Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Capitol despre cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Când spaima este înlăturată din inimile lor, ei spun: «Ce a spus Domnul vostru?» Ei răspund: «Adevărul!» El este Cel Preaînalt, Cel Mare

.²⁸⁷

Legătura titlului cu subiectul

Aceasta este una dintre dovezile care arată că nimeni nu este vrednic să fie asociat lui Allah. Îngerii, deși sunt dintre făpturi cei mai apropiați de Allah, Atotputernicul și Mărețul, în afara celor mai aleși dintre fiii lui Ādam, sunt cuprinși de spaimă la vorbirea lui Allah, Preaslăvitul.

Cuvintele Preaînaltului

Când spaima este înlăturată din inimile lor

: El a spus astfel, fără să spună „inimile lor s-au înspăimântat”, fiindcă prepoziția ʿan exprimă îndepărtarea. Sensul este că spaima a trecut de inimile lor, adică a fost înlăturată din ele. Fazaʿ este frica neașteptată; frica neîntreruptă nu se numește fazaʿ. Sensul său de bază este tresărirea provocată de frică.

Cuvintele „din inimile lor”: adică din inimile îngerilor. Pronumele se referă la ei, după cum dovedește hadithul lui Abū Hurayrah care va urma. Nicio făptură nu cunoaște explicarea Coranului mai bine decât Trimisul lui Allah ﷺ.

Cuvintele Preaînaltului ei spun:

Ce a spus Domnul vostru?

reprezintă răspunsul condiției. Sensul este că unii le spun altora. Am spus aceasta fiindcă exprimarea cuprinde pe cineva care vorbește și pe cineva căruia i se vorbește. Dacă am considera că pronumele din „ei spun” se referă la toți, unde ar mai fi cel căruia i se vorbește? Sensul este: ce anume a spus Domnul vostru?

Mādhā poate fi analizat gramatical în mai multe feluri:

1. Mā este un pronume interogativ cu rol de subiect, iar dhā este un pronume relativ cu rol de predicat nominal. Sensul este mā alladhī, „ce anume este ceea ce”.

2. Mādhā este un pronume interogativ alcătuit din mā și dhā.

3. Mā este un pronume interogativ, iar dhā este suplimentar. Ibn Mālik a spus:

Asemenea lui mā este dhā, după interogativul mā sau man, dacă nu este lipsit de rol în exprimare.

Cuvintele „Ei răspund: «Adevărul!»”: adică au spus cei întrebați. Al-ḥaqq, „adevărul”, este atributul unui substantiv verbal omis împreună cu verbul său. Construcția subînțeleasă este: „El a rostit cuvântul adevărat”.

Sensul este că Allah, Preaslăvitul, a rostit cuvântul adevărat, fiindcă El, Preaslăvitul, este Adevărul. De la El nu vine decât adevărul și El nu spune și nu face decât ceea ce este adevărat. Adevărul în vorbire înseamnă veridicitatea înștiințărilor și dreptatea în judecăți, după cum Allah Preaînaltul a spus:

Cuvântul Domnului tău s-a desăvârșit în adevăr și dreptate

. Din cuvintele „Ei răspund: «Adevărul!»” nu se înțelege că vorbirea Sa ar putea fi neadevărată; ele descriu realitatea. Dacă se întreabă: câtă vreme aceasta descrie realitatea, iar îngerii știu că El spune numai adevărul, de ce mai există întrebarea?!

Răspunsul: aceasta ține de lăudarea lui Allah pentru ceea ce a spus și pentru faptul că El, Preaslăvitul, spune numai adevărul.

Cuvintele Preaînaltului

El este Cel Preaînalt, Cel Mare

: adică Preaînalt în Ființa și în atributele Sale. Cel Mare este Cel care are măreție, o măreție de care nimic nu se apropie: Cel Măreț, mai presus de care nimeni nu este mai mare.

Legătura versetului cu tawḥīd-ul: dacă El este unic în măreție și slavă, trebuie să fie unic și în adorare.

Înălțimea este de două feluri:

Primul: înălțimea atributelor. Asupra acesteia sunt de acord toți cei care se revendică de la Islam, chiar și jahmiții și cei asemenea lor.

Al doilea: înălțimea Ființei. Mulți dintre cei care se revendică de la Islam au negat-o, precum jahmiții și unii dintre așʿariții care nu au cercetat temeinic. Cei dintre ei care au cercetat temeinic au afirmat însă înălțimea Ființei. Înălțimea Sa nu contrazice faptul că este alături de făpturi, cunoscându-le, auzindu-le și văzându-le, fiindcă nimic nu este asemenea Lui în niciunul dintre atributele Sale.

Versetul cuprinde următoarele învățături:

1. Îngerii se tem de Allah, după cum Preaînaltul a spus:

Ei se tem de Domnul lor, care este deasupra lor

.

2. Afirmarea faptului că îngerii au inimi, potrivit cuvintelor:

Când spaima este înlăturată din inimile lor

.

3. Afirmarea faptului că ei au trupuri și nu sunt suflete lipsite de trup. Acest lucru este cunoscut în chip neîndoielnic. Preaînaltul a spus:

Cel care face din îngeri trimiși înzestrați cu aripi

. Profetul ﷺ l-a văzut pe Jibrīl având șase sute de aripi și acoperind orizontul.²⁸⁸ A spune că ei sunt numai suflete înseamnă, în realitate, a-i nega și este o afirmație neadevărată.

Ei nu mănâncă însă și nu beau; hrana și băutura lor sunt preamărirea, dovada fiind cuvintele Preaînaltului:

Ei Îl preamăresc noaptea și ziua, fără să obosească

. În aceasta se află o dovadă că noaptea și ziua lor sunt pline de aceasta. De aceea a spus „Îl preamăresc noaptea”, fără să spună „Îl preamăresc în timpul nopții”: preamărirea lor este neîntreruptă. Preamărirea înseamnă a-L declara pe Allah lipsit de ceea ce nu I se cuvine.

