Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Să nu stai niciodată în ea”,²²⁵ până la sfârșitul versetului.

Această trecere făcută de autor este cât se poate de potrivită. În capitolul precedent a pomenit jertfa adusă altcuiva în afară de Allah: fapta însăși era îndreptată către altcineva decât Allah. În acest capitol pomenește jertfa adusă lui Allah, însă într-un loc în care se jertfește altcuiva. De pildă, cineva ar vrea să aducă lui Allah sacrificiul de Sărbătoarea Jertfei într-un loc unde se jertfește idolilor. Nu îți este îngăduit să jertfești acolo, fiindcă, în aparență, aceasta înseamnă să te conformezi asociatorilor. Mai mult, Satana ți-ar putea strecura în inimă o intenție rea, astfel încât să crezi că jertfirea în acel loc este mai bună sau altceva asemenea. Acesta este un pericol.

Cuvintele „Să nu stai în ea”: pronumele se referă la moscheea vătămării, care fusese construită cu o intenție stricată. Preaînaltul a spus:

Și cei care au ridicat o moschee pentru a pricinui vătămare, pentru necredință, pentru a-i dezbina pe credincioși și ca loc de pândă pentru cel care a luptat împotriva lui Allah și a Trimisului Său

. Cei care o ridicaseră erau fățarnicii, iar scopurile lor erau următoarele:

1. Să aducă vătămare moscheii Qubāʾ. De aceea este numită moscheea vătămării.

2. Necredința în Allah, fiindcă în ea era întărită necredința, Allah să ne ferească, de vreme ce o ridicaseră fățarnicii.

3. Să îi dezbine pe credincioși. Astfel, în loc ca în moscheea Qubāʾ să se roage un rând sau două, s-ar ruga doar o jumătate de rând, iar ceilalți ar fi în cealaltă moschee. Legea ține seama de adunarea laolaltă a credincioșilor.

4. Să pregătească un loc de pândă pentru cel care luptase împotriva lui Allah și a Trimisului Său. Se spune că un om, Abū ʿĀmir cel nelegiuit, plecase în ținutul Ash-Shām. Între el și fățarnicii care ridicaseră moscheea exista o corespondență. Ei au ridicat această moschee după îndrumările lui, ca să se adune în ea și să hotărască vicleniile și înșelătoriile pe care voiau să le îndrepte împotriva Trimisului ﷺ și a companionilor săi. Allah Preaînaltul a spus: „Ei vor jura: «Nu am vrut decât binele!»” Acesta este obiceiul fățarnicilor: jurămintele mincinoase.

Particula in exprimă negația, dovadă fiind excepția care urmează după ea. Sensul este: nu am vrut decât binele. Răspunsul la acest jurământ mincinos este: „Iar Allah mărturisește că ei sunt mincinoși”.

Allah Preaînaltul a mărturisit că ei mint. Ceea ce ascund în inimile lor nu este cunoscut decât de Cunoscătorul deplin al celor nevăzute. Pentru Allah, ceea ce tăinuiesc în inimile lor este ca un lucru văzut, privit cu ochii, după cum Allah Preaînaltul a spus în sura Al-Munāfiqūn:

Iar Allah mărturisește că fățarnicii sunt mincinoși

.

Cuvintele „Să nu stai niciodată în ea”: lā este particula de interdicție, iar taqum este verbul la forma apocopată, cerută de această particulă; semnul apocopării este sukūn. Litera wāw a fost eliminată fiindcă ultima literă a verbului a primit sukūn, iar wāw era și ea fără vocală. A fost eliminată pentru a evita întâlnirea a două consoane fără vocală.

Cuvântul „niciodată” arată că acea moschee va rămâne o moschee a fățărniciei.

