Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Capitol despre cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Oare Îi asociază ceea ce nu creează nimic, în vreme ce aceștia sunt creați, și nu le pot aduce niciun ajutor?²⁶³

, până la sfârșitul versetului.

Legătura acestui capitol cu cel dinainte

După ce a menționat cererea de ocrotire și cererea de izbăvire de la altcineva decât Allah, Atotputernicul și Mărețul, autorul, Allah să aibă milă de el, a adus dovezile care arată lipsa de temei a adorării altcuiva decât Allah. De aceea a făcut din dovada însăși titlul acestui capitol. El, Allah să aibă milă de el, a menționat trei versete:

Primul și al doilea verset. Cuvintele „Oare Îi asociază”: întrebarea exprimă dezaprobarea și mustrarea, adică ei Îi asociază acel lucru lui Allah.

Cuvintele „ceea ce nu creează”: aici a fost folosit mā, „ceea ce”, nu man, „cine”. În cuvintele

Cine este mai rătăcit decât acela care invocă, în afară de Allah, pe cineva care nu îi răspunde?

a fost folosit man.

Potrivirea este limpede: în acel loc, cei care invocă i-au așezat pe cei invocați pe treapta ființelor raționale. Aici însă cel invocat este neînsuflețit, fiindcă acela care nu creează și nu făurește nimic este un lucru neînsuflețit care nu aduce folos.

Cuvântul „nimic”: este un substantiv nearticulat în contextul unei negații și exprimă astfel generalitatea.

Cuvintele „în vreme ce aceștia sunt creați”: acestor idoli li s-au atribuit neputința și imperfecțiunea. Domnul adorat nu poate fi creat, ci El este Creatorul. Nu este cu putință ca El să aibă un început ori să înceteze să existe. Făptura creată are un început, iar ceea ce are un început poate să înceteze să existe, fiindcă ceea ce a putut fi inexistent la început poate, potrivit rațiunii, să fie inexistent și la sfârșit. Cum să fie adorați aceștia în afară de Allah, când făptura însăși depinde de Creatorul său și a venit la existență după ce nu exista, fiind astfel nedesăvârșită atât în dobândirea existenței, cât și în dăinuirea ei?!

O nelămurire și răspunsul ei

În cuvintele „ceea ce nu creează”, pronumele este la singular, iar în cuvintele „în vreme ce aceștia sunt creați”, pronumele este la plural. Care este explicația?

Răspunsul: în cuvintele „ceea ce nu creează”, pronumele se referă la mā potrivit formei sale. Mā este un pronume relativ cu formă de singular, dar cu sens de plural. Prin forma sa poate desemna singularul, iar prin sensul său pluralul, asemenea cuvintelor „pe cineva care nu îi răspunde”.

În cuvintele „în vreme ce aceștia sunt creați”, pronumele se referă la mā potrivit sensului, asemenea cuvintelor „iar ei nu au știre de invocarea lor”.

Cuvintele

și nu le pot aduce niciun ajutor

: adică nu au puterea să-i ajute dacă i-ar ataca un dușman, fiindcă acești adorați sunt neputincioși.

Ajutorul înseamnă apărarea celui lăsat fără sprijin, astfel încât el să-și învingă dușmanul.

Cuvintele

și nici pe ei înșiși nu se pot ajuta

: anfusahum, „pe ei înșiși”, este la acuzativ, ca un complement direct așezat înaintea verbului. Nu este o construcție de tip ishtighāl, fiindcă verbul nu este ocupat cu un pronume care să reia termenul precedent. Sensul este că, pe lângă aceasta, sunt neputincioși să se apere pe ei înșiși; cum să-i ajute pe alții?!

Allah a arătat, așadar, neputința acestor idoli și faptul că nu sunt vrednici să fie adorați, din patru puncte de vedere:

1. Ei nu creează, iar cel care nu creează nu este vrednic să fie adorat.

2. Sunt creați din neființă, depinzând de altcineva atât pentru începutul, cât și pentru dăinuirea lor.

3. Nu au puterea să-i ajute pe cei care îi invocă. Cuvintele „nu au puterea” sunt mai puternice decât „nu îi ajută”, fiindcă, dacă ar fi spus „nu îi ajută”, cineva ar putea spune: dar au puterea să o facă. Spunând însă

nu le pot aduce niciun ajutor

, exprimarea este mai puternică, întrucât le arată limpede neputința.

4. Nu au puterea să se ajute nici pe ei înșiși.

Și cuvintele Sale:

Aceia pe care îi invocați în afară de El nu stăpânesc nici măcar pielița unui sâmbure de curmală

.²⁶⁴ Până la sfârșitul versetului.

Al treilea verset. Cuvintele

Aceia pe care îi invocați în afară de El

cuprind atât invocarea prin cerere, cât și invocarea prin adorare. „În afară de El” înseamnă: în afară de Allah.

Cuvintele „nu stăpânesc nici măcar pielița unui sâmbure de curmală”: mā exprimă negația, iar min este o prepoziție suplimentară din punctul de vedere al construcției. S-a spus că nu se cuvine să se vorbească despre o prepoziție „suplimentară” în Coran, ci min trebuie numită „particulă de legătură”. Această părere poate fi însă discutată, fiindcă particulele suplimentare au un sens, anume întărirea, iar „suplimentar” se spune numai din punct de vedere al analizei gramaticale. Propoziția „nu stăpânesc” este predicatul subiectului alladhīna, „aceia care”.

Cuvintele „nici măcar pielița unui sâmbure de curmală”: qiṭmīr este învelișul sâmburelui de curmală.

La sâmbure există trei lucruri pe care Allah le-a menționat în Coran pentru a arăta cât de neînsemnat este un lucru:

Qiṭmīr: pielița subțire care învelește sâmburele.

Fatīl: firișorul aflat în șanțul sâmburelui.

Naqīr: adâncitura de pe spatele sâmburelui.

