Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Cuvântul „tabarraka” este derivat, după forma „tafaʿʿala”, din „al-barakah”. Binecuvântarea înseamnă belșugul binelui și dăinuirea lui. Termenul este derivat din „al-birkah”, cu kasrah, care înseamnă locul în care se adună apa. Locul de adunare a apei se deosebește de cursul apei prin două lucruri:

1. Belșugul.

2. Statornicia.

„At-tabarruk” înseamnă căutarea binecuvântării. Căutarea binecuvântării se încadrează în una dintre două situații:

1. Căutarea binecuvântării printr-un lucru cunoscut și stabilit de Lege, precum Coranul. Preaînaltul a spus: „O Carte binecuvântată pe care ți-am pogorât-o” [Ṣād: 29].

Din binecuvântarea lui face parte faptul că acela care se ține de el dobândește biruință; astfel, Allah a salvat multe neamuri de asociere. Tot din binecuvântarea lui este că pentru o singură literă se primesc zece fapte bune, iar aceasta îi economisește omului timpul și osteneala.

Și multe altele dintre binecuvântările sale nenumărate.

2. Căutarea binecuvântării printr-un lucru cunoscut și perceptibil, precum învățătura, ruga și altele asemănătoare. Se caută astfel binecuvântarea prin știința unui om și prin chemarea lui la bine; aceasta este o binecuvântare, fiindcă am primit de la el mult bine. Usayd ibn Ḥuḍayr a spus: „Aceasta nu este prima voastră binecuvântare, o, familie a lui Abū Bakr!”;¹⁸⁷ căci Allah face să se împlinească prin unii oameni fapte bune pe care nu le împlinește prin alții.

Există însă și binecuvântări închipuite, false, precum afirmația șarlatanilor că un anumit mort, pe care ei îl socotesc sfânt, a coborât asupra voastră din binecuvântarea sa, și alte vorbe asemănătoare. Aceasta este o binecuvântare falsă, fără efect. Diavolul poate avea un rol în acea întâmplare, însă urmările ei nu depășesc sfera efectelor perceptibile: diavolul îl slujește pe acel șeic, iar aceasta devine o încercare pentru oameni.

Cum se cunoaște dacă acestea sunt binecuvântări false sau adevărate? Se cunoaște după starea persoanei. Dacă este dintre apropiații lui Allah, cu teamă de El, care urmează Sunnah și se țin departe de inovație, Allah poate face să se împlinească prin el bine și binecuvântare pe care alții nu le dobândesc.

Așa este binecuvântarea pe care Allah a făcut-o să se împlinească prin șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah, de care oamenii au avut folos în timpul vieții sale și după moartea lui. Dacă însă omul contravine Cărții și Sunnei sau cheamă la ceva fals, binecuvântarea sa este închipuită; diavolii o pot produce pentru el, ajutându-l în falsitatea lui. De pildă, unora li se întâmplă să stea cu oamenii la ʿArafah, apoi să ajungă în localitatea lor și să aducă sacrificiul împreună cu locuitorii ei.

Șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah, a spus că diavolii îi poartă pentru ca oamenii să se lase înșelați de ei. Aceștia au săvârșit încălcări, printre care neîmplinirea până la capăt a pelerinajului și trecerea pe la mīqāt fără să intre de acolo în starea de consacrare rituală.¹⁸⁸

Cuvântul „copac” este un nume de gen, astfel încât cuprinde orice copac. Printre faptele bune ale conducătorului credincioșilor, ʿUmar ibn Al-Khaṭṭāb, Allah să fie mulțumit de el, se numără faptul că, văzându-i pe oameni venind mereu la copacul sub care avusese loc legământul de la Ar-Riḍwān, a poruncit să fie tăiat.

Cuvântul „piatră” este un nume de gen, care cuprinde orice piatră, chiar și Stânca din Ierusalim; nu se caută binecuvântarea prin ea. Nici prin Piatra Neagră nu se caută binecuvântarea; atingerea și sărutarea ei sunt acte de adorare pentru Allah, urmându-l pe Trimisul ﷺ, iar astfel se dobândește binecuvântarea răsplății. De aceea, ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, a spus: „Știu că ești o piatră care nu poate face nici rău, nici bine. Dacă nu l-aș fi văzut pe Trimisul lui Allah ﷺ sărutându-te, nu te-aș fi sărutat”.¹⁸⁹ Sărutarea ei este, așadar, un act de adorare în sine, contrar închipuirii oamenilor de rând că ar avea o binecuvântare materială. De aceea, unii dintre aceștia, după ce o ating, își trec mâna pe întregul trup, căutând astfel binecuvântarea.

Cuvintele „alte lucruri asemănătoare” cuprind clădiri, cupole și încăperi, chiar și încăperea mormântului Profetului ﷺ: nu se trece mâna pe ea pentru a căuta binecuvântarea. Dacă însă cineva ar atinge fierul pentru a vedea dacă este neted sau nu, nu ar fi nicio problemă, afară de cazul în care se teme că alții îl vor imita; atunci nu îl atinge.

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Ce spuneți despre Al-Lāt și Al-ʿUzzā?”,¹⁹⁰ precum și versetele care urmează.