Cuvintele „O moschee întemeiată pe evlavie”: lām este particula de început, masjid este subiectul propoziției nominale, iar predicatul său este „este mai vrednică să stai în ea”. Folosirea formei nehotărâte exprimă măreția moscheii, dovadă fiind cuvintele „O moschee întemeiată pe evlavie” [At-Tawbah: 108]. Adică evlavia i-a fost pusă temelie, iar ea s-a înălțat pe această temelie. Această exprimare, „mai vrednică”, nu are aici sensul obișnuit al comparației, în care doi termeni au în comun o însușire, iar unul o are într-o măsură mai mare decât celălalt, fiindcă aici moscheea vătămării nu are niciun drept să se stea în ea pentru rugăciune. Acest fel de exprimare, adică folosirea comparației când termenul pus pe treapta inferioară nu are deloc însușirea despre care este vorba, se întâlnește adesea în Coran. De pildă, în cuvintele Celui Preaînalt:

Locuitorii Paradisului vor avea în acea Zi un sălaș mai bun și un loc de odihnă mai frumos

.

Cuvintele „în ea” înseamnă: în această moschee întemeiată pe evlavie.

Cuvintele „iubesc să se curățească”: spre deosebire de cei din moscheea vătămării, care sunt o necurăție, după cum Allah Preaînaltul a spus despre fățarnici:

Ei vă vor jura pe Allah, când vă veți întoarce la ei, ca să îi lăsați în pace. Așadar, îndepărtați-vă de ei, căci ei sunt o necurăție

.

Cuvintele „să se curățească” cuprind curățirea inimii de fățărnicie, invidie, ranchiună și cele asemenea lor, precum și curățirea trupului de murdărie, de necurățenii și de stările de impuritate rituală.

Cuvintele „Iar Allah îi iubește pe cei care se curățesc”: aceasta este o iubire adevărată, afirmată despre Allah, Atotputernicul și Mărețul, potrivită măreției și slavei Sale. Ea nu seamănă cu iubirea făpturilor. Cei care neagă atributele spun că prin iubire se înțelege răsplata sau voința de a răsplăti; o explică, așadar, fie prin faptă, fie prin voința de a o săvârși. Aceasta este o greșeală.

Cuvântul al-muṭṭahhirīn are la origine forma al-mutaṭahhirīn. Litera tāʾ a fost asimilată literei ṭāʾ, potrivit unei reguli morfologice cunoscute.

Legătura versetului cu acest capitol

Întrucât moscheea vătămării fusese ridicată pentru păcate, pentru a pricinui vătămare, pentru necredință și pentru a-i dezbina pe credincioși, Allah i-a interzis Trimisului Său să stea în ea pentru rugăciune, deși rugăciunea lui în ea ar fi fost pentru Allah. Aceasta arată că nu se stă pentru rugăciune într-un loc în care Allah este nesocotit. Acea moschee fusese ridicată pentru rugăciune, dar era un loc al păcatului, astfel că rugăciunea nu se împlinește în ea. Tot astfel, dacă un om ar vrea să jertfească într-un loc în care se jertfește altcuiva în afară de Allah, acest lucru ar fi interzis, fiindcă seamănă cu rugăciunea în moscheea vătămării. Apropiată de aceasta este interdicția rugăciunii la răsăritul și la apusul soarelui, fiindcă acestea sunt două momente în care necredincioșii se prosternează soarelui. În acest caz se ia în considerare timpul, iar în hadithul menționat de autor se ia în considerare locul.

De la Thābit ibn Aḍ-Ḍaḥḥāk, Allah să fie mulțumit de el, care a spus: un om a făcut o făgăduință să sacrifice niște cămile la Buwānah. L-a întrebat pe Profet ﷺ, iar el a spus: „Se afla acolo vreun idol dintre idolii perioadei ignoranței, care era adorat?” Ei au răspuns: „Nu”. El a întrebat: „Se ținea acolo vreo sărbătoare de-a lor?” Ei au răspuns: „Nu”. Atunci Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Împlinește-ți făgăduința, căci nu se împlinește o făgăduință prin nesocotirea lui Allah, și nici în privința a ceea ce fiul lui Ādam nu stăpânește”. Relatat de Abū Dāwūd, iar lanțul său de transmitere îndeplinește condițiile celor doi.²²⁶

