Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Cuvintele autorului: „Despre ruqyah și amulete”.

Autorul nu a afirmat că tot ceea ce cuprinde acest capitol ține de asociere, fiindcă judecata de aici diferă de cea privitoare la purtarea brățării și a firului. De aceea, în capitolul anterior, el a afirmat hotărât că acele practici țin de asociere, fără excepție. În acest capitol însă nu a spus că ele sunt asociere, fiindcă există forme de ruqyah care nu implică asociere. De aceea a spus: „Despre ruqyah și amulete”.

Cuvântul „ar-ruqā” este pluralul lui „ruqyah”, care înseamnă recitare. Astfel, se spune „raqā ʿalayhi”, cu alif, când este vorba despre recitare, și „raqiya ʿalayhi”, cu yāʾ, când este vorba despre urcare.

Cuvântul „at-tamāʾim” este pluralul lui „tamīmah”, amuletă. A fost numită astfel fiindcă oamenii cred că prin ea se împlinește îndepărtarea deochiului.

În colecția autentică se relatează de la Abū Bashīr al-Anṣārī, Allah să fie mulțumit de el, că se afla cu Trimisul lui Allah ﷺ într-una dintre călătoriile sale, iar el a trimis un mesager cu porunca: „Să nu rămână la gâtul niciunei cămile un colier făcut dintr-o coardă de arc — sau un colier — fără să fie tăiat”.¹⁷⁰

Cuvântul „călătoriile sale”: călătoria înseamnă părăsirea locului de ședere. A fost numită „safar” din două motive:

Primul este unul material: călătorul iese la vedere dincolo de așezarea sa, părăsind clădirile.

Al doilea ține de înțeles: călătoria dezvăluie firea oamenilor, adică o dă la iveală. Caracterul, obiceiurile și felul de a fi al multor oameni nu sunt cunoscute decât prin călătorii.

Cuvintele „un colier făcut dintr-o coardă de arc — sau un colier” exprimă îndoiala transmițătorului. Prima variantă este mai întemeiată, fiindcă acele coliere erau făcute din corzi de arc, iar oamenii credeau că ele feresc cămila de deochi. Aceasta este o convingere greșită, fiindcă înseamnă a te lega de ceva care nu este o cauză. Am arătat că a te lega de ceva care nu este o cauză stabilită de Lege sau prin realitatea perceptibilă ține de asociere, deoarece, legându-se de acel lucru, omul îi atribuie un rol de cauză pe care Allah nu l-a stabilit nici prin Legea Sa, nici prin ordinea creată. De aceea Profetul ﷺ a poruncit tăierea acestor coliere. Dacă însă colierul nu este din coardă de arc și se folosește numai pentru a conduce animalul, asemenea unui căpăstru, nu este nicio problemă, întrucât lipsește convingerea greșită. Oamenii făceau adesea asemenea lucruri din lână sau din alte materiale.

Cuvintele „la gâtul unei cămile”: cămila a fost amintită fiindcă aceasta era practica răspândită atunci. Precizarea ține de situația existentă la ei, având valoarea unui exemplu; ea nu restrânge judecata numai la cămile.

Învățămintele hadithului

1. Cel care conduce un grup trebuie să se îngrijească de starea oamenilor săi, să îi cerceteze și să se intereseze de situația lor.

2. El trebuie să se îngrijească de ei potrivit cerințelor Legii: dacă fac un lucru interzis, îi oprește; dacă neglijează o îndatorire, îi îndeamnă să o împlinească.

3. Nu este îngăduit să se atârne de gâtul cămilelor lucruri socotite cauze ale dobândirii unui folos sau ale îndepărtării unui rău, deși nu sunt astfel nici potrivit Legii, nici potrivit ordinii create, fiindcă aceasta ține de asociere; nu este necesar ca acel colier să fie la gât: chiar dacă este pus la mână sau la picior, are aceeași judecată ca atunci când este la gât, fiindcă motivul judecății este colierul însuși, nu locul în care se află. Locul nu schimbă judecata.