Cuvintele „Ce spuneți despre Al-Lāt și Al-ʿUzzā?”: când Allah, Atotputernicul și Mărețul, a amintit înălțarea prin cuvintele

Pe steaua care apune! Tovarășul vostru nu s-a rătăcit și nu s-a abătut...

, a spus apoi: „El a văzut dintre semnele cele mari ale Domnului său” [An-Najm: 18]. Adică Profetul ﷺ a văzut dintre semnele cele mari ale lui Allah. Învățații au avut păreri diferite despre cuvântul „al-kubrā”: este complementul direct al verbului „a văzut” sau un atribut al cuvântului „semne”?

Despre cuvântul „al-kubrā” s-a spus că este complementul direct al verbului „a văzut”, iar sensul ar fi: a văzut cel mai mare dintre semnele lui Allah.

Potrivit primei interpretări, sensul este că el a văzut cel mai mare dintre semne.

Potrivit celei de-a doua, sensul este că el a văzut unele dintre semnele cele mari. Aceasta este interpretarea corectă: „al-kubrā” este un atribut al cuvântului „semne”, nu complementul direct al verbului „a văzut”, fiindcă ceea ce a văzut nu este cel mai mare dintre semnele lui Allah.

După ce Allah a amintit aceste semne pe care le-a văzut Profetul ﷺ, a spus:

Ce spuneți despre Al-Lāt și Al-ʿUzzā și despre Manāt, a treia, cealaltă?

Adică spuneți-mi ce însemnătate au și ce sunt ele în comparație cu aceste semne mărețe. Ele nu sunt nimic. Întrebarea exprimă disprețul și dezaprobarea acestor idoli.

Cuvântul „Al-Lāt” se citește cu litera tāʾ dublată sau simplă. Citirea cu dublare este cea a lui Ibn ʿAbbās. Potrivit acestei citiri, numele este un participiu activ derivat din verbul „latta”. La originea acestui idol se afla un om care pregătea pentru pelerini sawīq, adică amesteca făina prăjită cu unt topit și îi hrănea cu ea pe pelerini. După moartea lui, oamenii au stăruit la mormântul său și l-au făcut idol.

Potrivit citirii fără dublare, „Al-Lāt” este derivat din „Allah” sau din „al-ilāh”. Ei au derivat din numele lui Allah un nume pentru acest idol și l-au numit Al-Lāt. Era idolul locuitorilor din Aṭ-Ṭāʾif și al arabilor din împrejurimile lor.

Cuvântul „Al-ʿUzzā” este forma feminină a lui „aʿazz”. Era un idol adorat de Quraysh și Banū Kinānah, al cărui nume era derivat din numele lui Allah Al-ʿAzīz. Se afla la Nakhlah, între Mecca și Aṭ-Ṭāʾif.

Despre numele „Manāt” s-a spus că este derivat din Al-Mannān. S-a spus și că vine de la verbul „manā”, din pricina mulțimii sângelui vărsat acolo: „yumnā” înseamnă „este vărsat”. De aici a fost numită și Minā, din pricina mulțimii sângelui vărsat acolo.

Acest idol se afla între Mecca și Medina și aparținea triburilor Hudhayl și Khuzāʿah. Al-Aws și Al-Khazraj o venerau și de acolo începeau consacrarea pentru pelerinaj.

Cuvintele „a treia, cealaltă” arată că aceea pe care o venerați, lângă care aduceți sacrificii și în jurul căreia se varsă mult sânge este „cealaltă” în sensul de cea rămasă în urmă, adică vrednică de dispreț și neînsemnată. Aceasta vine din vorba „cutare este ākhir”, adică vrednic de dispreț, neînsemnat, rămas în urmă. Ce sunt acești trei idoli adorați de arabi în comparație cu ceea ce a văzut Profetul ﷺ?

Nimic. Au fost amintiți acești trei idoli fiindcă erau cei mai cunoscuți și cei mai însemnați la arabi.

Cuvintele „precum și versetele care urmează” înseamnă: continuă cu versetele de după acesta.

Cuvintele „Vouă vă revin băieții, iar Lui fetele?” sunt tot o întrebare de mustrare adresată asociaționiștilor care Îi atribuiau lui Allah fiice, iar lor, fii. Când li se năștea un băiat, se bucurau și primeau vestea cu încântare; când li se năștea o fată, fața unuia dintre ei se întuneca de mâhnire, iar el își înăbușea supărarea. Cu toate acestea, spuneau că îngerii sunt fiicele lui Allah. Îi atribuiau așadar Lui fiice — la Allah căutăm adăpost! —, iar lor, ceea ce își doreau.

Cuvintele „Aceasta ar fi atunci o împărțire nedreaptă”: „ḍīzā” înseamnă nedreaptă. Dacă vreți să împărțiți, măcar luați-vă și voi o parte dintre fete și atribuiți-I lui Allah o parte dintre băieți! Dar să vă păstrați ceea ce alegeți pentru voi, adică băieții, și să Îi atribuiți lui Allah ceea ce vă displace — aceasta este o împărțire nedreaptă.

Cuvintele

Ele nu sunt decât niște nume pe care le-ați dat voi și părinții voștri, fără ca Allah să fi pogorât pentru ele vreo dovadă

: pronumele „ele” se referă la idoli. Acești idoli — Al-Lāt, Al-ʿUzzā și Manāt —, pe care i-ați numit divinități și i-ați luat drept divinități pe care le adorați, nu sunt decât nume date de voi. Allah nu a pogorât pentru ele niciun „sulṭān”, adică niciun argument și nicio dovadă.

