Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Cuvintele „sacrificarea” se referă la sacrificarea animalelor.

În cuvintele „pentru altcineva decât Allah”, prepoziția „li-” exprimă motivul și intenția: adică omul are în vedere prin sacrificarea sa pe altcineva decât Allah. Sacrificarea pentru altcineva decât Allah se împarte în două feluri:

1. Sacrificarea pentru altcineva decât Allah, urmărind apropierea și venerarea: aceasta este o asociere majoră, care îl scoate pe om din religie.

2. Sacrificarea pentru altcineva din bucurie și pentru a-l cinsti: aceasta nu îl scoate pe om din religie, ci ține de practicile obișnuite, care uneori pot fi de dorit, iar alteori nu. Regula de bază este că sunt îngăduite.

Autorul are în vedere aici primul fel.

Dacă un conducător vine într-o localitate, iar noi sacrificăm animale pentru el, atunci, dacă o facem ca apropiere și venerare, este asociere majoră, iar acele animale sacrificate sunt interzise. Semnul acestei intenții este că le sacrificăm înaintea lui și apoi le lăsăm. Dacă însă le sacrificăm pentru a-l cinsti și a-l ospăta, iar carnea este gătită și mâncată, aceasta ține de ospitalitate și nu este asociere.

Cuvintele „pentru altcineva decât Allah” îi cuprind pe profeți, pe îngeri, pe cei socotiți sfinți și pe alții. Oricine sacrifică pentru altcineva decât Allah, căutând apropierea și venerarea, intră sub această expresie, oricine ar fi cel vizat.

Prin titlul „Despre sacrificarea animalelor pentru altcineva decât Allah”, el a făcut trimitere la dovadă, fără a formula judecata. Învățații folosesc asemenea titluri pentru chestiunile asupra cărora nu se pronunță categoric sau care cer distincții. În privința celor asupra cărora se pronunță categoric, formulează titlul categoric, precum „Obligativitatea rugăciunii”, „Interdicția bârfei” și altele asemănătoare.

Fără îndoială, autorul, Allah Preaînaltul să aibă milă de el, consideră interzisă sacrificarea pentru altcineva decât Allah ca apropiere și venerare și o socotește asociere majoră. El a urmărit însă să îl deprindă pe student să deducă judecata din dovadă. Aceasta este o formă de educație în știința religioasă: învățătorul sau autorul lasă judecata neformulată, apoi aduce dovezile pentru a-i lăsa studentului deducerea ei, potrivit dovezilor care i-au fost prezentate. Autorul a amintit în acest capitol trei versete:

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Spune: «Rugăciunea mea, sacrificiul meu, viața mea și moartea mea sunt pentru Allah, Domnul lumilor. El nu are niciun asociat»

,²⁰⁷ până la sfârșitul versetului.

Primul: cuvântul „Spune”. Adresarea este către Profet ﷺ: spune-le acestor asociaționiști, vestindu-le că te ții de credința curată în unicitatea lui Allah, fiindcă această sură este meccană.

Cuvintele „rugăciunea mea”: în limbă, „aṣ-ṣalāh” înseamnă rugă de cerere. În Lege, este un act de adorare pentru Allah, alcătuit din cuvinte și fapte cunoscute, care începe prin takbīr și se încheie prin taslīm.

Cuvintele „sacrificiul meu”: în limbă, „an-nusuk” înseamnă adorare; în Lege, înseamnă sacrificarea ofrandei.

Trebuie înțeles acest verset potrivit sensului din limbă sau potrivit celui stabilit de Lege?

Am arătat că ceea ce apare în limbajul Legii se înțelege potrivit sensului său stabilit de Lege, așa cum ceea ce apare în limbajul obișnuit se înțelege potrivit sensului obișnuit, iar ceea ce apare în limba arabilor, potrivit sensului din limbă.

Când îi spun cuiva: „Ai o shāh?”, el înțelege o oaie femelă. În limba arabă însă, „shāh” desemnează un singur animal dintre oi sau capre, mascul ori femelă. Prin urmare, „an-nusuk” din verset se înțelege potrivit sensului stabilit de Lege. S-a spus și că versetul se înțelege potrivit sensului din limbă, fiindcă este mai cuprinzător: „an-nusuk” este adorarea. Este ca și cum ar spune: „Nu Îl invoc decât pe Allah și nu Îl ador decât pe Allah”, cuprinzând atât cererea, cât și adorarea. Dacă se ia sensul stabilit de Lege, versetul se referă la anumite feluri de adorare: rugăciunea și sacrificiul. Ele sunt date astfel ca exemple: rugăciunea este cel mai înalt act de adorare trupească, iar sacrificarea, cel mai înalt act de adorare prin avere, fiindcă, atunci când se face ca venerare, este numai o apropiere prin adorare. Așa a explicat șeicul Islamului, Ibn Taymiyyah, această chestiune.

