Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

În sens lingvistic, siḥr desemnează ceva a cărui cauză este ascunsă și subtilă. De aici vine numele saḥar pentru ultima parte a nopții, fiindcă faptele săvârșite atunci sunt ascunse. Tot astfel, masa luată spre sfârșitul nopții se numește saḥūr, fiindcă are loc în ascuns. Orice lucru a cărui cauză este ascunsă este numit, în acest sens, siḥr.

În sensul Legii religioase, vrăjitoria se împarte în două feluri:

Primul: noduri și incantații, adică recitări și formule talismanice prin care vrăjitorul ajunge să folosească diavolii pentru a-i face rău celui vrăjit. Allah Preaînaltul a spus însă:

Ei nu pot face rău nimănui prin aceasta decât cu îngăduința lui Allah

.

Al doilea: medicamente și substanțe care influențează trupul, mintea, voința și înclinația celui vrăjit. Îl vezi îndepărtându-se ori simțindu-se atras. Este ceea ce ei numesc ṣarf și ʿaṭf, „îndepărtare” și „atragere”. Îl fac pe om să fie atras de soția sa ori de altă femeie, până când ajunge ca un animal pe care ea îl conduce după cum dorește. Îndepărtarea este opusul acestui lucru. Vrăjitoria îi afectează trupul, slăbindu-l treptat până când piere; îi afectează percepția, făcându-l să-și închipuie lucrurile altfel decât sunt; și îi afectează mintea, putând să-l ducă până la nebunie. Allah să ne ferească!

Așadar, vrăjitoria este de două feluri:

a. Asociere: primul fel, săvârșit prin diavoli. Vrăjitorul îi adoră și caută să se apropie de ei, pentru a-i îndrepta împotriva celui vrăjit.

b. Agresiune și nelegiuire: al doilea fel, săvârșit prin medicamente, substanțe și altele asemenea.

Această împărțire ne conduce la o chestiune importantă: vrăjitorul devine sau nu necredincios?

Învățații au avut păreri diferite în această privință: unii au spus că devine necredincios, iar alții, că nu devine necredincios.

Împărțirea amintită lămurește însă judecata acestei chestiuni. Cel a cărui vrăjitorie se săvârșește prin diavoli devine necredincios, deoarece, de regulă, aceasta nu se poate realiza decât prin asociere. Preaînaltul a spus:

Au urmat ceea ce diavolii recitau despre domnia lui Sulaymān. Sulaymān nu a fost necredincios, ci diavolii au fost necredincioși, învățându-i pe oameni vrăjitoria și ceea ce le-a fost pogorât celor doi îngeri din Babilon, Hārūt și Mārūt. Aceștia nu învățau pe nimeni înainte de a spune: Noi suntem doar o încercare, așadar nu deveni necredincios...

— până la cuvintele:

Ei nu pot face rău nimănui prin aceasta decât cu îngăduința lui Allah. Ei învață ceea ce le face rău și nu le aduce folos. Știau că acela care a dobândit aceasta nu va avea nicio parte în Viața de Apoi

. Cel a cărui vrăjitorie se săvârșește prin medicamente, substanțe și altele asemenea nu devine necredincios, dar este socotit păcătos și agresor.

Cât despre executarea vrăjitorului, dacă vrăjitoria lui constituie necredință, este executat pentru apostazie, cu excepția cazului în care se căiește, potrivit părerii că i se acceptă căința — iar aceasta este părerea corectă. Dacă vrăjitoria lui nu ajunge la necredință, este ucis pentru înlăturarea agresiunii, adică pentru a-i opri vătămarea și stricăciunea pe pământ. În acest caz, hotărârea privind executarea lui ține de judecata cârmuitorului. Sensul aparent al textelor menționate de autor este că el este executat în toate cazurile. Ceea ce contează aici este că vrăjitoria are, fără îndoială, un efect, însă nu transformă lucrurile în alte lucruri, căci numai Allah — Atotputernicul și Mărețul — are putere asupra acestui fapt. Celui vrăjit doar i se creează impresia că un lucru s-a transformat, s-a mișcat, a mers ori ceva asemănător. Așa s-a întâmplat cu Mūsā, asupra lui fie rugăciunea și pacea, în fața vrăjitorilor neamului lui Faraon: prin vrăjitoria lor, i se părea că obiectele lor alergau.

Dacă cineva întreabă: „De ce a fost inclus capitolul despre vrăjitorie în Cartea monoteismului?”

Răspundem: legătura acestui capitol cu Cartea monoteismului este că unele feluri de vrăjitorie nu se pot realiza, de regulă, decât prin asociere. Diavolii nu îl slujesc, de regulă, pe om decât pentru un folos al lor. Se știe că folosul urmărit de Șeitan este să-i rătăcească pe fiii lui Adam și să-i facă să cadă în asociere și păcate.

Și cuvântul lui Allah Preaînaltul:

Ei știau că acela care a dobândit aceasta nu va avea nicio parte în Viața de Apoi

.⁴¹²

Și cuvântul Său:

Ei cred în al-jibt și în aṭ-ṭāghūt

.⁴¹³

Autorul a menționat în acest capitol două versete:

Primul verset, cuvintele Preaînaltului «Ei știau»: pronumele subiect se referă la cei care învață vrăjitoria. Enunțul este întărit prin jurământul subînțeles, prin lām și prin qad. Ishtarāhu, „a dobândit-o”, înseamnă că a învățat-o.

Cuvintele

nu va avea nicio parte în Viața de Apoi

înseamnă că nu va avea parte de răsplată. Faptul că cineva nu are nicio parte în Viața de Apoi presupune că fapta sa este zadarnică și nulă. Însă fie partea sa este negată cu totul, iar fapta constituie necredință, fie este negată deplinătatea acelei părți, iar fapta constituie nelegiuire.

Al doilea verset, cuvintele Preaînaltului „Ei cred”: se referă la evrei. „În al-jibt” înseamnă în vrăjitorie, după cum a explicat ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb. Evreii erau printre oamenii care cel mai mult învățau și practicau vrăjitoria. Ei pretind că Sulaymān, asupra lui fie pacea, i-a învățat-o. Au comis și o agresiune, făcând vrăji împotriva Profetului ﷺ.