Cuvintele „a făcut o făgăduință”: în limbajul obișnuit, nadhr înseamnă asumarea unei obligații și un legământ. În terminologia juridică înseamnă ca persoana responsabilă potrivit Legii să își impună, pentru Allah, un lucru care nu era obligatoriu. Unii au spus că nu este nevoie de precizarea „care nu era obligatoriu”: dacă omul făgăduiește să împlinească o îndatorire deja obligatorie, făgăduința este valabilă, iar acel lucru devine obligatoriu din două motive, prin făgăduință și prin Lege. De aici rezultă obligația ispășirii dacă făgăduința nu este împlinită.

În principiu, făgăduința este dezaprobată. Unii învățați înclină chiar să o considere interzisă, fiindcă Profetul ﷺ a oprit-o și a spus: „Ea nu aduce niciun bine, ci prin ea se scoate ceva de la zgârcit”.²²⁷ În plus, omul își impune prin ea ceva de care Allah îl lăsase liber, adăugând astfel o îndatorire asupra sa. De obicei, cel care face o făgăduință ajunge să regrete. Îl vezi întrebându-i pe învățați în toate părțile, căutând să scape de ceea ce a făgăduit, fiindcă îl împovărează și îi este greu. Așa fac mai ales unii oameni de rând când se îmbolnăvesc sau când întârzie împlinirea unei nevoi: fac o făgăduință de parcă ar spune că Allah nu le va dărui un bine ori nu va îndepărta răul decât prin acea făgăduință.

Cuvântul ibil, „cămile”, este un substantiv colectiv care nu are singular din aceeași formă, ci un singular corespunzător ca sens, anume baʿīr, „cămilă”.

Cuvintele „la Buwānah”: prepoziția bāʾ are sensul lui fī și exprimă locul. Sensul este: într-un loc numit Buwānah.

Cuvintele „Se afla acolo vreun idol”: wathan înseamnă orice este adorat în afară de Allah, fie un copac, fie o piatră, sculptată sau nesculptată. Termenul ṣanam se referă îndeosebi la ceea ce este făcut de om.

Cuvintele „perioadei ignoranței” se referă la vremea de dinaintea misiunii profetice. Ea a fost numită astfel fiindcă oamenii se aflau într-o mare ignoranță.

Cuvintele „care era adorat” determină cuvântul „idol” și descriu realitatea, fiindcă idolii sunt lucrurile adorate în afară de Allah.

Cuvintele „Ei au răspuns: «Nu»”: cel care întrebase era un singur om, dar, fiind și alți oameni de față, aceștia i-au răspuns Profetului ﷺ. Nu este nicio opreliște ca răspunsul să vină de la altcineva decât cel întrebat.

Cuvântul „sărbătoare”: ʿīd desemnează ceva care revine sau se repetă; ʿawd înseamnă întoarcere. Adică: obișnuiau oamenii din perioada ignoranței să vină în acest loc și să facă din această zi o sărbătoare, chiar dacă nu se afla acolo un idol? Ei au răspuns: „Nu”. Profetul ﷺ a întrebat, așadar, despre două lucruri: despre asociere și despre mijloacele care duc la ea. Despre asociere: „Se afla acolo vreun idol?” Iar despre mijloacele ei: „Se ținea acolo vreo sărbătoare de-a lor?”

Cuvintele „Împlinește-ți făgăduința”: awfi este un verb la imperativ, format prin eliminarea literei slabe yāʾ, a cărei prezență inițială este indicată de vocala kasrah.

Are acest imperativ sensul său propriu de poruncă sau exprimă doar îngăduința?