4. Cel care poate îndrepta o faptă reprobabilă cu mâna trebuie să o îndrepte cu mâna sa.

De la Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, care a spus: „L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: «Ruqyah, amuletele și talismanele de dragoste sunt asociere»”. Relatat de Aḥmad și Abū Dāwūd.¹⁷¹

Cuvintele „ruqyah”: „ar-ruqā” este pluralul lui „ruqyah”. Expresia nu trebuie înțeleasă în sens general, ci este o formulare generală cu sens particular, referindu-se la ruqyah făcută prin alte cuvinte decât cele transmise de Lege. Cea transmisă de Lege nu ține de asociere. Profetul ﷺ a spus despre Al-Fātiḥah: „De unde ai știut că ea este ruqyah?”¹⁷² Dar prin ruqyah din acest hadith se înțelege orice formulă care nu a fost transmisă de Lege, chiar dacă este permisă, sau numai aceea care conține asociere?

Răspunsul este a doua variantă, fiindcă vorbele Profetului ﷺ nu se contrazic între ele. Formele de ruqyah prescrise și transmise de Lege sunt îngăduite. Tot astfel, este îngăduită și ruqyah permisă prin care omul recită pentru un bolnav o rugă formulată de el însuși, care nu conține asociere.

Cuvântul „amuletele”: autorul le-a explicat spunând că sunt „un lucru care se atârnă de copii pentru a-i feri de deochi”. Ele țin de asociere, fiindcă Legiuitorul nu le-a făcut cauze prin care oamenii să se ferească de deochi.

Dacă omul își îmbracă fiii în haine ponosite și vechi de teamă să nu fie deocheați, este îngăduit? Din câte se vede, nu este nicio problemă, fiindcă nu a făcut un lucru, ci a renunțat la unul: înfrumusețarea și împodobirea. Ibn al-Qayyim a menționat în Zād al-Maʿād că ʿUthmān a văzut un copil frumos și a spus: „Înnegriți-i gropița”. „An-nūnah” este acea adâncitură asemănătoare unei gropițe care apare pe fața copilului când râde, iar „dassimū” înseamnă „înnegriți”.

Cât despre înscrisuri — foi cu text din Coran, adunate, puse într-un înveliș de piele și cusute înăuntru, pe care copilul le poartă la mână sau la gât —, învățații au păreri diferite despre ele.

Sensul aparent al hadithului arată că acestea sunt interzise și nu sunt îngăduite. De aici face parte obiceiul unora de a scrie întregul Coran cu litere mărunte pe foi mici, de a-l pune într-o cutiuță și de a o atârna de copil. Pe lângă faptul că este o inovație, aceasta este o lipsă de respect față de Nobilul Coran: copilului îi va curge saliva pe el, s-ar putea murdări cu impurități și va intra cu el la toaletă și în locuri murdare. Toate acestea sunt o lipsă de respect față de Coran.

Din păcate, unii oameni au făcut din actele de adorare doar un mijloc de a căuta binecuvântare. Se vede, de pildă, cum unii ating colțul yemenit al Kaʿbei, apoi își trec mâna pe fața și pieptul copilului. Aceasta înseamnă că au făcut din atingerea colțului yemenit un mijloc de a căuta binecuvântare, în loc să o împlinească drept act de adorare. Aceasta este neștiință. ʿUmar a spus despre Piatră: „Știu că ești o piatră care nu poate face nici rău, nici bine. Dacă nu l-aș fi văzut pe Trimisul lui Allah ﷺ sărutându-te, nu te-aș fi sărutat”.¹⁷³

Cuvântul „at-tiwalah”: este un lucru pe care îl atârnă de soț, pretinzând că o face pe soție iubită soțului și pe soț iubit soției. Aceasta ține de asociere, fiindcă acel lucru nu este o cauză a iubirii stabilită prin Lege sau prin ordinea creată. La fel este și verigheta.

Verigheta este un inel cumpărat la căsătorie și pus pe mâna soțului. Dacă soțul îl scoate, femeia spune că el nu o iubește. Ei îi atribuie puterea de a aduce folos și rău și spun că, atât timp cât se află pe mâna soțului, legătura dintre ei este trainică, iar contrariul înseamnă contrariul. Dacă există această intenție, ea ține de asocierea minoră. Dacă această intenție lipsește — deși este puțin probabil să nu o însoțească —, există asemănare cu creștinii, fiindcă practica a fost preluată de la ei.

Dacă este din aur, în cazul bărbatului există și un al treilea lucru oprit: purtarea aurului. Așadar, problema ei este fie asocierea, fie imitarea creștinilor, fie interdicția materialului când este purtată de bărbați. Dacă nu cuprinde nimic din acestea, este îngăduită, fiindcă este un inel ca oricare altul.