ʿUmar a spus: „Al-jibt este vrăjitoria, iar aṭ-ṭāghūt este Șeitan.”⁴¹⁴

Cuvântul aṭ-ṭāghūt: cea mai cuprinzătoare definiție dată este „orice lucru în privința căruia robul depășește limita, fie că este adorat, urmat sau ascultat”. „Adorat” înseamnă cu știința și cu acceptarea lui. Așa a spus Ibn al-Qayyim, Allah să aibă milă de el. Comentariul asupra acestei definiții a fost dat la începutul cărții,⁴¹⁵ la cuvintele „și feriți-vă de ṭāghūt”.

Partea care constituie dovada este cuvântul „în al-jibt”, pe care conducătorul credincioșilor, ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, l-a explicat ca fiind vrăjitoria. Cât despre explicarea lui aṭ-ṭāghūt prin Șeitan, aceasta este o explicare prin exemplu.

Înaintașii, Allah să aibă milă de ei, explicau uneori un verset printr-un exemplu după care se pot înțelege și celelalte cazuri. De pildă, cuvântul Preaînaltului:

Apoi le-am dat Cartea ca moștenire acelora dintre robii Noștri pe care i-am ales. Printre ei sunt unii care se nedreptățesc pe ei înșiși, unii care sunt cumpătați și unii care îi întrec pe ceilalți în faptele bune, cu îngăduința lui Allah

.

Unii exegeți au spus: cel care se nedreptățește pe sine este cel care nu se roagă decât după ieșirea timpului rugăciunii; cel cumpătat se roagă spre sfârșitul timpului ei; iar cel care îi întrece pe ceilalți în faptele bune se roagă la începutul timpului ei.

Acesta este doar unul dintre exemple, nu întregul înțeles cuprins de verset. De aceea, alții l-au explicat spunând că acela care se nedreptățește pe sine este cel care nu plătește zakāt; cel cumpătat plătește zakāt, dar nu dă milostenie, iar cel care îi întrece pe ceilalți în faptele bune plătește zakāt și dă milostenie.

Explicarea lui aṭ-ṭāghūt prin Șeitan, dată de ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, este așadar o explicare prin exemplu, căci ṭāghūt este mai cuprinzător decât Șeitan. Idolii sunt socotiți dintre ṭawāghīt, după cum a spus Preaînaltul: «Și l-a adorat pe ṭāghūt» [Al-Māʾidah: 60]. Învățații și cârmuitorii care îi duc pe oameni în rătăcire sunt socotiți ṭawāghīt, fiindcă au depășit limita, au întrecut măsura și au făcut ceea ce nu aveau dreptul să facă.

Jābir a spus: „Ṭawāghīt sunt prezicători la care cobora Șeitan: câte unul în fiecare trib.”⁴¹⁶

Cuvintele „Ṭawāghīt sunt prezicători la care cobora Șeitan: câte unul în fiecare trib” sunt tot o explicare prin exemplu, căci i-a inclus pe prezicători printre ṭawāghīt.

Despre prezicător s-a spus că este cel care pretinde că vestește ceea ce se ascunde în cuget. S-a spus și că este cel care vestește lucruri nevăzute din viitor.

La acești prezicători coborau diavolii cu ceea ce ascultaseră pe ascuns din cer. Fiecare trib dintre triburile arabilor avea un prezicător care folosea diavolii; aceștia ascultau pe ascuns pentru el și îi aduceau vestea din cer. În vremea neștiinței preislamice, oamenii le cereau lor să le judece pricinile.

Ṭawāghīt nu se limitează la aceștia. Explicația lui Jābir, Allah să fie mulțumit de el, este una prin exemplu, asemenea explicației lui ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el.

De la Abū Hurayrah, Allah să fie mulțumit de el, se relatează că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Feriți-vă de cele șapte păcate nimicitoare. Ei au întrebat: O, Trimis al lui Allah, care sunt acestea? El a răspuns: Asocierea cu Allah, vrăjitoria, uciderea sufletului pe care Allah l-a făcut inviolabil, în afară de situația în care există un drept, consumarea ribā, consumarea averii orfanului, fuga în ziua înfruntării, și acuzarea de desfrâu a femeilor libere, nevinovate și credincioase.”⁴¹⁷

Cuvintele „Feriți-vă de cele șapte păcate nimicitoare”: Profetul ﷺ este cel mai sincer sfătuitor al oamenilor. El îi avertizează împotriva oricărui lucru care le face rău în religie sau în viața lumească. De aceea a spus „Feriți-vă”, ceea ce este mai puternic decât „Lăsați-le”. A te feri înseamnă să te afli tu de o parte, iar acele lucruri de cealaltă; aceasta presupune să stai departe de ele.

„Feriți-vă” înseamnă să le lăsați, dar este mai puternic decât simpla renunțare: omul poate lăsa un lucru, rămânând însă aproape de el. Când i se spune „Ferește-te de el”, înseamnă să-l lase și să se țină departe.

Cuvintele „cele șapte păcate nimicitoare” nu înseamnă că numărul lor este limitat la șapte, căci există și alte păcate nimicitoare. Profetul ﷺ enumeră uneori anumite feluri și categorii, fără să însemne că nu există altele. Așa este hadithul despre „cei șapte pe care Allah îi va adăposti în umbra Sa în ziua în care nu va fi altă umbră decât umbra Sa”.⁴¹⁸ Există și alții în afara lor. La fel este: „Trei sunt cei cărora Allah nu le va vorbi în Ziua Învierii.”⁴¹⁹ Exemplele sunt numeroase. Dacă spunem că hadithul lui Abū Hurayrah din acest capitol indică o enumerare limitativă, fiindcă folosește articolul hotărât al-, atunci el le-a limitat aici la șapte deoarece acestea sunt cele mai mari păcate.

Cuvintele „Ei au întrebat: O, Trimis al lui Allah, care sunt acestea?”: companionii, Allah să fie mulțumit de ei, erau cei mai dornici de cunoaștere. Când Profetul ﷺ le spunea ceva fără să-l precizeze, ei cereau să le fie explicat și lămurit. Când i-a avertizat împotriva celor șapte păcate nimicitoare, au pus această întrebare ca să se poată feri de ele, iar el le-a spus care sunt. Aceasta urmează regula că companionii, Allah să fie mulțumit de ei, erau cei mai dornici de cunoaștere. Însă lucrurile pentru care înțelepciunea cerea să rămână ascunse nu le erau dezvăluite de Profet ﷺ. Așa sunt cuvintele sale: „Allah are nouăzeci și nouă de nume. Cel care le cuprinde va intra în Paradis.”⁴²⁰ Precizarea lor nu a fost transmisă de la Profet ﷺ într-un hadith autentic.

