Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

În exemplarele pe care le avem nu este menționată o introducere a autorului la această carte. Fie a fost omisă de copiști, fie autorul s-a mulțumit cu titlul, întrucât acesta arată subiectul cărții: monoteismul.

Cuvântul kitāb are sensul de „ceva scris”, adică scris cu pana, sau de „ceva adunat”, precum cuvântul katībah, care desemnează un grup de călăreți.

Cât despre tawḥīd, din punct de vedere lingvistic, acesta este substantivul verbal al expresiei waḥḥada ash-shayʾ, adică a face ca un lucru să fie unul singur.

În terminologia religioasă, el înseamnă a-L considera unic pe Allah Preaînaltul în ceea ce Îi este propriu: stăpânirea, dreptul de a fi adorat, Numele și Atributele.

Categoriile monoteismului

Monoteismul se împarte în trei categorii:

1. Monoteismul stăpânirii (tawḥīd ar-rubūbiyyah).

2. Monoteismul adorării (tawḥīd al-ulūhiyyah).

3. Monoteismul Numelor și Atributelor (tawḥīd al-asmāʾ wa-ṣ-ṣifāt).

Toate trei sunt cuprinse în cuvintele Celui Preaînalt:

Stăpânul cerurilor, al pământului și al celor dintre ele! Adoră-L, așadar, și stăruie cu răbdare în adorarea Lui! Cunoști pe cineva asemenea Lui?¹

Prima categorie: monoteismul stăpânirii

Acesta înseamnă a-L considera unic pe Allah, Puternicul și Mărețul, în creare, stăpânire și orânduirea tuturor lucrurilor.

A-L considera unic în creare înseamnă ca omul să creadă că nu există alt Creator în afară de Allah.

Cel Preaînalt a spus:

Ale Lui sunt, cu adevărat, crearea și porunca!²

Această propoziție exprimă exclusivitatea, întrucât predicatul este așezat înainte. Aducerea înainte a unui element care, în mod obișnuit, vine după altul exprimă exclusivitatea.

Cel Preaînalt a mai spus:

Există oare vreun alt creator în afară de Allah, care să vă dea cele de trebuință din cer și de pe pământ?³

Acest verset arată că numai Allah creează, deoarece întrebarea cuprinde sensul unei provocări.

Cât despre textele în care se afirmă că și altcineva în afară de Allah creează, precum cuvintele Celui Preaînalt:

Binecuvântat fie Allah, Cel mai bun dintre creatori!⁴

și cuvintele Profetului ﷺ despre cei care fac reprezentări ale ființelor însuflețite, cărora li se va spune: «Dați viață celor pe care le-ați creat!»⁵

Aceasta nu este creare în adevăratul sens al cuvântului și nici aducere în existență din neființă, ci transformarea unui lucru dintr-o stare în alta. De asemenea, ea nu este atotcuprinzătoare, ci se limitează la ceea ce poate face omul, într-un domeniu restrâns. Prin urmare, nu contrazice afirmația noastră că numai Allah creează.

A-L considera unic pe Allah în stăpânire

Aceasta înseamnă să credem că nimeni nu stăpânește creația în afară de Creatorul ei, după cum a spus Cel Preaînalt:

A lui Allah este stăpânirea cerurilor și a pământului.⁶

Cel Preaînalt a mai spus:

Spune: În Mâna cui se află stăpânirea tuturor lucrurilor?⁷

Cât despre textele în care se afirmă că și altcineva în afară de Allah deține ceva, precum cuvintele Celui Preaînalt:

În afară de soțiile lor sau de cele pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, căci atunci nu sunt de blamat⁸

și cuvintele Celui Preaînalt:

Sau în cele ale căror chei le dețineți⁹

, este vorba despre o stăpânire limitată, care nu cuprinde decât o mică parte dintre aceste făpturi. Omul deține ceea ce se află în posesia sa, dar nu și ceea ce se află în posesia altuia. Tot astfel, stăpânirea sa este limitată și în ceea ce privește natura ei: omul nu are o stăpânire deplină asupra celor pe care le deține și, de aceea, nu poate dispune de ele decât în limitele îngăduite de Legea religioasă.

De exemplu, dacă ar vrea să-și ardă averea sau să-și chinuie animalul, am spune: „Nu este permis.” În schimb, Allah, Preaslăvitul, stăpânește toate acestea într-un mod deplin și atotcuprinzător.

A-L considera unic pe Allah în orânduirea tuturor lucrurilor

Aceasta înseamnă ca omul să creadă că numai Allah orânduiește toate lucrurile, după cum a spus Cel Preaînalt:

Spune: Cine vă dă cele de trebuință din cer și de pe pământ? Cine stăpânește auzul și văzul? Cine îl scoate pe cel viu din cel mort și îl scoate pe cel mort din cel viu? Și cine orânduiește toate lucrurile? Ei vor spune: Allah! Spune atunci: Oare nu vă temeți de El? Acesta este Allah, adevăratul vostru Stăpân! Ce altceva se află dincolo de adevăr decât rătăcirea? Cum de sunteți, așadar, îndepărtați?¹⁰

Cât despre orânduirea făcută de om, ea se limitează la ceea ce se află în posesia sa și la ceea ce îi este îngăduit de Legea religioasă.

Politeiștii printre care a fost trimis Mesagerul ﷺ nu s-au împotrivit acestei categorii a monoteismului, ci o recunoșteau. Cel Preaînalt a spus:

Dacă îi întrebi cine a creat cerurile și pământul, ei vor spune cu siguranță: Le-a creat Cel Puternic, Atoateștiutorul.¹¹

Ei recunoșteau că Allah este Cel care orânduiește toate lucrurile și că în Mâna Sa se află stăpânirea cerurilor și a pământului.

Nu se cunoaște vreun om care să fi negat acest lucru: niciuna dintre făpturi nu a afirmat că lumea ar avea doi creatori egali.

Așadar, nimeni nu a negat monoteismul stăpânirii, nici prin tăgăduire, nici prin asocierea altcuiva cu Allah, în afară de ceea ce s-a petrecut cu Faraon. El l-a negat cu încăpățânare, tăgăduind stăpânirea lui Allah și existența Sa. Cel Preaînalt a relatat despre el:

Și a spus: Eu sunt stăpânul vostru cel mai înalt!¹²

și:

Nu cunosc pentru voi altă divinitate în afară de mine.¹³

Aceasta era o împotrivire încăpățânată din partea lui, căci știa că Stăpânul era altcineva, după cum a spus Cel Preaînalt:

Le-au tăgăduit pe nedrept și cu trufie, deși sufletele lor erau încredințate de ele.¹⁴

Cel Preaînalt a relatat și cuvintele lui Mūsā, în timpul discuției sale cu el:

Știi bine că acestea nu au fost coborâte decât de Stăpânul cerurilor și al pământului.¹⁵

Prin urmare, în sinea sa, Faraon recunoștea că Stăpânul este Allah, Puternicul și Mărețul.

Adepții magismului au negat monoteismul stăpânirii prin asociere, spunând că lumea are doi creatori: întunericul și lumina. Cu toate acestea, nu îi considerau egali pe acești doi creatori.

Ei spun că lumina este mai bună decât întunericul, deoarece ea creează binele, pe când întunericul creează răul; iar cel care creează binele este mai bun decât cel care creează răul.

De asemenea, întunericul este o lipsă care nu luminează, pe când lumina este ceva existent care luminează. Prin urmare, ea este mai desăvârșită în sine.

Ei mai susțin și o a treia deosebire: lumina este fără început, în terminologia filozofilor. Cât despre întuneric, au două păreri diferite: este el fără început sau a apărut în timp?

Dovada rațională că lumea are un singur Creator

Allah Preaînaltul a spus:

Allah nu Și-a luat niciun fiu și nu există alături de El vreo altă divinitate. Atunci, fiecare divinitate ar fi plecat cu ceea ce a creat, iar unele s-ar fi înălțat deasupra altora.¹⁶

Dacă am admite că lumea are doi creatori, fiecare ar vrea să fie singurul stăpân al celor create de el și să le stăpânească în mod independent, așa cum obișnuiesc regii, căci nu ar accepta să împartă stăpânirea cu nimeni.

Iar după ce le-ar stăpâni independent, ar mai vrea ceva: să dețină el puterea, fără să o împartă cu nimeni.

Atunci, dacă amândoi ar vrea puterea, fie niciunul nu ar putea să-l învingă pe celălalt, fie unul l-ar domina pe celălalt. Dacă unul l-ar domina pe celălalt, stăpânirea i-ar reveni lui. Iar dacă niciunul nu ar putea să-l învingă pe celălalt, niciunul nu ar mai putea fi stăpân, căci cel neputincios nu poate fi stăpân.

A doua categorie: monoteismul adorării

Acesta mai este numit tawḥīd al-ʿibādah, potrivit celor două perspective: când este raportat la Allah, se numește tawḥīd al-ulūhiyyah, adică recunoașterea dreptului Său exclusiv de a fi adorat; iar când este raportat la făpturi, se numește tawḥīd al-ʿibādah, adică adorarea numai a Lui.

El înseamnă a-L adora numai pe Allah, Puternicul și Mărețul.

Cel care merită să fie adorat este Allah Preaînaltul. Cel Preaînalt a spus:

Aceasta pentru că Allah este Adevărul, iar ceea ce ei invocă în afara Lui este deșertăciune.¹⁷

Termenul „adorare” este folosit cu două sensuri:

Primul: actul de adorare, adică supunerea smerită față de Allah, Puternicul și Mărețul, prin îndeplinirea poruncilor Sale și evitarea celor interzise de El, din iubire și preamărire.

Al doilea: ceea ce constituie un act de adorare. Cu acest sens, potrivit definiției șeicului Islamului Ibn Taymiyyah, Allah să aibă milă de el, adorarea este „un termen cuprinzător pentru tot ceea ce Allah iubește și de care este mulțumit, dintre cuvintele și faptele, văzute și lăuntrice”.

Un exemplu este rugăciunea: îndeplinirea ei este adorare, adică actul prin care omul Îl adoră pe Allah.

Rugăciunea în sine este, de asemenea, adorare: ea este lucrul prin care omul Îl adoră pe Allah.

A-L considera unic pe Allah în această categorie a monoteismului înseamnă să fii rob numai al Lui, să te supui cu smerenie numai Lui, din iubire și preamărire, și să-L adori în felul pe care El l-a rânduit.

Cel Preaînalt a spus:

Nu pune alături de Allah vreo altă divinitate, ca să nu ajungi osândit și lipsit de ajutor!¹⁸

Cel Preaînalt a mai spus:

Laudă lui Allah, Stăpânul lumilor!¹⁹

Descrierea Sa, Preaslăvitul, drept Stăpânul lumilor explică de ce numai Lui I se cuvine adorarea: El este Cel care trebuie adorat pentru că este Stăpânul lumilor. Cel Preaînalt a spus:

O, oameni! Adorați-L pe Stăpânul vostru, care v-a creat pe voi și pe cei de dinaintea voastră!²⁰

Așadar, Cel care singur creează este Cel care merită să fie adorat.

Este o nesăbuință să faci dintr-o făptură, care a apărut în existență și este sortită pieirii, o divinitate pe care să o adori. În realitate, ea nu îți poate fi de folos nici creând ceva pentru tine, nici pregătindu-ți cele necesare, nici furnizându-ți ajutor. Este o nesăbuință să mergi la mormântul unui om devenit oseminte, să îl invoci și să îl adori, când el are nevoie de rugile tale, iar tu nu ai nevoie să-l invoci. El nu poate să-și aducă sieși nici folos, nici rău; cum ar putea atunci să facă aceasta pentru altcineva?!