4. Ei au rațiune, fiindcă inimile sunt locul rațiunii, spre deosebire de afirmația celor care spun că ei nu judecă. De asemenea, ei Îl preamăresc pe Allah și înconjoară Casa cea Locuită.

5. Afirmarea vorbirii lui Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul, și a faptului că ea este legată de voința Sa, fiindcă exprimarea a venit prin condiția „când spaima este înlăturată”. Particula condițională idhā indică producerea condiției și a ceea ce depinde de ea. Aceasta contrazice afirmația așʿariților potrivit căreia Allah nu vorbește prin voință, iar vorbirea Sa este sensul care subzistă în Sine. Potrivit lor, ea subzistă în Allah, fără început și fără sfârșit, asemenea cunoașterii, puterii, auzului și văzului. Fără îndoială, aceasta este neadevărat și în realitate reprezintă negarea vorbirii lui Allah. De aceea ei spun că Allah vorbește printr-o vorbire lăuntrică fără început și fără sfârșit, după cum spun că această vorbire pe care a auzit-o Mūsā, pe care a auzit-o Profetul ﷺ și cu care Jibrīl a coborât la Trimis ﷺ este un lucru creat care exprimă vorbirea lui Allah ce subzistă în Sine.

Aceasta este, în realitate, afirmația jahmiților, după cum au spus unii dintre cercetătorii temeinici dintre așʿariți: „Între noi și jahmiți nu există deosebire. Suntem de acord că ceea ce se află între cele două coperte ale exemplarului Coranului este creat. Noi am spus însă că este o exprimare a vorbirii lui Allah, iar ei au spus că este vorbirea lui Allah”.

Jahmiții sunt mai buni decât ei prin faptul că spun „Aceasta este vorbirea lui Allah”, dar sunt mai răi prin faptul că afirmă limpede că vorbirea lui Allah este creată.

6. Afirmarea faptului că vorbirea lui Allah este adevăr. În Coran a venit:

Allah spune adevărul și El călăuzește către cale

, iar El a spus:

Adevărul — și Eu spun adevărul

. Allah Preaînaltul spune numai adevărul, fiindcă El este Adevărul, iar de la Adevăr nu vine decât adevărul.

În Ṣaḥīḥ, de la Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, de la Profet ﷺ, care a spus: Când Allah hotărăște un lucru în cer, îngerii bat din aripi supunându-se cuvântului Său, ca un lanț pe o piatră netedă, iar aceasta îi străbate:

Când spaima este înlăturată din inimile lor, ei spun: ‹Ce a spus Domnul vostru?› Ei răspund: ‹Adevărul!› El este Cel Preaînalt, Cel Mare

.²⁸⁹ Atunci o aude cel care ascultă pe furiș, iar cei care ascultă pe furiș sunt astfel, unii deasupra altora ( Sufyān i-a înfățișat cu palma sa, înclinând-o și răsfirându-și degetele). Acela aude cuvântul și îl transmite celui de sub el. Apoi celălalt îl transmite celui de sub el, până când ajunge pe limba vrăjitorului sau a ghicitorului. Uneori flacăra îl ajunge înainte să-l transmită, iar alteori o transmite înainte ca ea să-l ajungă. Alături de acel cuvânt spune o sută de minciuni. Atunci se spune: «Oare nu ne-a spus, în ziua cutare, cutare lucru?!» Și este crezut datorită acelui cuvânt care a fost auzit din cer.²⁹⁰

Cuvintele „în Ṣaḥīḥ”: despre această exprimare s-a vorbit anterior.

Cuvintele „Allah hotărăște un lucru în cer”: prin amr se înțelege lucrul rânduit. Hotărârea se face prin vorbire, potrivit cuvintelor Preaînaltului:

Când hotărăște un lucru, El doar îi spune: «Fii!», iar el este

.

Cuvântul khuḍʿānan: adică în supunere. Cuvintele „ca și cum ar fi”: adică sunetul vorbirii prin efectul pe care îl are asupra inimilor lor.

Cuvântul ṣafwān: este piatra netedă și tare. Un lanț pe o asemenea piatră produce un sunet puternic.

Nu se urmărește asemănarea glasului lui Allah Preaînaltul cu acest lucru, fiindcă

Nimic nu este asemenea Lui, iar El este Cel care Aude, Cel care Vede

. Se urmărește asemănarea spaimei care îi cuprinde când aud vorbirea Sa cu spaima celui care aude un lanț pe o piatră netedă.

Cuvintele „iar aceasta îi străbate”: nufūdh înseamnă pătrunderea într-un lucru. De aici expresia „săgeata a pătruns în țintă”, adică a intrat în ea. Sensul este că acest sunet îi pătrunde în întregime.

Cuvintele

Când spaima este înlăturată din inimile lor

: adică spaima a fost îndepărtată din ele.

Cuvintele „ei spun”: adică unii le spun altora.

Cuvintele

«Ce a spus Domnul vostru?» Ei răspund: «Adevărul!»

: adică ei spun că El a rostit adevărul, a rostit cuvântul adevărat. Al-ḥaqq este atributul unui substantiv verbal omis împreună cu verbul său; construcția subînțeleasă este: El a rostit cuvântul adevărat. Oare ei dau acest răspuns fiindcă au auzit ceea ce a spus și au știut că este adevăr sau fiindcă știau că El spune numai adevărul? Este posibil să fi cunoscut ceea ce a spus și să fi spus că este adevărul; atunci răspunsul s-ar referi la revelația pe care Allah a rostit-o. Este posibil și să fi spus astfel fiindcă știau că Allah, Preaslăvitul, spune numai adevărul, aceasta fiind însușirea Sa, Preaslăvitul și Preaînaltul.

Acest hadith corespunde întru totul versetului. De aceea el trebuie să constituie explicarea versetului și nu se acceptă ca cineva să-l explice altfel. Când explicarea Coranului se face prin Coran sau prin Sunna, ea este un text explicit peste care nimeni nu poate trece.