Răspunsul: poate exprima îngăduința și poate avea sensul propriu de poruncă. În privința sacrificării cămilelor are sensul propriu de poruncă, iar în privința locului exprimă îngăduința. Nu este obligatoriu să le sacrifice în acel loc, fiindcă niciun loc de pe pământ nu devine obligatoriu în acest fel, în afară de unul care se distinge printr-un merit. Cele care se disting printr-un asemenea merit sunt cele trei moschei. Așadar, în privința sacrificării cămilelor, ca sacrificiu făgăduit, porunca exprimă obligația; în privința locului, ea exprimă îngăduința. Dovadă este că el a pus acele două întrebări. Dacă i s-ar fi răspuns afirmativ, ar fi spus: nu împlini făgăduința. Când împrejurarea ar putea cere fie interdicția, fie încuviințarea, porunca exprimă îngăduința.

Cuvintele „Împlinește-ți făgăduința”: el ﷺ a motivat aceasta prin absența unei piedici, spunând: „Căci nu se împlinește o făgăduință prin nesocotirea lui Allah”.

Cuvintele „nu se împlinește o făgăduință”: în expresia arabă lā wafāʾa li-nadhr, lā neagă întreaga categorie, wafāʾ este substantivul guvernat de ea, iar li-nadhr este predicatul.

Cuvintele „prin nesocotirea lui Allah” determină făgăduința. Adică nu poți împlini o făgăduință care presupune nesocotirea lui Allah, fiindcă nu te apropii de Allah nesocotindu-L. Păcatul nu este îngăduit, încât să se poată spune: săvârșește-l.

Felurile făgăduinței

Primul: făgăduința care trebuie împlinită, cea de ascultare față de Allah, potrivit cuvintelor lui ﷺ: „Cine făgăduiește să Îl asculte pe Allah să Îl asculte”.²²⁸

Al doilea: făgăduința a cărei împlinire este interzisă, cea de nesocotire a lui Allah, potrivit cuvintelor lui ﷺ: „Iar cine făgăduiește să Îl nesocotească pe Allah să nu Îl nesocotească”,²²⁸ și cuvintelor: „Căci nu se împlinește o făgăduință prin nesocotirea lui Allah”.

Al treilea: făgăduința care are statutul unui jurământ, anume făgăduința de a face un lucru îngăduit. Omul poate alege între a-l face și a împlini ispășirea unui jurământ. De pildă, dacă făgăduiește să poarte o anumită haină, poate să o poarte sau să nu o poarte și să împlinească ispășirea unui jurământ.

Al patrulea: făgăduința din îndârjire și mânie. A fost numită astfel fiindcă îndârjirea și mânia o provoacă de obicei, fără ca acestea să fie neapărat prezente. Prin ea se urmărește sensul unui jurământ: îndemnarea, oprirea, întărirea unei afirmații sau a unei negări. De pildă, un om spune: „Astăzi s-a întâmplat cutare lucru”, iar celălalt răspunde: „Nu s-a întâmplat”, apoi adaugă: „Dacă s-a întâmplat, Îi făgăduiesc lui Allah să postesc un an”. Scopul acestei făgăduințe este întărirea negării. Dacă se dovedește că acel lucru s-a întâmplat, cel care a făcut făgăduința poate alege între a posti un an și a împlini ispășirea unui jurământ. Dacă postește, și-a împlinit făgăduința; dacă nu postește, și-a încălcat angajamentul, iar cel care își încalcă jurământul împlinește ispășirea unui jurământ.

Al cincilea: făgăduința de a face un lucru dezaprobat. Împlinirea ei este dezaprobată, iar omul trebuie să împlinească ispășirea unui jurământ.

Al șaselea: făgăduința nespecificată, în care este rostită formula făgăduinței, de pildă: „Am față de Allah o făgăduință de împlinit”. Ispășirea ei este ispășirea unui jurământ, după cum a spus Profetul ﷺ: „Ispășirea făgăduinței al cărei obiect nu a fost numit este ispășirea unui jurământ”.²²⁹

O chestiune: se încheie o făgăduință de a săvârși un păcat?