Cuvântul „asociere”: este asociere minoră sau majoră? Spunem că depinde de ceea ce urmărește omul prin acestea. Dacă le folosește crezând că Allah este Cel care produce iubirea, aceasta este asociere minoră; dacă el crede că ele lucrează prin ele însele, este asociere majoră.

De la ʿAbd Allāh ibn ʿUkaym, într-o relatare atribuită Profetului: „Cel care își leagă inima de un lucru este lăsat în seama lui”. Relatat de Aḥmad și At-Tirmidhī.¹⁷⁴

Cuvintele „cel care își leagă inima de un lucru” înseamnă că se bizuie pe el, îl face principala sa preocupare și limita cunoașterii sale, își leagă de el speranța și așteaptă de la el încetarea fricii. „Un lucru” este un termen nehotărât într-o construcție condițională, astfel încât cuprinde toate lucrurile. Cel care își leagă inima de Allah, Slavă Lui, Preaînaltul, Îl dorește pe El, nădăjduiește în El și se teme de El; iar Allah Preaînaltul spune: „Celui care se încrede în Allah, El îi este de ajuns” [Aṭ-Ṭalāq: 3], adică îi este suficient. De aceea, printre rugile trimișilor și ale celor care îi urmează se afla la nenorociri și încercări grele: „Allah ne este de ajuns și ce bun Ocrotitor este El!” Ibrāhīm a rostit-o când a fost aruncat în foc, iar Muḥammad și companionii săi au rostit-o când li s-a spus:

Oamenii s-au adunat împotriva voastră, temeți-vă de ei!¹⁷⁵

„Amuletele”: lucruri care se atârnă de copii pentru a-i feri de deochi.

Cuvintele „este lăsat în seama lui” înseamnă: este încredințat și lăsat acelui lucru.

Felurile legării inimii de altceva decât Allah

Primul: ceea ce contrazice însăși temelia credinței în unicitatea lui Allah. Omul își leagă inima de ceva care nu poate avea niciun efect și se bizuie pe el întorcându-se de la Allah, precum cei care adoră mormintele se leagă de cei îngropați în ele când se abat nenorocirile. De aceea, când îi lovește un rău puternic, spun: „O, cutare, salvează-ne!” Fără îndoială, aceasta este o asociere majoră, care îl scoate pe om din religie.

Al doilea: ceea ce contrazice desăvârșirea credinței în unicitatea lui Allah. Omul se bizuie pe o cauză reală și legitimă, uitând de Cel care produce efectul, Allah, Atotputernicul și Mărețul, și fără să își îndrepte inima către El. Aceasta este o formă de asociere; nu spunem însă că este asociere majoră, fiindcă Allah a făcut din acel lucru o cauză.

Al treilea: omul folosește cauza numai în calitatea ei de cauză, în timp ce încrederea sa de căpetenie rămâne în Allah. El crede că acea cauză este de la Allah și că, dacă Allah ar voi, i-ar anula efectul, iar dacă ar voi, l-ar păstra. Cauza nu are efect decât prin voia lui Allah, Atotputernicul și Mărețul. Aceasta nu contrazice credința în unicitatea lui Allah, nici în desăvârșirea, nici în temelia ei; prin urmare, nu este niciun păcat în ea.

Chiar dacă există cauze reale și legitime, omul nu trebuie să își lege sufletul de cauză, ci de Allah. Angajatul a cărui inimă se leagă în întregime de salariul său, uitând de Cel care produce efectul, Allah, a căzut într-o formă de asociere. Dacă însă crede că salariul este o cauză și că Allah, Slavă Lui, Preaînaltul, este Cel care produce efectul, se bizuie pe Allah și este conștient că salariul este doar o cauză, aceasta nu contrazice încrederea în El.

Trimisul ﷺ folosea cauzele, bizuindu-se totodată pe Cel care produce efectul, Allah, Atotputernicul și Mărețul.

În hadith apare „cel care își leagă inima”, nu „cel care atârnă”, fiindcă omul care se leagă de un lucru o face cu inima și cu sufletul său, punându-și în el frica, nădejdea și speranța. Nu la fel stau lucrurile cu cel care doar atârnă ceva.

Însă, dacă lucrul atârnat conține Coran, unii dintre predecesori l-au îngăduit, iar alții nu l-au îngăduit și l-au socotit dintre lucrurile oprite; printre aceștia din urmă se află Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el.