Unii au încercat să declare autentic hadithul care enumeră cele nouăzeci și nouă de nume,⁴²¹ dar nu au avut dreptate. Mai mult, șeicul Islamului a transmis acordul specialiștilor în hadith că numărarea și enumerarea lor nu sunt transmise autentic de la Profet ﷺ. A spus adevărul, Allah să aibă milă de el, dovadă fiind marile deosebiri dintre aceste enumerări.

Cei care au încercat să declare autentic acest hadith au spus: răsplata este mare — „Cel care le cuprinde va intra în Paradis” — și nu este cu putință ca companionii să o fi pierdut fără să întrebe care sunt acele nume. Aceasta arată că Profetul ﷺ le-ar fi precizat.

Răspunsul este însă că această concluzie nu este necesară. Dacă Profetul ﷺ le-ar fi precizat, cele nouăzeci și nouă de nume ar fi fost cunoscute în lume mai limpede decât soarele și ar fi fost transmise în cele două Ṣaḥīḥ-uri și în alte colecții. Este un lucru de care oamenii au nevoie și pe care sunt puternic îndemnați să-l păstreze și să-l studieze. Cum s-ar putea atunci să fi ajuns numai pe căi șubrede și în forme diferite?!

Profetul ﷺ nu le-a precizat dintr-o înțelepciune desăvârșită: oamenii să le caute și să le cerceteze în Cartea lui Allah și în Sunnah Trimisului lui Allah ﷺ, pentru a se deosebi cel sârguincios de cel nesârguincios.

Tot astfel, Profetul ﷺ nu a precizat ceasul în care ruga este primită vinerea. Învățații au avut păreri diferite despre hadithul lui Abū Mūsā din Muslim, în care se spune: „Este între așezarea imamului și încheierea rugăciunii.”⁴²² Unii l-au declarat autentic, iar alții l-au declarat slab, însă, după părerea mea, este autentic, fiindcă motivul invocat pentru declararea lui ca slab este șubred. Împrejurarea îi susține autenticitatea: oamenii sunt adunați în cea mai mare adunare din localitate pentru o rugăciune obligatorie, astfel încât acel timp, în acea împrejurare, este potrivit pentru primirea rugilor. Tot astfel, Profetul ﷺ nu a precizat Noaptea Decretului, deși ea are cea mai mare însemnătate.

Cuvântul al-mūbiqāt înseamnă „cele nimicitoare”. Preaînaltul a spus:

Am pus între ei un loc de pieire

, adică un loc al nimicirii.

Cuvintele „Ei au întrebat: O, Trimis al lui Allah, care sunt acestea?”: au cerut să le fie precizate. De aici se vede folosul prezentării mai întâi în linii generale: cel căruia i se vorbește așteaptă lămurirea lucrului neprecizat. Dacă acesta ar fi fost explicat de la început, nu ar fi fost primit cu aceeași atenție și deschidere ca atunci când este prezentat mai întâi pe scurt și apoi lămurit.

Cuvintele wa-mā hunna, „care sunt acestea?”: mā este un pronume interogativ cu funcție de subiect, iar hunna este numele predicativ. S-a spus și invers: mā este un nume predicativ așezat obligatoriu înainte, fiindcă interogația are întâietate în enunț, iar hunna este un subiect așezat după el. Hunna este un pronume hotărât, în vreme ce mā este nehotărât, iar regula urmată este că despre un termen hotărât se enunță un termen nehotărât, nu invers.

Cuvintele „El a răspuns: Asocierea cu Allah”: a menționat-o mai întâi fiindcă este cel mai mare dintre păcatele nimicitoare. Cel mai mare păcat este să-I atribui lui Allah un egal, deși El te-a creat. Asocierea cu Allah cuprinde asocierea în stăpânirea Sa, în dreptul Său la adorare, în Numele sau în Atributele Sale.

Cel care crede că alături de Allah există un creator sau un ajutor este asociator. Cel care crede că altcineva în afară de Allah merită să fie adorat este asociator, chiar dacă nu îl adoră; dacă îl și adoră, este mai grav. Cel care crede că Allah are un seamăn în privința Numelor Sale este asociator. Cel care crede că Allah S-a înălțat deasupra Tronului asemenea unui rege care se așază pe tronul împărăției sale este asociator. Tot astfel, cel care crede că Allah coboară la cerul cel mai de jos asemenea unui om care coboară de sus la nivelul de jos al casei sale este asociator.

Preaînaltul a spus:

Allah nu iartă să I se facă asociați, dar iartă ceea ce este mai prejos de aceasta cui voiește

. Și a spus:

Celui care Îi face asociați lui Allah, Allah i-a interzis Paradisul, iar sălașul său va fi Focul. Cei nedrepți nu vor avea ajutoare

.

El ﷺ a arătat că asocierea este cea mai mare fărădelege și vină atunci când, fiind întrebat care este cel mai mare păcat, a răspuns: „Să-I atribui lui Allah un egal, deși El te-a creat.”⁴²³ Cum poți să-I atribui un egal Celui care te-a creat, ți-a dat existență, te-a sprijinit, te-a înzestrat și te-a înzestrat cu mijloace de trai? Dacă un om ți-ar fi făcut un bine mai mic decât acestea, iar tu i-ai fi pus pe altcineva alături ca egal, aceasta ar însemna nerecunoștință și tăgăduirea binefacerii lui.

Cuvintele „și vrăjitoria” înseamnă că ea face parte dintre păcatele nimicitoare. Sensul aparent al cuvintelor Profetului ﷺ este că nu există deosebire între vrăjitoria săvârșită prin diavoli și cea săvârșită prin medicamente și substanțe. Dacă se săvârșește prin diavoli și nu se poate realiza decât prin asocierea lor, ea intră în asocierea cu Allah.