Trebuie cercetată însă afirmația că ofranda este cel mai înalt act de adorare prin avere, fiindcă zakāt-ul este fără îndoială mai însemnat și este tot un act de adorare prin avere.

Există și o a treia opinie: rugăciunea este rugăciunea cunoscută în Lege, iar „an-nusuk” este adorarea în general; astfel, termenul general este alăturat celui particular.

Cuvintele „viața mea și moartea mea” înseamnă că puterea asupra mea și cârmuirea treburilor mele, viu și mort, Îi aparțin lui Allah. Cuvintele „rugăciunea mea și sacrificiul meu” afirmă unicitatea lui Allah în adorare, iar „viața mea și moartea mea” afirmă unicitatea stăpânirii Sale.

Cuvântul „pentru Allah” este predicatul construcției introduse prin „inna”. „Allah” este un nume propriu al Ființei divine; forma sa de origine este „al-ilāh”, din care hamzah a fost eliminată pentru ușurarea pronunțării, din pricina folosirii frecvente. Are sensul de „maʾlūh”, Cel adorat: forma „fiʿāl” are aici sens pasiv, asemenea lui „ghirās”, cu sensul de „maghrūs”, ceea ce este sădit, și lui „firāsh”, cu sensul de „mafrūsh”, ceea ce este așternut. „Al-maʾlūh” este Cel iubit și venerat.

Cuvintele „Domnul lumilor”: prin „lumile” se înțelege tot ceea ce există în afara lui Allah. Au fost numite astfel fiindcă sunt un semn care Îl arată pe Creatorul lor.

Poetul a spus:

Ce uimire! Cum este nesocotită Divinitatea și cum O poate tăgădui cel care tăgăduiește? În fiecare lucru se află un semn al Său, care arată că El este Unul.

Cuvântul „lumile” se folosește în acest sens, dar se poate referi și la lumile dintr-un anumit timp, precum în cuvintele Celui Preaînalt: „Și v-am ales mai presus de lumi” [Al-Baqarah: 47], adică de oamenii din vremea lor.

„Domnul” înseamnă aici Stăpânul care cârmuiește, iar aceasta este o stăpânire absolută.

Al doilea verset: cuvintele „El nu are niciun asociat”. Propoziția exprimă starea legată de cuvintele „pentru Allah”: în starea în care El nu are niciun asociat. Allah, Slavă Lui, nu are niciun asociat în adorare, în stăpânire, în numele sau în atributele Sale. De aceea, Preaînaltul a spus:

Nimic nu este asemenea Lui, iar El este Cel care aude totul, Cel care vede totul

.

S-a rătăcit cel care a pretins că Allah are asociați, precum acela care a adorat idolii sau pe ʿĪsā, fiul lui Maryam, pacea fie asupra lui. La fel, unii poeți exagerați au pus făptura pe treapta Creatorului, precum cel care i se adresează celui pe care îl laudă:

Fii asemenea cui voiești, o, tu care nu ai seamăn, și cum voiești, căci nicio făptură nu se apropie de tine.

La fel sunt și cuvintele lui Al-Būṣīrī din poemul său de laudă a Trimisului ﷺ:

O, tu, cel mai nobil dintre făpturi, nu am la cine căuta adăpost în afara ta când se abate nenorocirea asupra tuturor. Dacă, în Ziua Întoarcerii, nu mă vei lua de mână prin bunăvoință, atunci spune: vai de alunecarea piciorului!

Căci această lume și cealaltă țin de dărnicia ta, iar cunoașterea Tablei și a Calamului este dintre științele tale.

Aceasta se numără printre cele mai mari forme de asociere, fiindcă a făcut ca lumea aceasta și Viața de Apoi să țină de dărnicia Trimisului. De aici ar rezulta că Allah, preamărită fie pomenirea Sa, nu are nimic în ele.

El a spus: „Iar cunoașterea Tablei și a Calamului este dintre științele tale”, adică acestea nici măcar nu ar fi toate cunoștințele lui. Astfel, nu I-ar mai rămâne lui Allah nici cunoaștere, nici cârmuire. Căutăm adăpost la Allah de aceasta.

Cuvintele „Și aceasta”: prepoziția și termenul pe care îl determină sunt legate de „mi s-a poruncit”, ceea ce exprimă limitarea și particularizarea. Această poruncă a fost particularizată fiindcă este cea mai însemnată dintre porunci: adorarea sinceră a lui Allah Preaînaltul și înlăturarea asocierii. Este ca și cum nu i s-ar fi poruncit decât aceasta. Se știe că acela care Îi este sincer lui Allah Preaînaltul Îl va adora pe Allah, Slavă Lui și Preaînalt este El, în toate privințele.