Dimpotrivă, Allah, Slavă Lui, le-a arătat deșertăciunea. Preaînaltul a spus:

Aceasta fiindcă Allah este Adevărul, iar ceea ce invocă ei în afara Lui este deșertăciunea, și fiindcă Allah este Cel Preaînalt, Cel Mare

.

Sensul de bază al cuvântului „sulṭān” în limba arabă este ceea ce conferă autoritate. În contextul cunoașterii, înseamnă cunoaștere; în contextul puterii, înseamnă putere; în contextul poruncii și al opreliștii, înseamnă cel care are dreptul să poruncească și să oprească. De pildă, cuvintele Celui Preaînalt „Nu veți putea trece decât cu sulṭān” [Ar-Raḥmān: 33] înseamnă: cu putere și forță. Iar cuvintele „Allah nu a pogorât pentru ele niciun sulṭān” [An-Najm: 23] înseamnă: niciun argument și nicio dovadă.

În hadith se spune: „Conducătorul este tutorele celui care nu are tutore”,¹⁹¹ adică acela care are dreptul să poruncească și să oprească.

Cuvintele „Ei nu urmează decât presupunerea”: particula „in” are aici sensul negației „mā”. Semnul că „in” are acest sens este faptul că după ea apare „illā”, „decât”. Preaînaltul a spus: „Acesta nu este decât un înger nobil” [Yūsuf: 31], adică nimic altceva decât un înger nobil. Tot El a spus: „Acesta nu este decât cuvântul unui om” [Al-Muddaththir: 25], adică nimic altceva decât cuvânt omenesc. Și a spus: „Ei nu urmează decât presupunerea” [An-Najm: 23], adică urmează numai presupunerea. Presupunerea lor este că aceștia ar fi divinități și că lui Allah I-ar reveni fiicele, iar lor, fiii. Presupunerea nu poate înlocui cu nimic adevărul, după cum Preaînaltul a spus într-un alt verset.

Cuvintele „și ceea ce poftesc sufletele”: ei urmează și ceea ce poftesc sufletele. A-și urma patima este lucrul cel mai dăunător pentru om. Cel care Îl adoră pe Allah după propria patimă nu Îl adoră cu adevărat, ci își adoră mintea și patima. Preaînaltul a spus:

L-ai văzut pe cel care și-a luat propria patimă drept divinitate și pe care Allah l-a lăsat să se rătăcească, având știință?

. Însă acela care Îl adoră pe Allah după călăuzire, nu după patimă, este pe adevăr.

Cuvintele „Și totuși le-a venit călăuzirea de la Domnul lor” înseamnă: prin Profetul ﷺ. Mai potrivit pentru ei era, așadar, să urmeze călăuzirea, nu patima.

Legătura versetului cu titlul capitolului

Ei cred că acești idoli le aduc folos și rău. De aceea vin la ei, îi invocă, le aduc sacrificii și caută să se apropie de ei. Allah îl poate pune pe om la încercare, astfel încât, prin această asociere, să obțină ceea ce dorește — îndepărtarea unui rău sau dobândirea unui folos —, ca încercare și probă de la Allah. Am amintit situații asemănătoare: Allah îl încearcă pe om, înlesnindu-i prilejurile păcatului, pentru a se arăta cine se teme de El fără să Îl vadă.

Abū Wāqid al-Laythī a spus: Am plecat împreună cu Trimisul lui Allah ﷺ către Ḥunayn, fiind de curând ieșiți din necredință. Asociaționiștii aveau un arbore de sidr lângă care stăruiau și de care își atârnau armele; era numit Dhāt Anwāṭ. Am trecut pe lângă un sidr și am spus: «O, Trimis al lui Allah, fă-ne și nouă un Dhāt Anwāṭ, așa cum au ei un Dhāt Anwāṭ!» Trimisul lui Allah ﷺ a spus: Allah este Cel mai Mare! Acestea sunt căile urmate! Pe Cel în mâna Căruia se află sufletul meu, ați spus precum i-au spus fiii lui Isrāʾīl lui Mūsā: «Fă-ne o divinitate, așa cum au ei divinități!» El a spus:

Voi sunteți un neam neștiutor

.¹⁹² Veți urma negreșit căile celor de dinaintea voastră. Relatat de At-Tirmidhī, care l-a declarat autentic.¹⁹³

Cuvintele „am plecat împreună cu Profetul ﷺ” se referă la vremea de după cucerirea Meccăi. După ce Profetul ﷺ a cucerit Mecca, Thaqīf și Hawāzin s-au adunat împotriva sa într-o oaste foarte mare și numeroasă.

El ﷺ a pornit către ei cu douăsprezece mii de oameni: două mii dintre locuitorii Meccăi și zece mii pe care îi adusese din Medina. Când au pornit cu această mulțime, au spus: „Astăzi nu vom fi învinși din pricina numărului mic”. S-au lăsat încântați de numărul lor, însă Allah a arătat că biruința vine de la El, nu din mulțimea oamenilor. Preaînaltul a spus:

Allah v-a dat biruință în multe locuri, precum și în ziua de la Ḥunayn, când numărul vostru mare v-a încântat, dar nu v-a fost de folos cu nimic, iar pământul, cu toată întinderea lui, vi s-a părut strâmt...