Explicarea unui Companion este o dovadă pentru cei mai mulți comentatori ai Coranului. În privința urmașilor Companionilor, cei mai mulți învățați spun că explicarea lor nu este o dovadă obligatorie, în afara celui care s-a distins într-o privință, precum Mujāhid. El i-a recitat întregul Coran lui Ibn ʿAbbās de douăzeci de ori sau mai mult, oprindu-se la fiecare verset și întrebându-l despre sensul său. Cât despre cei de după urmașii Companionilor, explicarea lor nu este o dovadă obligatorie pentru alții. Dacă este însă susținută de contextul Coranului, temeiul este contextul Coranului.

Nu se acceptă, așadar, să se spună că este vorba despre înlăturarea spaimei din inimile oamenilor în Ziua Învierii. Spunem că Trimisul ﷺ a explicat versetul printr-o realitate a nevăzutului, în care nu există loc pentru interpretare prin efort propriu. Ceea ce ține de nevăzut și este adus de text trebuie primit. De aceea, în chestiunea în care o greșeală este scuzată prin efort de interpretare și în cea în care nu este scuzată, spunem că deosebirea nu se întemeiază pe împărțirea în fundamente și ramuri. Unii învățați au spus că în fundamente nu există loc pentru interpretare prin efort propriu și că acela care le contrazice este socotit greșit în toate cazurile, spre deosebire de ramuri.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a respins însă împărțirea religiei în fundamente și ramuri. Lipsa de temei a acestei împărțiri este arătată de faptul că rugăciunea este socotită o ramură de cei care fac împărțirea, deși ea este unul dintre cele mai însemnate fundamente.

Corect este că dezaprobarea se întemeiază pe deosebirea dintre ceea ce lasă loc efortului de interpretare și ceea ce nu îi lasă loc. În chestiunile nevăzutului este dezaprobat cel care se opune și nu este scuzat, fie că ele privesc atributele lui Allah, Ziua de Apoi sau altceva, fiindcă în ele nu există loc pentru interpretare prin efort propriu.

În chestiunile practice care lasă loc efortului de interpretare, cel care are altă opinie nu este dezaprobat decât dacă se opune unui text explicit, deși poate fi corect să se spună că acea împotrivire este o rătăcire. De exemplu, Ibn Masʿūd a spus despre o fiică, o fiică a fiului și o soră: „Fiicei îi revine jumătate, fiicei fiului o șesime, completând două treimi, iar ceea ce rămâne îi revine surorii”. I s-a menționat împărțirea lui Abū Mūsā: „Fiicei îi revine jumătate, iar surorii jumătate”, precum și cuvintele sale: „Mergi la Ibn Masʿūd, fiindcă el va fi de acord cu mine”. Când a fost înștiințat despre aceasta, Ibn Masʿūd a spus: „Atunci aș fi rătăcit și nu aș mai fi dintre cei călăuziți”.²⁹¹

Cuvintele „Atunci o aude cel care ascultă pe furiș”: adică acest cuvânt pe care l-au rostit îngerii.

Mustariq este un substantiv la singular într-o construcție de anexare și îi cuprinde astfel pe toți cei care ascultă pe furiș.

Ia aminte la cuvântul mustariq: el arată graba, ca și cum acela ar fura cuvântul cu repeziciune. Aceasta este susținută de cuvintele:

În afară de acela care răpește pe furiș, iar pe el îl urmărește o flacără străpungătoare

.

Cuvintele „iar cei care ascultă pe furiș sunt astfel, unii deasupra altora”: este posibil ca aceasta să facă parte din cuvintele sale ﷺ, din cuvintele lui Abū Hurayrah sau din cuvintele lui Sufyān.

Cuvintele „Sufyān i-a înfățișat cu palma sa”: adică degetele sunt unul deasupra altuia. Jinnii se așază unii deasupra altora până ajung la cer, iar fiecare se așază într-un loc al său. Preaînaltul a spus:

Noi obișnuiam să ne așezăm în locuri din el, pentru a asculta. Cine ascultă acum găsește însă o flacără care îl pândește

.

Cuvintele „Acela aude cuvântul și îl transmite celui de sub el”: cel mai de sus dintre cei care ascultă pe furiș aude cuvântul, apoi îl transmite celui de sub el, adică îl înștiințează despre el. Man este un pronume relativ, iar taḥtahu, „sub el”, este o expresie adverbială cu rol de propoziție relativă, fiindcă este un complement circumstanțial de loc.

Cuvintele „Apoi celălalt îl transmite celui de sub el, până când ajunge”: ultimul dintre ei, cel aflat pe pământ, pune cuvântul pe limba vrăjitorului sau a ghicitorului. Vrăjitoria înseamnă formule de descântec, incantații și cereri de ocrotire care influențează trupul, inima, rațiunea și gândirea celui vrăjit.

Ghicitorul este cel care dă de știre despre lucrurile nevăzute din viitor. Unii căutători ai cunoașterii au fost încurcați de aceasta și au crezut că oricine dă de știre despre nevăzut, chiar și despre trecut, este ghicitor. Ceea ce s-a petrecut pe pământ nu este însă nevăzut absolut, ci nevăzut relativ. De exemplu, ceea ce se întâmplă în moschee este nevăzut pentru cel de pe stradă, dar nu și pentru cel aflat în moschee. Un om poate intra în legătură cu un jinn care să-i spună ce s-a petrecut pe pământ, chiar departe. El se folosește astfel de jinni, însă fără să o facă într-un mod interzis. De aceea nu este numit ghicitor, fiindcă ghicitorul este cel care dă de știre despre lucrurile nevăzute din viitor.