Dacă nu ajunge la acest nivel, rămâne tot o vină foarte mare. Vrăjitoria este una dintre cele mai grave vătămări aduse fiilor lui Adam: îi strică celui vrăjit religia și viața lumească și îl tulbură până când ajunge asemenea animalelor, ba chiar într-o stare mai rea. Animalul a fost creat astfel, potrivit firii sale, dar omul, când este îndepărtat de natura și de firea lui înnăscută, ajunge la o strâmtorare și neliniște pe care numai Stăpânul robilor o cunoaște. De aceea, vrăjitoria este menționată imediat după asocierea cu Allah — Atotputernicul și Mărețul.

Cuvintele „uciderea sufletului pe care Allah l-a făcut inviolabil, în afară de situația în care există un drept”: uciderea înseamnă luarea vieții. Prin „suflet” se are în vedere trupul în care se află sufletul. Aici este vorba despre viața omului, nu despre viața cămilei, a măgarului sau a altor animale asemenea lor.

Cuvintele „pe care Allah l-a făcut inviolabil”: complementul verbului ḥarrama este omis. Sensul este „a interzis uciderea lui”; pronumele care se referă la antecedentul relativ este omis.

Cuvintele „în afară de situația în care există un drept” înseamnă „în temeiul dreptății”, fiindcă aici este vorba despre o judecată. Când al-ḥaqq este folosit în legătură cu judecățile, înseamnă dreptate, iar când este folosit în legătură cu relatările, înseamnă adevăr. Dreptatea este ceea ce au poruncit Allah și Trimisul Său. Preaînaltul a spus:

Allah poruncește dreptatea

.

Viața inviolabilă este a patru feluri de persoane: credinciosul, dhimmī, muʿāhad și mustaʾmin — acesta din urmă cu kasrah la mīm, adică cel care cere protecție. Credinciosul este protejat prin credința sa; dhimmī, prin pactul său de protecție; muʿāhad, prin tratatul său; iar mustaʾmin, prin siguranța care i-a fost acordată.

Deosebirea dintre ultimele trei categorii — dhimmī, muʿāhad și mustaʾmin — este următoarea. Dhimmī este cel cu care avem un pact de protecție: un legământ prin care locuiește în ținuturile noastre, având viața ocrotită și plătind jizyah. Muʿāhad locuiește în țara sa, dar între noi și el există un tratat potrivit căruia el nu luptă împotriva noastră, iar noi nu luptăm împotriva lui.

Mustaʾmin este cel cu care nu avem nici pact de protecție, nici tratat, dar căruia i-am acordat siguranță pentru o perioadă stabilită. De pildă, un om dintr-un neam aflat în război cu noi intră la noi cu garanție de siguranță pentru comerț ori alte scopuri asemănătoare sau pentru a înțelege Islamul. Preaînaltul a spus:

Dacă vreunul dintre politeiști îți cere adăpost, oferă-i adăpost până când va auzi cuvântul lui Allah, apoi condu-l într-un loc sigur pentru el

. Mai există o deosebire: tratatul poate fi încheiat cu orice necredincioși, în vreme ce, potrivit părerii cunoscute în școala juridică, pactul de protecție se încheie numai cu evrei, creștini și magi, nu și cu ceilalți necredincioși. Părerea corectă este însă că el poate fi încheiat cu toți necredincioșii.

Uciderea persoanelor din aceste patru categorii este interzisă, dar gravitatea interdicției nu este egală: viața credinciosului are cea mai mare inviolabilitate, apoi cea a lui dhimmī, apoi a lui muʿāhad și apoi a lui mustaʾmin.

Este mustaʾmin egal cu muʿāhad sau are un grad mai înalt de protecție? Nu sunt sigur în această privință, fiindcă mustaʾmin are un legământ individual, spre deosebire de cei aflați sub tratat. Pentru aceștia, tratatul este încheiat de cei îndreptățiți să decidă dintre ei, fără să existe între noi și fiecare dintre ei acorduri individuale de siguranță. Oricum ar fi, hadithul este general și fiecare dintre ei are viața și averea inviolabile.

Cuvintele „în afară de situația în care există un drept” se referă la ceea ce atrage pedeapsa cu moartea, precum adulterul celui care a fost căsătorit, viață pentru viață și părăsirea religiei însoțită de despărțirea de comunitate.

Cuvintele „și consumarea ribā”: în sens lingvistic, ribā înseamnă sporire. De aici și cuvântul Preaînaltului:

Când pogorâm apă peste el, se mișcă și se umflă

, adică sporește. În sensul Legii religioase, înseamnă o diferență cantitativă într-un contract între lucruri care trebuie să fie egale ori o amânare într-un contract între lucruri care trebuie predate reciproc pe loc.

Ribā este de două feluri: ribā al-faḍl, adică prin surplus, și ribā an-nasīʾah, adică prin amânare. Ea privește șase bunuri pe care Trimisul ﷺ le-a precizat în cuvintele sale: „Aur pentru aur, argint pentru argint, grâu pentru grâu, curmale pentru curmale, orz pentru orz și sare pentru sare.”⁴²⁴ Acestea sunt bunurile supuse regulilor ribā, potrivit textului hadithului și consensului musulmanilor.

Dacă vinzi unul dintre aceste șase feluri în schimbul aceluiași fel, se aplică atât ribā prin surplus, cât și ribā prin amânare. Dacă o cantitate o depășește pe cealaltă, este ribā prin surplus. Dacă le faci egale, dar amâni predarea, este ribā prin amânare.

Cele două feluri se pot întruni, de pildă dacă vinzi aur în schimbul aurului în cantități inegale și predarea este amânată. În acel contract s-au întrunit ribā prin surplus și ribā prin amânare. Așadar, când vinzi un fel de bun în schimbul aceluiași fel, sunt necesare două lucruri: egalitatea cantităților și predarea reciprocă în aceeași ședință contractuală.

Dacă felurile bunurilor diferă, dar cauza juridică este comună, adică cele două bunuri schimbate au aceeași întrebuințare, se aplică ribā prin amânare, dar nu și ribā prin surplus. Schimbul aurului pe argint în cantități inegale, cu predare pe loc, este permis. Schimbul aurului pe argint în cantități egale, dar cu amânare, constituie ribā din pricina întârzierii predării.