Cei mai mulți oameni au respins și au tăgăduit această categorie a monoteismului. Din acest motiv, Allah i-a trimis pe mesageri și le-a coborât Cărțile. Allah Preaînaltul a spus:

Nu am trimis înaintea ta niciun mesager fără să-i revelăm: Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Mine; așadar, adorați-Mă!²¹

Cu toate acestea, cei care i-au urmat pe mesageri au fost puțini. Profetul, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, a spus: «Am văzut un profet alături de un mic grup, un profet alături de un om sau doi și un profet care nu avea pe nimeni alături.»²²

Precizare

Este de mirare că cei mai mulți dintre autorii târzii care au scris despre monoteism se concentrează asupra monoteismului stăpânirii, de parcă s-ar adresa unor oameni care neagă existența Stăpânului. Deși există și oameni care Îl neagă, cât de mulți sunt musulmanii care cad în asociere în adorare!

De aceea, trebuie pus accentul pe acest tip de monoteism, pentru a-i aduce la el pe acei musulmani care spun că sunt musulmani, dar care sunt politeiști fără să știe.

A treia categorie: monoteismul Numelor și Atributelor

Acesta înseamnă a-L considera unic pe Allah, Puternicul și Mărețul, în Numele și Atributele care Îi aparțin.

Acest lucru cuprinde două aspecte:

Primul: afirmarea. Aceasta înseamnă să afirmăm pentru Allah, Puternicul și Mărețul, toate Numele și Atributele pe care El Și le-a afirmat în Cartea Sa sau în Sunnah Profetului Său, binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra lui și a familiei sale.

Al doilea: negarea asemănării. Aceasta înseamnă să nu-I atribuim lui Allah pe cineva asemenea Lui în Numele și Atributele Sale, după cum a spus Cel Preaînalt:

Nimic nu este asemenea Lui, iar El este Cel care aude totul, Cel care vede totul.²³

Acest verset arată că, în toate Atributele Sale, niciuna dintre făpturi nu este asemenea Lui. Chiar dacă există un sens de bază comun al termenilor, realitatea lor este diferită. Cel care nu afirmă ceea ce Allah Și-a afirmat este un negator al Atributelor; această negare a sa seamănă cu negarea lui Faraon. Cel care le afirmă, dar Îl aseamănă cu făpturile, ajunge să semene cu politeiștii care au adorat și pe altcineva alături de Allah. Iar cel care le afirmă fără asemănare se numără printre cei care recunosc unicitatea lui Allah.

În privința acestei categorii a monoteismului, o parte din comunitatea islamică s-a rătăcit și s-a împărțit în numeroase grupări. Unii au urmat calea negării, respingând Atributele și pretinzând că astfel Îl declară pe Allah mai presus de orice lipsă. Dar s-au rătăcit, căci a-L declara cu adevărat mai presus de orice lipsă înseamnă a nega în privința Lui orice atribut de imperfecțiune sau defect și a considera Cuvântul Său mai presus de orice exprimare care ar crea confuzie sau ar induce în eroare. Dacă cineva spune că Allah nu are auz, văz, cunoaștere sau putere, el nu L-a declarat mai presus de orice lipsă. Dimpotrivă, I-a atribuit cele mai grave imperfecțiuni și a învinuit Cuvântul Său că ar crea confuzie și ar induce în eroare, deoarece Allah repetă aceste Atribute în Cuvântul Său și le afirmă: «Cel care aude totul, Cel care vede totul», «Puternic, Înțelept», «Iertător, Îndurător». A susține că El le afirmă în Cuvântul Său, dar este lipsit de ele, ar însemna a atribui Cuvântului lui Allah, Puternicul și Mărețul, cea mai mare confuzie și inducere în eroare și a-l defăima.

Alții au urmat calea asemănării cu făpturile, pretinzând că astfel confirmă cu adevărat felul în care Allah S-a descris. Dar s-au rătăcit, fiindcă nu L-au prețuit pe Allah așa cum I se cuvine: I-au atribuit defecte și imperfecțiuni, făcându-L pe Cel Desăvârșit din toate punctele de vedere asemenea celui nedesăvârșit din toate punctele de vedere.

Dacă până și a declara că cel desăvârșit este superior celui nedesăvârșit îi micșorează valoarea, după cum s-a spus:

Nu vezi că sabia își pierde din preț Când spui că este mai tăioasă decât un toiag?

Atunci, ce să mai spunem despre asemănarea Celui Desăvârșit cu cel nedesăvârșit?! Aceasta este una dintre cele mai grave încălcări ale dreptului lui Allah, Puternicul și Mărețul. Deși negatorii Atributelor săvârșesc o faptă și mai gravă, niciunii nu L-au prețuit pe Allah așa cum I se cuvine.

Ceea ce ne este obligatoriu este să credem în Atributele și Numele prin care Allah S-a descris și S-a numit în Cartea Sa și prin cuvintele Trimisului Său ﷺ, fără deformare (taḥrīf), fără negare (taʿṭīl), fără a stabili modalitatea lor (takyīf) și fără a le asemăna cu cele ale făpturilor (tamthīl).

Astfel au spus șeicul Islamului Ibn Taymiyyah și alți învățați.

Deformarea privește textele, negarea privește credința, iar stabilirea modalității și asemănarea privesc Atributul. Totuși, asemănarea are un sens mai restrâns decât stabilirea modalității: oricine Îl aseamănă cu făpturile Îi stabilește o modalitate, dar reciproca nu este valabilă.

Prin urmare, credința noastră trebuie să fie lipsită de aceste patru lucruri.

Prin „deformare” înțelegem aici interpretarea alegorică adoptată de cei care au deformat textele despre Atribute. Ei s-au numit „adepții interpretării” pentru a face să pară mai blândă calea pe care au urmat-o, deoarece oamenii simt repulsie față de cuvântul „deformare”. Însă aceasta nu este decât înfrumusețarea vorbelor pentru oameni, ca să nu le respingă.

În realitate, interpretarea lor este deformare: îndepărtarea unui termen de la sensul său aparent. Noi spunem: dacă există o dovadă validă pentru această îndepărtare, atunci ea nu este interpretare în sensul pe care îl înțelegeți voi, ci explicare a textului.

Dacă însă nu există nicio dovadă, ea este deformare și scoatere a cuvintelor din locurile lor. Cei care au rătăcit în acest fel, ajungând să afirme Atributele, dar deformându-le sensul, s-au rătăcit și au apucat pe o cale opusă celei a oamenilor Sunnei și ai comunității.

Prin urmare, ei nu pot fi numiți „oamenii Sunnei și ai comunității”, căci această denumire presupune apartenența la Sunnah. Oamenii Sunnei aparțin Sunnei deoarece se țin de ea, în timp ce aceștia nu se țin de Sunnah în deformarea pe care au adoptat-o.

De asemenea, cuvântul jamāʿah, „comunitate”, are la origine sensul de unire, iar ei nu sunt uniți în părerile lor. În cărțile lor se găsesc amestec, contradicții și inconsecvențe, până acolo încât unii îi declară pe alții rătăciți, iar unul și același se contrazice pe sine.

Comentatorul lucrării aṭ-Ṭaḥāwiyyah a citat de la al-Ghazālī — care ajunsese în vârful științei teologiei speculative — niște cuvinte din care cititorului îi devin limpezi greșelile, abaterile și afirmațiile neîntemeiate ale adepților acestei teologii, precum și faptul că ei nu au o temelie clară pentru poziția lor.²⁴

Ar-Rāzī, unul dintre conducătorii lor, a spus:

La capătul înaintării minților se află o piedică, Iar cea mai mare parte a strădaniei oamenilor este rătăcire. Sufletele noastre se simt străine de trupurile noastre, Iar sfârșitul vieții noastre lumești este suferință și nenorocire. Din cercetarea noastră de-a lungul întregii vieți n-am câștigat Decât că am adunat în ea: „S-a spus” și „Au spus”.

Apoi a spus: Am cercetat căile teologiei speculative și metodele filozofice și nu le-am găsit nici vindecând vreun bolnav, nici potolind vreo sete. Am găsit că cea mai apropiată cale este calea Coranului. În privința afirmării, citesc:

Cel Milostiv S-a înălțat deasupra Tronului²⁵

și

La El se înalță cuvântul bun²⁶

— adică afirm Atributele. Iar în privința negării, citesc: «Nimic nu este asemenea Lui»²⁷ și

Ei nu-L pot cuprinde cu știința lor²⁸

— adică neg asemănarea și neg posibilitatea de a-L cuprinde prin cunoaștere. „Cel care a trecut printr-o experiență asemenea celei prin care am trecut eu va cunoaște ceea ce am cunoscut eu.”²⁹

Îi găsești, așadar, nedumeriți și tulburați, fără certitudine în privința poziției lor. În schimb, pe cel pe care Allah l-a călăuzit pe calea cea dreaptă îl găsești liniștit, cu pieptul deschis și cu sufletul împăcat. El citește în Cartea lui Allah și în Sunnah Trimisului Său ﷺ Numele și Atributele pe care Allah Și le-a afirmat și le afirmă și el, căci nimeni nu Îl cunoaște pe Allah mai bine decât El Însuși, nicio vestire nu este mai adevărată decât vestirea Sa și nicio lămurire nu este mai corectă decât lămurirea Sa. Allah Preaînaltul a spus:

Allah voiește să vă lămurească³⁰

;

Allah vă lămurește, ca să nu rătăciți³¹

;

Am coborât asupra ta Cartea ca lămurire pentru toate lucrurile³²

;

Și cine este mai adevărat decât Allah în vorbire?³³

;

Și cine este mai adevărat decât Allah în cele spuse?³⁴

Aceste versete și altele arată că Allah le lămurește făpturilor, în cel mai deplin mod, calea care le duce la El. Lucrul pe care făpturile au cea mai mare nevoie să-l înțeleagă este ceea ce ține de Allah Preaînaltul, de Numele și Atributele Sale, pentru a-L adora cu deplină cunoaștere. Adorarea cuiva ale cărui atribute nu le cunoaștem sau a cuiva care nu are niciun atribut nu se poate realiza niciodată. Trebuie, așadar, să cunoști dintre Atributele Celui adorat ceea ce te face să cauți adăpost la El și să-L adori cu adevărat.

Omul nu trebuie să-și depășească limitele, încercând să stabilească modalitatea Atributelor sau asemănându-le cu cele ale făpturilor. Dacă el nu își poate închipui nici măcar sufletul care se află în el, cu atât mai mult nu își poate închipui realitatea Atributelor prin care Allah S-a descris. De aceea, omul trebuie să se oprească de la întrebările „De ce?” și „Cum?” în privința Numelor și Atributelor lui Allah.

Tot astfel, trebuie să se oprească de la a cugeta la modalitatea lor.

Dacă omul urmează această cale, găsește multă liniște. Așa erau înaintașii dreptcredincioși, Allah să aibă milă de ei. De aceea, când un om a venit la imamul Mālik ibn Anas, Allah să aibă milă de el, i-a spus:

O, Abū ʿAbd Allāh! «Cel Milostiv S-a înălțat deasupra Tronului» — cum S-a înălțat?

El și-a plecat capul și a spus: „Înălțarea nu este necunoscută, modalitatea ei nu poate fi cuprinsă de rațiune, credința în ea este obligatorie, iar întrebarea despre ea este o inovație. Și nu te socotesc decât un inovator.”

În vremea noastră însă, găsim oameni care spun: „Allah coboară la cerul cel mai de jos în fiecare noapte, când rămâne ultima ei treime. Din aceasta ar rezulta că El Se află toată noaptea la cerul cel mai de jos, deoarece noaptea înaintează pe întregul pământ, iar ultima treime trece dintr-un loc în altul!” Companionii, Allah să fie mulțumit de ei, nu au spus așa ceva. Dacă această nelămurire ar fi trebuit să se ivească în inima credinciosului, Allah ar fi lămurit-o fie de la bun început, fie prin cuvintele Trimisului Său ﷺ, fie făcând ca cineva să întrebe și să primească răspuns, așa cum companionii l-au întrebat pe Trimisul lui Allah ﷺ unde era Allah înainte de a crea cerurile și pământul, iar el le-a răspuns.³⁵

Această întrebare însemnată arată că Allah lămurește tot ceea ce oamenii au nevoie să cunoască prin una dintre cele trei căi.