S-a spus și că este cel care dă de știre despre ceea ce este ascuns în suflet. Aceasta este, în realitate, un fel de ghicitorie dacă nu se întemeiază pe un discernământ pătrunzător. Dacă însă omul vorbește despre ceea ce se află în suflet întemeindu-se pe discernământ, aceasta nu ține deloc de ghicitorie. Unii oameni pot înțelege ce se află în alt om din trăsăturile și expresiile feței sale, chiar dacă nu cunosc amănuntele, ci numai în linii generale. Cel care dă de știre despre ceea ce s-a petrecut pe pământ nu este, așadar, dintre ghicitori, dar trebuie cercetată starea sa. Dacă nu este de încredere în religie, nu îl credem, fiindcă Allah Preaînaltul spune:

O, voi care credeți! Dacă un nelegiuit vă aduce o veste, cercetați-o!

. Dacă este de încredere în religie și știm că nu ajunge la aceasta prin ceva interzis, precum asocierea sau altceva, nu îl includem între ghicitorii la ale căror vorbe este interzis să se recurgă. Cel care dă de știre despre lucruri petrecute într-un loc, de care nimeni nu a luat cunoștință, fără ca el să fi fost prezent acolo, nu este numit ghicitor, fiindcă nu a vorbit despre un lucru nevăzut din viitor. Este posibil să aibă un jinn care îl înștiințează. Jinnul poate să-i slujească pe fiii lui Ādam fără ceva interzis, fie din iubire pentru Allah, Atotputernicul și Mărețul, fie pentru o cunoaștere pe care o dobândește de la om, fie pentru alte scopuri îngăduite.

Vrăjitorii pot avea dintre jinni pe cineva care ascultă pe furiș pentru ei. Acești ascultători pe furiș nu ajung decât până la cerul cel mai de jos, potrivit cuvintelor Preaînaltului:

Am făcut cerul un acoperiș bine păzit

. Nu îi este, așadar, cu putință să pătrundă mai sus.

Cuvintele „Uneori flacăra îl ajunge...” și celelalte cuvinte: shihāb este o parte desprinsă din stele, străpungătoare și puternică, ce pătrunde în ceea ce lovește.

Învățații au spus, explicând cuvintele Preaînaltului

Am împodobit cerul cel mai de jos cu lumini și le-am făcut proiectile împotriva diavolilor

: adică am făcut astfel flacăra care se desprinde din ele. Pronumele se referă aici la o parte, nu la întreg. Aceste flăcări sunt meteoriți care pornesc din stele. După cum spun cunoscătorii astronomiei, ele coboară pe pământ și pot produce fisuri în el. Dacă însă steaua ar ajunge pe pământ, l-ar arde.

Învățații au avut păreri diferite: cei care ascultau pe furiș au încetat aceasta pentru totdeauna după trimiterea Trimisului ﷺ sau numai în vremea sa? A doua interpretare este mai apropiată de adevăr: au încetat numai în vremea trimiterii sale, pentru ca vorbele ghicitorilor să nu fie confundate cu revelația. După aceea a încetat cauza pentru care le fusese oprită ascultarea pe furiș.

Cuvintele „Alături de acel cuvânt spune o sută de minciuni”: este un număr exact sau se urmărește accentuarea, adică spune multe minciuni alături de el? A doua interpretare este mai apropiată de adevăr. Ele pot fi mai multe sau mai puține. Se spune: „Oare nu ne-a spus, în ziua cutare, cutare lucru?” În asemenea lucruri neobișnuite, oamenii ajung să socotească adevărat tot ce spune cel care îi înștiințează, pornind de la ceea ce le-a spus anterior. Dacă anunță un lucru care se petrece, apoi anunță un al doilea lucru, spun: „Atunci trebuie neapărat să spună adevărul”.

Învățăturile hadithului

1. Afirmarea vorbirii lui Allah, Atotputernicul și Mărețul.

2. Măreția lui Allah, Preaslăvitul și Preaînaltul.

3. Afirmarea faptului că îngerii au aripi.

4. Teama îngerilor față de Allah, Atotputernicul și Mărețul, și supunerea lor față de El.

5. Îngerii vorbesc și au rațiune.

6. De la Allah nu vine decât adevărul.

7. Allah, Preaslăvitul, le îngăduie acestor jinni să ajungă la cer ca încercare pentru oameni, prin ceea ce le transmit ghicitorilor. Astfel apare o încercare, iar Allah, Atotputernicul și Mărețul, este Înțelept.

Allah poate aduce la existență lucruri care devin rătăcire pentru unii oameni și călăuzire pentru alții, ca probă și încercare.

8. Numărul mare al jinnilor: ei se așază unii după alții până la cer, ceea ce înseamnă că sunt foarte mulți. Trupurile lor sunt ușoare și ei zboară.

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a menționat aceasta despre vrăjitorii care se folosesc de jinni și sunt purtați în zbor de ei: dimineața zilei de ʿArafah îi găsește în țările lor, apoi stau împreună cu oamenii la ʿArafah. Astăzi aceasta este cu putință cu avioanele, dar în acea vreme nu existau avioane. Diavolii îi poartă, iar ei le arată oamenilor măturile cu care sunt măturate casele și spun: „Eu încalec mătura și zbor cu ea până la Mecca”. Ei fac astfel, iar Shaykh al-Islām spune că aceștia sunt mincinoși și se folosesc de diavoli. Greșesc chiar și din punctul de vedere al practicii, fiindcă trec de locul de intrare în starea de iḥrām fără să intre în această stare de acolo.

9. Ghicitorii sunt dintre cei mai mincinoși oameni. De aceea adaugă la ceea ce au auzit multe minciuni, prin care îi rătăcesc pe oameni și își ating scopurile neadevărate, uneori prin înfricoșare și alteori prin ispitire, cum ar fi să spună: „Învierea va avea loc în ziua cutare” sau „Ți se va întâmpla cutare lucru”, precum moartea, furtul averii și altele asemenea.

10. Vrăjitorul îi înfățișează celui vrăjit altceva decât realitatea. În aceasta există un avertisment față de oamenii amăgirii și ai înșelării: chiar dacă spun adevărul într-o privință, trebuie să fim oricum prevăzători față de ei.