, precum și versetul următor.

Apoi, când au coborât în valea Ḥunayn, au găsit că asociaționiștii le întinseseră o ambuscadă în vale. S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, iar musulmanii s-au împrăștiat de lângă Trimisul lui Allah ﷺ; au rămas cu el numai în jur de o sută de oameni. În cele din urmă însă, biruința a fost a Profetului ﷺ, și lauda I se cuvine lui Allah.

Cuvântul „ḥudathāʾ” este pluralul lui „ḥadīth”: adică abia de curând ieșiserăm din necredință. El, Allah să fie mulțumit de el, a amintit aceasta pentru a arăta scuza cererii și întrebării lor. Dacă credința s-ar fi statornicit în inimile lor, nu ar fi pus această întrebare.

Cuvintele „stăruiau lângă el” înseamnă că rămâneau acolo. „Al-ʿukūf” este rămânerea statornică lângă un lucru. De aici sunt și cuvintele Celui Preaînalt: „În timp ce vă aflați în retragere în moschei” [Al-Baqarah: 187].

Cuvântul „yanūṭūn” înseamnă că își atârnau armele de el, căutând binecuvântarea.

Cuvintele „era numit Dhāt Anwāṭ” arată că purta acest nume fiindcă armele erau agățate și atârnate de el, în speranța binecuvântării sale. Companionii, Allah să fie mulțumit de ei, i-au spus Profetului ﷺ: „Fă-ne și nouă un Dhāt Anwāṭ, așa cum au ei un Dhāt Anwāṭ”, adică un sidr de care să ne atârnăm armele, căutând binecuvântarea lui. Profetul ﷺ a spus: „Allah este Cel mai Mare!” A rostit takbīr socotind această cerere gravă și uimindu-se de ea, nu bucurându-se. Cum puteau spune aceste cuvinte, deși crezuseră că nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah? Însă „acestea sunt căile urmate”, adică drumurile pe care umblă oamenii.

Cuvintele „Pe Cel în mâna Căruia se află sufletul meu, ați spus precum i-au spus fiii lui Isrāʾīl lui Mūsā: «Fă-ne o divinitate, așa cum au ei divinități!»” arată că Trimisul ﷺ a comparat cererea companionilor, Allah să fie mulțumit de ei, cu ceea ce fiii lui Isrāʾīl i-au spus lui Mūsā: „Fă-ne o divinitate, așa cum au ei divinități!” Voi ați cerut un Dhāt Anwāṭ, așa cum acești asociaționiști au un Dhāt Anwāṭ.

Cuvintele sale, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, „Pe Cel în mâna Căruia se află sufletul meu” înseamnă că sufletul său se află în mâna lui Allah nu numai în privința morții și a vieții, ci și în privința cârmuirii și a îndrumării lui. Nu există nicio făptură pe care El, Slavă Lui, Preaînaltul, să nu o țină de șuvița de pe frunte.

Cuvintele „veți urma negreșit căile celor de dinaintea voastră” înseamnă: veți face precum au făcut ei și veți spune precum au spus ei. Această propoziție nu exprimă încuviințare, ci avertizare, fiindcă este cunoscut că acele căi ale înaintașilor, cu care s-a făcut comparația, erau căi rătăcite: ei ceruseră divinități alături de Allah. Profetul, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, a vrut să își avertizeze comunitatea să nu urmeze căile de rătăcire și abatere ale celor de dinaintea ei.

Dovada urmărită din acest hadith este cererea lor: „Fă-ne și nouă un Dhāt Anwāṭ, așa cum au ei un Dhāt Anwāṭ”, pe care Profetul ﷺ a dezaprobat-o.¹⁹³

Învățămintele acestui capitol

În acest capitol se află următoarele învățăminte:

Primul: explicarea versetului din An-Najm.

Primul: explicarea versetului din An-Najm, adică a cuvintelor Celui Preaînalt:

Ce spuneți despre Al-Lāt și Al-ʿUzzā și despre Manāt, a treia, cealaltă? Vouă vă revin băieții, iar Lui fetele? Aceasta ar fi atunci o împărțire nedreaptă. Ele nu sunt decât niște nume pe care le-ați dat voi și părinții voștri, fără ca Allah să fi pogorât pentru ele vreo dovadă...

, până la sfârșitul versetului. Explicarea lor a fost dată mai înainte: Allah Preaînaltul i-a mustrat pe cei care îi adoră pe Al-Lāt și Al-ʿUzzā și a folosit forma interogativă, care arată neînsemnătatea și lipsa de valoare a acestor idoli.

Al doilea: cunoașterea naturii lucrului pe care l-au cerut.

Al doilea: cunoașterea naturii lucrului pe care l-au cerut. Ei i-au cerut Profetului ﷺ să le facă un Dhāt Anwāṭ, așa cum asociaționiștii aveau un Dhāt Anwāṭ. Urmăreau numai să caute binecuvântarea prin acel copac, nu să îl adore. Aceasta arată că este oprită căutarea binecuvântării prin copaci și că ea ține de căile celor rătăciți din neamurile trecute.

Al treilea: faptul că nu l-au săvârșit.