Răspunsul la nelămurirea privitoare la hadithul coborârii³⁶ este următorul: atât timp cât ultima treime a nopții încă durează în acea regiune, coborârea acolo este un fapt real. În alte regiuni, coborârea nu are loc înainte de ultima treime sau de jumătatea nopții. Iar nimic nu este asemenea lui Allah, Puternicul și Mărețul. Hadithul arată că timpul coborârii se încheie la ivirea zorilor.

Noi trebuie să ne supunem și să spunem: „Am auzit, ne-am supus, am urmat și am crezut.” Aceasta este datoria noastră; nu trecem dincolo de Coran și de hadith.

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore.³⁷

Versetul.

Sub acest titlu, autorul, Allah să aibă milă de el, a menționat mai multe versete:

Primul verset: cuvintele Celui Preaînalt:

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore.³⁷

Cuvintele Sale „decât ca să Mă adore” constituie o excepție din totalitatea situațiilor posibile, fără ca termenul din care se face excepția să fie exprimat. Cu alte cuvinte: Nu i-am creat pe djinni și pe oameni pentru niciun alt lucru decât pentru adorare.

Particula lām din expresia „ca să Mă adore” arată cauza. Aici, ea lămurește înțelepciunea din spatele creației, nu o cauză legată în mod necesar de efectul ei. Dacă ar fi astfel, ar trebui ca toate făpturile să fie robi ai lui Allah care Îl adoră, însă lucrurile nu stau așa. Prin urmare, aceasta este o cauză finală, care arată scopul, nu una care produce în mod necesar efectul.

Cauza finală arată scopul și ceea ce se urmărește printr-o faptă, dar acel scop poate să se realizeze sau nu. De exemplu: „Am ascuțit pana ca să scriu cu ea.” Se poate să scrii și se poate să nu scrii.

În schimb, cauza care produce în mod necesar efectul înseamnă că efectul decurge din ea. El trebuie, așadar, să se producă, iar cauza îl precedă și îi este legată în mod necesar. De exemplu: „Sticla s-a spart din cauza căldurii puternice.”

Cuvintele Sale „Am creat” înseamnă „Am adus în existență”, iar această aducere în existență este precedată de hotărârea măsurii lucrurilor. La origine, cuvântul khalq are sensul de plănuire sau stabilire a măsurii.

Poetul a spus:

Tu înfăptuiești ceea ce ai plănuit, Pe când unii oameni plănuiesc, dar nu înfăptuiesc.

Cuvântul „djinni”: ei sunt o lume nevăzută, ascunsă de noi. De aceea, rădăcina cuvântului este alcătuită din literele jīm și nūn, care indică ascunderea și acoperirea. Din aceeași rădăcină provin jannah, „grădină”, jinnah, „djinni”, și junnah, „scut”.

Cuvântul „oameni” (ins): au fost numiți astfel deoarece nu trăiesc fără tovărășie. Ei își găsesc alinare unii în alții și se îndreaptă unii către alții.

Cuvintele Sale „decât ca să Mă adore” au fost explicate prin „decât ca să Mă recunoască Unic”, ceea ce este adevărat. Au mai fost explicate astfel: „ca să Mi se supună cu smerenie prin ascultare, îndeplinind ceea ce am poruncit și părăsind ceea ce am interzis”. Iar din ascultarea față de El face parte recunoașterea unicității Sale, Preaslăvitul și Preaînaltul. Aceasta este înțelepciunea din spatele creării djinnilor și a oamenilor.

De aceea, Allah le-a dat oamenilor rațiune, le-a trimis mesageri și le-a coborât Cărți. Dacă scopul creării lor ar fi fost asemenea scopului creării animalelor, înțelepciunea trimiterii mesagerilor și a coborârii Cărților s-ar fi pierdut, căci omul ar fi ajuns, în cele din urmă, asemenea unui copac care a răsărit, a crescut și s-a sfărâmat.

De aceea, Cel Preaînalt a spus:

Cel care ți-a impus Coranul te va aduce, cu siguranță, la un loc de întoarcere

. El trebuie să te aducă la o întoarcere în care vei fi răsplătit pentru faptele tale: pentru bine, cu bine, iar pentru rău, cu rău. Înțelepciunea creării lor nu este ca Allah să obțină vreun folos. De aceea, Cel Preaînalt a spus:

Nu voiesc de la ei nicio înzestrare și nu voiesc să Mă hrănească

.

Cât despre cuvintele Celui Preaînalt:

Cine este cel care Îi dă lui Allah un împrumut bun, pentru ca El să i-l înmulțească?

, nu este vorba despre un împrumut de care Allah, Preaslăvitul, ar avea nevoie, căci El este lipsit de orice nevoie de el. Însă El, Preaslăvitul, a asemănat relația robului Său cu El cu un împrumut, deoarece acesta trebuie să fie restituit. Este ca un angajament din partea lui Allah, Preaslăvitul, de a-i da celui care făptuiește răsplata faptei sale, așa cum cel care a luat un împrumut îl restituie celui care i l-a dat.

Și cuvintele Celui Preaînalt:

Am trimis în fiecare comunitate un mesager: Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!³⁸

Al doilea verset: cuvintele Celui Preaînalt:

Am trimis în fiecare comunitate un mesager: Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!

.

Expresia wa-la-qad: particula lām introduce un jurământ subînțeles, iar qad exprimă certitudinea. Prin urmare, propoziția este întărită prin jurământul subînțeles, prin lām și prin qad.

Cuvintele Sale „Am trimis” înseamnă „Am făcut să iasă și am trimis în fiecare comunitate”. Aici, ummah înseamnă un grup de oameni. În Coran, cuvântul ummah este folosit cu patru sensuri:

a) Un grup de oameni, ca în acest verset.

b) Un conducător și model de urmat, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Ibrāhīm a fost un model de urmat, supus lui Allah

.

c) O religie, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Noi i-am găsit pe părinții noștri urmând o religie

.

d) O perioadă de timp, precum în cuvintele Celui Preaînalt: «Și și-a amintit după o vreme» (Yūsuf 12:45).

Așadar, în fiecare comunitate a fost trimis un mesager, din vremea lui Nūḥ până în vremea Profetului nostru Muḥammad ﷺ.

Înțelepciunea trimiterii mesagerilor

a) Stabilirea dovezii. Cel Preaînalt a spus:

Mesageri aducători de vești bune și avertizori, pentru ca oamenii să nu mai aibă vreun argument împotriva lui Allah după venirea mesagerilor

.

b) Mila, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Nu te-am trimis decât ca o milă pentru lumi

.

c) Lămurirea căii care duce la Allah Preaînaltul, deoarece omul nu cunoaște în amănunt ceea ce I se cuvine lui Allah decât prin intermediul mesagerilor.

În cuvintele Sale „Adorați-L pe Allah”, despre particula an s-a spus că are rol explicativ. Ea este precedată de ceva care are sensul de a spune, fără să conțină verbul „a spune”, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

I-am revelat: Construiește corabia!

. Revelarea cuprinde sensul de a spune, fără a folosi verbul respectiv, iar trimiterea unui mesager cuprinde sensul revelării, căci fiecare mesager primește revelație.

S-a mai spus că ea introduce o construcție cu valoare de substantiv verbal, presupunând o particulă bāʾ subînțeleasă, adică „cu porunca de a-L adora”. Prima părere este însă mai întemeiată, deoarece nu presupune un element subînțeles.

Cuvintele Sale „Adorați-L pe Allah” înseamnă: supuneți-vă Lui cu smerenie prin adorare. Definiția adorării a fost prezentată mai înainte.³⁹

Cuvintele Sale „Și feriți-vă de ṭāghūt” înseamnă: îndepărtați-vă de el, astfel încât voi să fiți într-o parte, iar el în alta.

Cuvântul ṭāghūt derivă din ṭughyān și este un adjectiv care exprimă o însușire stabilă. Ṭughyān înseamnă depășirea limitei, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Când apa a depășit măsura, v-am purtat în corabie

, adică și-a depășit limita.

Cea mai cuprinzătoare definiție este cea menționată de Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de el: orice persoană sau lucru prin care robul depășește limita, fie că îl urmează, îl adoră sau îi dă ascultare. El se referă la cel care este mulțumit de aceasta. Sau se poate spune că este ṭāghūt în raport cu cel care îl adoră, îl urmează ori îi dă ascultare, deoarece acesta a depășit limita în privința lui, ridicându-l deasupra rangului pe care Allah i l-a dat. Prin urmare, adorarea lui sau urmarea celui pe care îl urmează ori ascultarea de cel căruia îi dă ascultare constituie o depășire a măsurii, fiindcă astfel a trecut de limită.

Exemple de persoane urmate astfel sunt prezicătorii, vrăjitorii și învățații răi.

Idolii sunt un exemplu de lucruri adorate astfel.

Exemple de persoane ascultate astfel sunt conducătorii care ies din ascultarea față de Allah. Dacă omul îi ia drept stăpâni, considerând permis ceea ce Allah a interzis pentru că ei l-au declarat permis și considerând interzis ceea ce Allah a îngăduit pentru că ei l-au declarat interzis, atunci aceștia sunt ṭawāghīt, iar cel care face aceasta este un adept al ṭāghūtului. Cel Preaînalt a spus:

Nu i-ai văzut pe cei cărora li s-a dat o parte din Carte? Ei cred în jibt și în ṭāghūt

.

El nu a spus că ei înșiși sunt ṭawāghīt.

Legătura versetului cu monoteismul este că idolii fac parte dintre ṭawāghīt care sunt adorați în afara lui Allah.

Monoteismul nu se împlinește decât prin doi stâlpi:

1. Afirmarea.

2. Negarea.

Negarea simplă este o negare totală, iar afirmarea simplă nu exclude participarea altcuiva. De exemplu, „Zayd stă în picioare” afirmă că Zayd stă în picioare, dar nu arată că el singur face aceasta. „Nimeni nu s-a ridicat” este o negare simplă. Iar „Nimeni nu s-a ridicat în afară de Zayd” îl desemnează numai pe el ca fiind cel care s-a ridicat, deoarece cuprinde atât afirmarea, cât și negarea.

Prin cuvântul „versetul” se înțelege: până la sfârșitul versetului. În arabă, el se citește la cazul acuzativ, fie pentru că este complementul direct al unui verb omis, subînțeles ca „întregește versetul”, fie pentru că prepoziția a fost omisă, sensul fiind „până la sfârșitul versetului”.

Acest verset este adus ca dovadă în Cartea monoteismului deoarece arată că mesagerii, binecuvântarea și pacea fie asupra lor, au fost cu toții de acord în chemarea la monoteism și că au fost trimiși cu acesta, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!

Și cuvintele Sale:

Stăpânul tău a poruncit să nu-L adorați decât pe El și să vă purtați bine cu părinții.⁴⁰

Versetul.

Al treilea verset: cuvintele Celui Preaînalt:

Stăpânul tău a poruncit să nu-L adorați decât pe El…

— până la sfârșitul versetului.

Cuvintele Sale „a poruncit”: hotărârea lui Allah, Puternicul și Mărețul, se împarte în două categorii:

1. Hotărârea legislativă.

2. Hotărârea existențială.

Hotărârea legislativă poate fi îndeplinită sau nu de cel căruia îi este adresată și privește numai ceea ce Allah iubește. Un exemplu este acest verset:

Stăpânul tău a poruncit să nu-L adorați decât pe El

. Aici, qaḍā are sensul de „a legiferat”, „a poruncit” sau un sens asemănător.

Hotărârea existențială trebuie să se împlinească și poate privi atât ceea ce Allah iubește, cât și ceea ce nu iubește. Un exemplu sunt cuvintele Celui Preaînalt:

Le-am vestit fiilor lui Isrāʾīl în Carte: Veți răspândi stricăciune pe pământ de două ori și vă veți ridica într-o mare trufie

. Hotărârea de aici este existențială, deoarece Allah nu legiferează stricăciunea pe pământ și nu o iubește.