Răspunsul: da, se încheie. De aceea, Trimisul ﷺ a spus: „Cine făgăduiește să Îl nesocotească pe Allah să nu Îl nesocotească”.²³⁰ Dacă ar fi spus: „Cine făgăduiește să Îl nesocotească pe Allah nu are nicio făgăduință”, aceasta ar fi însemnat că ea nu se încheie. Cuvintele „să nu Îl nesocotească” arată că făgăduința se încheie, însă nu este pusă în fapt.

Dacă făgăduința se încheie, este obligatorie o ispășire sau nu? Învățații au avut păreri diferite, iar de la imamul Aḥmad sunt transmise două păreri:

Prima părere: unii învățați au spus că ispășirea nu este obligatorie. Au adus ca dovadă cuvintele Profetului ﷺ: „Nu se împlinește o făgăduință prin nesocotirea lui Allah”,²³¹ precum și cuvintele lui ﷺ: „Iar cine făgăduiește să Îl nesocotească pe Allah să nu Îl nesocotească”. Profetul ﷺ nu a pomenit o ispășire; dacă ar fi fost obligatorie, ar fi pomenit-o.

A doua părere: ispășirea este obligatorie. Aceasta este părerea cunoscută a școlii, fiindcă Trimisul ﷺ a arătat într-un alt hadith, diferit de cele două, că ispășirea ei este ispășirea unui jurământ.²³² Faptul că un lucru nu este pomenit într-un hadith nu înseamnă că el nu există. Nepomenirea nu este o afirmare a inexistenței. Dacă Trimisul ar fi spus: „Nu există ispășire”, cele două hadithuri ar fi fost în contradicție și ar fi trebuit să căutăm care are întâietate. Însă Trimisul nu a negat ispășirea, ci a păstrat tăcerea, iar tăcerea nu contrazice o afirmație explicită. Tăcerea și nepomenirea pot presupune sprijinirea pe ceea ce fusese spus anterior. Dacă Trimisul spusese aceasta înainte să îl oprească pe acel om, nu a mai repetat-o, sprijinindu-se pe ceea ce spusese deja. Nu este necesar ca, de fiecare dată când rostește un enunț general, Trimisul să amintească toate precizările și particularizările care îl privesc. Dacă acest lucru ar fi fost necesar, Sunnah ar fi devenit foarte întinsă. Când Trimisul ﷺ rostește un hadith general, iar în alt loc există ceva care îl particularizează, el este înțeles potrivit acelei particularizări, chiar dacă ea nu a fost amintită odată cu enunțul general. De asemenea, potrivit analogiei juridice, dacă un om jură să săvârșească un lucru interzis și spune: „Pe Allah, voi face acest lucru”, deși este interzis, el nu trebuie să îl facă, ci să împlinească ispășirea unui jurământ, chiar dacă a jurat să săvârșească un lucru interzis. Făgăduința se aseamănă cu jurământul; prin urmare, ispășirea ei este ispășirea unui jurământ. Această părere este mai corectă.

Cuvintele „și nici în privința a ceea ce fiul lui Ādam nu stăpânește”: ceea ce fiul lui Ādam nu stăpânește poate avea două sensuri:

Primul: ceea ce nu are dreptul să facă potrivit Legii. De pildă, dacă spune: „Îi făgăduiesc lui Allah să eliberez sclavul lui cutare”, făgăduința nu este valabilă, fiindcă nu are dreptul să îl elibereze.

Al doilea: ceea ce nu are putința să facă în realitate. De pildă, dacă spune: „Îi făgăduiesc lui Allah să zbor cu mâinile mele”, această făgăduință nu este valabilă, fiindcă nu are putința să o facă. Juriștii, Allah să aibă milă de ei, dau asemenea exemple pentru lucrurile imposibile.

Din hadith se învață că nu se jertfește într-un loc în care se jertfește altcuiva în afară de Allah. Acesta este motivul pentru care autorul l-a menționat. Înțelepciunea acestei interdicții cuprinde următoarele:

Primul: aceasta duce la asemănarea cu necredincioșii.