Al treilea: faptul că nu l-au săvârșit. Ei nu au atârnat lucruri de copac, cerându-i apoi Trimisului ﷺ să le încuviințeze fapta, ci i-au cerut Trimisului ﷺ să le rânduiască el acel lucru.

Al patrulea: faptul că au urmărit astfel apropierea de Allah, crezând că El iubește acel lucru.

Al patrulea: faptul că au urmărit astfel apropierea de Allah, crezând că El iubește acel lucru: „astfel”, adică atârnând armele și alte lucruri asemănătoare de copacul pe care l-ar fi desemnat Trimisul ﷺ. De aceea i-au cerut aceasta Trimisului: pentru ca fapta să dobândească astfel sensul unui act de adorare.

Al cincilea: dacă ei nu au cunoscut acest lucru, cu atât mai mult se poate să nu-l cunoască alții.

Al cincilea: dacă ei nu au cunoscut acest lucru, cu atât mai mult se poate să nu-l cunoască alții. Companionii sunt, fără îndoială, cei mai cunoscători oameni ai religiei lui Allah. Dacă ei nu știau că a căuta binecuvântarea în acest fel este o formă de a lua acel lucru drept divinitate, cu atât mai mult pot să nu știe alții. Prin aceasta, autorul, Allah să aibă milă de el, a urmărit să nu ne lăsăm înșelați de practicile oamenilor: acestea pot izvorî din neștiință. Ceea ce contează este dovada Legii, nu practica oamenilor.

Al șaselea: ei au fapte bune și făgăduința iertării pe care alții nu le au.

Al șaselea: ei au fapte bune și făgăduința iertării pe care alții nu le au. Aceasta se cunoaște din versete, precum cuvintele Celui Preaînalt:

Nu sunt deopotrivă aceia dintre voi care au cheltuit și au luptat înainte de cucerire: aceștia au o treaptă mai înaltă decât cei care au cheltuit și au luptat după aceea. Dar tuturor Allah le-a făgăduit răsplata cea bună

. Companionii, Allah să fie mulțumit de ei, au așadar fapte bune, făgăduința iertării și mijloace ale iertării pe care alții nu le au. Cu toate acestea, Profetul ﷺ nu le-a trecut cu vederea această cerere.

Al șaptelea: Profetul ﷺ nu i-a scuzat, ci le-a răspuns: „Allah este Cel mai Mare! Acestea sunt căile urmate! Veți urma negreșit căile celor de dinaintea voastră!” Prin aceste trei expresii a arătat gravitatea lucrului.

Al șaptelea: Profetul ﷺ nu i-a scuzat, ci le-a răspuns: „Allah este Cel mai Mare! Acestea sunt căile urmate! Veți urma negreșit căile celor de dinaintea voastră!” Prin aceste trei expresii a arătat gravitatea lucrului: „Allah este Cel mai Mare!”, „Acestea sunt căile urmate!” și „Veți urma negreșit căile celor de dinaintea voastră!” A arătat astfel gravitatea lucrului, fiindcă takbīr-ul exprimă cât de gravă era cererea lor, „Acestea sunt căile urmate!” este o avertizare, iar „Veți urma negreșit căile celor de dinaintea voastră!” este tot o avertizare.

Al optulea: chestiunea de mare însemnătate — cea urmărită aici — este că el a arătat că cererea lor era asemenea cererii fiilor lui Isrāʾīl, când i-au spus lui Mūsā: „Fă-ne o divinitate!”

Al optulea: chestiunea de mare însemnătate, cea urmărită aici, este că el a arătat că cererea lor era asemenea cererii fiilor lui Isrāʾīl, când i-au spus lui Mūsā: „Fă-ne o divinitate, așa cum au ei divinități!” Aceștia au cerut un sidr prin care să caute binecuvântarea, așa cum făceau asociaționiștii; aceia ceruseră o divinitate, așa cum ceilalți aveau divinități. Ambele cereri contravin credinței în unicitatea lui Allah, fiindcă a căuta binecuvântarea printr-un copac este o formă de asociere, iar a-l lua drept divinitate este o asociere vădită.

Al nouălea: respingerea acestei practici face parte din înțelesul mărturisirii „Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”, deși acel înțeles era subtil și le-a rămas ascuns acelor oameni.

Al nouălea: respingerea acestei practici face parte din înțelesul mărturisirii „Nu există nicio divinitate demnă de închinare în afară de Allah”, deși acel înțeles era subtil și le-a rămas ascuns. Adică respingerea căutării binecuvântării prin copaci și alte lucruri asemănătoare ține de înțelesul acestei mărturisiri. Ea neagă orice divinitate în afară de Allah și neagă dreptul de a fi adorat pentru tot ceea ce este în afara Lui, Atotputernicul și Mărețul. Tot astfel, binecuvântarea nu poate veni de la altcineva decât Allah, Slavă Lui, Preaînaltul.

Al zecelea: el a întărit prin jurământ răspunsul religios, deși nu jură decât pentru un folos.

Al zecelea: el a întărit prin jurământ răspunsul religios și nu jură decât pentru un folos. Profetul ﷺ a întărit răspunsul prin cuvintele: „Ați spus, pe Cel în mâna Căruia se află sufletul meu”. Profetul ﷺ nu jură decât pentru un folos sau pentru îndepărtarea unui rău și a unei stricăciuni; nu jură cu orice prilej, după cum obișnuiesc unii oameni.