În cuvintele Sale „să nu adorați”, particula an introduce aici o construcție cu valoare de substantiv verbal, dovada fiind eliminarea literei nūn de la sfârșitul verbului taʿbudū. Excepția este una cu termenul general neexprimat, deoarece verbul nu și-a primit complementul direct; complementul său este ceea ce urmează după illā, „decât”.

În cuvintele Sale „decât pe El”, iyyāhu este un pronume separat, la cazul acuzativ, care trebuie să aibă această formă separată, deoarece un pronume atașat nu poate urma după illā. Ibn Mālik a spus:

Dintre pronume, cel atașat nu poate sta la început Și, în vorbirea obișnuită, nu urmează niciodată după illā.⁴¹

O nelămurire și răspunsul ei

Dacă se spune: „S-a stabilit că Allah a hotărât în plan existențial ceea ce nu iubește. Cum poate Allah să hotărască ceea ce nu iubește?”

Răspunsul este că lucrurile iubite sunt de două feluri:

1. Ceea ce este iubit pentru sine însuși.

2. Ceea ce este iubit pentru un alt lucru.

Ceea ce este iubit pentru un alt lucru poate să fie detestat în sine, dar să fie iubit pentru înțelepciunea și folosul pe care le cuprinde. Astfel, este iubit dintr-un punct de vedere și detestat din altul. De exemplu, stricăciunea răspândită pe pământ de fiii lui Isrāʾīl este, în sine, detestată de Allah, căci Allah nu iubește nici stricăciunea, nici pe cei care o răspândesc. Însă, datorită înțelepciunii pe care o cuprinde, ea este iubită de Allah, Puternicul și Mărețul, dintr-un alt punct de vedere. Tot astfel sunt lipsa ploilor, uscăciunea pământului, boala și sărăcia. Allah este Milostiv și nu iubește să-i rănească pe robii Săi prin vreunul dintre acestea, ci voiește ușurarea pentru ei. Totuși, le hotărăște pentru înțelepciunile care decurg din ele. Prin urmare, ele sunt iubite de Allah dintr-un punct de vedere și detestate din altul.

Allah Preaînaltul a spus:

Stricăciunea s-a ivit pe uscat și pe mare din pricina celor săvârșite de mâinile oamenilor, pentru ca El să-i facă să guste o parte din urmările faptelor lor, poate că se vor întoarce

.

Dacă se spune: „Cum se poate ca un lucru să fie iubit dintr-un punct de vedere și detestat din altul?”

Se răspunde: unui bolnav i se dă o doză de medicament amar, cu miros și culoare neplăcute. El îl bea, deși îi displac amăreala, culoarea și mirosul, și îl iubește pentru vindecarea pe care o aduce. Tot astfel, medicul îl cauterizează pe bolnav cu un fier încins în foc, iar acesta simte durere. Durerea îi este neplăcută dintr-un punct de vedere și dorită din altul.

Dacă se spune:

De ce cuvintele Sale «Stăpânul tău a poruncit să nu-L adorați decât pe El» nu țin de hotărârea existențială?

Se răspunde că acest lucru nu este posibil: dacă ar fi o hotărâre existențială, toți oamenii L-ar adora pe Stăpânul lor. Însă este o hotărâre legislativă, care poate fi îndeplinită sau nu.

Adresarea din verset este către Profet ﷺ. Totuși, El a spus: „Stăpânul tău a poruncit să nu-L adorați decât pe El”, folosind pluralul „adorați”, nu singularul „să nu adori”. Un exemplu asemănător din Coran sunt cuvintele Celui Preaînalt:

O, Profetule! Când divorțați de femei…

. Prima adresare este către Trimis ﷺ, iar a doua este generală. Care este, așadar, folosul acestei schimbări a modului de adresare?

Se răspunde că folosul este următorul:

1. Trezirea atenției, căci vorbitorul urmărește să atragă atenția celui căruia i se adresează. Aici, aceasta se realizează prin schimbarea modului de adresare.

2. Profetul ﷺ este conducătorul comunității sale, iar adresarea către el este o adresare către întreaga comunitate.

3. Arătarea faptului că ceea ce i se adresează Trimisului ﷺ îl privește atât pe el, cât și comunitatea sa, în afară de ceea ce o dovadă arată că îi este rezervat numai lui.

4. În acest verset, în mod deosebit, se arată că Profetul ﷺ se află sub stăpânirea lui Allah și nu este el însuși stăpân; el este un adorator, nu cineva adorat. Așadar, este cuprins în cuvintele „să adorați”. Îi este de ajuns, ca cinste, să fie robul lui Allah, Puternicul și Mărețul. De aceea, Allah Preaînaltul îl descrie drept rob al Său în cele mai înalte situații ale sale. În contextul provocării și al apărării lui, a spus:

Dacă aveți îndoieli cu privire la ceea ce am coborât asupra robului Nostru…

. Iar în contextul dovedirii profeției sale și a trimiterii sale către făpturi, a spus:

Binecuvântat fie Cel care a coborât Criteriul asupra robului Său

.

Iar în contextul călătoriei nocturne și al înălțării la cer, a spus:

Preaslăvit fie Cel care l-a purtat noaptea pe robul Său

și

I-a revelat robului Său ceea ce i-a revelat

.

Categoriile robiei față de Allah

Robia față de Allah se împarte în trei categorii:

1. Robia generală, care decurge din stăpânirea lui Allah și le cuprinde pe toate făpturile. Cel Preaînalt a spus:

Toți cei din ceruri și de pe pământ vor veni la Cel Milostiv ca robi

. În aceasta sunt cuprinși și necredincioșii.

2. Robia aparte, care constă în ascultarea generală față de Allah. Cel Preaînalt a spus:

Robii Celui Milostiv sunt cei care umblă pe pământ cu smerenie

. Aceasta îi cuprinde pe toți cei care Îl adoră pe Allah potrivit Legii Sale.

3. Cea mai aleasă robie, care este robia mesagerilor, binecuvântarea și pacea fie asupra lor. Cel Preaînalt a spus despre Nūḥ:

El a fost un rob mult recunoscător

. Despre Muḥammad, a spus:

Dacă aveți îndoieli cu privire la ceea ce am coborât asupra robului Nostru…

. Iar despre alți mesageri:

Amintește-i pe robii Noștri Ibrāhīm, Isḥāq și Yaʿqūb, înzestrați cu putere și pătrundere

.

Această robie atribuită mesagerilor este cea mai aleasă, deoarece nimeni nu poate rivaliza cu acești mesageri în robia față de Allah.

Cuvintele Sale „și să vă purtați bine cu părinții” înseamnă că Stăpânul tău a poruncit să le facem bine părinților.

Termenul „părinți” îi cuprinde pe mamă, pe tată și pe înaintașii lor, însă se aplică în primul rând mamei și tatălui. Cu cât rudele sunt mai apropiate de tine, cu atât au mai mult dreptul la bunătatea ta. A face bine înseamnă a oferi ceea ce este bun. Faptul că expresia „și să vă purtați bine cu părinții” urmează după „Stăpânul tău a poruncit să nu-L adorați decât pe El” dovedește că dreptul părinților vine după dreptul lui Allah, Puternicul și Mărețul.

Dacă se întreabă: „Unde se află atunci dreptul Trimisului ﷺ?”

Se răspunde că dreptul lui Allah cuprinde și dreptul Trimisului ﷺ, deoarece Allah nu poate fi adorat decât prin ceea ce a rânduit Trimisul ﷺ.

Cuvintele Sale

Dacă unul dintre ei sau amândoi ajung la bătrânețe lângă tine, nu le spune «Of!»

înseamnă: ferește-te să le faci rău. Expresia „să vă purtați bine” cere să le oferi binele, iar „nu le spune «Of!»” cere să te abții de la a-i răni. Sensul lui „Of!” este exprimarea nemulțumirii, căci, dacă îl rostești, ei pot fi răniți de acest lucru. Versetul arată că, atunci când ajung la bătrânețe, pot deveni o povară pentru copilul lor. Acesta nu trebuie să se plângă de situație și nici să-i certe prin cuvinte dacă ei greșesc prin faptă sau vorbă.

Cuvintele Sale

Și spune-le vorbe pline de respect

înseamnă: vorbe blânde și frumoase, rostite cu calm și liniște, precum: „Allah să-ți sporească răsplata!”, „Bucură-te, mamă!”, „Bucură-te, tată!” și alte cuvinte asemănătoare. Vorbirea respectuoasă ține de formulare, de felul rostirii și de modul de adresare. Ea nu trebuie să-i tulbure, de pildă prin ridicarea glasului, ci să cuprindă rugi pentru ei și să le aducă alinare.

Dovada urmărită în acest verset se află în cuvintele Celui Preaînalt:

Să nu-L adorați decât pe El.

Acesta este monoteismul, întrucât cuprinde negarea și afirmarea.

Și cuvintele Sale:

Adorați-L pe Allah și nu-I asociați nimic!⁴²

Versetul.

Al patrulea verset: cuvintele Celui Preaînalt:

Adorați-L pe Allah și nu-I asociați nimic!…⁴²

— până la sfârșitul versetului. Cuvintele „și nu-I asociați” corespund expresiei „nu există altă divinitate”, deoarece exprimă negarea.

Iar cuvintele „adorați-L” corespund expresiei „în afară de Allah”, deoarece exprimă afirmarea.

Cuvântul „nimic” este un termen nehotărât într-un context de interdicție și, de aceea, le cuprinde pe toate: nici profet, nici înger, nici om apropiat de Allah și nici măcar vreun lucru dintre cele lumești. Așadar, nu face din viața lumească un asociat al lui Allah. Când grija omului este numai viața lumească, el devine adoratorul ei, după cum a spus Profetul ﷺ: «Nefericit să fie robul dinarului! Nefericit să fie robul dirhamului! Nefericit să fie robul țesăturii catifelate! Nefericit să fie robul veșmântului împodobit!»⁴³

Despre cuvintele Sale „și să vă purtați bine cu părinții” se spune ceea ce s-a spus la versetul precedent.⁴⁴

Cuvintele Sale

cu rudele, cu orfanii și cu sărmanii

înseamnă: purtați-vă bine cu ei. Rudele sunt cei care au cu omul un strămoș comun până la al patrulea bunic în linie ascendentă. Cuvântul yatāmā este pluralul lui yatīm, „orfan”: copilul al cărui tată a murit și care nu a ajuns încă la pubertate. Sărmanii sunt cei lipsiți de avere, pe care sărăcia i-a redus la neputință. Iar „fiul drumului” este călătorul căruia i s-au sfârșit mijloacele de întreținere.

Cuvintele Sale

cu vecinul apropiat și cu vecinul îndepărtat

: vecinul este cel a cărui locuință este lipită de a ta sau se află în jurul ei. „Apropiat” înseamnă cel de aproape, iar „vecinul îndepărtat” este cel care se află mai departe.

Cuvintele Sale „cu tovarășul de alături”: s-a spus că se referă la soție; s-a mai spus că se referă la tovarășul tău de călătorie, fiindcă se află lângă tine. Fiecare dintre ei are un drept, iar versetul îi poate cuprinde pe amândoi.

Cuvintele Sale

și cu cei pe care îi stăpânesc mâinile voastre drepte

cuprind bunătatea față de sclavi și față de animale, deoarece toate acestea sunt deținute în proprietate.

Cuvintele Sale

Allah nu-l iubește pe cel îngâmfat și lăudăros

: îngâmfarea ține de înfățișare și purtare, iar lăudăroșenia de vorbire. Allah nu iubește nici una, nici alta.

Și cuvintele Sale:

Spune: Veniți să vă recit ceea ce Stăpânul vostru v-a interzis. Nu-I asociați nimic!⁴⁵

Versetele.

Versetele al cincilea până la al șaptelea: cuvintele Celui Preaînalt

Spune: Veniți să vă recit ceea ce Stăpânul vostru v-a interzis…

i se adresează Profetului ﷺ. Allah i-a poruncit să le spună oamenilor: „Veniți”, adică apropiați-vă, veniți încoace. La origine, cuvântul derivă din ideea de înălțime, ca și cum cel care te cheamă ți-ar cere să urci până la locul în care se află și ți-ar spune: „Vino”, adică „Urcă la mine”.