De la an-Nawwās ibn Samʿān, Allah să fie mulțumit de el, care a spus: Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Când Allah Preaînaltul voiește să reveleze un lucru, rostește revelația; o cutremurare cuprinde cerurile din pricina ei — sau a spus: o tremurare puternică — de frica lui Allah, Atotputernicul și Mărețul. Când locuitorii cerurilor aud aceasta, își pierd cunoștința și cad înaintea lui Allah în prosternare. Primul care își ridică apoi capul este Jibrīl, iar Allah îi vorbește din revelația Sa ceea ce voiește. Apoi Jibrīl trece pe lângă îngeri. Ori de câte ori trece printr-un cer, îngerii săi îl întreabă: «Ce a spus Domnul nostru, o, Jibrīl?» El răspunde: «A spus adevărul, iar El este Cel Preaînalt, Cel Mare». Toți spun atunci același lucru ca Jibrīl. Jibrīl duce astfel revelația până acolo unde i-a poruncit Allah, Atotputernicul și Mărețul”.²⁹²

Cuvintele „De la an-Nawwās...”: autorul nu a indicat sursa acestui hadith. Ibn Kathīr l-a menționat însă din relatarea lui Ibn Abī Ḥātim și a arătat un defect al său: în lanț se află al-Walīd ibn Muslim, care ascunde uneori o verigă a transmiterii, iar el l-a relatat de la învățătorul său prin formula „de la”. Hadithul are, așadar, o slăbiciune. Muslim²⁹³ și Aḥmad au consemnat însă, de la Ibn ʿAbbās, un hadith care ar putea să-l susțină. În el se spune că, atunci când Allah rostește revelația, o aud purtătorii Tronului și Îl preamăresc; apoi o aud locuitorii fiecărui cer și Îl preamăresc așa cum L-au preamărit locuitorii celui de-al șaptelea cer, până când ajunge la cerul cel mai de jos, de unde jinnii sau diavolii o răpesc pe furiș.

Deși în aceasta nu sunt menționate cutremurarea cerului sau prosternarea, ea arată că relatarea are un temei.

Cuvintele „Când voiește să reveleze un lucru”: adică o rânduire.

Cuvintele „rostește revelația”: este o construcție condițională care impune ca rezultatul condiției să urmeze după condiție. Voința este anterioară, iar vorbirea îi urmează. În aceasta se află un răspuns dat așʿariților care spun că Allah nu vorbește prin voință și că vorbirea Sa este fără început, asemenea auzului și văzului. Este afirmată astfel vorbirea care se produce. Desăvârșirea lui Allah nu este micșorată dacă spunem că El vorbește ceea ce voiește, cum voiește și când voiește; dimpotrivă, aceasta este un atribut al desăvârșirii. Imperfecțiunea ar fi să se spună că El nu vorbește cu litere și sunet, ci că vorbirea este numai un sens care subzistă în Sine.

Cuvintele „o cutremurare cuprinde cerurile din pricina ei”: as-samāwāt, „cerurile”, este complement direct, un plural feminin regulat sau asimilat acestuia, și are acuzativul marcat prin kasrah. Rajfah, „cutremurare”, este subiectul.

Cuvintele „sau a spus: o tremurare puternică”: îndoiala îi aparține transmițătorului. Cerurile sunt cuprinse de cutremurare sau de tremurare fiindcă El, Preaslăvitul, este Măreț și orice lucru se teme de El, chiar și cerurile, care nu au suflet.

Cuvintele „Când locuitorii cerurilor aud aceasta, își pierd cunoștința și cad înaintea lui Allah în prosternare”: dacă se întreabă cum pot să-și piardă cunoștința și să cadă în prosternare, răspunsul este că pierderea cunoștinței are loc aici — Allah știe cel mai bine — înaintea prosternării. După ce își revin, se prosternează.

Cuvintele „Primul care își ridică apoi capul este Jibrīl”: awwal, „primul”, este la acuzativ ca predicat nominal așezat înainte, iar Jibrīl este la nominativ ca subiect al lui yakūn, așezat după predicat.

Cuvintele „ceea ce voiește”: adică ceea ce dorește, fiindcă Allah Preaînaltul vorbește prin voința Sa.

Cuvintele „Apoi Jibrīl trece pe lângă îngeri”: fiindcă el urmează să coboare de la Allah până acolo unde Allah i-a poruncit să ducă revelația.

Cuvintele „A spus adevărul, iar El este Cel Preaînalt, Cel Mare”: s-a explicat anterior că sensul poate fi că El a spus adevărul în această chestiune anume sau că a spus adevărul fiindcă El, Preaslăvitul, spune întotdeauna numai adevărul. Oricare ar fi sensul, Jibrīl nu le dezvăluie îngerilor ceea ce Allah i-a revelat, ci spune numai „A spus adevărul”, fără amănunte. De aceea el, pacea fie asupra lui, a fost numit Cel Vrednic de Încredere. Cel vrednic de încredere este acela care nu dezvăluie taina.

Cuvintele „iar El este Cel Preaînalt, Cel Mare”: despre acestea s-a vorbit anterior.

Cuvintele „Toți spun atunci același lucru ca Jibrīl”: adică „A spus adevărul, iar El este Cel Preaînalt, Cel Mare”.

Cuvintele „Jibrīl duce astfel revelația până acolo unde i-a poruncit Allah, Atotputernicul și Mărețul”: adică ajunge cu revelația la acela dintre profeți și trimiși la care i-a poruncit Allah.

Dintre învățăturile hadithului

1. Afirmarea voinței, potrivit cuvintelor „Când Allah voiește”. Ea este de două feluri: voință legislativă și voință legată de rânduirea existenței.

Prima deosebire dintre ele privește obiectul lor. Voința legislativă privește ceea ce Allah, Atotputernicul și Mărețul, iubește, fie că acel lucru se petrece sau nu. Voința legată de rânduirea existenței privește ceea ce se petrece, fie că este un lucru iubit de Allah, fie că este un lucru pe care nu îl iubește.