Cuvintele „mi s-a poruncit”: cel care dă porunca nu este numit aici, pentru a exprima măreția și preamărirea sa. Altfel, se știe că Acela care poruncește este Allah Preaînaltul.

Cuvintele „Și eu sunt primul dintre musulmani”: este posibil să se aibă în vedere întâietatea în timp. În acest caz, ea trebuie să fie una relativă, iar sensul este: eu sunt primul dintre musulmanii acestei comunități, fiindcă au existat înaintea lui oameni care s-au supus lui Allah.

Este posibil să se aibă în vedere întâietatea ca rang. Trimisul ﷺ este cel mai deplin dintre oameni în islam și cel mai desăvârșit în supunere; în acest caz, întâietatea este absolută.

Se întâmplă adesea ca o asemenea exprimare să indice întâietatea ca rang. De pildă, spui: „Eu sunt primul care crede acest lucru”, chiar dacă altcineva a crezut înaintea ta. Vrei să spui însă că ești mai grabnic decât ceilalți să îl crezi și că nu îl vei tăgădui niciodată. La fel sunt cuvintele lui ﷺ: „Noi am avea mai mult temei să ne îndoim decât Ibrāhīm”, atunci când acesta a spus: „Domnul meu, arată-mi cum îi învii pe cei morți”.²⁰⁸ Aceasta nu înseamnă că Ibrāhīm se îndoia, ci că, dacă s-ar presupune existența unei îndoieli, noi am avea mai mult temei să ne îndoim decât el. Însă noi nu ne îndoim și nici Ibrāhīm nu se îndoia.

Cuvântul „musulmani”: când este folosit fără altă precizare, islamul cuprinde și credința, fiindcă prin el se înțelege supunerea față de Allah, în exterior și în interior. Dovadă sunt cuvintele Celui Preaînalt: „Ba da! Cel care își supune fața lui Allah” [Al-Baqarah: 112]. Aceasta este supunerea lăuntrică.

Iar cuvintele „și face bine” arată supunerea exterioară. Tot astfel, cuvintele Celui Preaînalt:

Celui care caută altă religie decât islamul nu i se va primi aceasta

cuprind supunerea lăuntrică și pe cea exterioară. Când este pomenită credința, islamul este inclus în ea. Preaînaltul a spus:

Allah le-a făgăduit dreptcredincioșilor și dreptcredincioaselor grădini pe sub care curg râuri

.

Ori de câte ori credința există cu adevărat, ea implică existența islamului. Dar când cei doi termeni sunt menționați împreună, islamul se referă la exterior, iar credința la interior. Așa este în hadithul lui Jibrīl, în care el spune: „Vorbește-mi despre islam”, iar Profetul îi vorbește despre fapte exterioare; apoi: „Vorbește-mi despre credință”, iar el îi vorbește despre fapte lăuntrice.²⁰⁹

La fel sunt și cuvintele Celui Preaînalt:

Beduinii au spus: «Noi credem!» Spune: «Nu ați crezut! Spuneți însă: Ne-am supus, căci credința încă nu a intrat în inimile voastre»

.

Dovada din versetul menționat de autor este că sacrificiul trebuie să fie făcut numai pentru Allah, cu sinceritate.

Și cuvintele Sale: „Așadar, roagă-te Domnului tău și adu jertfă”.²¹⁰

Al treilea verset. Cuvintele „Așadar, roagă-te”: particula fa exprimă cauza și leagă această propoziție de cuvintele „Noi ți-am dăruit Al-Kawthar” [Al-Kawthar: 1]. Adică: pentru că ți-am dăruit aceasta, roagă-te Domnului tău și adu jertfă, mulțumindu-I lui Allah Preaînaltul pentru această binefacere. Prin rugăciune se înțelege aici rugăciunea cunoscută în Lege.

Cuvintele „și adu jertfă”: prin naḥr se înțelege sacrificarea animalului. Adică: adu jertfa ta pentru Allah, așa cum și rugăciunea ta este pentru El. Acest verset nobil arată că jertfirea este un act de adorare. De aceea, Allah a poruncit-o și a alăturat-o rugăciunii.

Cuvintele „și adu jertfă” sunt generale și cuprind toate sacrificiile a căror prescriere este dovedită în Lege. Acestea sunt de trei feluri: sacrificiile de Sărbătoarea Jertfei, animalele de jertfă ale pelerinajului și sacrificiile ʿaqīqah pentru nou-născuți. Omului i se cere să le împlinească pe acestea trei.