Aceștia nu stăpânesc, așadar, nici măcar pielița unui sâmbure de curmală. Dacă se întreabă: oare omul nu stăpânește întregul curmal?

Răspunsul: îl stăpânește, dar stăpânirea lui este nedesăvârșită, nu una adevărată și deplină. Nu poate dispune de el decât potrivit celor aduse de Lege. De exemplu, nu are dreptul să-i dea foc, fiindcă risipirea averii este interzisă.

Cuvintele „Dacă îi invocați”: este o propoziție condițională. Tadʿū este verbul condiției, la modul apocopat prin eliminarea literei nūn, iar wāw este subiectul. Forma de bază este tadʿūnahum.

Cuvintele „ei nu aud invocarea voastră”: reprezintă răspunsul condiției, la modul apocopat prin eliminarea literei nūn, iar wāw este subiectul.

Cuvintele

chiar dacă ar auzi-o, nu v-ar răspunde

: dacă ați invoca acești idoli, ei nu ar auzi, iar dacă am presupune că ar auzi, tot nu ar răspunde, fiindcă nu au puterea să o facă. De aceea Ibrāhīm, pacea fie asupra lui, i-a spus tatălui său:

O, tată! De ce adori ceea ce nu aude, nu vede și nu îți este de niciun folos?

. Dacă așa stau lucrurile, ce îndemn există să fie invocați în afară de Allah?! Aceasta este, dimpotrivă, nesăbuință. Preaînaltul a spus:

Cine se îndepărtează de religia lui Ibrāhīm, în afară de acela care se nesocotește pe sine?

.

Cuvintele „iar în Ziua Învierii vor tăgădui asocierea voastră” sunt asemenea cuvintelor Preaînaltului:

Iar când oamenii vor fi adunați, le vor fi dușmani și vor tăgădui adorarea lor

. Dacă acești adorați sunt dintre cei care vor fi înviați și adunați, este limpede cum vor tăgădui asocierea care li s-a făcut, cum este cazul celor care îi adoră pe ʿUzayr și pe Mesia. Dacă sunt însă pietre, copaci și altele asemenea, este posibil să fie cuprinse în sensul aparent al versetului: Allah va aduce aceste pietre și cele asemenea lor, iar ele vor tăgădui asocierea făcută de cei care le-au asociat. Aceasta este susținută de cuvintele Preaînaltului:

Voi și ceea ce adorați în afară de Allah veți fi vreascuri pentru Gheena

, precum și de relatarea confirmată în cele două Ṣaḥīḥ-uri de la Profet ﷺ: „Când oamenii vor fi înviați, fiecărei comunități i se va spune: «Fiecare comunitate să urmeze ceea ce adora în afară de Allah!»”²⁶⁵ Piatra va fi înaintea lor în Ziua Învierii, va avea vorbire cu care va grăi și va tăgădui asocierea lor. Dacă cele adorate vor fi aduse și aruncate în Foc pentru a-i înjosi pe adoratorii lor și vor fi aduse ca să fie urmate către Foc, nu este de mirare că, atunci când vor fi aduse, îi vor tăgădui pe adoratorii lor.

Cuvintele

Nimeni nu te înștiințează asemenea Celui Bineștiutor

: aceasta este o expresie folosită de cineva care aduce o veste și vede îndoială la cel căruia i se adresează. El spune: nimeni nu te înștiințează asemenea unuia care cunoaște bine. Sensul este că nimeni nu îți aduce vestea asemenea Celui care o cunoaște bine, anume Allah. Nimeni în afară de Allah nu știe ce se va întâmpla în Ziua Învierii, iar vestea Sa este adevărată, fiindcă Allah Preaînaltul spune:

Cine este mai adevărat în cuvânt decât Allah?

. Al-Khabīr, Cel Bineștiutor, este Cel care cunoaște lucrurile în adâncul lor.

O chestiune

Aud morții salutul și îi răspund celui care îi salută?

În această privință există două opinii:

Prima opinie: morții nu aud salutul, iar cuvintele Profetului ﷺ rostite la vizitarea mormintelor, „Pacea fie asupra voastră”, sunt o invocare prin care nu se urmărește o adresare. Apoi, chiar dacă presupunem că aud, așa cum apare în hadithul pe care Ibn ʿAbd al-Barr l-a declarat autentic și a cărui apreciere a fost confirmată de Ibn al-Qayyim: „Când omul salută o persoană pe care o cunoștea în această lume, Allah îi întoarce acelei persoane sufletul, iar ea răspunde la salut”.²⁶⁶ Presupunând că acest hadith este autentic și că ei aud salutul și îi răspund, nu rezultă că aud orice lucru. Chiar dacă am presupune că aud și altceva decât salutul, Allah a spus limpede că aceia care sunt invocați în afară de Allah nu aud invocarea celor care îi invocă. Nu putem, așadar, să spunem că ei aud invocarea celor care îi invocă, fiindcă aceasta ar însemna necredință față de Coran. Se arată astfel că nu există contradicție între cuvintele sale ﷺ „Pacea fie asupra voastră, lăcaș al unui neam de credincioși”²⁶⁷ și acest verset.

Cât despre cuvintele „chiar dacă ar auzi-o”, sensul este: presupunând că ar auzi, nu v-ar răspunde, fiindcă nu au puterea să o facă.

A doua opinie: morții aud. Drept dovadă au adus adresarea cuprinsă în salutul celui care îi vizitează la cimitir și ceea ce este confirmat în Ṣaḥīḥ: când cei care au însoțit înmormântarea pleacă, cel înmormântat aude zgomotul pașilor încălțămintei lor.²⁶⁸

Răspunsul la aceste două dovezi: în privința primei, din faptul că sunt salutați nu rezultă că aud. Musulmanii îl salutau pe Profet ﷺ în timpul vieții sale, în tashahhud,²⁶⁹ iar el cu siguranță nu îi auzea.

Cât despre a doua dovadă, ea privește un moment anume: plecarea celor care au însoțit înmormântarea, după îngropare.