El ﷺ a spus: „Dacă aceste feluri diferă, vindeți cum voiți, cu condiția ca schimbul să fie din mână în mână.”⁴²⁵

Prin precizarea că bunurile au aceeași întrebuințare și același scop excludem cazul în care întrebuințările lor diferă. Aurul, de pildă, este mijloc de plată pentru lucruri, argintul este mijloc de plată, iar grâul este hrană.

Prin urmare, este permisă vânzarea unui ṣāʿ de grâu pentru un dinar de aur, chiar dacă părțile se despart înainte de predarea reciprocă și cantitățile nu sunt egale, deoarece întrebuințările diferă: unul servește drept monedă și mijloc de plată, iar celălalt, drept hrană.

Dacă se spune: „Hadithul arată că schimbul nu este valabil decât cu predarea pe loc”, care este răspunsul?

Spunem: într-adevăr, sensul aparent al hadithului cere predarea reciprocă pe loc dacă vinzi aur în schimbul grâului, potrivit cuvintelor sale ﷺ: „Dacă aceste feluri diferă, vindeți cum voiți, cu condiția ca schimbul să fie din mână în mână.”⁴²⁶

Răspunsul este că Sunnah arată, printr-o altă relatare, că predarea pe loc nu este o condiție când unul dintre cele două bunuri servește drept preț. Ibn ʿAbbās a spus: Profetul ﷺ a venit la Medina, iar oamenii plăteau anticipat pentru fructe ce urmau să fie livrate după un an sau doi. El a spus: „Cel care plătește anticipat pentru un lucru să o facă pentru o măsură cunoscută, o greutate cunoscută și un termen cunoscut.”⁴²⁷

Astfel, sensul implicit al hadithului „Vindeți cum voiți, cu condiția ca schimbul să fie din mână în mână” nu are aplicare generală. Predarea pe loc nu este cerută în orice schimb între feluri diferite de bunuri, ci atunci când ele au aceeași întrebuințare, precum aurul schimbat pe argint sau grâul pe orz. Dacă se schimbă însă aur ori argint pe orz sau alte bunuri asemenea lui, predarea pe loc nu este o condiție.

Învățații au avut păreri diferite despre bunurile din afara celor șase feluri. Ẓāhiriții au spus că ribā se aplică numai acestor șase feluri, fiindcă nu acceptă analogia juridică și se limitează la ceea ce a fost menționat în text. După ei, ar fi permis schimbul orezului pe porumb în cantități inegale, cu predare amânată, deoarece acestea nu intră între bunurile precizate de text.

Adepții analogiei juridice din cele patru școli au extins judecata și la alte bunuri. Unii dintre ei, deși acceptă analogia, nu au extins însă judecata. Un exemplu este Ibn ʿAqīl, Allah să aibă milă de el, care a spus: ribā se aplică numai acestor șase feluri, nu fiindcă analogia nu ar exista, ci fiindcă învățații au avut păreri diferite și neunitare despre cauza juridică pentru care se aplică ribā. Întrucât nu s-au pus de acord asupra cauzei, înlăturăm toate aceste cauze propuse și păstrăm textul așa cum este, limitat la bunurile pe care le precizează.

Părerea corectă este că ribā se aplică și altor bunuri în afara celor șase feluri și că această cauză juridică este măsurarea în volum și posibilitatea de păstrare, împreună cu folosirea ca hrană, adică să fie hrană de bază care poate fi păstrată. Aceasta în privința grâului, curmalelor și orzului.

În privința aurului și argintului, cauza juridică este felul bunului și funcția de mijloc de plată. Precizarea „felul bunului” urmărește să cuprindă și bijuteriile când sunt schimbate unele pe altele: li se aplică ribā, deși nu sunt folosite drept preț. Funcția de mijloc de plată se regăsește, de pildă, la dirhami, dinari și bancnotele cunoscute, care au statutul aurului și argintului. Se poate spune și că această cauză este numai funcția de mijloc de plată, iar bijuteriile au ieșit din ea în mod accidental, fiindcă folosirea pentru împodobire este ceva survenit. Funcția de bază a aurului și argintului este aceea de mijloc de plată, căci prin ele se plătesc lucrurile.

Cât despre sare, șeicul Islamului a spus că ea păstrează hrana în bună stare și, astfel, îi urmează statutul. Cauza juridică nu este că ar fi ea însăși hrană de bază, ci că este una dintre necesitățile acesteia. De aceea, dacă ai măcina grâu fără să existe sare în el, nu ar rezista decât câteva zile, apoi s-ar strica; dacă există sare, aceasta îl împiedică să se strice. El spune, așadar: întrucât prin sare se păstrează hrana în bună stare, i s-a dat aceeași judecată.

Cuvintele „și consumarea ribā”: Profetul ﷺ a menționat consumul fiindcă este cea mai obișnuită formă de folosire, după cum au spus învățații. De aceea, Preaînaltul a spus despre fiii lui Israel:

Și pentru luarea de către ei a ribā, deși le fusese interzisă

. Nu a spus „consumarea ei”, iar luarea este mai cuprinzătoare decât consumarea. Așadar, consumarea ribā înseamnă luarea ei, fie că este folosită pentru hrană, mobilier, construcție, locuință sau altceva.

Cuvintele „și consumarea averii orfanului”: orfanul este copilul al cărui tată a murit înainte ca el să ajungă la pubertate, fie băiat, fie fată. Cel a cărui mamă a murit înainte de pubertatea sa nu este numit yatīm nici în sensul Legii, nici în sensul lingvistic. Yatīm vine de la yutm, „a rămâne singur”: el a rămas fără cel care îi câștiga traiul, fiindcă tatăl era acela care câștiga pentru el.

Orfanul a fost menționat în mod deosebit fiindcă nu are pe cineva care să-l apere și fiindcă este mai îndreptățit la milă. De aceea Allah i-a dat o parte din bunurile fayʾ. Dacă el este mai îndreptățit la milă, cum poate acest om nedrept să se năpustească asupra averii lui și să o consume?!

Despre consumarea averii orfanului se spune ceea ce s-a spus despre consumarea ribā: nu se limitează la mâncare. Chiar dacă averea este folosită pentru locuință, mobilier, cărți ori alte lucruri, aceasta intră în aceeași interdicție.