Dintre animalele de jertfă ale pelerinajului, unele sunt obligatorii, iar altele sunt recomandate. Sacrificiul este obligatoriu, de pildă, în cazul pelerinajului tamattuʿ:

Cine se bucură de ʿumrah până la pelerinaj să aducă animalul de jertfă pe care îl poate procura

; în cazul celui împiedicat să își încheie pelerinajul:

Dacă sunteți împiedicați, aduceți animalul de jertfă pe care îl puteți procura

; și în cazul raderii capului:

Atunci să dea o răscumpărare prin post, milostenie sau sacrificiu

. Aceasta dacă este corect să numim acest din urmă sacrificiu hady. Este însă mai potrivit să îl numim fidyah, așa cum l-a numit Allah, Atotputernicul și Mărețul, fiindcă are rolul unei ispășiri.

În privința sacrificiilor de Sărbătoarea Jertfei, învățații au avut păreri diferite:

Unii au spus că sunt obligatorii, iar alții că sunt recomandate. Cei mai mulți învățați consideră că sunt recomandate și că este dezaprobat ca acela care are posibilitatea să le împlinească să le lase. Potrivit școlii lui Abū Ḥanīfah, Allah să aibă milă de el, ele sunt obligatorii pentru cel care are posibilitatea, iar această părere a fost aleasă și de Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah.

Sacrificiul de Sărbătoarea Jertfei nu este pentru cei morți, așa cum înțeleg oamenii de rând, ci pentru cei vii. În ceea ce îi privește pe cei morți, nu este prescris să se aducă un sacrificiu separat pentru ei, decât dacă au lăsat prin testament să se facă aceasta; atunci se împlinește ceea ce au lăsat prin testament. Aceasta fiindcă o asemenea practică nu a fost transmisă de la Trimisul ﷺ.

De la ʿAlī, Allah să fie mulțumit de el, care a spus: Trimisul lui Allah ﷺ mi-a vorbit despre patru lucruri: „Allah l-a blestemat pe cel care aduce o jertfă altcuiva în afară de Allah. Allah l-a blestemat pe cel care își blestemă părinții. Allah l-a blestemat pe cel care adăpostește un făptuitor de nelegiuiri. Allah l-a blestemat pe cel care schimbă semnele de hotar ale pământului”. Relatat de Muslim.²¹¹

Cât despre ʿaqīqah, acesta este sacrificiul făcut pentru nou-născut în a șaptea zi: două animale dacă este băiat și unul dacă este fată. În cazul unui băiat, este suficient și un singur animal dacă familia are greutăți materiale. Cei mai mulți învățați consideră că este o sunnah. Unii învățați au spus că este obligatoriu, fiindcă Profetul ﷺ a spus: „Fiecare băiat este ținut zălog pentru ʿaqīqah sa”.²¹²

Cuvântul „lucruri” redă aici kalimāt, pluralul lui kalimah. În terminologia gramaticienilor, kalimah este un cuvânt de sine stătător. În limbajul obișnuit însă, el poate însemna orice enunț cu sens complet. Trimisul ﷺ a spus: „Cea mai adevărată rostire a unui poet este: «Cu adevărat, totul în afară de Allah este deșertăciune»”.²¹³ Iar Preaînaltul a spus:

Nicidecum! Aceasta nu este decât o vorbă pe care o rostește

. Este vorba despre cuvintele: „Poate voi face fapte bune în ceea ce am lăsat în urmă” [Al-Muʾminūn: 99–100].

Shaykh al-Islām a spus: în limba arabă, termenul kalimah nu se folosește decât pentru un enunț cu sens complet.

Cuvintele „Allah l-a blestemat”: blestemul din partea lui Allah înseamnă alungarea și îndepărtarea de îndurarea lui Allah. Când se spune: „Allah l-a blestemat”, sensul este că l-a alungat și l-a îndepărtat de îndurarea Sa. Când se spune: „O, Allah, blestemă-l pe cutare!”, sensul este: îndepărtează-l de îndurarea Ta și alungă-l de la ea.

Cuvintele „pe cel care aduce o jertfă altcuiva în afară de Allah” sunt generale și îl cuprind pe acela care sacrifică o cămilă, o vacă, o găină sau alt animal.

Cuvintele „altcuiva în afară de Allah” se referă la oricine în afară de Allah, chiar dacă sacrificiul este adus unui profet, unui înger, unui jinn sau altcuiva.