În orice caz, cele două opinii au aceeași greutate, iar Allah știe cel mai bine cum stau lucrurile.

În Ṣaḥīḥ, de la Anas, care a spus: Profetul ﷺ a fost rănit la cap în ziua de la Uḥud și i s-a rupt un incisiv lateral. El a spus: „Cum să izbândească un neam care și-a rănit profetul?” Atunci au fost revelate cuvintele:

Tu nu ai nicio parte în hotărâre

.²⁷⁰²⁷¹

Cuvintele „în Ṣaḥīḥ”: despre o asemenea exprimare s-a vorbit anterior, în capitolul despre explicarea tawḥīd-ului și a mărturiei că nu există divinitate vrednică de adorare în afară de Allah.

Cuvântul „Uḥud”: este un munte cunoscut la nord de Medina. Nu se spune „cea luminată”, fiindcă orice localitate în care a intrat Islamul este luminată prin Islam și fiindcă această denumire nu era cunoscută la înaintași. În Coran, numele ei apare tot numai ca Medina. Dacă, din nevoia de a o deosebi, se spune însă „Medina Profetului”, nu este nimic greșit. La acest munte a avut loc, în luna Shawwāl a celui de-al treilea an de la Hijrah, o bătălie în care musulmanii au fost înfrânți din cauza neascultării lor față de porunca Profetului ﷺ, după cum a arătat Allah prin cuvintele:

până când v-ați pierdut curajul, v-ați certat în privința poruncii și ați fost neascultători, după ce El v-a arătat ceea ce iubeați

. Răspunsul condiției este omis, sensul fiind: vi s-a întâmplat ceea ce vă era neplăcut. Înfrângerea musulmanilor s-a produs pentru o singură neascultare, iar noi dorim astăzi biruința deși avem multe păcate. De aceea nu ne putem bucura de o biruință câtă vreme suntem în această stare, decât dacă Allah Se îndură de noi și ne îndreaptă pe toți.

Cuvintele „a fost rănit la cap”: shajjah este o rană care privește în mod special capul și fața.

Cuvintele „și i s-a rupt un incisiv lateral”: cei doi dinți din mijloc se numesc incisivi centrali, iar cei de lângă ei se numesc incisivi laterali.

Cuvintele „El a spus: «Cum să izbândească un neam care și-a rănit profetul?»”: întrebarea exprimă socotirea acestui lucru ca fiind puțin probabil. Este puțin probabil să izbândească un neam care și-a rănit profetul ﷺ.

Cuvântul „să izbândească” vine de la falāḥ, care înseamnă dobândirea a ceea ce se dorește și salvarea de ceea ce provoacă teamă.

Cuvintele „Atunci au fost revelate cuvintele: «Tu nu ai nicio parte în hotărâre»”: adică a fost revelat acest verset, a cărui adresare îi este destinată Trimisului ﷺ. Shayʾ, „lucru” sau „parte”, este un substantiv nearticulat în contextul negației și exprimă astfel generalitatea.

Cuvântul „hotărâre”: adică rânduirea, fiind vorba despre rânduirea făpturilor. Rânduirea făpturilor Îi revine Creatorului lor; nici chiar Profetul ﷺ nu are vreo parte în hotărârea privitoare la ele. Versetul i se adresează Trimisului ﷺ după ce fusese rănit la față și i se rupsese un incisiv lateral. Cu toate acestea, Allah, Preaslăvitul, nu l-a scuzat pentru o singură rostire: „Cum să izbândească un neam care și-a rănit profetul?” Dacă așa stau lucrurile, ce să mai spunem despre alții în afara lui? Ei nu au nicio parte în hotărâre, fie idoli, obiecte de cult, apropiați ai lui Allah sau profeți. Toată hotărârea Îi aparține numai lui Allah, după cum numai El este Creatorul. Laudă lui Allah, care nu a lăsat rânduirea noastră în seama nimănui în afară de El! Făptura nu stăpânește pentru sine nici folosul, nici răul; cum să le stăpânească pentru altcineva?!

Din acest hadith învățăm că trebuie să ne ferim de a da frâu liber limbii atunci când vedem un om încercat prin păcate. Să nu socotim îndurarea lui Allah îndepărtată de el, fiindcă Allah Preaînaltul poate să-i primească pocăința. Când Profetul ﷺ a socotit puțin probabilă izbânda celor care își răniseră profetul, i s-a spus:

Tu nu ai nicio parte în hotărâre

.

La fel, omul ascultător dintre fiii lui Israel, care trecea pe lângă un păcătos și spunea: „Pe Allah, Allah nu îl va ierta pe cutare!” Allah i-a spus: „Cine este acela care se încumetă să jure că Eu nu îl voi ierta pe cutare? Eu l-am iertat, iar fapta ta am făcut-o zadarnică”.²⁷² Omul trebuie, așadar, să-și înfrâneze limba, fiindcă alunecarea ei este gravă. Vedem sau auzim despre oameni care au fost dintre cei mai necredincioși robi ai lui Allah și dintre cei mai înverșunați dușmani, apoi au devenit apropiați ai lui Allah. Dacă așa stau lucrurile, de ce să socotim îndurarea lui Allah îndepărtată de niște oameni care au fost răzvrătiți?! Câtă vreme omul nu a murit, orice este posibil, după cum și musulmanul — Îi cerem lui Allah ocrotire — poate să i se abată inima din pricina unei stricăciuni lăuntrice.

Ceea ce contează este că acest hadith trebuie luat ca învățătură: să nu socotești îndurarea lui Allah îndepărtată de niciun om care a fost păcătos.

Cuvintele „Atunci au fost revelate”: particula fa exprimă legătura de cauzalitate. Prin urmare, motivul revelării acestui verset este această rostire: „Cum să izbândească un neam care a rănit fața profetului său?”