A doua deosebire privește urmarea, adică împlinirea a ceea ce este voit. Din voința legislativă nu rezultă neapărat împlinirea lucrului voit. Din voința legată de rânduirea existenței rezultă însă în mod necesar împlinirea lui.

Cuvintele Preaînaltului

Allah voiește să vă primească pocăința

exprimă voința legislativă. Dacă ar fi fost voința legată de rânduirea existenței, El le-ar fi primit pocăința tuturor oamenilor. De asemenea, obiectul ei este ceea ce Allah iubește, anume pocăința.

Cuvintele

dacă Allah voiește să vă lase în rătăcire

exprimă voința legată de rânduirea existenței. Allah nu voiește rătăcirea prin Legea Sa, dar o poate voi ca rânduire și predestinare.

Cuvintele

Allah voiește să vă lămurească, să vă călăuzească pe căile celor de dinaintea voastră și să vă primească pocăința

exprimă voința legată de rânduirea existenței, dar, la origine, ea este legislativă, fiindcă El a spus „și să vă primească pocăința” [An-Nisāʾ: 26]. Cuvintele Preaînaltului

Allah voiește pentru voi ușurința și nu voiește pentru voi greutatea

exprimă voința legislativă. Cuvintele

și nu voiește pentru voi greutatea

nu pot privi voința legată de rânduirea existenței, fiindcă greutatea se petrece. Dacă Allah nu ar voi-o ca predestinare și rânduire, ea nu s-ar petrece.

2. Făpturile, chiar dacă sunt neînsuflețite, simt măreția Creatorului. Preaînaltul a spus:

Îl preamăresc cele șapte ceruri, pământul și cei care se află în ele. Nu este niciun lucru care să nu-L preamărească prin lauda Sa

.

3. Se dovedește că îngerii vorbesc, înțeleg și au rațiune, deoarece ei întreabă: «Ce a spus Domnul vostru?», iar răspunsul pe care îl primesc este: «A spus adevărul». Aceasta contrazice afirmația celor care spun că îngerii nu pot fi descriși astfel. Din afirmația lor ar rezulta că am primit Legea de la ființe lipsite de rațiune, ceea ce, fără îndoială, ar pune la îndoială Legea.

4. Se dovedește că există mai multe ceruri, potrivit cuvintelor: «De fiecare dată când trece printr-un cer».

5. Fiecărui cer îi sunt rânduiți anumiți îngeri, potrivit cuvintelor: «Îngerii acelui cer îl întreabă».

6. Se arată meritul lui Jibrīl, pacea fie asupra lui, cunoscut drept cel căruia i-a fost încredințată revelația. De aceea, Waraqah ibn Nawfal a spus: «Acesta este Nāmūs, cel care venea la Moise»²⁹⁴. În ebraică, nāmūs înseamnă cel căruia i se încredințează o taină.

7. Se arată credincioșia lui Jibrīl, pacea fie asupra lui: el duce revelația acolo unde i-a poruncit Allah, Atotputernicul și Mărețul. Aceasta este o respingere a celor necredincioși dintre rāfiḍiți care susțin că lui Jibrīl i s-a poruncit să-i aducă revelația lui ʿAlī, însă el i-a adus-o lui Muḥammad ﷺ, și care spun: «Cel de încredere a trădat și a abătut-o de la Ḥaydarah». Ḥaydarah este o poreclă a lui ʿAlī ibn Abī Ṭālib, care spunea în bătălia de la Khaybar: «Eu sunt cel pe care mama l-a numit Ḥaydarah»²⁹⁵.

Ei se contrazic astfel, deoarece a-l descrie ca fiind de încredere presupune că nu trădează.

8. Se afirmă tăria și măreția lui Allah, potrivit expresiei «Atotputernicul și Mărețul». Tăria înseamnă biruință și putere. Numele al-ʿAzīz are trei înțelesuri:

1. Al-ʿAzīz: Cel pe care nimeni nu-L poate atinge cu vreun rău.

2. Al-ʿAzīz: Cel cu o înaltă vrednicie la care nimeni nu-I este părtaș.

3. Al-ʿAzīz: Cel Biruitor și Stăpânitor.

Ibn al-Qayyim a spus în An-Nūniyyah:

El este al-ʿAzīz, iar măreția Sa nu poate fi atinsă; cum ar putea fi atinsă măreția Celui ce are stăpânirea?

El este al-ʿAzīz, Stăpânitorul, Biruitorul; nimic nu L-a biruit. Acestea sunt două însușiri.

El este al-ʿAzīz prin puterea care Îi este însușire; așadar, tăria are trei înțelesuri.

Cât despre «Mărețul», măreția înseamnă o măreție mai presus de care nu există alta.

Învățămintele capitolului

Prima: explicarea versetului.

A doua: dovada pe care o cuprinde pentru respingerea asocierii, îndeosebi a atașării de cei drepți. Este versetul despre care s-a spus că taie din inimă rădăcinile arborelui asocierii.

Explicarea învățămintelor

Prima: «Explicarea versetului». Este vorba despre cuvintele Celui Preaînalt: «Până când frica va fi îndepărtată din inimile lor…». Explicarea acestui verset a fost prezentată anterior.

A doua: «Dovada pe care o cuprinde pentru respingerea asocierii». Îngerii, cu toată puterea și măreția lor, cad fără simțire și sunt cuprinși de teamă din preamărire față de Allah. Atunci ce se poate spune despre idolii adorați în afară de Allah, care sunt cu mult mai prejos decât ei? Cum poate omul să se atașeze de aceștia?!

De aceea s-a spus că acest verset taie din inimă rădăcinile asocierii. Când omul cunoaște măreția Domnului, Slavă Lui, încât cerurile se cutremură, iar locuitorii lor cad fără simțire doar pentru că El rostește revelația, cum ar putea să-I asocieze lui Allah ceva creat, pe care poate chiar el îl făurește cu mâinile sale? Unii arabi neștiutori își făceau chiar zeități din curmale, iar când unuia dintre ei i se făcea foame, le mânca! Unul dintre ei poposea într-o vale și lua patru pietre: trei le așeza sub oală, iar pe a patra, cea mai frumoasă, o lua drept zeitate.