Al unsprezecelea: asocierea este minoră și majoră, fiindcă ei nu au devenit apostați prin această cerere.

Al unsprezecelea: asocierea este minoră și majoră, fiindcă ei nu au devenit apostați prin această cerere. Nu au cerut un Dhāt Anwāṭ pentru a-l adora, ci pentru a căuta binecuvântarea prin el. În această privință există asociere minoră și majoră; există și asociere ascunsă și vădită.

Asocierea majoră este aceea care îl scoate pe om din religie.

Asocierea minoră este ceea ce se află sub aceasta.

Totuși, expresia „ceea ce se află sub aceasta” nu oferă un criteriu limpede. De aceea, învățații au avut două opinii despre criteriul asocierii minore:

Prima opinie: asocierea minoră este orice lucru pe care Legiuitorul l-a numit asociere, dar despre care textele arată că nu face parte din asocierea majoră. De pildă: „Cel care jură pe altcineva decât Allah a săvârșit asociere”.¹⁹⁴ Asocierea de aici este minoră, fiindcă textele arată că simplul jurământ pe altcineva decât Allah nu îl scoate pe om din religie.

A doua opinie: asocierea minoră este ceea ce constituie un mijloc către asocierea majoră, chiar dacă Legea nu i-a dat numele de asociere. De pildă, omul se bizuie pe un lucru așa cum se bizuie pe Allah, dar fără să îl ia drept divinitate. Aceasta este asociere minoră, fiindcă o asemenea încredere, egală cu încrederea sa în Allah, îl duce în cele din urmă la asocierea majoră. Această definiție este mai largă decât prima: prima nu îngăduie să numești un lucru asociere fără să ai o dovadă, pe când a doua consideră că orice mijloc către asociere este asociere. Potrivit acestei definiții, am putea ajunge să spunem că toate păcatele sunt asociere minoră, fiindcă patima îl împinge pe om către ele. Preaînaltul a spus:

L-ai văzut pe cel care și-a luat propria patimă drept divinitate și pe care Allah l-a lăsat să se rătăcească, având știință?

. De aceea, Profetul ﷺ a folosit numele de asociere pentru cel care părăsește rugăciunea, deși acesta nu a făcut un act de asociere, spunând: „Între om și asociere și necredință se află părăsirea rugăciunii”.¹⁹⁵

Așadar, autorul, Allah să aibă milă de el, spune că asocierea este majoră și minoră, fiindcă ei nu au devenit apostați prin această cerere; explicația a fost dată mai înainte.

Asocierea vădită și cea ascunsă: unii au spus că acestea sunt, respectiv, asocierea majoră și cea minoră. Alții au spus că asocierea vădită este cea care se arată oamenilor, fie minoră, fie majoră, precum jurământul pe altcineva decât Allah și prosternarea înaintea unui idol; iar cea ascunsă este aceea pe care oamenii nu o cunosc, fie minoră, fie majoră, precum ostentația și convingerea că alături de Allah există o altă divinitate.

Se poate spune și că asocierea vădită este aceea a cărei natură este limpede și despre care se vede că este asociere, chiar dacă este minoră; iar cea ascunsă este ceea ce nu intră aici.

Care dintre ele nu este iertată? Șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, a spus că Allah nu iartă asocierea, chiar dacă este minoră, din pricina sensului general al cuvintelor Sale: „Allah nu iartă să I se facă asociați” [An-Nisāʾ: 116]. Construcția „să I se facă asociați” poate fi exprimată printr-un substantiv verbal, „asociere cu El”, care este nehotărât într-un context negativ și exprimă astfel generalitatea.¹⁹⁶

Unii învățați au spus însă că asocierea minoră se află sub voia lui Allah și că prin cuvintele „să I se facă asociați” se înțelege asocierea majoră. Asocierea minoră poate fi iertată, fiindcă nu îl scoate pe om din religie; orice păcat care nu îl scoate din religie se află sub voia lui Allah. În orice caz, cel care săvârșește asociere minoră se află în primejdie, iar aceasta este mai gravă decât păcatele mari. Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, a spus: „Mai degrabă aș jura pe Allah mințind decât să jur pe altcineva spunând adevărul”.¹⁹⁷

Al doisprezecelea: cuvintele lor „fiind de curând ieșiți din necredință” arată că alții nu erau neștiutori în această privință.

Al doisprezecelea: cuvintele „fiind de curând ieșiți din necredință...” înseamnă că el arată scuza cererii lor de a li se face un Dhāt Anwāṭ. Ei erau scuzați pentru neștiință, fiind de curând ieșiți din necredință; ceilalți, care îmbrățișaseră Islamul mai înainte, nu erau însă neștiutori în această privință. Prin urmare, spunem că omul trebuie să își explice dinainte motivul vorbelor sau al faptelor, pentru a nu se expune unor afirmații ori bănuieli care nu îi corespund. Dovada este hadithul despre Ṣafiyyah: când Trimisul ﷺ a însoțit-o la plecare, în timp ce se afla în retragere, au trecut doi bărbați dintre Anṣār, iar el a spus: „Este Ṣafiyyah, fiica lui Ḥuyayy”.¹⁹⁸

Al treisprezecelea: rostirea takbīr-ului la uimire, contrar opiniei celui care îl dezaprobă.