Tot în el, de la Ibn ʿUmar, Allah să fie mulțumit de amândoi: el l-a auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând, când își ridica capul din înclinare în ultima rakʿah a rugăciunii de Fajr: „O, Allah, blestemă-i pe cutare și pe cutare!”, după ce spunea: „Allah îl aude pe cel care Îl laudă. Domnul nostru, a Ta este lauda!” Atunci Allah a revelat:

Tu nu ai nicio parte în hotărâre

.²⁷³

Cuvintele „tot în el”: adică în Ṣaḥīḥ.

Cuvintele „când își ridica capul din înclinare în ultima rakʿah a rugăciunii de Fajr”: dintre rugăciuni, momentul invocării este precizat ca fiind la Fajr; dintre unitățile de rugăciune, în ultima; iar în cadrul unității, după ridicarea din înclinare.

Într-o altă relatare: el invoca împotriva lui Ṣafwān ibn Umayyah, Suhayl ibn ʿAmr și al-Ḥārith ibn Hishām. Atunci au fost revelate cuvintele:

Tu nu ai nicio parte în hotărâre

.²⁷⁴

Cuvintele „spunând: «O, Allah, blestemă-i pe cutare și pe cutare!»”: blestemul înseamnă alungarea și îndepărtarea de îndurarea lui Allah. Adică: îndepărtează-i de îndurarea Ta și alungă-i de la ea.

Cuvintele „pe cutare și pe cutare” sunt explicate în a doua relatare: este vorba despre Ṣafwān ibn Umayyah, Suhayl ibn ʿAmr și al-Ḥārith ibn Hishām.

Cuvintele „după ce spunea: «Allah îl aude pe cel care Îl laudă. Domnul nostru, a Ta este lauda!»”: adică rostea acea invocare după ce își ridica capul și spunea: „Allah îl aude pe cel care Îl laudă. Domnul nostru, a Ta este lauda!”

Cuvintele Atunci Allah a revelat:

Tu nu ai nicio parte în hotărâre

: aici a spus fa-anzala, „atunci a revelat”, iar în hadithul anterior fa-nazalat, „atunci au fost revelate”. Ambele formulări au particula fa. Prin urmare, prilejul revelării versetului este atât invocarea Profetului ﷺ împotriva acestora, cât și rostirea sa: „Cum să izbândească un neam care și-a rănit profetul?” Nu este nicio piedică să existe două prilejuri pentru revelarea unui verset.

Acești trei oameni au îmbrățișat Islamul, iar Islamul lor a fost bun, Allah să fie mulțumit de ei. Ia aminte cum dușmănia se poate preschimba în apropiere de Allah, fiindcă inimile sunt în mâna lui Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut potrivit presupunerii Profetului ﷺ, aceștia ar fi rămas în necredință până la moarte, fiindcă, dacă invocarea împotriva lor ar fi fost primită și ar fi fost alungați de la îndurare, nu ar fi rămas decât pedeapsa.

Profetul ﷺ nu are însă nicio parte în hotărâre; toată hotărârea Îi aparține lui Allah. De aceea Allah i-a călăuzit pe acești oameni și ei au devenit dintre apropiații lui Allah care apără religia Sa, după ce fuseseră dintre dușmanii lui Allah care se ridicau împotriva ei. Allah, Preaslăvitul, Își revarsă harul asupra cui voiește dintre robii Săi.

Apropiată de aceasta este istorisirea lui al-Uṣayrim, din Banū ʿAbd al-Ashhal,²⁷⁵ dintre anṣār. El era cunoscut pentru dușmănia față de ceea ce adusese Trimisul ﷺ. Când a venit bătălia de la Uḥud, Allah i-a pus Islamul în inimă, fără ca Profetul ﷺ sau cineva din neamul său să știe. A ieșit la luptă și a fost ucis ca martir. După terminarea bătăliei, oamenii au început să-i caute pe cei uciși, iar el se afla la ultima suflare. I-au spus: „Ce te-a adus aici, cutare? Grija față de neamul tău sau dorința de Islam?” El a răspuns: „Dorința de Islam. Mărturisesc că nu există divinitate vrednică de adorare în afară de Allah și că Muḥammad este Trimisul lui Allah. Dați-i de știre Trimisului lui Allah ﷺ despre mine!” I-au dat de știre, iar el a spus: „Este dintre oamenii Paradisului”. Acest om nu împlinise pentru Allah nici măcar o singură rakʿah și totuși Allah l-a făcut dintre oamenii Paradisului. Allah este Înțelept: îl călăuzește pe cine voiește cu înțelepciune și îl lasă în rătăcire pe cine voiește cu înțelepciune. Ceea ce contează este să nu socotim îndurarea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul, îndepărtată de niciun om.

Tot în el, de la Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, care a spus: s-a ridicat Trimisul lui Allah ﷺ, când i-au fost revelate cuvintele:

Și avertizează-ți rudele cele mai apropiate!²⁷⁶

El a spus: „O, voi, neam al Quraysh! — sau cuvinte asemănătoare — răscumpărați-vă pe voi înșivă; nu vă pot fi de niciun folos în fața lui Allah. O, ʿAbbās ibn ʿAbd al-Muṭṭalib! Nu îți pot fi de niciun folos în fața lui Allah. O, Ṣafiyyah, mătușă a Trimisului lui Allah ﷺ! Nu îți pot fi de niciun folos în fața lui Allah. Și tu, Fāṭimah, fiică a lui Muḥammad! Cere-mi din averea mea ceea ce voiești; nu îți pot fi de niciun folos în fața lui Allah”.²⁷⁷

Cuvintele „s-a ridicat”: adică pentru a ține o cuvântare.

Cuvintele „i-au fost revelate”: adică i-au fost revelate prin intermediul lui Jibrīl cuvintele „Și avertizează-ți rudele”.

Cuvintele „Și avertizează”: adică pune în gardă și trezește teama. Avertizarea este o înștiințare însoțită de trezirea fricii.

Cuvintele „rudele tale”: ʿashīrah este neamul omului începând de la al patrulea strămoș și de la cei mai apropiați de el.