Al doilea: aceasta îi poate induce în eroare pe oameni prin acea faptă. Cel care te vede jertfind într-un loc în care jertfesc asociatorii poate crede că fapta asociatorilor este îngăduită.

Al treilea: acei asociatori vor fi întăriți în fapta lor dacă văd pe cineva făcând asemenea lor. Nu există îndoială că întărirea asociatorilor este un lucru interzis, iar a le stârni mânia se numără printre faptele bune. Allah Preaînaltul a spus:

Ei nu calcă într-un loc care îi înfurie pe necredincioși și nu pricinuiesc vreun neajuns unui dușman fără să le fie înscrisă pentru aceasta o faptă bună

.

Învățămintele capitolului

Primul: tâlcuirea cuvintelor „Să nu stai niciodată în ea”.

Al doilea: păcatul poate avea un efect asupra unui loc, la fel și ascultarea față de Allah.

Al treilea: raportarea unei chestiuni neclare la o chestiune limpede, pentru a înlătura neclaritatea.

Explicarea învățămintelor

Primul: tâlcuirea cuvintelor Celui Preaînalt „Să nu stai niciodată în ea”. Explicarea lor a fost dată la începutul capitolului.

Al doilea: păcatul poate avea un efect asupra unui loc, la fel și ascultarea față de Allah. Adică, fiindcă acel loc fusese un loc al asocierii, omului i s-a interzis să facă acolo ceva asemănător asocierii, pentru a nu semăna cu asociatorii.

Cât despre rugăciunea într-o biserică, rugăciunea musulmanului se deosebește de rugăciunea celor din biserică, astfel că omul nu îi imită prin această faptă. Nu este la fel cu jertfirea într-un loc în care se jertfește altcuiva în afară de Allah, fiindcă fapta este aceeași în categoria și felul ei. De aceea, dacă un om ar vrea să se roage într-un loc în care se jertfește altcuiva în afară de Allah, acest lucru ar fi îngăduit, fiindcă rugăciunea nu este de felul adorării pe care asociatorii o săvârșesc în acel loc. Tot astfel, ascultarea față de Allah are un efect asupra locului. De aceea, moscheile sunt mai bune decât piețele, iar dintre moschei, cele vechi sunt mai bune decât cele noi.

Al treilea: raportarea unei chestiuni neclare la o chestiune limpede, pentru a înlătura neclaritatea. Interzicerea sacrificiului în acel loc putea fi neclară, însă Trimisul ﷺ a lămurit-o cerând precizări.

Al patrulea: muftiul cere precizări atunci când are nevoie de ele.

Al cincilea: nu este nicio opreliște să se desemneze prin făgăduință un anumit loc, dacă nu există piedici.

Al patrulea: muftiul cere precizări atunci când are nevoie de ele, fiindcă Profetul ﷺ a cerut precizări. Dar trebuie cerute precizări în orice împrejurare sau doar atunci când există mai multe posibilități?

Răspunsul: nu sunt obligatorii decât atunci când există mai multe posibilități. Dacă am cere precizări în fiecare chestiune, lucrurile s-ar prelungi mult.

De pildă, dacă cineva ne întreabă despre un contract de vânzare, nu este obligatoriu să cerem precizări dacă prețul este cunoscut, dacă bunul vândut este cunoscut, dacă vânzarea a fost condiționată sau nu; dacă bunul era proprietatea vânzătorului, cum îl dobândise și dacă nu existau piedici. Dar, dacă există mai multe posibilități, trebuie cerute precizări. De pildă, dacă suntem întrebați despre un om care a murit lăsând o fiică, un frate și un unchi patern, frate bun al tatălui, trebuie cerute precizări despre frate: este frate bun sau frate numai după mamă? Dacă este numai după mamă, el este exclus de la moștenire, iar restul îl primește unchiul. În celălalt caz, unchiul este exclus, iar restul îl primește fratele.

Al cincilea: nu este nicio opreliște să se desemneze prin făgăduință un anumit loc, dacă nu există piedici.