Cuvintele „dacă lucrul atârnat conține Coran...” și cele care urmează: dacă lucrul atârnat conține Coran, rugi permise sau pomeniri transmise, predecesorii, Allah să aibă milă de ei, au avut păreri diferite despre aceasta. Unii au îngăduit-o, sprijinindu-se pe sensul general al cuvintelor Celui Preaînalt:

Noi pogorâm din Coran ceea ce este vindecare și îndurare pentru credincioși

. Nu a fost precizat mijlocul prin care se caută vindecarea prin acest Coran, ceea ce arată că orice mijloc care duce la aceasta este îngăduit, ca și cum Coranul ar fi un leac material.

Alții au oprit aceasta și au spus: nu este îngăduit să atârni Coranul pentru a căuta vindecarea prin el, fiindcă vindecarea prin Coran a fost transmisă într-o anumită formă, aceea a recitării lui, adică să îl reciți pentru bolnav; nu depășim această formă. Dacă am căuta vindecarea prin Coran într-o formă care nu a fost transmisă, ar însemna să folosim o cauză neprescrisă. Autorul, Allah să aibă milă de el, a transmis această opinie de la Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el. Dacă nu ar exista impresia sufletească potrivit căreia atârnarea Coranului este o cauză a vindecării, ar fi limpede că, în această formă, nu există o asemenea legătură cauzală: atârnarea nu are legătură cu boala, spre deosebire de suflarea ușoară asupra locului dureros, care este influențat de aceasta.

De aceea spunem: mai întemeiat este să se spună că versetele nu ar trebui atârnate pentru a căuta vindecarea prin ele, mai ales că purtătorul lor poate face lucruri care contravin sfințeniei Coranului, precum bârfa sau intrarea la toaletă. În plus, dacă le atârnă și simte că ele aduc vindecare, se poate lipsi de recitarea prescrisă. De pildă, atârnă Versetul Tronului pe piept și spune: „Cât timp Versetul Tronului se află pe pieptul meu, nu îl voi mai recita”. Astfel, se lipsește de ceea ce este prescris, folosind ceea ce nu este prescris; faptul că are Coranul pe piept îl poate face să simtă că nu mai are nevoie de recitarea prescrisă. Dacă este copil, s-ar putea să urineze, iar umezeala să ajungă la lucrul atârnat. În plus, nu s-a transmis nimic despre aceasta de la Profetul ﷺ. Așadar, mai întemeiat este să se spună că acest lucru nu se face. Cât despre a-l socoti interzis în sine, mă abțin să mă pronunț. Dacă însă cuprinde ceva oprit, devine interzis din pricina acelui lucru oprit.

„Ruqyah” sunt cele numite și ʿazāʾim. Dovada face excepție pentru cele lipsite de asociere: Trimisul lui Allah ﷺ a îngăduit folosirea lor împotriva deochiului și a veninului.¹⁷⁶

Cuvintele „cele numite și ʿazāʾim” înseamnă: astfel sunt numite în vorbirea oamenilor. „ʿAzama ʿalayhi” înseamnă că a recitat pentru el, iar „aceasta este o ʿazīmah” înseamnă că este o recitare.

Cuvintele „dovada face excepție pentru cele lipsite de asociere”: formele lipsite de asociere sunt îngăduite, fie că au fost transmise cu formularea lor exactă, precum „O, Allah, Domnul oamenilor, îndepărtează suferința! Vindecă, Tu ești Vindecătorul...”,¹⁷⁷ fie că formularea nu a fost transmisă, precum „O, Allah, dă-i sănătate! O, Allah, vindecă-l!” Dacă însă conțin asociere, nu sunt îngăduite, precum „O, djinnule, salvează-l!” sau „O, cutare mortule, vindecă-l!” și altele asemănătoare.

Cuvintele „împotriva deochiului și a veninului”: definiția lor a fost dată în capitolul despre cel care împlinește credința în unicitatea lui Allah și intră în Paradis. Din formularea autorului s-ar înțelege că dovada îngăduie recitarea numai pentru aceste două lucruri, deochiul și veninul. Totuși, ea a fost transmisă și pentru alte situații: la culcare, Profetul ﷺ recita surele protectoare, sufla în mâini și își ștergea cu ele cât putea din trup.¹⁷⁸ Aceasta este ruqyah, fără să fie vorba despre deochi sau venin. De aceea, unii învățați consideră că îngăduința de a face ruqyah prin Coran este generală, pentru deochi, venin și alte lucruri. Ei spun că înțelesul cuvintelor Profetului ﷺ „Nu există ruqyah decât pentru deochi sau venin” este: nu se cere ruqyah decât pentru deochi sau venin. „Al-istirqāʾ” înseamnă a cere ruqyah. Astfel, celui care provoacă deochiul — numit „al-ʿāʾin” — i se cere să recite pentru cel deocheat. La fel, în cazul veninului, omul îi cere altuia să recite pentru el, fiindcă aceasta este folositoare, după cum se arată în hadithul lui Abū Saʿīd despre întâmplarea detașamentului.¹⁷⁹