Cuvintele „cele mai apropiate”: adică în ordinea apropierii. Primii cuprinși în neamul omului sunt copiii săi, apoi părinții, apoi frații, apoi unchii din partea tatălui și așa mai departe. Din aceasta se desprinde că rudele au întâietate la avertizare potrivit gradului de apropiere, fiindcă o judecată legată de o însușire se întărește odată cu acea însușire. Cu cât însușirea care întemeiază judecata este mai vădită și mai limpede, cu atât aplicarea judecății este mai vădită și mai limpede.

Cuvintele „când i-au fost revelate” arată că el ﷺ nu a zăbovit, ci s-a ridicat și a spus: „O, voi, neam al Quraysh!”, adică: o, adunare a Quraysh! Quraysh este Fihr ibn Mālik ibn an-Naḍr, unul dintre strămoșii Trimisului ﷺ.

Cuvintele „sau cuvinte asemănătoare”: adică a spus o exprimare asemănătoare, apropiată de aceasta. Este o măsură de precauție a transmițătorilor: când au chiar și cea mai mică îndoială, spun „sau așa cum a spus”, „sau cuvinte asemănătoare” și alte exprimări de acest fel. Așadar, „sau” exprimă aici îndoiala și nesiguranța.

Cuvintele „răscumpărați-vă pe voi înșivă”: adică salvați-vă. Cel care se răscumpără pe sine este asemenea celui care se salvează de la pieire, iar cumpărătorul își dorește ceea ce cumpără. De aceea a folosit exprimarea prin cumpărare, ca și cum ar spune: răscumpărați-vă pe voi înșivă cu dorință.

În cuvintele „răscumpărați-vă pe voi înșivă” există un îndemn limpede către acest lucru, fiindcă acela care cumpără își dorește ceea ce cumpără.

Cuvintele „nu vă pot fi de niciun folos în fața lui Allah”: aici se află dovada. Sensul este că nu pot să îndepărtez sau să aduc folos: nu vă pot aduce folos îndepărtând ceva de la voi în afara lui Allah și nu vă pot feri de ceva ce Allah a voit pentru voi, fiindcă hotărârea este în mâna lui Allah. De aceea Allah i-a poruncit Profetului Său aceasta, spunând:

Spune: «Eu nu stăpânesc pentru voi nici vătămarea, nici călăuzirea». Spune: «Nimeni nu mă poate apăra de Allah și nu voi găsi în afară de El niciun adăpost»

.

Cuvântul „niciun”: este un substantiv nearticulat în contextul negației și cuprinde astfel orice lucru.

Cuvintele „O, ʿAbbās ibn ʿAbd al-Muṭṭalib!”: el este unchiul Profetului ﷺ din partea tatălui, iar ʿAbd al-Muṭṭalib este bunicul Profetului ﷺ. ʿAbbās are terminația cu ḍammah, fiindcă termenul determinat folosit în adresare are această terminație fixă. Atributul său, când se află într-o construcție de anexare, este la acuzativ. Aici ibn ʿAbd al-Muṭṭalib este într-o asemenea construcție și de aceea este la acuzativ.

Dacă se întreabă: cum spune Profetul ﷺ „ʿAbd al-Muṭṭalib”, când nu este îngăduit ca ʿabd, „rob”, să fie legat decât de Allah, Atotputernicul și Mărețul?

Răspunsul: aici nu este vorba despre atribuirea unui nume nou, ci despre menționarea unui fapt. Numele său era ʿAbd al-Muṭṭalib și nu Profetul ﷺ i-l pusese; devenise însă cunoscut sub acest nume. De aceea Trimisul ﷺ și-a exprimat descendența de la el, spunând:

Eu sunt Profetul, fără minciună; eu sunt fiul lui ʿAbd al-Muṭṭalib.²⁷⁸

Dacă am presupune că ai un tată numit ʿAbd al-Muṭṭalib sau ʿAbd al-ʿUzzā, îți poți exprima descendența de la el. Aceasta nu este socotită o aprobare, ci o relatare a unui fapt existent, după cum ai spune că un om a săvârșit necredință, că altul a manifestat ipocrizie și altele asemenea. Dacă însă persoana este în viață, îi schimbăm numele când acesta nu este îngăduit.

Cuvintele „nu îți pot fi de niciun folos în fața lui Allah”: adică nu îți pot aduce vreun folos în afara lui Allah și nu te pot feri de ceva ce Allah a voit pentru tine. Profetul ﷺ nu poate fi astfel de folos nimănui, nici chiar tatălui și mamei sale.

Cuvintele „O, Ṣafiyyah, mătușă a Trimisului lui Allah!”: analiza lor gramaticală se explică la fel ca în cazul cuvintelor „ʿAbbās ibn ʿAbd al-Muṭṭalib”.

Cuvintele „O, Fāṭimah, fiică a lui Muḥammad! Cere-mi din averea mea ceea ce voiești”: adică cere-mi ceea ce voiești din averea mea și nu te voi refuza, fiindcă el ﷺ este stăpânul averii sale. În ceea ce privește însă dreptul lui Allah, a spus: „Nu îți pot fi de niciun folos în fața lui Allah”.

Acestea sunt cuvintele Profetului ﷺ către rudele sale cele mai apropiate: unchiul său, mătușa sa și fiica sa. Ce să mai spunem despre cei mai îndepărtați?! Cu atât mai mult nu le poate fi lor de folos în această privință. Cei care se agață de Trimisul ﷺ și caută la el refugiu și ocrotire, atât în această vreme, cât și înaintea ei, au fost amăgiți de Satana și abătuți de la calea adevărului. Ei s-au agățat de ceea ce nu poate fi un asemenea sprijin, fiindcă ceea ce aduce folos în privința Trimisului ﷺ este credința în el și urmarea lui.

A-l invoca însă, a se agăța de el, a-și pune nădejdea în el pentru ceea ce se speră și a se teme de el în privința lucrurilor de care se are teamă reprezintă asociere făcută lui Allah. Acestea îl îndepărtează pe om de Trimisul ﷺ și de salvarea de pedeapsa lui Allah.