Al treisprezecelea: rostirea takbīr-ului la uimire și cele care urmează. Aceasta se deduce din cuvintele „Allah este Cel mai Mare”, adică Allah este prea mare și prea măreț pentru a I se face asociați. În relatarea lui At-Tirmidhī, el a spus: „Slavă lui Allah!”,¹⁹⁹ adică declarându-L pe Allah mai presus de ceea ce nu I se cuvine.

Al paisprezecelea: închiderea căilor care duc la rău.

Al paisprezecelea: închiderea căilor care duc la rău. „Adh-dharāʾiʿ” sunt căile care duc la un lucru, adică mijloacele și drumurile prin care se ajunge la el. Acestea sunt de două feluri:

a) Căi către lucruri de dorit: acestea nu se închid, ci se deschid și se caută.

b) Căi către lucruri condamnabile: acestea se închid, iar la ele se referă autorul, Allah Preaînaltul să aibă milă de el.

Dhāt Anwāṭ este un mijloc către asocierea majoră. Dacă oamenii își pun armele pe el și caută binecuvântarea prin el, diavolul îi duce treptat la adorarea lui și la a-i cere direct împlinirea nevoilor. De aceea, Profetul ﷺ a închis aceste căi.

Al cincisprezecelea: interdicția imitării oamenilor ignoranței.

Al cincisprezecelea: interdicția imitării oamenilor ignoranței. Aceasta se deduce din cuvintele „Ați spus precum au spus fiii lui Isrāʾīl”, prin care i-a mustrat. Înțelegem astfel că ignoranța nu este limitată la cei care au trăit înainte de vremea Profetului ﷺ: oricine nu cunoaște adevărul și săvârșește faptele celor neștiutori face parte dintre oamenii ignoranței.

Al șaisprezecelea: mânia în timpul învățării altora.

Al șaisprezecelea: mânia în timpul învățării altora. Hadithul nu afirmă explicit aceasta; ea se poate deduce din indiciile cuvintelor „Allah este Cel mai Mare! Acestea sunt căile urmate...”, fiindcă tăria acestor vorbe arată mânie.

Al șaptesprezecelea: regula generală cuprinsă în cuvintele „Acestea sunt căile urmate”.

Al șaptesprezecelea: regula generală cuprinsă în cuvintele „Acestea sunt căile urmate”, adică drumurile, și anume că această comunitate va urma căile celor de dinaintea ei. Aceasta nu înseamnă că fapta este licită și îngăduită, ci este o avertizare. Astfel, Trimisul ﷺ a spus: „Această comunitate se va împărți în șaptezeci și trei de grupuri; toate sunt în Foc, în afară de unul”.²⁰⁰ Și a spus: „Vor fi în comunitatea mea oameni care vor socoti îngăduite desfrâul și mătasea...”, până la sfârșitul hadithului.²⁰¹ Și a spus: „Femeia călătoare va merge din cutare loc în cutare loc fără să se teamă de nimeni în afară de Allah”.²⁰² La fel sunt alte lucruri despre care Profetul ﷺ a vestit că se vor întâmpla, deși sunt interzise.

Al optsprezecelea: aceasta este una dintre dovezile profeției, fiindcă s-a întâmplat așa cum a vestit.

Al optsprezecelea: aceasta este una dintre dovezile profeției, fiindcă s-a întâmplat așa cum a vestit, adică urmarea căilor celor de dinaintea noastră.

Dacă cineva spune: Profetul ﷺ le-a vorbit oamenilor la ʿArafah și a spus: „Diavolul și-a pierdut speranța că va fi adorat de cei care se roagă în Peninsula Arabică”,²⁰³ atunci cum se mai poate întâmpla ca el să fie adorat?

Răspunsul este că vestirea Profetului ﷺ despre deznădejdea lui nu dovedește că acest lucru nu se va întâmpla. El se poate întâmpla contrar așteptării diavolului: când au avut loc cuceririle, Islamul s-a întărit și oamenii au intrat în religia lui Allah în cete, diavolul și-a pierdut speranța că în această peninsulă va mai fi adorat altcineva decât Allah. Însă înțelepciunea lui Allah a hotărât ca acest lucru să se întâmple. Trebuie să spunem aceasta, pentru a nu se afirma că nicio faptă săvârșită în Peninsula Arabică nu poate fi asociere. Este cunoscut că șeicul Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb — Allah să aibă milă de el — a înnoit credința în unicitatea lui Allah în Peninsula Arabică, iar printre oamenii de atunci se aflau atât asociaționiști, cât și oameni care nu săvârșeau asociere.

Hadithul vestește ceea ce se afla în sufletul diavolului în acel moment, fără să dovedească imposibilitatea întâmplării faptului. Iată că Trimisul ﷺ spune: „Veți urma negreșit căile celor de dinaintea voastră”, adresându-se companionilor aflați în Peninsula Arabică.

Al nouăsprezecelea: tot ceea ce Allah a mustrat la evrei și creștini în Coran ne privește și pe noi.