Condițiile îngăduirii ruqyah

Prima: să nu creadă că ea aduce folos prin ea însăși, independent de Allah. Dacă el crede că ea aduce folos prin ea însăși, independent de Allah, aceasta este interzisă, ba chiar asociere. Dimpotrivă, trebuie să creadă că ea este o cauză care nu aduce folos decât cu îngăduința lui Allah.

A doua: să nu cuprindă ceva contrar Legii, precum invocarea altcuiva decât Allah, cererea de izbăvire de la djinni sau alte lucruri asemănătoare; acestea sunt interzise, ba chiar asociere.

A treia: să fie înțeleasă și cunoscută. Dacă este de felul formulelor oculte și al șarlataniei, nu este îngăduită.

Cât despre amulete, dacă ele cuprind ceva interzis, dacă se crede că aduc folos prin ele însele sau dacă au înscrisuri de neînțeles, nu sunt îngăduite în nicio situație.

Dacă îndeplinesc cele trei condiții amintite în privința ruqyah, învățații au avut păreri diferite despre ele, după cum s-a arătat.¹⁸⁰

„At-tiwalah”: este un lucru pe care îl confecționează, pretinzând că o face pe femeie iubită soțului ei și pe bărbat iubit soției lui.

Aḥmad a relatat de la Ruwayfiʿ, care a spus: „Trimisul lui Allah ﷺ mi-a spus: «O, Ruwayfiʿ, poate vei avea viață lungă! Înștiințează-i pe oameni că acela care își înnoadă barba, poartă la gât o coardă de arc sau se curăță după nevoi cu balega unui animal ori cu un os, să știe că Muḥammad se dezice de el»”.¹⁸¹

Cuvintele „cel care își înnoadă barba”: arabii nu își tundeau și nu își rădeau bărbile, după cum aceasta este și Sunnah. Totuși, ei își înnodau bărbile din mai multe motive:

Printre ele se află lăudăroșenia și dorința de a părea măreț: unul își înnoadă vârfurile bărbii ori îi face un singur nod la mijloc, ca să se știe că este un om însemnat și un conducător al neamului său.

Al doilea este teama de deochi: dacă barba este frumoasă și plăcută, iar apoi este înnodată, devine urâtă. De cel care o înnoadă din acest motiv, Trimisul ﷺ se dezice.

Unii oameni de rând, când le vine mâncare din piață, iau o parte și o aruncă pe pământ ca să îndepărteze deochiul. Aceasta este o convingere greșită, care contravine cuvintelor Profetului ﷺ: „Dacă unuia dintre voi îi cade o îmbucătură, să îndepărteze murdăria de pe ea și să o mănânce”.¹⁸²

Cuvintele „sau poartă la gât o coardă de arc”: coarda este un fir din tendon luat de la oaie, folosit drept coardă pentru arc. Ei îl pun la gâtul cămilelor, al cailor ori la propriile gâturi, pretinzând că împiedică deochiul. Aceasta ține de asociere.

Cuvintele „sau se curăță după nevoi cu balega unui animal”: termenul „al-istinjāʾ” este derivat din „an-najw” și înseamnă îndepărtarea urmei a ceea ce iese prin cele două căi, fiindcă omul care se șterge după ce își face nevoile îndepărtează acea urmă. „Rajīʿ ad-dābbah” înseamnă balega animalului.

Cuvintele „ori cu un os”: osul este cunoscut. Profetul ﷺ s-a dezis de cel care se curăță cu acestea, fiindcă balega este hrana animalelor djinnilor, iar oasele sunt hrana lor: ei le găsesc acoperite din belșug cu carne. Orice păcat pentru care este exprimată dezicerea de cel care îl săvârșește face parte dintre păcatele mari, după cum este cunoscut la învățați.

Dovada urmărită din acest hadith se află în cuvintele „cel care poartă la gât o coardă de arc”.