Hadithul arată împlinirea de către Profet ﷺ a poruncii Domnului său din cuvintele Preaînaltului:

Și avertizează-ți rudele cele mai apropiate!

. El a împlinit această poruncă în chipul cel mai deplin: a chemat, s-a adresat atât în general, cât și în particular și a arătat că nu salvează pe nimeni de pedeapsa lui Allah prin niciun mijloc. Ceea ce salvează este credința în el și urmarea a ceea ce a adus.

Dacă apropierea de Profet ﷺ nu îi aduce rudei vreun folos în această privință, aceasta arată interzicerea folosirii rangului Profetului ﷺ ca mijloc de apropiere în invocare. De rangul Profetului ﷺ beneficiază numai Profetul ﷺ însuși. De aceea, cea mai corectă dintre cele două opinii ale învățaților este interzicerea folosirii rangului Profetului ﷺ ca mijloc în invocare.

Învățămintele capitolului

Prima: explicarea celor două versete.

A doua: întâmplarea de la Uḥud.

Explicarea învățămintelor

Prima: explicarea celor două versete. Acestea sunt cele două versete din Al-Aʿrāf, explicate la începutul capitolului. Întrebarea din ele exprimă mustrarea și dezaprobarea. Tot anterior a fost explicat și al treilea verset, cel din Fāṭir.

A doua: întâmplarea de la Uḥud. Se referă la faptul că Profetul ﷺ a fost rănit la cap... și la restul hadithului.

A treia: întâiul Trimișilor a rostit qunūt, iar în urma sa cei mai de seamă apropiați ai lui Allah spuneau „Āmīn” în rugăciune.

A patra: cei împotriva cărora era îndreptată invocarea erau necredincioși.

A treia: întâiul Trimișilor a rostit qunūt... și celelalte cuvinte. Prin această învățătură, autorul a urmărit să arate că Profetul ﷺ este întâiul Trimișilor, iar Companionii săi sunt cei mai de seamă apropiați ai lui Allah. Cu toate acestea, ei nu s-au putut salva pe ei înșiși; cum să-i salveze pe alții?! El, Allah să aibă milă de el, nu a urmărit doar să dovedească rostirea qunūt-ului și a lui „Āmīn” la acesta. De aceea au fost folosite exprimările „întâiul” și „cei mai de seamă”. Nimeni din această comunitate nu este mai apropiat de Allah decât Trimisul și Companionii săi și, totuși, ei caută scăpare la Allah, Preaslăvitul, pentru înlăturarea necazurilor. Cum poate fi căutat pentru înlăturarea necazurilor acela a cărui stare este aceasta?! Autorul nu a urmărit, așadar, să stabilească o chestiune de jurisprudență.

A patra: cei împotriva cărora era îndreptată invocarea erau necredincioși. Aceasta se desprinde din cuvintele Preaînaltului: „sau să le primească pocăința”. Ele dovedesc că atunci nu se aflau într-o stare bineplăcută. Se știe că Ṣafwān ibn Umayyah, Suhayl ibn ʿAmr și al-Ḥārith ibn Hishām erau necredincioși în momentul invocării împotriva lor.

Această învățătură — că cei împotriva cărora se invoca erau necredincioși — urmărește să arate că, deși Trimisul ﷺ socotea îndreptățită invocarea împotriva lor, Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul, a exclus ca el să aibă vreo parte în hotărâre. Cineva ar putea spune: dacă erau necredincioși, oare Trimisul ﷺ nu avea dreptul să invoce împotriva lor?

Spunem: chiar și în această situație, el nu stăpânește nimic din hotărârea privitoare la ei. Acesta este rostul cuvintelor autorului că cei împotriva cărora se invoca erau necredincioși. El nu a urmărit doar să ne înștiințeze despre necredința lor, fiindcă acest lucru este cunoscut și nu ar cere un titlu aparte. Scopul este că, în acea stare în care ei erau necredincioși, Profetul ﷺ nu stăpânea nimic în privința lor.

A cincea: ei au făcut lucruri pe care cei mai mulți necredincioși nu le-au făcut: și-au rănit profetul și au căutat cu înverșunare să-l ucidă; de asemenea, au mutilat trupurile celor uciși, deși erau rudele lor.

A șasea: Allah i-a revelat cu privire la aceasta:

Tu nu ai nicio parte în hotărâre

.

A șaptea: cuvintele Sale

sau să le primească pocăința, ori să-i pedepsească

. El le-a primit pocăința, iar ei au crezut.

A cincea: ei au făcut lucruri pe care cei mai mulți necredincioși nu le-au făcut... Adică, pe lângă necredință, ei erau și agresori. Totuși, în privința lor i s-a spus:

Tu nu ai nicio parte în hotărâre

. Îl răniseră pe Profet ﷺ, mutilaseră trupurile celor uciși, precum Ḥamzah ibn ʿAbd al-Muṭṭalib, și căutaseră cu înverșunare să-l ucidă pe Profet ﷺ. Printre toți cei uciși se aflau rudele lor și se aflau și dintre anṣār.

A șasea: Allah i-a revelat cu privire la aceasta:

Tu nu ai nicio parte în hotărâre

. Adică, în pofida lucrurilor menționate, care ar întemeia dreptul Profetului ﷺ de a invoca împotriva lor, Allah a revelat:

Tu nu ai nicio parte în hotărâre

. Hotărârea Îi aparține numai lui Allah. Dacă acest lucru a fost exclus în privința Trimisului ﷺ, cu atât mai mult este exclus în privința altora.