Cuvântul „a blestemat”: este posibil ca propoziția să exprime o constatare, iar Trimisul ﷺ să ne înștiințeze că Allah l-a blestemat pe acela care aduce o jertfă altcuiva în afară de Allah. Este posibil și să fie o invocație exprimată sub forma unei constatări, adică: „O, Allah, blestemă-l pe acela care aduce o jertfă altcuiva în afară de Allah!” Constatarea are o putere mai mare, fiindcă unei invocații i se poate răspunde sau nu.

Cuvântul „părinții” îi cuprinde pe tată, pe mamă și pe ascendenții lor, fiindcă și bunicul este tată, după cum copiii fiului și ai fiicei sunt urmași care au îndatorirea de a-și respecta ascendenții. Chestiunea de aici nu privește bunurile, ci drepturile. A-l blestema pe ascendentul mai apropiat este mai grav decât a-l blestema pe cel mai îndepărtat, fiindcă primul are un drept mai mare la buna purtare, iar blestemarea lui este potrivnică acesteia.

Cuvintele „pe cel care își blestemă părinții” înseamnă: îi insultă și îi ocărăște. Blestemul venit din partea omului este insulta și ocara. Dacă insulți sau ocărăști un om, aceasta înseamnă să îl blestemi. Profetul ﷺ a fost întrebat: „Cum își blestemă omul părinții?” El a răspuns: „Îl insultă pe tatăl altui om, iar acela îi insultă tatăl; îi insultă mama, iar acela îi insultă mama”.²¹⁴ Juriștii au dedus din acest hadith o regulă: în privința păcatului, provocarea unei fapte are statutul săvârșirii ei directe, chiar dacă răspunderea pentru despăgubire poate fi diferită, potrivit distincțiilor făcute de învățați.

Cuvintele „pe cel care adăpostește un făptuitor de nelegiuiri” înseamnă că îl primește la el și îl ocrotește. Introducerea unor lucruri noi cuprinde inovațiile din religie, precum cele introduse de jahmiți, muʿtaziliți și alții, precum și nelegiuirile din treburile comunității, cum sunt infracțiunile și cele asemenea lor. Cine adăpostește un asemenea făptuitor este blestemat, la fel și acela care îi susține pe acești oameni. Adăpostirea înseamnă să îl primești pentru a-l feri de ceea ce i s-ar putea întâmpla; a-l sprijini este și mai grav. Făptuitorul însuși este într-o situație mai gravă, fiindcă, dacă adăpostirea lui atrage blestemul, atunci fapta lui este o nelegiuire și mai mare. Hadithul avertizează împotriva inovațiilor și a lucrurilor nou introduse în religie. Profetul ﷺ a spus: „Feriți-vă de lucrurile nou introduse, căci orice inovație este rătăcire”.²¹⁵ Sensul aparent al hadithului le cuprinde chiar și pe cele mărunte.

Cuvintele „semnele de hotar ale pământului” înseamnă semnele și limitele care despart proprietățile vecinilor. Cine le schimbă pe nedrept este blestemat. Cât de mulți sunt cei care schimbă semnele de hotar, mai ales când valoarea pământului crește! Ei nu știu că Trimisul ﷺ spune: „Cine ia pe nedrept o palmă de pământ va purta în jurul gâtului greutatea ei din șapte pământuri”.²¹⁶ Chestiunea este gravă. Mai mult, acela care ia o parte din pământ, mută hotarele și ia ceea ce nu i se cuvine nici nu știe ce îl așteaptă: poate se va folosi de el în această viață, poate va muri înainte de aceasta sau poate va fi lovit de o nenorocire care îi va lua tot ce a dobândit.

Așadar, aceasta este o dovadă că schimbarea semnelor de hotar ale pământului este unul dintre păcatele mari. De aceea, Profetul ﷺ a alăturat-o asocierii, relei purtări față de părinți și nelegiuirilor. Aceasta arată gravitatea ei și faptul că omul trebuie să se ferească de ea și să se teamă de Allah, Slavă Lui și Preaînalt este El, ca să nu o săvârșească.

De la Ṭāriq ibn Shihāb, că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Un om a intrat în Paradis din pricina unei muște, iar altul a intrat în Foc din pricina unei muște”. Ei au întrebat: „Cum s-a întâmplat aceasta, o, Trimis al lui Allah?” El a spus: „Doi oameni au trecut pe lângă un neam care avea un idol. Nimeni nu putea trece de el fără să îi aducă o ofrandă. I-au spus unuia dintre cei doi: «Adu o ofrandă!» El a zis: «Nu am nimic de adus». I-au spus: «Adu chiar și o muscă!» A adus o muscă, iar ei l-au lăsat să treacă; astfel, a intrat în Foc. I-au spus și celuilalt: «Adu o ofrandă!» El a răspuns: «Nu aș aduce nimănui vreo ofrandă în afară de Allah, Atotputernicul și Mărețul». Atunci i-au tăiat capul, iar el a intrat în Paradis”. Relatat de Aḥmad.²¹⁷