Saʿīd ibn Jubayr a spus: „Cel care taie o amuletă de pe un om are răsplata asemenea eliberării unui sclav”. Relatat de Wakīʿ.

Cuvintele „Saʿīd ibn Jubayr a spus: «Cel care taie o amuletă...»”, până la sfârșitul relatării.

Expresia „ka-ʿadli raqabah” se pronunță cu fatḥah la litera ʿayn, fiindcă echivalentul nu este de aceeași natură; când echivalentul este de aceeași natură, litera ʿayn se pronunță cu kasrah.

Asemănarea dintre tăierea amuletei și eliberarea unui sclav constă în faptul că, tăind amuleta de pe un om, este ca și cum l-ar elibera de asociere, scăpându-l astfel de Foc. Totuși, trebuie să o taie în felul cel mai bun, fiindcă asprimea duce la dușmănie și dezbinare. Excepție face cel care are autoritate, precum conducătorul, judecătorul sau altcineva cu putere de decizie: acesta o poate tăia direct.

Tot el relatează de la Ibrāhīm, care a spus: „Ei dezaprobau toate amuletele, fie că aveau text din Coran, fie că nu aveau”.

Cuvintele „ei dezaprobau toate amuletele, fie că aveau text din Coran, fie că nu aveau”: am arătat că aceasta este opinia lui Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, iar discipolii săi împărtășeau opinia lui.

Cuvintele „tot el relatează de la Ibrāhīm”: este vorba despre Ibrāhīm an-Nakhaʿī.

În cuvântul „ei”, pronumele se referă la discipolii lui Ibn Masʿūd, fiindcă aceștia sunt cei din cercul lui Ibrāhīm an-Nakhaʿī.

Cuvântul „amuletele”: sunt lucruri atârnate de un bolnav sau de un om sănătos, cu text din Coran sau din altă parte, pentru a căuta vindecarea ori a se feri de deochi, precum și lucruri atârnate de animale. În vremea noastră, Coranul ajunge să fie atârnat nu pentru vindecare, ci doar pentru căutarea binecuvântării și pentru podoabă: de pildă, colierele de aur sau bijuteriile pe care este scris numele Allah, Versetul Tronului ori întregul Coran. Toate acestea țin de inovații. Coranul nu a fost pogorât pentru a se căuta vindecarea prin el în acest fel; vindecarea se caută prin el numai în felul adus de Lege.

Învățămintele acestui capitol

Primul: explicarea ruqyah și a amuletelor.

Primul: explicarea ruqyah și a amuletelor. Aceasta a fost dată mai înainte.

Al doilea: explicarea talismanelor de dragoste.

Al doilea: explicarea talismanelor de dragoste. Și aceasta a fost dată mai înainte. După părerea mea, aici intră și ceea ce se numește verighetă, dacă se crede că ea constituie o legătură între bărbat și soția sa.

Al treilea: toate aceste trei lucruri țin de asociere, fără excepție.

Al treilea: toate aceste trei lucruri țin de asociere, fără excepție. Sensul aparent al cuvintelor sale ar cuprinde și ruqyah, însă aceasta trebuie cercetată, fiindcă s-a transmis în mod autentic că Profetul ﷺ făcea ruqyah și primea ruqyah,¹⁸³ dar nu cerea ruqyah, adică nu le cerea altora să o facă pentru el. Așadar, generalizarea în privința ruqyah trebuie cercetată. Autorul, Allah să aibă milă de el, a arătat deja că dovada face excepție pentru formele lipsite de asociere. Și în privința amuletelor, potrivit opiniei majorității, generalizarea trebuie cercetată.

Potrivit opiniei lui Ibn Masʿūd însă, afirmația este corectă. Cât despre talismanele de dragoste, ele țin de asociere, fără excepție.

Al patrulea: ruqyah prin cuvinte adevărate împotriva deochiului și a veninului nu face parte din acestea.

Al patrulea: ruqyah prin cuvinte adevărate împotriva deochiului sau a veninului nu face parte din acestea.

Cuvintele „cuvinte adevărate”: opusul lor sunt cuvintele false, precum și cele necunoscute, despre care nu se știe dacă sunt adevărate ori false.

Autorul, Allah Preaînaltul să aibă milă de el, a precizat numai deochiul și veninul, sprijinindu-se pe cuvintele Trimisului ﷺ: „Nu există ruqyah decât pentru deochi sau venin”.¹⁸⁴ Opinia corectă însă este că ea cuprinde și alte lucruri, precum vrăjitoria.

