și a averii, nici din cunoașterea sensului ei împreună cu rostirea, nici din recunoașterea acestuia și nici din faptul că omul nu Îl invocă decât pe Allah, Unicul, fără asociat. Averea și sângele său nu devin ocrotite până când nu adaugă la acestea tăgăduirea a ceea ce este adorat în afara lui Allah.

Dacă se îndoiește sau se abține să se pronunțe, averea și sângele său nu devin ocrotite. Ce chestiune măreață și însemnată! Ce lămurire limpede! Și ce dovadă hotărâtoare pentru cel care se împotrivește!

Cine acceptă religia creștinilor ca religie prin care aceștia să I se închine lui Allah este necredincios, deoarece, dacă pune altă religie pe aceeași treaptă cu Islamul, tăgăduiește cuvântul Celui Preaînalt:

Celui care caută altă religie decât Islamul nu i se va primi

.

Astfel ajunge necredincios. Prin aceasta cunoaștem marele pericol care i-a atins astăzi pe musulmani prin amestecul lor cu creștinii. Creștinii cheamă la religia lor dimineața și seara, pe când musulmanii nu se mișcă. Ba unii musulmani care nu au cunoscut cu adevărat Islamul se arată îngăduitori față de aceștia:

Ei ar dori ca tu să faci compromis, ca să facă și ei compromis.¹⁶⁰

Aceasta este una dintre încercările care i-au atins acum pe musulmani și i-au adus la umilința în care se află.