A șaptea: cuvintele Sale „sau să le primească pocăința”; El le-a primit pocăința, iar ei au crezut. Aceasta dovedește desăvârșirea stăpânirii și puterii lui Allah. Acestor oameni, de la care se petrecuseră cele amintite, Allah le-a primit pocăința, iar ei au crezut, fiindcă toată hotărârea este în mâna Sa, Preaslăvitul. El înjosește pe cine voiește și înalță pe cine voiește. Un exemplu este dușmănia fățișă față de Islam a lui ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, înainte de a îmbrățișa Islamul, urmată de apropierea și sprijinul aduse religiei lui Allah Preaînaltul după intrarea sa în Islam. Trimisul lui Allah ﷺ și cei de sub el nu pot schimba nimic din hotărârea lui Allah.

A opta: qunūt în vremea nenorocirilor.

A opta: qunūt în vremea nenorocirilor. Aceasta este chestiunea de jurisprudență. Când asupra musulmanilor se abate o nenorocire, se cuvine să se invoce pentru ei până când ea este înlăturată. Acest qunūt este legiuit în toate rugăciunile, după cum apare în hadithul lui Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, consemnat de Aḥmad și de alții.²⁷⁹ Juriștii, Allah să aibă milă de ei, au făcut însă o excepție în privința ciumei și au spus că nu se rostește qunūt pentru aceasta, fiindcă nu a fost transmis un asemenea lucru.²⁸⁰ Ciuma s-a ivit în vremea lui ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, iar el nu a rostit qunūt. De asemenea, ea este o pricină a martiriului și nu se cuvine să se invoce pentru înlăturarea pricinii martiriului.

Sensul aparent al Sunnei este că qunūt-ul este legiuit pentru nenorocirile care vin din partea altora decât Allah, precum vătămarea musulmanilor și apăsarea lor. Pentru ceea ce ține de lucrarea lui Allah este legiuit ceea ce a adus Sunna. De pildă, pentru eclipsă este legiuită rugăciunea de eclipsă. Pentru cutremure a fost rânduită rugăciunea de eclipsă, așa cum a făcut Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, spunând: „Aceasta este rugăciunea semnelor”. Pentru secetă este legiuită cererea de ploaie și așa mai departe. Până în acest moment nu cunosc ca qunūt-ul să fi fost legiuit pentru un lucru trimis de Allah; pentru asemenea împrejurări se invocă prin formulele speciale transmise. Dacă însă musulmanii sunt apăsați, vătămați și supuși unor lucruri asemănătoare, se rostește qunūt, urmând Sunna în această privință.

Apoi, cine rostește qunūt: conducătorul suprem, imamul fiecărei moschei sau fiecare persoană care se roagă?

Potrivit școlii, numai conducătorul suprem, adică șeful suprem al statului, rostește qunūt. S-a spus că îl rostește fiecare imam de moschee. S-a spus și că îl rostește fiecare persoană care se roagă, iar aceasta este opinia corectă, datorită caracterului general al cuvintelor Profetului ﷺ: „Rugați-vă așa cum m-ați văzut pe mine rugându-mă”.²⁸¹ Aceste cuvinte cuprind și qunūt-ul său ﷺ în vremea nenorocirilor.

A noua: numirea în rugăciune a celor împotriva cărora se invocă, prin numele lor și ale taților lor.

A noua: numirea în rugăciune a celor împotriva cărora se invocă, prin numele lor și ale taților lor. Ei sunt Ṣafwān ibn Umayyah, Suhayl ibn ʿAmr și al-Ḥārith ibn Hishām; el i-a numit prin numele lor și ale taților lor. Dar este aceasta o practică recomandată prin Lege sau doar îngăduită?

Răspunsul: este îngăduit. Prin urmare, dacă există un folos în numirea celor împotriva cărora se invocă, numirea lor este de preferat. Dacă un om ar invoca în rugăciune pentru anumite persoane, acest lucru ar fi îngăduit, fiindcă nu este socotit vorbire adresată oamenilor, ci invocare, iar invocarea este o adresare către Allah Preaînaltul. Ea nu intră în generalitatea cuvintelor sale ﷺ: „În această rugăciune nu se cuvine nimic din vorbirea oamenilor”.²⁸²

O chestiune

Chestiune: Ceea ce a fost interzis în privința Trimisului ﷺ este invocarea sau blestemarea unor persoane anume?

Răspunsul: ceea ce a fost interzis este blestemarea necredincioșilor în invocare prin desemnarea unor persoane anume. Cât despre blestemarea lor în general, nu este nimic greșit în aceasta. S-a confirmat despre Abū Hurayrah că rostea qunūt și îi blestema pe necredincioși²⁸³ în general. Nu este nimic greșit nici să invocăm împotriva unui necredincios spunând: „O, Allah, scapă-i pe musulmani de el, ferește-i de răul lui și întoarce răul lui împotriva sa!”, și altele asemenea.

Cât despre invocarea pieirii tuturor necredincioșilor, aceasta cere cercetare. De aceea Profetul ﷺ nu a invocat pieirea Quraysh, ci a spus: „O, Allah, ocupă-Te de ei! O, Allah, fă să vină asupra lor ani asemenea anilor lui Yūsuf!”²⁸⁴ Aceasta este o invocare prin care se cere strâmtorarea lor, iar strâmtorarea poate fi spre binele celui nedrept, astfel încât să se întoarcă la Allah, părăsindu-și nedreptatea.

Așadar, eu am rezerve în privința invocării pieirii tuturor necredincioșilor. Pentru îngăduința acesteia s-ar putea aduce ca dovadă invocarea lui Khubayb: „O, Allah, numără-i pe toți și nu lăsa pe niciunul dintre ei!”²⁸⁵ Ea a avut loc în vremea Trimisului ﷺ, iar lucrurile s-au petrecut așa cum a invocat: la împlinirea unui an nu mai rămăsese niciunul dintre ei. Allah Preaînaltul nu a dezaprobat aceasta și nici Profetul ﷺ nu a dezaprobat-o. Mai mult, faptul că Allah i-a răspuns invocării arată mulțumirea și aprobarea Sa față de ea.