A treia: explicarea cuvintelor: «Ei spun: Adevărul. El este Cel Preaînalt, Cel Mare».

A patra: motivul pentru care ei întreabă despre aceasta.

A cincea: după aceea, Jibrīl le răspunde: «A spus cutare și cutare lucru».

A șasea: menționarea faptului că Jibrīl este primul care își ridică capul.

A șaptea: el le spune aceasta tuturor locuitorilor cerurilor, deoarece ei îl întreabă.

A treia:

Explicarea cuvintelor: Ei spun: Adevărul. El este Cel Preaînalt, Cel Mare

. Explicarea lor a fost prezentată anterior.

A patra: «Motivul pentru care ei întreabă despre aceasta». Întrebarea este: «Ce a spus Domnul vostru?». Motivul ei este teama lor puternică și spaima față de El: se tem ca El să nu fi rostit cu privire la ei o pedeapsă pe care nu ar putea să o suporte.

A cincea: «După aceea, Jibrīl le răspunde: A spus cutare și cutare lucru». Adică spune: «A spus adevărul».

A șasea: «Menționarea faptului că Jibrīl este primul care își ridică capul». Aceasta se întemeiază pe hadithul lui An-Nawwās ibn Samʿān și arată meritul lui Jibrīl.

A șaptea: «El le spune aceasta tuturor locuitorilor cerurilor, deoarece ei îl întreabă». În aceasta se află o dovadă a rangului său înalt printre ei.

A opta: pierderea cunoștinței îi cuprinde pe toți locuitorii cerurilor.

A noua: cerurile se cutremură la cuvântul lui Allah.

A zecea: Jibrīl este cel care duce revelația acolo unde i-a poruncit Allah.

A unsprezecea: menționarea ascultării pe ascuns de către diavoli.

A douăsprezecea: descrierea felului în care ei se urcă unii peste alții.

A treisprezecea: trimiterea flăcărilor strălucitoare.

A opta: «Pierderea cunoștinței îi cuprinde pe toți locuitorii cerurilor». Aceasta se deduce din cuvintele: «Când locuitorii cerurilor aud aceasta, cad fără simțire și se prăbușesc prosternându-se înaintea lui Allah».

A noua: «Cerurile se cutremură la cuvântul lui Allah». Potrivit cuvintelor: «Cerurile sunt cuprinse de un cutremur din pricina lui», adică din pricina cuvântului Său, din preamărire față de Allah.

A zecea: «Jibrīl este cel care duce revelația acolo unde i-a poruncit». Adică nimeni altul decât Jibrīl nu se ocupă de transmiterea revelației până când o duce acolo unde i s-a poruncit, deoarece lui i-a fost încredințată revelația.

A unsprezecea: «Menționarea ascultării pe ascuns de către diavoli». Este vorba despre cei care ascultă pe ascuns ceea ce se aude în ceruri și le transmit ghicitorilor, iar aceștia adaugă și scot din cele auzite.

A douăsprezecea: «Descrierea felului în care ei se urcă unii peste alții». Sufyān, Allah să aibă milă de el, a descris aceasta întorcând mâna pe o parte și răsfirându-și degetele.

A treisprezecea: «Trimiterea flăcărilor strălucitoare». Este vorba despre cele care îi ard pe cei care ascultă pe ascuns. Cel Preaînalt a spus:

Afară de cel care ascultă pe ascuns, pe care îl urmărește o flacără strălucitoare

.

A paisprezecea: uneori flacăra îl ajunge înainte ca el să transmită cuvântul, iar alteori el îl transmite la urechea aliatului său dintre oameni înainte ca ea să-l ajungă.

A cincisprezecea: ghicitorul spune uneori adevărul.

A șaisprezecea: el adaugă acelui cuvânt o sută de minciuni.

A șaptesprezecea: minciunile lui sunt crezute numai datorită acelui cuvânt auzit din cer.

A paisprezecea: «Uneori flacăra îl ajunge înainte ca el să transmită cuvântul, iar alteori el îl transmite la urechea aliatului său dintre oameni înainte ca ea să-l ajungă».

A cincisprezecea: «Ghicitorul spune uneori adevărul». El aduce ceea ce a auzit din cer și adaugă la aceasta. Când se întâmplă ceea ce s-a spus în cer, se dovedește că a spus adevărul.

O obiecție și răspunsul ei: cum aud cei care ascultă pe ascuns acel cuvânt, de vreme ce, atunci când îngerii îl întreabă pe Jibrīl, primesc numai răspunsul: «A spus adevărul»?

Răspunsul este că locuitorii cerului nu cunosc revelația; ea vine de la Allah la Jibrīl, apoi la Profet ﷺ. Cât despre lucrurile hotărâte prin destin despre care vorbește Allah, ele nu-i sunt rezervate numai lui Jibrīl. Se poate ca locuitorii cerului să le cunoască în amănunt, iar apoi să le audă cei care ascultă pe ascuns.

A șaisprezecea: «El adaugă acelui cuvânt o sută de minciuni». Adică adaugă minciuni cuvântului pe care l-a primit de la cel care a ascultat pe ascuns.

Expresia «o sută de minciuni» exprimă un număr mare, așa cum s-a arătat anterior, și nu stabilește un număr exact.

A șaptesprezecea: «El este crezut numai datorită acelui cuvânt care a fost auzit din cer». Ceea ce spune de la sine este doar presupunere fără temei. Cuvântul pe care l-a auzit se dovedește adevărat, iar tot ceea ce adaugă el este minciună prin care îi înșală pe oameni.

A optsprezecea: cât de ușor primesc sufletele falsitatea! Cum se agață de un singur cuvânt și nu iau în seamă o sută de minciuni?!

A nouăsprezecea: ei își transmit unii altora acel cuvânt, îl rețin și îl folosesc drept dovadă.