Verbul atlu, „să recit”, este la modul apocopat, ca urmare a poruncii exprimate prin „Veniți”.

În cuvintele Sale

ceea ce Stăpânul vostru v-a interzis

, mā este un pronume relativ, complement direct al verbului „să recit”. Pronumele care reia antecedentul este omis, sensul complet fiind: „ceea ce Stăpânul vostru a interzis pentru voi”.

El a spus „Stăpânul vostru”, nu „ceea ce Allah a interzis”, deoarece cuvântul „Stăpân” este mai potrivit aici. Stăpânul are deplină putere de a dispune de cel aflat sub stăpânirea Sa și de a hotărî pentru el potrivit înțelepciunii Sale.

În cuvintele Sale „să nu-I asociați”, particula an are rol explicativ și lămurește expresia „să recit ceea ce a interzis”, adică: vă recit porunca să nu-I asociați nimic. Ea nu introduce o construcție cu valoare de substantiv verbal, deși s-a susținut și această părere. Potrivit acestei păreri, particula lā ar fi suplimentară. Însă prima părere este mai corectă: vă recit porunca de a nu-I asocia nimic, căci Allah nu ne-a interzis să nu-I asociem nimic, ci ne-a interzis să-I asociem ceva. Faptul că lā exprimă aici o interdicție întărește și el rolul explicativ al lui an, astfel încât propozițiile să fie în acord între ele și toate să exprime cereri.

Cuvintele Sale „și să vă purtați bine cu părinții” înseamnă: și vă recit porunca de a le face bine părinților.

Cuvintele Sale

și nu vă ucideți copiii

: după ce a menționat dreptul înaintașilor, a menționat dreptul urmașilor.

În limba arabă, cuvântul „copii” îi cuprinde atât pe băieți, cât și pe fete. Cel Preaînalt a spus:

Allah vă poruncește în privința copiilor voștri: fiului îi revine cât partea a două fiice

.

Cuvintele Sale „din pricina sărăciei”: imlāq înseamnă sărăcie, iar min arată cauza, adică din cauza sărăciei.

Cuvintele Sale

Noi vă dăm cele de trebuință vouă și lor

înseamnă: dacă îi lăsați în viață, mijloacele voastre de trai nu se vor împuțina din această pricină, căci Cel care dă cele de trebuință este Allah.

Aici a început cu înzestrarea părinților, în timp ce în sura al-Isrāʾ a început cu înzestrarea copiilor. Înțelepciunea este că aici a spus „din pricina sărăciei”, deci sărăcia există deja, și de aceea i-a menționat întâi pe părinții care au ajuns săraci. Acolo a spus „de teama sărăciei” (al-Isrāʾ 17:31), deci părinții au mijloace, dar se tem de sărăcie. De aceea, a început cu înzestrarea copiilor, înaintea celei a părinților.

Legarea interdicției de a ucide copiii de teama sărăciei corespunde situației obișnuite a politeiștilor. Prin urmare, nu se deduce din ea că uciderea ar fi permisă în lipsa acestui motiv.

Cuvintele Sale

și nu vă apropiați de faptele rușinoase

: El nu a spus „nu le săvârșiți”, deoarece interdicția de a se apropia este mai puternică decât interdicția de a săvârși. Interzicerea apropierii le interzice atât pe ele, cât și mijloacele care duc la ele. De aceea, bărbatului i s-a interzis să privească o femeie străină de el și să rămână singur cu ea, iar femeii să călătorească fără maḥram, deoarece acestea apropie de faptele rușinoase.

Cuvintele Sale

cele văzute și cele ascunse dintre ele

: s-a spus că se referă la cele a căror urâțenie este vădită și la cele a căror urâțenie este ascunsă. Căci unele fapte rușinoase sunt socotite respingătoare de toți oamenii, pe când altele au un caracter mai puțin vădit.

S-a mai spus: ceea ce săvârșiți pe față și ceea ce săvârșiți în ascuns. Săvârșirea pe față înseamnă comiterea desfrâului în văzul lumii — Allah să ne ferească! —, iar cea ascunsă înseamnă săvârșirea lui în taină.

S-a mai spus că se referă la faptele a căror urâțenie este foarte mare și la cele mai puțin grave, deoarece faptele rușinoase nu sunt toate la același nivel. De aceea, în hadith se spune: «Să nu vă înștiințez despre cele mai mari dintre păcatele mari?»⁴⁶ Aceasta arată că unele păcate mari sunt mai grave decât altele.

Cuvintele Sale

și nu ucideți sufletul pe care Allah l-a făcut inviolabil decât cu drept

: sufletul pe care Allah l-a făcut inviolabil este cel a cărui viață este protejată. Este vorba despre musulman, despre dhimmī, ne-musulmanul aflat sub legământul de protecție, despre muʿāhad, cel aflat sub un tratat, și despre mustaʾmin, cel care a cerut protecție; acest din urmă cuvânt se citește cu vocala i la litera mīm.

Dreptul este ceea ce Legea religioasă a confirmat, iar nedreptul este ceea ce ea a respins. Printre situațiile în care Legea religioasă a recunoscut dreptul de a lua o viață protejată se numără săvârșirea adulterului de către o persoană cu statut de muḥṣan, căreia i se aplică lapidarea până la moarte, uciderea unei persoane egale cu ea în privința protecției juridice, ieșirea împotriva comunității sau tâlhăria la drumul mare. În aceste cazuri, i se aplică pedeapsa cu moartea. Profetul ﷺ a spus: «Sângele unui musulman nu este îngăduit decât în una dintre trei situații: viață pentru viață, persoana care a avut o căsătorie consumată și săvârșește adulter, și cel care își părăsește religia și se desparte de comunitate.»⁴⁷ Aici, El a spus:

Și nu ucideți sufletul pe care Allah l-a făcut inviolabil decât cu drept

, iar înainte spusese:

Și nu vă ucideți copiii.

Astfel, interdicția de a ucide copiii este repetată de două ori: o dată prin menționarea cazului particular și o dată prin formularea generală.

Cuvintele Sale „Acestea vi le-a poruncit”: se referă la cele menționate mai înainte. Waṣiyyah în privința unui lucru înseamnă a-l încredința cuiva, insistând asupra importanței lui. De aceea se spune: „I l-am dat pe cutare în grijă”, adică i l-am încredințat ca să se îngrijească de el.

Cuvântul taʿqilūn: rațiunea are aici sensul de a se purta cu judecată. În schimb, în cuvintele Celui Preaînalt

L-am făcut un Coran în limba arabă, pentru ca voi să pricepeți

, sensul său este „să înțelegeți”. Aceasta dovedește că omul care respectă aceste lucruri este chibzuit și bine îndrumat, iar cel care le încalcă este nechibzuit, lipsit de judecată. Versetul cuprinde cinci porunci:

Prima: recunoașterea unicității lui Allah.

A doua: bunătatea față de părinți.

A treia: să nu ne ucidem copiii.

A patra: să nu ne apropiem de faptele rușinoase.

A cincea: să nu ucidem sufletul pe care Allah l-a făcut inviolabil decât cu drept.

Cuvintele Sale:

Și nu vă apropiați de averea orfanului decât în felul cel mai bun.

Cuvintele Sale „și nu vă apropiați” constituie o protecție pentru averile orfanilor: nu ne apropiem de ele decât în felul cel mai bun. Nu facem, așadar, niciun fel de operațiune cu ele decât dacă o socotim cea mai bună. Dacă tutorelui i se înfățișează două posibilități, dintre care una aduce un câștig mai mare, el trebuie să o aleagă pe cea mai profitabilă, fiindcă aceasta este mai bună.

Binele de aici cuprinde atât binele lumesc, cât și binele religios. Dacă se înfățișează două posibilități, una mai profitabilă, dar care cuprinde camătă, iar cealaltă mai puțin profitabilă, dar mai ferită de camătă, o alegem pe a doua. Binele potrivit Legii religioase are întâietate față de binele material, lumesc.

Cuvintele Sale „până când ajunge la maturitate”: ḥattā, „până când”, indică aici o limită, astfel că ceea ce urmează după ea are o regulă diferită de ceea ce o precedă. Când ajunge la maturitate, îi înmânăm averea după ce îl punem la încercare și îi verificăm buna chibzuință; nu ne este permis să o păstrăm la noi. Prin „maturitate” se înțelege puterea sa mintală și trupească. Adresarea este aici către tutorii orfanilor sau, după părerea unor învățați, către conducător. Maturitatea poate fi atinsă la vârste diferite. Aici se are în vedere maturitatea prin care omul devine răspunzător religios: împlinirea a cincisprezece ani, apariția părului pubian sau ejacularea.

Cuvintele Sale

și dați măsura și greutatea întregi

înseamnă: dați măsura întreagă atunci când măsurați alimentele și grânele care se vând cu măsura.

Dați și greutatea întreagă atunci când cântăriți cele care se vând la cântar, precum carnea. Porunca de a da întreaga cantitate cuprinde toate relațiile de schimb cu ceilalți. Trebuie, așadar, să fii corect la măsurare, la cântărire și în celelalte relații de schimb.

Cuvintele Sale „cu dreptate” înseamnă în mod drept. Deoarece cuvintele „cu dreptate” ar putea fi greu de împlinit uneori, întrucât omului îi poate scăpa să dea măsura sau greutatea întreagă, El le-a urmat prin:

Nu împovărăm niciun suflet decât după puterea sa

, adică după capacitatea sa. Dacă omul și-a dat toată silința și s-a folosit de toate puterile sale, dar tot a apărut o lipsă, nu este socotit vinovat, deoarece ceea ce depășește puterea sa este iertat. După cum această propoziție arată îngăduință într-o privință, pentru ceea ce depășește puterea omului, tot astfel arată strictețe în alta: omul trebuie să facă tot ce îi stă în putere pentru a da întreaga cantitate cu dreptate. Însă, îndată ce greșeala devine cunoscută, ea trebuie îndreptată, fiindcă aceasta se află în puterea sa.

Cuvintele Sale

și când vorbiți, fiți drepți

înseamnă: în orice cuvânt pe care îl rostești trebuie să fii drept, fie că vorbești în folosul tău împotriva altuia, în folosul altuia împotriva ta, în folosul unei persoane împotriva alteia sau pentru a judeca între doi oameni. Datoria este dreptatea. În limbă, dreptatea înseamnă rectitudine, iar opusul ei este nedreptatea și părtinirea. Așadar, nu te abate nici la dreapta, nici la stânga. Aici nu a spus

Nu împovărăm niciun suflet decât după puterea sa

, deoarece dreptatea în vorbire nu este, de obicei, greu de împlinit.

Cuvintele Sale „chiar dacă este vorba despre o rudă” înseamnă că persoana în folosul căreia vorbești îți este rudă. Nu o favoriza pentru înrudirea voastră, părtinind-o împotriva altuia. Încredințează-ți situația lui Allah, Puternicul și Mărețul, care te-a creat și ți-a poruncit aceasta. La El te vei întoarce, iar El te va întreba ce ai făcut cu această răspundere încredințată ție.

Cel mai nobil dintre făpturi, întâiul dintre fiii lui Ādam și cel mai drept dintre oameni, Muḥammad ﷺ, a jurat și a spus: «Pe Allah! Dacă Fāṭimah, fiica lui Muḥammad, ar fura, i-aș tăia mâna.»⁴⁸

În cuvintele Sale „și împliniți legământul față de Allah”, complementul a fost pus înainte pentru a-i sublinia importanța. Legământul lui Allah este ceea ce El le-a încredințat robilor Săi: adorarea Sa, Preaslăvitul și Preaînaltul, și îndeplinirea poruncii Sale. Puternicul și Mărețul a spus:

Allah a luat legământul fiilor lui Isrāʾīl și am ridicat dintre ei doisprezece conducători. Allah a spus: Eu sunt cu voi! Dacă împliniți rugăciunea, dați zakāh, credeți în mesagerii Mei, îi sprijiniți și Îi dați lui Allah un împrumut bun…

.