Aceasta ar putea fi adusă ca dovadă pentru îngăduința invocării pieirii necredincioșilor, dar întâmplarea trebuie cercetată. Ea poate avea împrejurări aparte, care nu se regăsesc în orice situație. În plus, Khubayb a invocat pieirea unui grup limitat de necredincioși, nu a tuturor necredincioșilor.

Tot în această privință, dacă hadithul este autentic, invocarea sa împotriva lui ʿUtbah ibn Abī Lahab, „O, Allah, trimite asupra lui unul dintre câinii Tăi!”,²⁸⁶ conține o dovadă pentru invocarea pieirii. Aceasta privește însă o persoană anume, nu pe toți necredincioșii.

A zecea: blestemarea unei persoane anume în qunūt.

A unsprezecea: întâmplarea sa ﷺ când i-au fost revelate cuvintele:

Și avertizează-ți rudele cele mai apropiate!

A douăsprezecea: stăruința sa ﷺ în această poruncă, până într-atât încât a făcut lucruri din pricina cărora i s-a atribuit nebunia; la fel s-ar întâmpla dacă un musulman le-ar face astăzi.

A zecea: blestemarea unei persoane anume în qunūt. Această formulare este neobișnuită. Dacă autorul, Allah să aibă milă de el, a vrut să spună că acest lucru s-a petrecut, apoi a fost interzis, nu există nicio dificultate. Dacă a vrut însă să spună că de aici se desprinde îngăduința permanentă a blestemării unei persoane anume în qunūt, această concluzie cere cercetare, fiindcă Profetului ﷺ i-a fost interzis acest lucru.

A unsprezecea: întâmplarea sa ﷺ când i-au fost revelate cuvintele

Și avertizează-ți rudele cele mai apropiate!

După ce i-a fost revelat versetul, el a chemat Quraysh, adresându-se mai întâi în general, apoi unor persoane anume. Astfel a împlinit porunca lui Allah din acest verset.

A douăsprezecea: stăruința sa ﷺ în această poruncă, până într-atât încât a făcut lucruri din pricina cărora i s-a atribuit nebunia. Adică strădania sa ﷺ în această privință, încât au spus: „Muḥammad a înnebunit! Cum să ne adune și să ne cheme cu o asemenea chemare?!”

Cuvintele „la fel s-ar întâmpla dacă un musulman le-ar face astăzi”: dacă un om i-ar aduna pe oameni și s-ar ridica să-i avertizeze așa cum a avertizat Profetul ﷺ, ar spune despre el că este nebun, în afară de cazul în care oamenii sunt obișnuiți cu aceasta. Preaînaltul a spus:

Aceste zile le facem să alterneze între oameni

și a spus:

Allah face să se succeadă noaptea și ziua

. Aceasta diferă în funcție de țări și de vremuri. Omul trebuie să-și depună efortul și strădania în chemarea la Allah, cu înțelepciune și îndemn frumos. Profetul ﷺ a împlinit această poruncă fără să-i pese de acuzația de nebunie care i-a fost adusă.

A treisprezecea: cuvintele sale către cei îndepărtați și cei apropiați: „Nu îți pot fi de niciun folos în fața lui Allah”, până când a spus: „O, Fāṭimah, fiică a lui Muḥammad! Nu îți pot fi de niciun folos în fața lui Allah”. Dacă el, întâiul Trimișilor, a spus limpede că nu îi poate fi astfel de folos celei mai de seamă dintre femeile lumilor, iar omul crede că el spune numai adevărul, apoi privește la ceea ce s-a așezat astăzi în inimile oamenilor socotiți de seamă, îi devin limpezi părăsirea tawḥīd-ului și înstrăinarea religiei.

A treisprezecea: cuvintele sale către cei îndepărtați și cei apropiați, „Nu îți pot fi de niciun folos în fața lui Allah”... El, Allah să aibă milă de el, a spus adevărul. Dacă cel care rostește aceste cuvinte este întâiul Trimișilor și i le spune celei mai de seamă dintre femeile lumilor, iar noi credem că Trimisul ﷺ spune numai adevărul și că nu îi poate fi astfel de folos fiicei sale, ne devine limpede că ceea ce fac unii oameni socotiți de seamă este părăsire a tawḥīd-ului. Există asemenea oameni care se socotesc învățați și pe care cei din jur îi socotesc învățați, vrednici să fie urmați. Ei îl invocă în mod explicit pe Trimisul ﷺ pentru înlăturarea răului și dobândirea folosului și repetă:

O, cel mai nobil dintre făpturi, nu am la cine căuta scăpare în afară de tine, când se abate nenorocirea ce îi cuprinde pe toți.

Și alte lucruri asemenea, care țin de asociere. Când li se dezaprobă acestea, îi răspund celui care le dezaprobă că nu cunoaște dreptul Trimisului ﷺ și rangul său la Allah, că el este stăpânul universului, că jinnii și oamenii nu au fost creați decât pentru el și că a fost creat din lumina Tronului. Prin acestea îi induc în eroare pe oamenii de rând, iar unii îi cred din pricina neștiinței. Dacă ar veni la ei cineva care să-i cheme la tawḥīd, nu i-ar răspunde, fiindcă stăpânul și învățatul lor se află împotriva tawḥīd-ului:

Chiar dacă le-ai aduce celor cărora li s-a dat Cartea toate semnele, tot nu ți-ar urma direcția de rugăciune

.

Afecțiunea și înclinarea credinciosului către Trimisul ﷺ sunt lucruri de netăgăduit. Omul nu trebuie însă să lase sentimentul să fie judecător, ci trebuie să urmeze ceea ce arată Cartea și Sunna și confirmă rațiunea limpede, ferită de îndoieli înșelătoare și de patimi.

De aceea Allah, Preaslăvitul, i-a mustrat pe necredincioșii care au urmat ceea ce îi găsiseră pe părinții lor făcând, arătând că nu judecă. Cuvintele autorului sunt adevărate: celui care cercetează starea oamenilor de astăzi din multe țări islamice îi devin limpezi părăsirea tawḥīd-ului și înstrăinarea religiei.