A douăzecea: afirmarea însușirilor, contrar așʿariților care le neagă.

A optsprezecea: «Cât de ușor primesc sufletele falsitatea! Cum se agață de un singur cuvânt și nu iau în seamă o sută de minciuni?!». Acest lucru este adevărat, însă nu este o însușire a tuturor oamenilor, ci a celor neștiutori și nechibzuiți. Ei se atașează de ghicitor pentru că a spus o dată adevărul, fără să ia în seamă cele o sută de minciuni. Fără îndoială, unii nechibzuiți se lasă amăgiți de binele copleșit de rele, însă oamenii cu rațiune și credință nu se lasă amăgiți de el. De aceea, când au fost revelate cuvintele Celui Preaînalt:

Ei te întreabă despre vin și jocurile de noroc. Spune: În ele este un mare păcat și sunt și foloase pentru oameni, dar păcatul lor este mai mare decât folosul lor

, mulți dintre companioni le-au părăsit, ținând seama de această cumpănire. Când cumpănește lucrurile, omul cu rațiune nu poate da întâietate răului. Chiar dacă Legea nu a precizat un anumit lucru, el cunoaște și deosebește pagubele de foloase.

A nouăsprezecea: «Ei își transmit unii altora acel cuvânt și îl rețin…». Cuvântul este cel adevărat, deoarece el face să aibă căutare marfa lor. Dacă marfa lor ar fi numai minciună, nu ar avea căutare printre oameni.

A douăzecea: «Afirmarea însușirilor, contrar așʿariților care le neagă». Așʿariții sunt cei care se revendică de la Abū al-Ḥasan al-Ashʿarī. Au fost numiți muʿaṭṭilah deoarece golesc textele de înțelesul avut în vedere prin ele și neagă însușirile prin care Allah S-a descris pe Sine. Se are în vedere negarea celor mai multe dintre acestea, căci ei neagă cele mai multe însușiri, fără să le nege pe toate, spre deosebire de muʿtaziliți. Muʿtaziliții neagă însușirile și cred în nume; aceasta este poziția celor mai mulți dintre ei, însă cei mai extremiști dintre ei neagă până și numele. Așʿariții sunt numiți muʿaṭṭilah având în vedere majoritatea însușirilor, deoarece nu afirmă decât șapte. Însușirile Celui Preaînalt nu pot fi numărate, iar felul în care ei le afirmă pe aceste șapte nu este asemenea felului în care le afirmau predecesorii. De exemplu, pentru oamenii Sunnei, vorbirea înseamnă că Allah vorbește potrivit voinței Sale, cu sunet și litere. Așʿariții au spus că vorbirea este inseparabilă de Ființa Sa, așa cum sunt viața și cunoașterea, că El nu vorbește potrivit voinței Sale și că ceea ce se aude este o exprimare a cuvântului lui Allah, fără să fie cuvântul lui Allah, ci fiind creat. În realitate, ei nu au afirmat vorbirea. De aceea, unii dintre ei au spus: «Nu există nicio deosebire între noi și muʿtaziliți în privința cuvântului lui Allah, deoarece suntem cu toții de acord că ceea ce se află între cele două coperte ale muṣḥaf-ului este creat». Argumentul lor pentru afirmarea celor șapte însușiri este că rațiunea le dovedește. Îndoiala pe care se sprijină pentru negarea celorlalte este pretenția că rațiunea nu le dovedește.

Li se răspunde astfel:

1. Faptul că rațiunea dovedește cele șapte însușiri nu dovedește inexistența celorlalte. Absența unei anumite dovezi nu presupune inexistența lucrului dovedit. Să admitem că rațiunea nu dovedește celelalte însușiri; totuși, revelația transmisă le dovedește, iar noi le afirmăm prin dovada revelației.

2. Ele sunt dovedite printr-un argument rațional asemănător celui prin care le-ați afirmat pe cele șapte. De exemplu, în opinia lor, voința Îi este dovedită lui Allah prin argumentul particularizării: Allah a făcut soarele să fie soare, luna să fie lună, cerul să fie cer și pământul să fie pământ. Faptul că El le deosebește înseamnă că El, Slavă Lui, voiește, căci fără voință întreaga lume ar fi la fel. Așadar, au afirmat-o deoarece rațiunea a dovedit-o. Noi le spunem: cât despre milă, nu trece nicio clipă pentru făpturi fără ca ele să se afle într-o binefacere de la Allah. Aceste mari binefaceri de la Allah dovedesc mila Sa față de făpturile Sale mai limpede decât dovedește particularizarea voința. Pedepsirea celor neascultători dovedește ura Sa față de ei, iar răsplătirea celor ascultători și ridicarea treptelor lor în această viață și în Viața de Apoi dovedesc iubirea Sa față de ei și indică particularizarea mai limpede decât voința. Judecă și celelalte cazuri în același fel. Autorul, Allah să aibă milă de el, i-a numit pe așʿariți muʿaṭṭilah în mod general deoarece ei afirmă numai șapte însușiri, deosebindu-se și în afirmarea acestora de oamenii Sunnei. În realitate însă, ei nu sunt muʿaṭṭilah în sens absolut.

A douăzeci și una: precizarea că acel cutremur și acea pierdere a cunoștinței se produc din teamă față de Allah, Atotputernicul și Mărețul.

A douăzeci și doua: ei se prăbușesc prosternându-se înaintea lui Allah.

A douăzeci și una: «Precizarea că acel cutremur și acea pierdere a cunoștinței se produc din teamă față de Allah, Atotputernicul și Mărețul». Aceasta dovedește măreția Creatorului, Mărețul și Preaînaltul, întrucât teama îngerilor față de El ajunge la asemenea intensitate.

A douăzeci și doua: «Ei se prăbușesc prosternându-se înaintea lui Allah». Adică Îl preamăresc pe Allah și caută să se ferească de ceea ce îi înspăimântă. Asemenea învățăturii precedente, și aceasta arată preamărirea lui Allah, Atotputernicul și Mărețul.