Consumarea averii celui care nu este orfan nu face parte dintre păcatele mari, fiindcă orfanul are un statut aparte. De aceea, Allah i-a amenințat pe cei care consumă averile orfanilor. Preaînaltul a spus:

Cei care consumă pe nedrept averile orfanilor nu înghit în pântecele lor decât foc și vor arde într-o văpaie

.

Cuvintele „și fuga în ziua înfruntării”: at-tawallī înseamnă întoarcerea spatelui și retragerea. „Ziua înfruntării” este ziua când cele două rânduri se ciocnesc în lupta cu necredincioșii. Este numită yawm az-zaḥf fiindcă, atunci când oștirile se află față în față, ele înaintează încet unele spre altele, asemenea celui care se târăște. Fiecare se teme de celălalt și înaintează pas cu pas.

Fuga în ziua înfruntării este unul dintre păcatele mari, deoarece înseamnă renunțarea la lupta pe calea lui Allah, descurajarea musulmanilor și întărirea dușmanilor lui Allah, ceea ce duce la înfrângerea musulmanilor.

Aplicarea generală a acestui hadith este însă restrânsă de versetul în care Preaînaltul spune:

Cel care le întoarce spatele în acea zi, în afară de cel care manevrează pentru luptă ori se alătură unui alt grup, se întoarce încărcat de mânia lui Allah

.

Allah — slăvit fie El — a exceptat două situații. Prima: omul manevrează pentru luptă, adică se pregătește pentru ea, precum cel care se retrage ca să-și pună în ordine lucrurile ori să pregătească și să rânduiască armele. Tot aici intră mutarea în alt loc, de unde să întâmpine dușmanul. Acesta nu este socotit fugar, ci se pregătește pentru luptă.

A doua situație: omul se alătură unui alt grup. De pildă, un detașament de musulmani este încercuit și riscă să fie nimicit de dușman, iar cineva se retrage de aici pentru a-l salva. Nu este nicio vină în aceasta, fiindcă necesitatea o cere, cu condiția să nu aducă prejudicii oștirii. Dacă însă un grup mare pleacă spre acel detașament, slăbind puterea oștirii și înfrângând-o în fața dușmanului, acest lucru nu este permis, deoarece prejudiciul este sigur, iar salvarea detașamentului nu este sigură. Nu este permis, fiindcă scopul este înălțarea religiei lui Allah, iar aceasta ar înjosi religia Lui. Excepție face situația când necredincioșii sunt mai mult decât dublul musulmanilor; atunci retragerea este permisă, potrivit cuvintelor Preaînaltului:

Acum Allah v-a ușurat povara și știe că în voi este slăbiciune. Dacă printre voi vor fi o sută de răbdători, vor birui două sute, iar dacă vor fi o mie, vor birui două mii

.

Tot astfel, dacă aceștia au înzestrare căreia musulmanii nu îi pot face față, precum avioanele, iar musulmanii nu au rachete cu care să le respingă: dacă se știe că rezistența ar duce la pieirea și nimicirea musulmanilor, nu le este permis să rămână, căci aceasta ar însemna să se expună nechibzuit pieirii.

În aceste două versete se găsește restrângerea aplicării generale a Sunnei prin Carte, lucru care se întâlnește rar. Un alt exemplu este una dintre condițiile încheiate între Profet ﷺ și politeiști la Al-Ḥudaybiyyah: acela care venea dintre politeiști ca musulman urma să fie trimis înapoi la ei.⁴²⁸ Condiția era generală, cuprinzând bărbații și femeile. Allah Preaînaltul a pogorât însă:

O, voi cei care ați crezut! Când vin la voi femei credincioase ca emigrante, puneți-le la încercare. Allah le cunoaște mai bine credința. Dacă le știți credincioase, nu le trimiteți înapoi la necredincioși

.

Cuvintele „și acuzarea femeilor libere”: qadhf înseamnă „aruncare”, iar aici se referă la acuzația de desfrâu. Muḥṣanāt înseamnă aici femeile libere, aceasta fiind părerea corectă. S-a spus și că sunt femeile caste, ferite de desfrâu.

Al-ghāfilāt sunt cele caste, departe de desfrâu, cărora acest lucru nici nu le trece prin minte.

Precizarea „credincioase” le exclude pe necredincioase. Acela care acuză de desfrâu o femeie cu aceste însușiri săvârșește unul dintre păcatele nimicitoare. Totodată, i se aplică pedeapsa prescrisă de optzeci de lovituri de bici, mărturia sa nu este acceptată și este socotit nelegiuit. Allah i-a impus, așadar, trei consecințe. Preaînaltul a spus:

Pe cei care le acuză de desfrâu pe femeile caste, apoi nu aduc patru martori, loviți-i cu optzeci de lovituri de bici și nu le mai primiți niciodată mărturia. Aceștia sunt nelegiuiții

. Apoi a spus:

În afară de cei care, după aceea, se căiesc și se îndreaptă

.

Prin consens, această excepție nu cuprinde primul enunț și, tot prin consens, îl cuprinde pe ultimul. Învățații au avut păreri diferite despre al doilea enunț, cuvintele

și nu le mai primiți niciodată mărturia

. Unii au spus că excepția i se aplică, iar alții, că nu i se aplică.

Prin urmare, dacă acuzatorul se căiește, îi este acceptată sau nu mărturia? Răspunsul: învățații au avut păreri diferite în această privință.

Unii au spus că mărturia sa nu este primită niciodată, chiar dacă se căiește. Și-au susținut părerea prin faptul că Allah a făcut interdicția permanentă, spunând:

Și nu le mai primiți niciodată mărturia

. Rostul acestei permanențe este că judecata nu încetează în niciun caz în privința lor.

Alții au spus că, dimpotrivă, mărturia îi este primită, deoarece acceptarea ori respingerea mărturiei se întemeiază pe prezența nelegiuirii. Dacă nelegiuirea dispare, ea fiind piedica în calea acceptării mărturiei, dispar și consecințele ei.