Cuvintele „de la Ṭāriq ibn Shihāb”: acest hadith are două deficiențe:

Prima: învățații sunt de acord că Ṭāriq ibn Shihāb nu a auzit de la Profet ﷺ. Au avut însă păreri diferite dacă era companion, cei mai mulți considerând că era. Dacă spunem că era companion, faptul că nu a auzit de la Profet ﷺ nu afectează relatarea, fiindcă relatarea mursal a unui companion constituie o dovadă. Dacă nu era companion, este o relatare mursal a altcuiva decât un companion, iar aceasta este una dintre categoriile de relatări slabe.

A doua: Al-Aʿmash relatează hadithul folosind formula „de la”, iar el se numără printre cei care practicau tadlīs. Aceasta este o deficiență a hadithului. Din pricina acestor două deficiențe, rămâne o rezervă în privința lui.

Hadithul mai are și o a treia deficiență: imamul Aḥmad l-a relatat de la Ṭāriq, de la Salmān, oprindu-l la cuvintele lui Salmān, fără a-l atribui Profetului. La fel au procedat Abū Nuʿaym și Ibn Abī Shaybah. Este deci posibil ca Salmān să îl fi preluat de la fiii lui Isrāʾīl.

Cuvintele „din pricina unei muște”: prepoziția fī exprimă aici cauza, nu locul; sensul este „din cauza unei muște”. O exprimare asemănătoare se află în cuvintele Profetului ﷺ: „O femeie a intrat în Foc din pricina unei pisici pe care o închisese...”,²¹⁸ până la sfârșitul hadithului. Adică: din cauza unei pisici.

Cuvintele „astfel, a intrat în Foc”: deși sacrificase un lucru neînsemnat, care nici nu se mănâncă, totuși, când a intenționat să caute apropierea de acel idol prin el, a devenit asociator și a intrat în Foc.

Învățămintele capitolului

Primul: tâlcuirea cuvintelor „Spune: Rugăciunea mea și sacrificiul meu”.

Al doilea: tâlcuirea cuvintelor „Așadar, roagă-te Domnului tău și adu jertfă”.

Al treilea: începerea cu blestemarea celui care aduce o jertfă altcuiva în afară de Allah.

Al patrulea: blestemarea celui care își blestemă părinții. În aceasta intră și faptul de a blestema părinții altcuiva, încât acela să îți blesteme părinții.

Explicarea învățămintelor

Primul: tâlcuirea cuvintelor „Spune: Rugăciunea mea și sacrificiul meu”. Explicarea lor a fost dată la începutul capitolului.

Al doilea: tâlcuirea cuvintelor „Așadar, roagă-te Domnului tău și adu jertfă”. Explicarea lor a fost dată la începutul capitolului.

Al treilea: începerea cu blestemarea celui care aduce o jertfă altcuiva în afară de Allah. A început cu aceasta fiindcă este asociere. Când pomenește drepturile, Allah începe cu unicitatea Sa, fiindcă dreptul lui Allah este cel mai însemnat dintre drepturi. Preaînaltul a spus:

Adorați-L pe Allah, nu Îi asociați nimic și purtați-vă frumos cu părinții

. Preaînaltul a mai spus:

Domnul tău a hotărât să nu adorați decât pe El și să vă purtați frumos cu părinții

. Tot astfel, când sunt enumerate interdicțiile și pedepsele, se cuvine să se înceapă cu asocierea și cu pedeapsa ei.

Al patrulea: blestemarea celui care își blestemă părinții. Blestemarea unui om de către altul are două sensuri:

Primul: a invoca blestemul asupra lui.

Al cincilea: blestemarea celui care adăpostește un făptuitor de nelegiuiri, adică un om care săvârșește o faptă pentru care se impune un drept al lui Allah, apoi caută refugiu la cineva care să îl ocrotească de aceasta.

Al șaselea: blestemarea celui care schimbă semnele de hotar ale pământului. Acestea sunt limitele care despart partea de pământ ce ți se cuvine de cea a vecinului tău, iar tu le muți înainte sau înapoi.

Al șaptelea: deosebirea dintre blestemarea unei anumite persoane și blestemarea celor care săvârșesc păcate, în termeni generali.