Aceasta este partea de legământ care îi revine făpturii. Cuvintele Celui Preaînalt

Vă voi șterge faptele rele și vă voi face să intrați în grădini pe sub care curg râuri

reprezintă partea care vine de la Allah, Puternicul și Mărețul.

Cuvintele Sale

Acestea vi le-a poruncit, pentru ca voi să luați aminte

: acest verset nobil cuprinde patru porunci de la Creatorul, Puternicul și Mărețul:

Prima: să nu ne apropiem de averea orfanului decât în felul cel mai bun.

A doua: să dăm măsura și greutatea întregi, cu dreptate.

A treia: să fim drepți când vorbim.

A patra: să împlinim legământul față de Allah.

Primul verset cuprinde cinci porunci. În total, sunt nouă porunci.

Apoi, Puternicul și Mărețul a spus:

Aceasta este calea Mea cea dreaptă; urmați-o!

Aceasta este a zecea poruncă. Prin cuvintele „Aceasta este calea Mea” se poate face referire la cele de mai înainte, căci, dacă le cercetezi, le găsești cuprinzând întreaga Lege religioasă, fie în mod explicit, fie prin aluzie. Se mai poate avea în vedere ceea ce este cunoscut din religia lui Allah: ceea ce v-a adus Trimisul ﷺ este calea Mea, adică drumul care duce la El, Preaslăvitul și Preaînaltul.

Calea este atribuită atât lui Allah, Puternicul și Mărețul, cât și celui care o străbate. În cuvintele Celui Preaînalt

Calea celor asupra cărora Ți-ai revărsat binefacerile

, ea este atribuită celui care o străbate, iar în cuvintele Celui Preaînalt

Calea lui Allah, Căruia Îi aparțin cele din ceruri și cele de pe pământ

, ea este atribuită lui Allah, Puternicul și Mărețul. Atribuirea ei lui Allah se datorează faptului că duce la El și că El, Mărețul și Preaînaltul, a rânduit-o pentru robii Săi. Atribuirea ei celor care o străbat se datorează faptului că ei sunt cei care au urmat-o.

Cuvântul „dreaptă” descrie starea căii: ea este dreaptă, fără nicio strâmbătate. Urmați-o, așadar!

Cuvintele Sale

și nu urmați celelalte căi, căci ele vă vor despărți de calea Lui

: „căile” sunt drumurile strâmbe, care se abat de la ea. Verbul tafarraqa este un verb la prezent, la modul conjunctiv, printr-un an subînțeles după fāʾ care exprimă consecința. Litera tāʾ a prezentului a fost însă eliminată, forma de bază fiind tatafarraqa. Sensul este că, dacă urmați celelalte căi, ele vă vor despărți de calea Lui, iar patimile vă vor risipi și vă vor îndepărta.

Aici a spus subul, pluralul lui sabīl, „cale”. Însă, despre drumul pe care Allah Și l-a atribuit, a spus „calea Lui”, la singular, deoarece calea lui Allah, Puternicul și Mărețul, este una singură, în timp ce celelalte sunt numeroase. De aceea, Profetul ﷺ a spus: «Această comunitate se va împărți în șaptezeci și trei de grupări; toate vor fi în Foc, în afară de una.»⁴⁹ Calea care duce la izbăvire este una singură, iar celelalte sunt ramificate și despărțite. Cuvintele Celui Preaînalt

Prin ea, Allah îi călăuzește pe cei care urmează mulțumirea Sa pe căile păcii

nu contrazic aceasta. Deși „căile” este aici la plural, ele au fost legate de pace și sunt, așadar, căi de izbăvire; prin ele se au în vedere rânduielile Islamului.

Cuvintele Sale

Acestea vi le-a poruncit, pentru ca voi să aveți taqwā

înseamnă: v-a poruncit cele menționate, ca prin ele să atingeți treapta temerii de Allah și să respectați ceea ce Allah și Trimisul Său ﷺ au poruncit.

Ibn Masʿūd a spus: Cine dorește să vadă îndemnul lăsat de Muḥammad ﷺ care poartă pecetea lui să citească de la cuvintele Celui Preaînalt:

Spune: Veniți să vă recit ceea ce Stăpânul vostru v-a interzis. Nu-I asociați nimic!…

până la cuvintele Sale:

Aceasta este calea Mea cea dreaptă; urmați-o și nu urmați celelalte căi!

⁵⁰ Versetul.

Cuvintele sale „Ibn Masʿūd a spus: Cine dorește…”: forma interogativă are aici rolul de a îndemna și de a stârni interesul, iar particula lām din „să citească” are rol de îndrumare.

Expresia „îndemnul lăsat de Muḥammad”: waṣiyyah are sensul unei însărcinări încredințate cuiva, iar aceasta nu este numită waṣiyyah decât când privește un lucru important.

Prin „Muḥammad ﷺ” se înțelege Trimisul lui Allah, Muḥammad ibn ʿAbd Allāh al-Hāshimī al-Qurashī ﷺ. Exprimarea lui Ibn Masʿūd arată că este permis să folosim asemenea formulări: „Muḥammad, Trimisul lui Allah ﷺ, a spus” sau „îndemnul lăsat de Muḥammad ﷺ”. Aceasta nu contrazice cuvintele Celui Preaînalt:

Nu faceți chemarea Trimisului printre voi asemenea chemării voastre unii către alții

. Prin chemarea Trimisului se înțelege aici adresarea către el: nu spuneți când îl chemați „O, Muḥammad!”, ci „O, Trimis al lui Allah!” În schimb, relatarea are un câmp mai larg decât adresarea prin care se cere ceva. De aceea, este permis să spui: „Eu îl urmez pe Muḥammad ﷺ” sau „O, Allah, binecuvântează-l pe Muḥammad!” și alte asemenea formulări.

Cuvintele „care poartă pecetea lui”: pecetea are aici sensul de semnătură.

Prin „îndemnul lăsat de Muḥammad ﷺ” nu se are în vedere un înscris pecetluit, căci Profetul ﷺ nu a lăsat o asemenea însărcinare. Dovada este că Abū Juḥayfah l-a întrebat pe ʿAlī ibn Abī Ṭālib: „V-a încredințat Profetul ﷺ vreun lucru?” El a răspuns: „Nu, pe Cel care a despicat sămânța și a creat sufletul, în afară de o înțelegere a Coranului pe care Allah Preaînaltul i-o dă unui om și de ceea ce se află în această foaie.” A fost întrebat: „Ce se află în această foaie?” A răspuns: „Despăgubirea pentru ucidere, eliberarea prizonierului și faptul că un musulman nu este executat prin talion pentru uciderea unui necredincios.”⁵¹

Prin urmare, să nu se creadă că Profetul ﷺ a lăsat aceste versete într-un testament scris, aparte. Însă Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el, consideră că ele cuprind întreaga religie, ca și cum ar fi îndemnul pe care Trimisul lui Allah ﷺ și-a pus pecetea și l-a lăsat comunității sale.

Sunt versete mărețe. Dacă omul meditează la ele și le pune în practică, dobândește cele trei însușiri depline: buna judecată, luarea-aminte și teama de Allah.

Cuvintele sale „să citească de la cuvintele Celui Preaînalt…”: versetele au fost explicate mai înainte.

Muʿādh ibn Jabal, Allah să fie mulțumit de el, a relatat: „Mergeam în spatele Profetului ﷺ, pe același măgar, când mi-a spus: «O, Muʿādh! Știi care este dreptul lui Allah asupra robilor și care este dreptul robilor față de Allah?» Am răspuns: «Allah și Trimisul Său știu mai bine.» El a spus: «Dreptul lui Allah asupra robilor este ca ei să-L adore și să nu-I asocieze nimic. Iar dreptul robilor față de Allah este să nu-l pedepsească pe cel care nu-I asociază nimic.» Am spus: «O, Trimis al lui Allah! Să nu le dau oamenilor această veste bună?» El a răspuns: «Nu le da vestea, ca să nu se bizuie numai pe ea.»” Relatat în cele două Ṣaḥīḥ-uri.⁵²

Cuvântul radīf are sensul de rādif, adică cel care călărește împreună cu altul, în spatele lui. Forma faʿīl are aici sens de participiu activ, precum raḥīm, „milostiv”, cu sensul de rāḥim, „cel care are milă”, sau samīʿ, „auzitor”, cu sensul de sāmiʿ, „cel care aude”.

Cuvintele „pe un măgar” se referă la unul domestic, deoarece cel sălbatic nu este folosit pentru călărie.

Cuvântul atadrī înseamnă: „Știi?”

Cuvintele sale „Care este dreptul lui Allah asupra robilor?” înseamnă: ce le-a impus El și cum trebuie să se poarte ei față de El? I-a prezentat aceasta lui Muʿādh sub forma unei întrebări pentru a-i trezi mai puternic atenția, ca să înțeleagă ceea ce îi spune Profetul ﷺ.

Cuvintele sale „Și care este dreptul robilor față de Allah?” înseamnă: ce Și-a asumat El în purtarea față de ei? Robii nu I-au impus nimic; Allah Și-a impus aceasta Sieși, din bunătate față de ei. Cel Preaînalt a spus:

Stăpânul vostru Și-a prescris îndurarea: cel dintre voi care săvârșește un rău din neștiință, apoi se căiește și se îndreaptă, va afla că El este Iertător, Îndurător

.

El, Preaslăvitul, Și-a impus să aibă milă de cel care săvârșește un rău din neștiință, adică din nechibzuință și lipsă de bună judecată, apoi se căiește și se îndreaptă. Sensul lui kataba, „Și-a prescris”, este „Și-a impus”.

Cuvintele sale „Am răspuns: Allah și Trimisul Său știu mai bine”: Numele Allah este subiectul propoziției nominale, iar „Trimisul Său” îi este coordonat. Aʿlam, „mai știutor”, este predicatul. Aici, predicatul este la singular, deși privește doi termeni, deoarece se subînțelege min, „decât”. Când forma comparativă presupune un min subînțeles, folosirea ei obișnuită este la masculin singular. Sensul este: știu mai bine decât alții și mai bine decât mine.

Cuvintele „să-L adore” înseamnă: să I se supună cu smerenie prin ascultare.

Cuvintele „și să nu-I asocieze nimic” se referă la adorarea Sa și la ceea ce Îi este propriu. „Nimic” este un termen nehotărât într-un context de negare și le cuprinde pe toate: nici mesager, nici înger, nici om apropiat de Allah și nici pe altcineva.

Cuvintele sale „Iar dreptul robilor față de Allah este să nu-l pedepsească pe cel care nu-I asociază nimic”: Allah le-a dăruit robilor Săi acest drept din bunătatea Sa; nimeni nu I l-a impus. Să nu crezi că expresia „cel care nu-I asociază nimic” este desprinsă de adorare. Sensul subînțeles este: cel care Îl adoră și nu-I asociază nimic. Cuvintele „cel care Îl adoră” nu au fost rostite deoarece se înțeleg din expresia „dreptul robilor”, iar cel descris prin robie trebuie să fie un adorator.

Dar cel care nu-L adoră pe Allah și nici nu-I asociază nimic va fi pedepsit?

Răspunsul este: da, va fi pedepsit, deoarece în exprimare există o omisiune, iar sensul subînțeles este „cel care Îl adoră și nu-I asociază nimic”. Două lucruri dovedesc aceasta:

Primul: cuvintele sale „dreptul robilor”; cel descris prin robie trebuie să fie un adorator.

Al doilea: aceasta corespunde cuvintelor sale de mai înainte „ca ei să-L adore și să nu-I asocieze nimic”. Se înțelege astfel că expresia „să nu-I asocieze nimic” privește adorarea.

Cuvintele sale „Să nu le dau oamenilor această veste bună?” au sensul de: „Să tac și să nu le dau oamenilor vestea bună?” Gramaticienii au două păreri despre o asemenea construcție, alcătuită din hamzah interogativă, apoi o conjuncție și apoi propoziția:

Prima: între hamzah și conjuncție există un element omis, care se subînțelege potrivit contextului. Aici, el ar fi: „Să tac și să nu le dau oamenilor vestea bună?”