Al nouăsprezecelea: tot ceea ce Allah a mustrat la evrei și creștini în Coran ne privește și pe noi. Aceasta nu trebuie luată în sens absolut și potrivit primei aparențe. Cuvintele „pe noi” se înțeleg ca „pe unii dintre noi”, referindu-se la comunitate în ansamblu, nu la fiecare membru al ei. Tot astfel au explicat învățații cuvintele Celui Preaînalt: „O, obști ale djinnilor și oamenilor, nu v-au venit trimiși dintre voi?” [Al-Anʿām: 130], deși trimișii erau numai dintre oameni. Dacă are loc imitarea evreilor și a creștinilor, mustrarea care îi privește pe ei ne privește și pe noi. De obicei, aproape orice om are câte o asemănare cu evreii sau cu creștinii: cel care Îi nesocotește lui Allah porunca în cunoștință de cauză are o asemănare cu evreii; cel care Îl adoră pe Allah în rătăcire are o asemănare cu creștinii; cel care îi invidiază pe oameni pentru ceea ce Allah le-a dăruit din harul Său are o asemănare cu evreii, și așa mai departe.

Dacă autorul, Allah să aibă milă de el, a vrut să spună că asemenea trăsături se vor găsi negreșit în comunitate, afirmația rămâne în sensul său general și aparent, fiindcă puțini sunt cei care scapă de ele. Dacă a vrut însă să spună că tot ceea ce a fost mustrat la evrei și creștini se atribuie acestei comunități în întregime, atunci nu.

Al douăzecilea: ei aveau statornicit faptul că actele de adorare se întemeiază pe poruncă, iar aici se află o trimitere la întrebările din mormânt. Cât despre „Cine este Domnul tău?”, aceasta este limpede. „Cine este profetul tău?” se deduce din vestirea sa despre cele nevăzute; iar „Care este religia ta?”, din cererea lor „Fă-ne o divinitate...” și cele care urmează.

Al douăzecilea: ei aveau statornicit faptul că actele de adorare se întemeiază pe poruncă și cele care urmează. Aceasta este limpede: actele de adorare se întemeiază pe poruncă; ceea ce nu are o poruncă dovedită de la Legiuitor este o inovație. El ﷺ a spus: „Cel care săvârșește o faptă care nu este potrivită cu rânduiala noastră, aceea este respinsă”.²⁰⁴ Și a spus: „Feriți-vă de lucrurile nou introduse, fiindcă orice inovație este rătăcire”.²⁰⁵

Celui care împlinește un act de adorare i se cere dovadă, fiindcă regula de bază în privința actelor de adorare este oprirea și interdicția, până când există o dovadă a prescrierii lor. În privința mâncării, a tranzacțiilor, a bunelor purtări, a îmbrăcăminții și a altora asemănătoare, regula de bază este permisiunea, cu excepția celor a căror interdicție este dovedită.

Cuvintele despre „întrebările din mormânt, care îi sunt puse omului în mormântul său: Cine este Domnul tău? Cine este profetul tău? Care este religia ta?”: în această întâmplare se află o dovadă privitoare la cele trei întrebări din mormânt. Nu se urmărește că întâmplarea dovedește faptul că omul este întrebat în mormânt, ci că ea cuprinde dovezi pentru stăpânirea lui Allah, pentru profeție și pentru adorare.

Cât despre „Cine este Domnul tău?”, aceasta este limpede: nu există alt Domn în afară de Allah Preaînaltul. „Cine este profetul tău?” se deduce din vestirea sa despre cele nevăzute. El ﷺ a spus: „Veți urma negreșit căile celor de dinaintea voastră, întocmai ca o pană de săgeată lângă alta”,²⁰⁶ iar lucrurile s-au întâmplat așa cum a vestit. „Care este religia ta?” se deduce din cererea lor „Fă-ne o divinitate”, adică o divinitate adorată; iar adorarea este religia.

Autorul, Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, Allah să aibă milă de el, are o înțelegere foarte pătrunzătoare a înțelesurilor textelor; uneori îi este greu omului să explice felul în care a fost dedus un învățământ din dovadă.

Al douăzeci și unulea: practica oamenilor Cărții este condamnată asemenea practicii asociaționiștilor.

Al douăzeci și unulea: practica oamenilor Cărții este condamnată asemenea practicii asociaționiștilor. Aceasta se deduce din cuvintele „precum i-au spus fiii lui Isrāʾīl lui Mūsā”.

Al douăzeci și doilea: cel care părăsește falsitatea cu care inima sa se obișnuise nu este ferit de păstrarea în inimă a unei rămășițe din acel obicei, potrivit cuvintelor „fiind de curând ieșiți din necredință”.

Al douăzeci și doilea: cel care părăsește falsitatea cu care inima sa se obișnuise nu este ferit de păstrarea în inimă a unei rămășițe din acel obicei. Aceasta este adevărat: omul care trece de la un lucru la altul, fie că lucrul părăsit era fals, fie că nu, nu este ferit de a păstra în inimă ceva din el. Acea rămășiță nu dispare decât după un timp, potrivit cuvintelor „fiind de curând ieșiți din necredință”. Este ca și cum ar spune: nu i-am cerut aceasta decât fiindcă mai aveam rămășițe ale ignoranței. De aceea, unul dintre rosturile înțelepte ale exilării celui care a săvârșit adulter, după biciuire, departe de locul faptei este să nu se întoarcă la ea. Omul trebuie, așadar, să se țină departe de locurile necredinței, asocierii și nelegiuirii, pentru ca nimic din acestea să nu îi pătrundă în inimă.