Al cincilea: dacă amuleta conține Coran, învățații au avut păreri diferite: face ea parte din acestea sau nu?

Al cincilea: dacă amuleta conține Coran, învățații au avut păreri diferite: face ea parte din acestea sau nu?

Cuvântul „acestea” se referă la amuletele interzise. Această deosebire de opinii a fost explicată mai înainte.¹⁸⁵ Mai prudentă este poziția lui Ibn Masʿūd, fiindcă regula de bază este că un lucru nu este prescris până când prescrierea lui nu este dovedită din Sunnah.

Al șaselea: atârnarea corzilor de arc de animale împotriva deochiului face parte din acestea.

Al șaselea: atârnarea corzilor de arc de animale împotriva deochiului face parte din acestea, adică ține de asociere.

Atenționare

În ultima vreme au apărut în piețe brățări de aramă despre care se spune că sunt folositoare împotriva reumatismului. Se pretinde că, dacă un om care are reumatism le pune pe braț, ele îl ajută împotriva acestei boli. Nu știm dacă afirmația este adevărată sau nu. Însă punctul de plecare este că nu este adevărată, fiindcă nu avem o dovadă din Lege sau una perceptibilă care să o susțină. Ele nu acționează asupra trupului: nu conțin o substanță uleioasă despre care să putem spune că trupul o absoarbe și beneficiază de ea. Prin urmare, punctul de plecare este că sunt oprite până când se dovedește, printr-o probă autentică, explicită și limpede, că au o legătură directă cu acest reumatism și că aduc folos.

Al șaptelea: amenințarea aspră adresată celui care se leagă de o coardă de arc.

Al șaptelea: amenințarea aspră adresată celui care se leagă de o coardă de arc. Aceasta se datorează faptului că Trimisul ﷺ s-a dezis de cel care se leagă de o coardă de arc. Sensul aparent ar arăta chiar o necredință care îl scoate pe om din religie. Preaînaltul a spus:

O vestire de la Allah și Trimisul Său către oameni, în ziua marelui pelerinaj: Allah și Trimisul Său se dezic de asociaționiști

. Învățații au spus însă că dezicerea de aici privește această faptă, asemenea cuvintelor sale ﷺ: „Cel care ne înșală nu este dintre noi”.¹⁸⁶

Al optulea: marea răsplată a celui care taie o amuletă de pe un om.

Al optulea: marea răsplată a celui care taie o amuletă de pe un om, potrivit cuvintelor lui Saʿīd ibn Jubayr: „Are răsplata asemenea eliberării unui sclav”. Dar sunt cuvintele sale o dovadă sau nu? Dacă se spune că nu sunt o dovadă, cum afirmă autorul marea răsplată a celui care taie o amuletă de pe un om?!

Se răspunde: aceasta este astfel fiindcă îl salvează din robia asocierii; este ca și cum l-ar elibera, ba chiar mai mult. Așadar, este o analogie: cel care salvează un suflet de asociere este asemenea celui care îl scapă din robie, fiindcă îl salvează din robia diavolului și a patimii.

Precizare

Dacă un urmaș al companionilor spune: „Ține de Sunnah să faci cutare lucru”, se socotește aceasta o relatare oprită la un companion, cu lanț neîntrerupt, iar prin Sunnah se înțelege practica companionilor, sau este o relatare atribuită Profetului, dar cu omiterea companionului? Învățații au avut păreri diferite: unii au spus că este o relatare oprită la un companion, iar alții, că este atribuită Profetului, cu omiterea companionului.

Am arătat că aici trebuie făcută o distincție: dacă urmașul companionilor spune aceasta ca argument, este o relatare atribuită Profetului, cu omiterea companionului. Dacă o spune într-un context în care nu aduce un argument, se poate considera că ține de relatările oprite la un companion și atribuite acestuia.

Al nouălea: cuvintele lui Ibrāhīm nu contrazic deosebirea de opinii amintită, fiindcă el se referă la discipolii lui ʿAbd Allāh ibn Masʿūd.

Al nouălea: cuvintele lui Ibrāhīm an-Nakhaʿī nu contrazic deosebirea de opinii amintită, fiindcă el se referă la discipolii lui ʿAbd Allāh ibn Masʿūd, nu la companioni și nici la urmașii companionilor în general.