A doua: nu există niciun element omis, ci o schimbare a ordinii, forma de bază fiind fa-a-lā ubashshir. Propoziția este coordonată cu ceea ce o precedă, iar locul conjuncției fāʾ este înaintea hamzei. Forma de bază ar fi, așadar, „Și să nu le dau oamenilor vestea bună?” Însă, deoarece o asemenea ordine este greoaie, iar hamzah interogativă are întâietate în propoziție, ea a fost pusă înaintea conjuncției. La fel sunt cuvintele Celui Preaînalt:

Oare nu privesc ei la cămile, cum au fost create?

, «Oare nu vedeți?» (adh-Dhāriyāt 51:21) și «Oare nu au străbătut ei pământul?» (al-Ḥajj 22:46).

Bishārah înseamnă înștiințarea despre ceea ce bucură. Cuvântul poate fi folosit și pentru vestirea a ceva dureros, precum în cuvintele Celui Preaînalt:

Vestește-le o pedeapsă dureroasă!

. Însă prima întrebuințare este cea obișnuită.

Cuvintele sale „Nu le da vestea” înseamnă „Nu-i înștiința”, iar particula lā exprimă o interdicție.

Sensul hadithului este că Allah nu-l pedepsește pe cel care nu-I asociază nimic și că păcatele sunt iertate prin împlinirea deplină a monoteismului. Profetul ﷺ a interzis să fie înștiințați, ca să nu se bizuie pe această veste bună fără să împlinească ceea ce ea presupune. Împlinirea deplină a monoteismului cere evitarea păcatelor, deoarece păcatele izvorăsc din patimă, iar aceasta este o formă de asociere. Cel Preaînalt a spus:

L-ai văzut pe cel care și-a luat propria patimă drept divinitate?

.

Legătura hadithului cu titlul capitolului

El arată virtutea monoteismului și faptul că acesta ferește de pedeapsa lui Allah.

Învățături cuprinse în acest capitol

Prima: înțelepciunea creării djinnilor și a oamenilor.

Învățăturile:

Prima: înțelepciunea creării djinnilor și a oamenilor. Autorul, Allah să aibă milă de el, a dedus-o din cuvintele Celui Preaînalt:

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore

. Înțelepciunea este, așadar, adorarea lui Allah, nu desfătarea cu mâncare, băutură și căsătorie.

A doua: adorarea este monoteismul, căci asupra lui s-a purtat disputa.

A doua: adorarea este monoteismul. Aceasta înseamnă că adorarea se întemeiază pe monoteism. Orice adorare lipsită de monoteism nu este adorare, cu atât mai mult cu cât unii dintre înaintașii dreptcredincioși au explicat cuvintele Celui Preaînalt „decât ca să Mă adore” prin „decât ca să Mă recunoască Unic”.

Aceasta corespunde pe deplin deducției autorului, Allah să aibă milă de el, că adorarea este monoteismul. Orice adorare care nu se întemeiază pe monoteism este nevalabilă. Profetul ﷺ a spus: «Allah Preaînaltul a spus: Eu sunt Cel care nu are nicio nevoie de asociere. Cine face o faptă în care Îmi asociază pe altcineva, îl las pe el împreună cu asocierea lui.»⁵³

Cuvintele sale „căci asupra lui s-a purtat disputa” se referă la disputa despre monoteism dintre Trimis ﷺ și Quraysh. Cei din Quraysh Îl adorau pe Allah, făceau înconjurul Casei pentru El și se rugau, însă fără sinceritate exclusivă și fără a urma rânduiala religioasă. Astfel, adorarea lor era ca și inexistentă, fiindcă nu împlineau monoteismul. Cel Preaînalt a spus:

Nimic nu a împiedicat primirea cheltuielilor lor decât faptul că ei nu au crezut în Allah și în Trimisul Său

.

A treia: cel care nu împlinește monoteismul nu-L adoră pe Allah. În aceasta se află sensul cuvintelor Sale:

Nici voi nu adorați ceea ce ador eu.⁵⁴

Cuvintele sale din a treia învățătură:

În aceasta se află sensul cuvintelor Sale: «Nici voi nu adorați ceea ce ador eu.»

Voi nu adorați în felul în care ador eu, deoarece adorarea voastră se întemeiază pe asociere și, prin urmare, nu este adorare a lui Allah Preaînaltul.

A patra: înțelepciunea trimiterii mesagerilor.

A patra: înțelepciunea trimiterii mesagerilor. Autorul, Allah Preaînaltul să aibă milă de el, a dedus-o din cuvintele Celui Preaînalt:

Am trimis în fiecare comunitate un mesager: Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!

. Înțelepciunea este chemarea la adorarea numai a lui Allah și la evitarea adorării ṭāghūtului.

A cincea: mesajul a cuprins fiecare comunitate.

A cincea: mesajul a cuprins fiecare comunitate. A dedus-o din cuvintele Celui Preaînalt:

Am trimis în fiecare comunitate un mesager

.

A șasea: religia profeților este una singură.

A șasea: religia profeților este una singură. A dedus-o din cuvintele Celui Preaînalt:

Am trimis în fiecare comunitate un mesager: Adorați-L pe Allah și feriți-vă de ṭāghūt!

La fel sunt cuvintele Celui Preaînalt:

Nu am trimis înaintea ta niciun mesager fără să-i revelăm: Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Mine; așadar, adorați-Mă!

. Aceasta nu contrazice cuvintele Celui Preaînalt:

Fiecăruia dintre voi i-am rânduit o lege și o cale

, deoarece rânduielile practice diferă în funcție de comunități, locuri și vremuri. Însă temelia religiei este una singură. Cel Preaînalt a spus:

V-a rânduit în privința religiei ceea ce i-a poruncit lui Nūḥ, ceea ce ți-am revelat ție și ceea ce le-am poruncit lui Ibrāhīm, Mūsā și ʿĪsā: Împliniți religia și nu vă dezbinați în privința ei!

.

A șaptea: chestiunea de mare însemnătate că adorarea lui Allah nu se împlinește decât prin respingerea ṭāghūtului. În aceasta se află sensul cuvintelor Celui Preaînalt:

Cel care respinge ṭāghūtul…⁵⁵

Versetul.

A șaptea: chestiunea de mare însemnătate că adorarea lui Allah nu se împlinește decât prin respingerea ṭāghūtului. Dovada sunt cuvintele Celui Preaînalt: «Și feriți-vă de ṭāghūt!» Cel care Îl adoră pe Allah, dar nu respinge ṭāghūtul, nu este monoteist. De aceea, autorul, Allah să aibă milă de el, a socotit această chestiune de mare însemnătate, deoarece mulți musulmani nu o cunoșteau nici în vremea sa, nici în vremea noastră.

Precizare

Nu este permis să-i atribuim unei persoane asocierea, necredința sau blestemul doar pentru că a săvârșit o astfel de faptă. Judecata în aceste situații și în altele are cauze și impedimente. Nu spunem despre cel care ia camătă că este blestemat, deoarece poate exista un impediment care împiedică blestemul să cadă asupra lui, precum neștiința, o nelămurire sau altele asemenea. Tot astfel, nu-l declarăm asociator pe cel care a săvârșit o faptă de asociere, deoarece se poate ca dovada să nu-i fi fost stabilită din pricina neglijenței învățaților săi. La fel, spunem că celui care postește în Ramaḍān cu credință și nădăjduind răsplata i se iartă păcatele trecute, însă nu hotărâm aceasta despre o anumită persoană. O judecată legată de anumite însușiri nu se aplică persoanelor decât după îndeplinirea condițiilor ei și înlăturarea impedimentelor.

Dacă vedem o persoană care își face nevoile pe drum, îi spunem oare: „Allah să te blesteme”?

Răspunsul este: nu. Alta este situația dacă prin blestemul din cuvintele „Feriți-vă de lucrurile care atrag blestemul”⁵⁶ se înțelege că oamenii înșiși îl blestemă pe acel om, îl detestă și îl socotesc lipsit de bună-cuviință și vătămător pentru musulmani.

Invocarea celui aflat în mormânt este asociere. Însă nu putem spune despre o anumită persoană care a făcut aceasta: „Acesta este asociator”, până când nu știm că dovada i-a fost stabilită. Sau spunem că este asociator după ceea ce se vede din starea sa.

A opta: termenul ṭāghūt cuprinde tot ceea ce este adorat în afara lui Allah.

A opta: termenul ṭāghūt cuprinde tot ceea ce este adorat în afara lui Allah. Orice este adorat în afara lui Allah este ṭāghūt. Ibn al-Qayyim l-a definit ca fiind tot ceea ce îl face pe rob să depășească limita în privința unui lucru adorat, a unei persoane urmate sau a uneia ascultate.⁵⁷ Un lucru adorat este, de pildă, idolul; o persoană urmată, învățatul; iar o persoană ascultată, conducătorul.

A noua: marea însemnătate pe care o aveau, la înaintașii dreptcredincioși, cele trei versete neabrogate din sura al-Anʿām. Ele cuprind zece învățături, prima fiind interzicerea asocierii.

A noua: marea însemnătate a celor trei versete neabrogate din sura al-Anʿām. Muḥkamāt înseamnă aici că nu au fost abrogate. Autorul a dedus aceasta din cuvintele lui Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el.

A zecea: versetele neabrogate din sura al-Isrāʾ, care cuprind optsprezece învățături. Allah le-a început prin cuvintele:

Nu pune alături de Allah vreo altă divinitate, ca să nu ajungi osândit și lipsit de ajutor!⁵⁸

Le-a încheiat prin cuvintele:

Și nu pune alături de Allah vreo altă divinitate, ca să nu fii aruncat în Gheena, învinuit și alungat!⁵⁹

Allah, Preaslăvitul, ne-a atras atenția asupra marii însemnătăți a acestor învățături prin cuvintele Sale:

Acestea fac parte din înțelepciunea pe care Stăpânul tău ți-a revelat-o.⁶⁰

A zecea: versetele neabrogate din sura al-Isrāʾ. Acestea sunt cuvintele Sale:

Stăpânul tău a poruncit să nu-L adorați decât pe El

. Ele cuprind optsprezece învățături, pe care le-a început prin:

Nu pune alături de Allah vreo altă divinitate, ca să nu ajungi osândit și lipsit de ajutor!

și le-a încheiat prin:

Și nu pune alături de Allah vreo altă divinitate, ca să nu fii aruncat în Gheena, învinuit și alungat!

Allah, Preaslăvitul, ne-a atras atenția asupra marii însemnătăți a acestor învățături prin cuvintele:

Acestea fac parte din înțelepciunea pe care Stăpânul tău ți-a revelat-o.

Le-a început cu interzicerea asocierii:

Nu pune alături de Allah vreo altă divinitate, ca să nu ajungi osândit și lipsit de ajutor!

Cel care rămâne așezat nu stă în picioare, căci nu există bine pentru cel care Îi asociază ceva lui Allah. El este osândit înaintea lui Allah și a celor apropiați de El și este lipsit de ajutor, fără izbândă nici în această lume, nici în Viața de Apoi. Le-a încheiat prin:

Și nu pune alături de Allah vreo altă divinitate, ca să nu fii aruncat în Gheena, învinuit și alungat!

. Aceasta este pedeapsa sa când este aruncat în Foc: fiecare îl învinuiește și îl alungă, iar el rămâne alungat. Allah să ne ferească!

A unsprezecea: versetul din sura an-Nisāʾ numit versetul celor zece drepturi. Allah Preaînaltul l-a început prin cuvintele:

Adorați-L pe Allah și nu-I asociați nimic!⁶¹

A unsprezecea: versetul din sura an-Nisāʾ numit versetul celor zece drepturi, pe care l-a început prin:

Adorați-L pe Allah și nu-I asociați nimic!