Al doilea: a-l insulta și a-l ocărî, fiindcă Trimisul ﷺ a explicat aceasta prin cuvintele: „Îl insultă pe tatăl altui om, iar acela îi insultă tatăl; îi insultă mama, iar acela îi insultă mama”.²¹⁹

Al cincilea: blestemarea celui care adăpostește un făptuitor de nelegiuiri. S-a arătat deja că aceasta cuprinde atât inovațiile din religie, cât și infracțiunile. Cine adăpostește un făptuitor de inovații intră în această categorie; la fel, cine adăpostește un făptuitor de infracțiuni.

Al șaselea: blestemarea celui care schimbă semnele de hotar ale pământului... Nu contează dacă hotarul este între tine și vecinul tău sau, de pildă, între tine și piață, fiindcă hadithul este general.

Al șaptelea: deosebirea dintre blestemarea unei anumite persoane și blestemarea celor care săvârșesc păcate, în termeni generali. Prima este interzisă, iar a doua este îngăduită. Dacă vezi pe cineva care adăpostește un făptuitor de nelegiuiri, nu spune: „Allah să te blesteme!”, ci spune, în termeni generali: „Allah l-a blestemat pe cel care adăpostește un făptuitor de nelegiuiri”. Dovada este că, atunci când Profetul ﷺ a început să îi blesteme pe unii dintre asociatorii din vremea ignoranței, spunând: „O, Allah, blestemă-i pe cutare, pe cutare și pe cutare!”, i s-a interzis aceasta prin cuvintele Celui Preaînalt:

Tu nu ai nicio putere în această privință: fie că El le primește căința, fie că îi pedepsește, căci ei sunt nedrepți

.²²⁰ Nu îți este îngăduit să blestemi o anumită persoană. Câți oameni nu au avut o însușire prin care meritau blestemul, apoi s-au căit, iar Allah le-a primit căința! Această regulă se deduce, așadar, dintr-o dovadă separată. Este ca și cum autorul, Allah să aibă milă de el, ar fi spus: regula de bază este că nu este îngăduit să se rostească blestemul. Hadithul a venit cu blestemarea în termeni generali, iar în cazul persoanei anume rămâne regula de bază. Musulmanul nu este defăimător și nici obișnuit să blesteme, iar Trimisul ﷺ nu era nici defăimător, nici obișnuit să blesteme. Poate că acesta este felul în care a fost dedusă regula din hadith; altfel, hadithul în sine nu face această deosebire.

Al optulea: această întâmplare însemnată, cea a muștei.

Al nouălea: faptul că a intrat în Foc din pricina acelei muște, deși nu avusese această intenție, ci făcuse aceasta pentru a scăpa de răul lor.

Al optulea: această întâmplare însemnată, cea a muștei. Se pare că autorul, Allah să aibă milă de el, consideră hadithul autentic, de aceea a întemeiat o regulă pe el. O regulă dedusă dintr-o dovadă depinde de autenticitatea acelei dovezi. Întâmplarea este cunoscută.

Al nouălea: faptul că a intrat în Foc din pricina acelei muște, deși nu avusese această intenție, ci făcuse aceasta pentru a scăpa de răul lor. Această afirmație nu poate fi acceptată fără rezerve. Cuvintele „Adu chiar și o muscă!” arată că el a făcut aceasta cu intenția de a căuta apropierea de idol. Dacă ar fi făcut-o numai pentru a scăpa de răul lor, nu ar fi devenit necredincios, fiindcă nu ar fi avut intenția de a căuta acea apropiere. De aceea, juriștii au spus: dacă un om este constrâns să își divorțeze soția și rostește divorțul doar repetând ceea ce îi spune cel care îl constrânge, divorțul nu se produce. În schimb, dacă intenționează divorțul, acesta se produce; iar dacă îl rostește pentru a înlătura constrângerea, nu se produce. Aceasta este corect, potrivit cuvintelor lui ﷺ: „Faptele sunt numai după intenții”.²²¹ Sensul aparent al întâmplării este că omul a sacrificat cu intenția de a căuta apropierea de idol, fiindcă regula de bază este că o faptă împlinită ca răspuns la o cerere corespunde acelei cereri.

Al zecelea: înțelegerea gravității asocierii în inimile credincioșilor. Cum a răbdat acela să fie ucis și nu a împlinit ceea ce i-au cerut, deși ei nu îi ceruseră decât o faptă exterioară?!

Noi avem o părere diferită de cea a autorului, Allah să aibă milă de el. Dacă ar fi făcut aceasta pentru a scăpa și nu ar fi intenționat apropierea de acel idol, nu ar fi devenit necredincios, potrivit sensului general al cuvintelor Celui Preaînalt:

Cel care nu mai crede în Allah după ce a crezut, în afară de cel constrâns, a cărui inimă rămâne liniștită în credință; însă cel care își deschide pieptul necredinței...

.

Cel care a făcut ceea ce ar atrage necredința numai pentru a scăpa are inima liniștită în credință.