Într-un asemenea caz, se cuvine să spunem că decizia ține de aprecierea judecătorului. Dacă el vede un folos în respingerea mărturiei, pentru a-i opri pe oameni să trateze cu ușurință onoarea musulmanilor, să procedeze astfel. În caz contrar, regula de bază este că, odată ce nelegiuirea a dispărut, mărturia trebuie primită. Acuzarea de desfrâu a bărbaților nevinovați și credincioși, aflați departe de asemenea fapte, este un păcat mare, asemenea acuzării femeilor cu aceste însușiri?

Răspunsul: majoritatea învățaților consideră că acuzarea unui bărbat este asemenea acuzării unei femei. Femeile au fost menționate în mod deosebit fiindcă acuzațiile de acest fel le vizează, de obicei, mai des: înainte de Islam, prostituatele erau numeroase. Acuzarea unei femei este mai gravă, deoarece aduce îndoiala asupra descendenței copiilor ei din soțul său și, astfel, îi pricinuiește un rău mai mare. Menționarea lor deosebită privește, așadar, situația cea mai frecventă. O precizare care descrie situația cea mai frecventă nu implică excluderea celorlalte cazuri, întrucât rostul ei este să înfățișeze realitatea.

Dovada din acest hadith, în legătură cu tema capitolului, este cuvântul „vrăjitoria”.

De la Jundab, într-o relatare atribuită Profetului: «Pedeapsa prescrisă pentru vrăjitor este o lovitură de sabie.» Relatat de At-Tirmidhī, care a spus: «Părerea corectă este că relatarea se oprește la companion.»⁴²⁹

Cuvintele „De la Jundab”: nu este vorba despre Jundab ibn ʿAbd Allāh al-Bajalī, ci despre Jundab al-Khayr, cunoscut drept cel care l-a ucis pe vrăjitor.

Cuvântul „atribuită” înseamnă: atribuită Profetului ﷺ, astfel încât ar fi unul dintre cuvintele Profetului, pacea și binecuvântarea fie asupra lui. Însă autorul a redat afirmația lui At-Tirmidhī: „Părerea corectă este că relatarea se oprește la companion”, adică sunt cuvintele lui Jundab.

Cuvintele „Pedeapsa prescrisă pentru vrăjitor este o lovitură de sabie”: pedeapsa prescrisă înseamnă pedeapsa sa stabilită de Legea revelată.

Sensul aparent este că el nu devine necredincios, deoarece pedepsele prescrise îl curățesc de păcat pe cel căruia îi sunt aplicate. În schimb, dacă un necredincios este ucis pentru apostazia sa, uciderea nu îl curățește. Această afirmație trebuie înțeleasă în lumina celor arătate mai înainte: între felurile vrăjitoriei există unele care nu îl scot pe om din Islam, anume cele săvârșite prin leacuri și substanțe care provoacă îndepărtare, atracție și lucruri asemănătoare.

Cuvintele „o lovitură de sabie”: s-a transmis o formă cu tāʾ după bāʾ și o formă cu hāʾ. Amândouă sunt corecte, însă prima este mai expresivă: forma nehotărâtă și indicarea unei singure acțiuni arată că este vorba despre o lovitură puternică, hotărâtoare. Aceasta este o exprimare indirectă pentru ucidere; nu înseamnă să fie lovit pe spate cu latul sabiei.

În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī, de la Bajālah ibn ʿAbadah, care a spus: «A scris ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, Allah să fie mulțumit de el: „Ucideți orice vrăjitor și orice vrăjitoare!”» El a spus: «Am ucis atunci trei vrăjitoare.»⁴³⁰

Cuvintele „În Ṣaḥīḥ al-Bukhārī”: în comentariu, adică în Taysīr al-ʿAzīz al-Ḥamīd, s-a arătat că această formulare nu se găsește la Al-Bukhārī. La Al-Bukhārī se află că „a poruncit să fie despărțiți toți zoroastrienii căsătoriți cu rude cu care căsătoria este oprită”⁴³¹. Ei îngăduie căsătoria cu asemenea rude — căutăm ocrotire la Allah! —, de aceea ʿUmar a poruncit ca acele persoane să fie despărțite de rudele lor. Totuși, comentatorul, autorul lucrării Taysīr al-ʿAzīz al-Ḥamīd, a menționat că Al-Qaṭīʿī a transmis relatarea în partea a doua a lucrării sale Fawāʾid, unde apar cuvintele: „Apoi ucideți orice prezicător și orice vrăjitor.” El, adică acel comentator, a spus: „Lanțul de transmitere este bun.” A mai spus: „Prin urmare, atribuirea făcută de autor lui Al-Bukhārī ar putea avea în vedere relatarea de bază, nu formularea ei.” Aici se încheie citatul.

S-a transmis autentic de la Ḥafṣah, Allah să fie mulțumit de ea, «că a poruncit să fie ucisă o sclavă a sa care făcuse vrăji împotriva ei, iar aceasta a fost ucisă»⁴³². De asemenea, s-a transmis autentic de la Jundab⁴³³.

Această ucidere este o pedeapsă prescrisă sau este ucis pentru necredința sa? Ambele interpretări sunt posibile, potrivit distincțiilor făcute anterior⁴³⁴ cu privire la necredința vrăjitorului. Întemeindu-ne însă pe acele distincții, spunem: dacă vrăjitoria l-a scos din Islam, uciderea sa este pentru apostazie; dacă vrăjitoria nu l-a dus la necredință, uciderea sa ține de respingerea agresorului și trebuie îndeplinită atunci când conducătorul o consideră necesară.

În concluzie, trebuie să îi ucidem pe vrăjitori, fie că îi socotim necredincioși, fie că nu, deoarece ei provoacă boli, ucid și îi despart pe oameni de soțiile lor. Fac și contrariul: pot stârni atracție, apropiindu-i pe dușmani și ajungând astfel la scopurile lor. Unii îi fac vrăji unui om ca să îl atragă către ei și să obțină de la el ceea ce urmăresc, precum acela care i-ar face vrăji unei femei ca să săvârșească desfrâu cu ea. Întrucât răspândesc stricăciunea pe pământ, conducătorul are datoria să îi ucidă fără să le ceară mai întâi să se căiască, atât timp cât aceasta urmărește înlăturarea vătămării și a grozăviei faptelor lor. Celui căruia i se aplică o pedeapsă prescrisă nu i se cere mai întâi căința: îndată ce este prins, pedeapsa trebuie aplicată.