Cel dintâi dintre drepturi este dreptul lui Allah, iar celelalte drepturi nu aduc folos decât împreună cu el. De aceea, enumerarea acestor drepturi a început cu acesta. Când Ḥakīm ibn Ḥizām l-a întrebat pe Profet ﷺ despre cel care dădea milostenie, elibera sclavi și întreținea legăturile de rudenie în vremea ignoranței, dacă are vreo răsplată, Profetul ﷺ i-a spus: «Ai îmbrățișat Islamul păstrând binele pe care l-ai făcut mai înainte.»⁶² Aceasta arată că, dacă nu ar fi îmbrățișat Islamul, nu ar fi avut răsplată. Prin urmare, împlinirea tuturor drepturilor nu aduce folos decât odată cu împlinirea dreptului lui Allah.

A douăsprezecea: atragerea atenției asupra îndemnului lăsat de Trimisul lui Allah ﷺ la moartea sa.

A douăsprezecea: atragerea atenției asupra îndemnului lăsat de Trimisul lui Allah ﷺ la moartea sa. Aceasta se deduce din relatarea lui Ibn Masʿūd, Allah să fie mulțumit de el.⁶³ Însă Profetul ﷺ nu a lăsat-o efectiv ca testament aparte, ci a arătat că, dacă ne ținem de Cartea lui Allah, nu vom rătăci după el. Printre cele mai însemnate lucruri aduse de Cartea lui Allah sunt cuvintele Celui Preaînalt:

Spune: Veniți să vă recit ceea ce Stăpânul vostru v-a interzis

.

A treisprezecea: cunoașterea dreptului lui Allah asupra noastră.

A treisprezecea: cunoașterea dreptului lui Allah asupra noastră. Acesta este să-L adorăm și să nu-I asociem nimic.

A paisprezecea: cunoașterea dreptului robilor față de El, dacă ei Îi împlinesc dreptul.

A paisprezecea: cunoașterea dreptului robilor față de El, dacă ei Îi împlinesc dreptul. Acesta este să nu-l pedepsească pe cel care nu-I asociază nimic. Cât despre cel care Îi asociază ceva, el merită să fie pedepsit.

A cincisprezecea: cei mai mulți companioni nu cunoșteau această chestiune.

A cincisprezecea: cei mai mulți companioni nu cunoșteau această chestiune. Aceasta se vede din faptul că Muʿādh a relatat-o când era pe moarte, ca să nu poarte păcatul ascunderii cunoașterii, după ce mulți dintre companioni muriseră. Se pare că el, Allah să fie mulțumit de el, înțelesese că Profetul ﷺ se temea ca oamenii să fie încercați prin această veste și să se bizuie numai pe ea. Profetul ﷺ nu voia ca ea să fie ascunsă în mod absolut, căci, dacă ar fi vrut aceasta, nu i-ar fi spus-o nici lui Muʿādh, nici altcuiva.

A șaisprezecea: este permisă reținerea unei cunoștințe atunci când există un folos legitim.

A șaisprezecea: este permisă reținerea unei cunoștințe atunci când există un folos legitim. Această afirmație nu este necondiționată: ascunderea cunoașterii în mod absolut nu este permisă, deoarece nu reprezintă un folos legitim. De aceea, Profetul ﷺ i-a spus-o lui Muʿādh și nu a ascuns-o în mod absolut. Însă reținerea unei cunoștințe în anumite împrejurări sau față de anumite persoane, fără a o ascunde în mod absolut, este permisă pentru un folos legitim, așa cum Profetul ﷺ nu le-a spus-o celorlalți companioni, temându-se să nu se bizuie numai pe ea. El i-a spus lui Muʿādh: «Nu le da vestea, ca să nu se bizuie numai pe ea.»⁶⁴

Un exemplu asemănător sunt cuvintele Profetului ﷺ către Abū Hurayrah: «Dă-le oamenilor vestea bună că cel care spune dintr-o inimă sinceră: Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah, va intra în Paradis.»⁶⁵ Uneori, folosul legitim poate cere chiar părăsirea unei fapte care aduce folos, deoarece folosul părăsirii ei este mai mare. Profetul ﷺ intenționase să dărâme Kaʿbah și să o reconstruiască pe temeliile lui Ibrāhīm, însă a renunțat, temându-se să nu-i tulbure pe oameni, întrucât aceștia părăsiseră de puțină vreme necredința.⁶⁶

A șaptesprezecea: este recomandat să-i dăm musulmanului o veste care îl bucură.

A șaptesprezecea: este recomandat să-i dăm musulmanului o veste care îl bucură, potrivit cuvintelor „Să nu le dau oamenilor această veste bună?” Aceasta este una dintre cele mai frumoase învățături.

A optsprezecea: teama de a se bizui numai pe întinderea milei lui Allah.

A optsprezecea: teama de a se bizui numai pe întinderea milei lui Allah. Aceasta se deduce din cuvintele „Nu le da vestea, ca să nu se bizuie numai pe ea”, căci bizuirea numai pe mila lui Allah duce la un mare rău: a se simți la adăpost de pedeapsa Sa neașteptată.

Tot astfel, deznădejdea față de mila lui Allah îl îndepărtează pe om de căință și îl face să nu mai nădăjduiască în mila Lui. De aceea, imamul Aḥmad a spus: „Omul trebuie să meargă către Allah între teamă și speranță; dacă una dintre ele o copleșește pe cealaltă, omul piere.” Dacă speranța predomină, ea duce la sentimentul de siguranță față de pedeapsa neașteptată a lui Allah; iar dacă teama predomină, ea duce la deznădejde față de mila Lui.

Unii învățați au spus: dacă omul este bolnav, să dea întâietate speranței, iar dacă este sănătos, să dea întâietate temerii.

Alți învățați au spus: când privește la mila și bunătatea lui Allah, să dea întâietate speranței; iar când privește la faptele sale, să dea întâietate temerii, pentru a ajunge la căință. Ei aduc drept dovadă cuvintele Celui Preaînalt:

Cei care dau ceea ce dau, iar inimile lor sunt pline de teamă

, adică se tem ca faptele să nu le fi fost primite din cauza neglijenței sau a unei insuficiențe. Această părere este bună. S-a mai spus că omul dă întâietate speranței când face o faptă de ascultare, pentru a avea o părere bună despre Allah, iar când se gândește să săvârșească un păcat, dă întâietate temerii, ca să nu încalce cele oprite de Allah.

Cuvintele „Să nu le dau oamenilor această veste bună?”⁶⁷ dovedesc că este cerut să dăm vești bune despre lucrurile care bucură, atât în religie, cât și în viața lumească. De aceea, îngerii i-au dat o veste bună lui Ibrāhīm. Cel Preaînalt a spus:

I-au dat vestea bună despre un băiat învățat

; acesta este Isḥāq, iar băiatul descris drept răbdător este Ismāʿīl. Profetul ﷺ le-a dat și el celor din familia sa vestea bună despre fiul său Ibrāhīm, spunând: „În această noapte mi s-a născut un fiu pe care l-am numit după tatăl meu Ibrāhīm.”⁶⁸ De aici se înțelege că omul trebuie să le aducă bucurie fraților săi musulmani, pe cât poate, prin cuvânt sau faptă. Astfel, el dobândește mult bine, tihnă, liniște a inimii și deschidere a pieptului.

Prin urmare, omul nu trebuie să-i aducă întristare musulmanului. De aceea, se relatează de la Profet ﷺ: «Nimeni să nu-mi spună ceva rău despre altcineva, căci îmi place să ies la voi cu inima curată.»⁶⁹ Acest hadith are o slăbiciune în transmitere, însă sensul său este corect. Dacă cineva îți este pomenit de rău, în inima ta va rămâne ceva împotriva lui, chiar dacă se poartă bine cu tine. În schimb, dacă ai relații cu el fără să-i cunoști greșelile și fără să existe vreo opreliște în a avea relații cu el, aceasta este bine; poate că el îți va primi și sfatul mai ușor. Sufletele se îndepărtează unele de altele înaintea trupurilor. Acestea sunt lucruri subtile, pe care omul cu judecată le înțelege prin reflecție.

A nouăsprezecea: cel întrebat despre ceva ce nu știe spune: „Allah și Trimisul Său știu mai bine.”

A nouăsprezecea: cel întrebat despre ceva ce nu știe spune: „Allah și Trimisul Său știu mai bine.” Aceasta se deduce din aprobarea Profetului ﷺ când Muʿādh a spus-o. Profetul ﷺ nu l-a mustrat pentru că a legat prin conjuncția „și” menționarea Trimisului lui Allah ﷺ de Numele lui Allah. Însă l-a mustrat pe cel care a spus: „Ceea ce voiește Allah și voiești tu”, spunându-i: „M-ai făcut egal cu Allah?! Spune, mai degrabă: Ceea ce voiește numai Allah!”⁷⁰

Se spune, așadar, că Trimisul ﷺ are dintre cunoștințele religioase ceea ce vorbitorul nu are. De aceea, nu l-a mustrat pe Muʿādh. Situația este diferită în privința cunoașterii celor care se petrec în creație prin hotărârea divină: Trimisul ﷺ nu are cunoașterea acestora.

Dacă s-ar întreba: „Este interzis postul în cele două zile de sărbătoare?”, am putea spune: „Allah și Trimisul Său știu mai bine.” De aceea, când companionilor nu le erau limpezi anumite chestiuni, mergeau la Trimisul lui Allah ﷺ, iar el le lămurea. Însă, dacă s-ar întreba: „Este de așteptat să plouă în această lună?”, nu ar fi permis să răspundem „Allah și Trimisul Său știu mai bine”, deoarece aceasta ține de cunoașterea celor care se petrec în creație.

A douăzecea: este permis ca unele cunoștințe să fie transmise anumitor oameni, fără a fi transmise altora.

A douăzecea: este permis ca unele cunoștințe să fie transmise anumitor oameni, fără a fi transmise altora. Profetul ﷺ i-a încredințat această cunoștință numai lui Muʿādh, nu și lui Abū Bakr, ʿUmar, ʿUthmān și ʿAlī.

Prin urmare, putem să le transmitem anumite cunoștințe unora și nu altora, deoarece unii oameni ar fi tulburați dacă li s-ar spune anumite lucruri. Ibn Masʿūd a spus: „Nu le vei spune unor oameni o relatare pe care mințile lor nu o pot cuprinde fără ca ea să fie o încercare pentru unii dintre ei.”⁷¹ Iar ʿAlī a spus: „Vorbiți-le oamenilor despre ceea ce pot înțelege.”⁷² Fiecăruia i se vorbește, așadar, potrivit capacității, înțelegerii și judecății sale.

A douăzeci și una: smerenia Profetului ﷺ, care a călărit un măgar și a luat pe cineva în spatele său.

A douăzeci și una: smerenia Profetului ﷺ, care a călărit un măgar și a luat pe cineva în spatele său. Profetul ﷺ avea cel mai înalt rang dintre făpturi, dar era și cel mai smerit dintre oameni: a călărit un măgar și a luat pe cineva în spatele său. Aceasta arată o mare smerenie, căci oamenii de rang înalt nu obișnuiesc să ia pe altcineva în spatele lor. Profetul ﷺ a călărit măgarul, deși, dacă ar fi vrut, ar fi călărit orice ar fi dorit. Nu este nicio lipsă de cinste în aceasta, căci pe cel care se smerește pentru Allah, Puternicul și Mărețul, El îl înalță.

A douăzeci și doua: este permis ca două persoane să călărească același animal.

A douăzeci și doua: este permis ca două persoane să călărească același animal. Profetul ﷺ l-a luat pe Muʿādh în spatele său. Condiția este însă ca aceasta să nu împovăreze animalul; dacă îl împovărează, nu este permis.

A douăzeci și treia: marea însemnătate a acestei chestiuni.

A douăzeci și treia: marea însemnătate a acestei chestiuni. Profetul ﷺ i-a făcut-o cunoscută lui Muʿādh și a socotit-o printre lucrurile despre care se dau vești bune.

A douăzeci și patra: virtutea lui Muʿādh ibn Jabal.

A douăzeci și patra: virtutea lui Muʿādh, Allah să fie mulțumit de el. Profetul ﷺ i-a încredințat această cunoștință în mod deosebit și l-a luat în spatele său pe măgar.