Dovada sunt cuvintele: „Împlinește-ți făgăduința”. Piedicile pot fi deja existente sau previzibile. O piedică existentă este prezența unui idol ori a unei sărbători din perioada ignoranței. Una previzibilă este teama că jertfirea în acel loc ar duce la venerarea lui. Dacă există această teamă, fapta este interzisă. De pildă, dacă un om vrea să sacrifice lângă un munte, în principiu acest lucru este îngăduit. Dar, dacă există teama că oamenii de rând vor ajunge să creadă că acel loc are un merit aparte, devine interzis.

Al șaselea: interzicerea acestui lucru dacă acolo s-a aflat un idol dintre idolii perioadei ignoranței, chiar și după îndepărtarea lui.

Al șaptelea: interzicerea acestui lucru dacă acolo s-a ținut o sărbătoare de-a lor, chiar și după încetarea ei.

Al optulea: nu este îngăduită împlinirea făgăduinței făcute pentru acel loc, fiindcă este o făgăduință de a săvârși un păcat.

Al nouălea: a ne feri de asemănarea cu asociatorii în sărbătorile lor, chiar dacă nu aceasta a fost intenția.

Al zecelea: nu există făgăduință pentru un păcat.

Al șaselea: interzicerea acestui lucru dacă acolo s-a aflat un idol dintre idolii perioadei ignoranței, chiar și după îndepărtarea lui. Dovada sunt cuvintele: „Se afla acolo vreun idol dintre idolii perioadei ignoranței?” Kāna este un verb la trecut. Motivul interdicției rămâne și după îndepărtarea idolului, fiindcă el ar putea fi adus din nou.

Al șaptelea: interzicerea acestui lucru dacă acolo s-a ținut o sărbătoare de-a lor, chiar și după încetarea ei. Dovada sunt cuvintele: „Se ținea acolo vreo sărbătoare de-a lor?”

Al optulea: nu este îngăduită împlinirea făgăduinței făcute pentru acel loc, fiindcă este o făgăduință de a săvârși un păcat. Dovada sunt cuvintele: „Căci nu se împlinește o făgăduință prin nesocotirea lui Allah”.

Al nouălea: a ne feri de asemănarea cu asociatorii în sărbătorile lor, chiar dacă nu aceasta a fost intenția. Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a arătat explicit că, pentru existența asemănării, intenția nu este o condiție. Ea este oprită chiar dacă omul nu a intenționat-o; când există și intenția, păcatul este mai grav. De aceea, Shaykh al-Islām Muḥammad ibn ʿAbd Al-Wahhāb a spus: chiar dacă nu aceasta a fost intenția.

Al zecelea: nu există făgăduință pentru nesocotirea lui Allah. Așa a spus autorul, iar formularea hadithului menționat este: „Nu se împlinește o făgăduință”. Între cele două exprimări există o deosebire. Dacă se spune: „Nu există făgăduință pentru un păcat”, sensul ar fi că făgăduința nu se încheie. Dacă se spune: „Nu se împlinește”, sensul este că ea se încheie, însă nu trebuie împlinită. În Sunnah au fost transmise ambele formulări. Dar „nu există făgăduință” trebuie înțeles cu sensul „nu se împlinește o făgăduință”, potrivit cuvintelor lui ﷺ din hadithul autentic: „Iar cine făgăduiește să Îl nesocotească pe Allah să nu Îl nesocotească”.²³³

Al unsprezecelea: fiul lui Ādam nu poate face o făgăduință în privința a ceea ce nu stăpânește.

Al unsprezecelea: fiul lui Ādam nu poate face o făgăduință în privința a ceea ce nu stăpânește. Despre aceasta se spune ceea ce s-a spus despre formularea „nu există făgăduință pentru un păcat”. Sensul este: nu se împlinește o făgăduință în privința a ceea ce fiul lui Ādam nu stăpânește. Aceasta cuprinde atât ceea ce nu are dreptul să facă potrivit Legii, cât și ceea ce nu are putința să facă în realitate.