Aḥmad a spus: «De la trei dintre companionii Profetului ﷺ.»

Cuvintele „Aḥmad a spus: «De la trei dintre companionii Profetului ﷺ»”: aceștia sunt ʿUmar, Ḥafṣah și Jundab al-Khayr⁴³⁵. Adică uciderea vrăjitorului s-a transmis autentic de la trei dintre companionii Profetului ﷺ.

Părerea potrivit căreia trebuie uciși este în acord cu principiile Legii revelate, deoarece ei răspândesc stricăciunea pe pământ, iar stricăciunea lor este dintre cele mai mari. De aceea, conducătorul are datoria să îi ucidă și nu îi este îngăduit să se abțină de la aceasta. Dacă asemenea oameni sunt lăsați în voia lor, stricăciunea lor se răspândește atât în ținutul lor, cât și în altele. Dacă sunt uciși, oamenii sunt feriți de răul lor și sunt descurajați să practice vrăjitoria.

Învățăminte:

Explicarea învățămintelor:

Primul: explicarea versetului din Al-Baqarah.

Primul: explicarea versetului din Al-Baqarah. Este vorba despre cuvintele Preaînaltului:

Ei știau că acela care a cumpărat-o nu va avea nicio parte în Viața de Apoi

. Adică nu va avea niciun folos. Cel care nu are nicio parte în Viața de Apoi este necredincios, deoarece oricine are o parte acolo va ajunge, în cele din urmă, în Paradis.

Al doilea: explicarea versetului din An-Nisāʾ.

Al doilea: explicarea versetului din An-Nisāʾ. Este vorba despre cuvintele Preaînaltului:

Ei cred în jibt și în ṭāghūt

. ʿUmar a explicat jibt drept vrăjitorie, iar ṭāghūt drept șeitan. S-a mai explicat că jibt este tot ceea ce nu are niciun bine, fie vrăjitorie, fie altceva. Cât despre ṭāghūt, acesta este orice lucru în privința căruia omul depășește limita, fie că este adorat, urmat ori ascultat.

Al treilea: explicarea termenilor jibt și ṭāghūt și a deosebirii dintre ei.

Al treilea: explicarea termenilor jibt și ṭāghūt și a deosebirii dintre ei. Aceasta se întemeiază pe explicația lui ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el.

Al patrulea: un ṭāghūt poate fi dintre djinni sau dintre oameni.

Al patrulea: un ṭāghūt poate fi dintre djinni sau dintre oameni. Acest lucru se desprinde din cuvintele lui Jābir: „Ṭawāghīt sunt prezicătorii”, precum și din cuvintele lui ʿUmar: „Ṭāghūt este șeitanul.” Când termenul ṭāghūt este folosit fără precizare, se are în vedere un șeitan dintre djinni, iar prezicătorii sunt șeitanii dintre oameni.

Al cincilea: cunoașterea celor șapte păcate nimicitoare menționate în mod deosebit în interdicție.

Al cincilea: cunoașterea celor șapte păcate nimicitoare menționate în mod deosebit în interdicție. Ele au fost explicate mai înainte.

Al șaselea: vrăjitorul devine necredincios.

Al șaselea: vrăjitorul devine necredincios. Aceasta se desprinde din cuvintele Preaînaltului:

Ei nu învățau pe nimeni fără să spună mai întâi: „Noi suntem doar o încercare, așadar nu deveni necredincios!”

, până la sfârșitul versetului.

Al șaptelea: el este ucis fără să i se ceară mai întâi să se căiască.

Al șaptelea: el este ucis fără să i se ceară mai întâi să se căiască. Acest lucru se desprinde din cuvintele: «Pedeapsa prescrisă pentru vrăjitor este o lovitură de sabie.»⁴³⁶ Dacă o faptă pentru care există o pedeapsă prescrisă a ajuns la conducător, făptuitorului nu i se cere mai întâi să se căiască, ci este ucis în orice caz. În schimb, celui vinovat de necredință i se cere să se căiască. Aceasta este deosebirea dintre o pedeapsă prescrisă și pedeapsa pentru necredință. De aici înțelegem greșeala celor care au inclus judecata privitoare la apostat între pedepsele prescrise și au enumerat printre acestea uciderea pentru apostazie. Uciderea apostatului nu face parte dintre pedepsele prescrise, deoarece lui i se cere să se căiască, iar dacă se căiește, uciderea nu i se mai aplică. Pedepsele prescrise, însă, nu sunt înlăturate prin căință, în afară de cazul în care omul se căiește înainte de a fi prins. Mai mult, pedepsele prescrise constituie ispășire pentru cel căruia îi sunt aplicate, iar el nu este necredincios. Uciderea pentru apostazie nu constituie ispășire, iar cel în cauză este necredincios: nu i se săvârșește rugăciunea funerară, nu este spălat și nu este îngropat în cimitirele musulmanilor.

Al optulea: existența acestui lucru printre musulmani în vremea lui ʿUmar; cum va fi fost, atunci, după el?!

Al optulea: existența acestui lucru printre musulmani în vremea lui ʿUmar; cum va fi fost, atunci, după el?! Aceasta se desprinde din cuvintele: „ʿUmar a scris: «Ucideți orice vrăjitor și orice vrăjitoare!»” Dacă astfel stăteau lucrurile în vremea celui de-al doilea calif, în generațiile deosebite prin virtute, ba chiar în cea mai bună dintre ele, cum vor fi stat în epocile care s-au îndepărtat de vremea Profetului ﷺ, a califilor și a companionilor săi?! Vrăjitoria este, așadar, mai răspândită printre musulmani. Cu cât oamenii se îndepărtează de vremea Mesajului, cu atât sunt mai mult stăpâniți de rătăcire și nechibzuință. Rătăcirea înseamnă săvârșirea greșelii din necunoaștere, iar nechibzuința înseamnă săvârșirea ei cu bună știință. De aceea spunem: cine săvârșește un rău din nechibzuință păcătuiește, iar cine îl săvârșește din necunoaștere nu păcătuiește. Preaînaltul a spus:

Allah primește căința celor care săvârșesc răul din nechibzuință

, până la sfârșitul versetului. Aici, nechibzuința nu este opusul cunoașterii, ci al judecății sănătoase: este nesocotința.