Părerea corectă este, de asemenea, că nu există deosebire între rostirea și fapta la care omul este constrâns. Unii învățați fac această deosebire și spun: dacă este constrâns să rostească ceva, nu devine necredincios, dar dacă este constrâns să săvârșească o faptă, devine necredincios. Ei aduc ca dovadă întâmplarea muștei. Însă întâmplarea muștei ridică probleme atât în privința autenticității, cât și în privința sensului dedus din ea, după cum s-a arătat: o faptă împlinită ca răspuns la o cerere corespunde acelei cereri. Chiar dacă am presupune că omul a adus musca drept ofrandă pentru a scăpa de răul lor, avem în această privință un text limpede și hotărâtor, anume cuvintele Celui Preaînalt: „Cel care nu mai crede în Allah...” [An-Naḥl: 106], până la sfârșitul versetului. El nu a spus „prin rostire”. Câtă vreme avem un text coranic explicit, chiar dacă ar fi transmisă în Sunnah o relatare autentică al cărei sens ar putea părea neclar, ea trebuie înțeleasă în lumina textului limpede.

Concluzia este că acela care este constrâns la necredință nu devine necredincios câtă vreme inima lui rămâne liniștită în credință și nu își deschide pieptul necredinței.

Al zecelea: înțelegerea gravității asocierii în inimile credincioșilor... Autorul, Allah Preaînaltul să aibă milă de el, a explicat aceasta.

O chestiune

Dacă un om este constrâns la necredință, este mai bine să rabde chiar dacă este ucis sau să se conformeze în exterior, dând cuvintelor sale un alt înțeles?

Această chestiune trebuie deosebită după împrejurări:

În primul rând: să se conformeze în exterior și în interior. Acest lucru nu este îngăduit, fiindcă este apostazie.

În al doilea rând: să se conformeze în exterior, fără să o facă în interior, cu intenția de a scăpa de constrângere. Acest lucru este îngăduit.

În al treilea rând: să nu se conformeze nici în exterior, nici în interior și să fie ucis. Acest lucru este îngăduit și ține de răbdare.

Dar care este mai bine: să rabde chiar dacă este ucis sau să se conformeze în exterior? Trebuie deosebit după împrejurări. Dacă faptul că cedează constrângerii nu dăunează religiei oamenilor în general, atunci este mai bine să se conformeze în exterior, fără să o facă în interior. Cu atât mai mult dacă rămânerea lui în viață le aduce oamenilor un folos, cum ar fi un om înstărit care își cheltuiește averea în lucruri folositoare, un om care răspândește cunoaștere folositoare sau altul asemenea lor. Chiar dacă nu ar exista un asemenea folos, rămânerea lui în islam îi îngăduie să sporească în fapte bune, ceea ce este un bine. I s-a îngăduit să manifeste necredință în exterior atunci când este constrâns, astfel că este mai bine să dea cuvintelor sale un alt înțeles și să se conformeze în exterior, fără să o facă în interior.

Dacă însă faptul că se conformează și nu rabdă aduce o vătămare islamului, atunci să rabde. Răbdarea poate deveni chiar obligatorie, fiindcă este o răbdare în lupta pe calea lui Allah, iar chestiunea nu se reduce la păstrarea propriei vieți. De aceea, când companionii i s-au plâns Profetului ﷺ de asuprirea asociatorilor, el le-a povestit despre un om dintre cei de dinaintea noastră, căruia i se treceau piepteni de fier între carne și piele,²²² iar el răbda. Era ca și cum le-ar fi spus: răbdați vătămarea.

Al unsprezecelea: cel care a intrat în Foc era musulman. Dacă ar fi fost necredincios, nu s-ar fi spus: „A intrat în Foc din pricina unei muște”.

Al doisprezecelea: în aceasta se află o mărturie pentru hadithul autentic: „Paradisul este mai aproape de fiecare dintre voi decât cureaua sandalei sale, iar Focul este la fel”.²²³

Dacă, în acea vreme în care erau puțini, companionii, Allah să fie mulțumit de ei, s-ar fi conformat asociatorilor, aceasta ar fi adus o mare vătămare islamului.

La fel, dacă imamul Aḥmad, Allah să aibă milă de el, li s-ar fi conformat în exterior în timpul încercării cunoscute, aceasta ar fi adus o vătămare islamului.

Al unsprezecelea: cel care a intrat în Foc era musulman. Dacă ar fi fost necredincios, nu s-ar fi spus: a intrat în Foc din pricina unei muște. Aceasta este corect. Adică era musulman, apoi a devenit necredincios prin ofranda adusă idolului; aducerea ofrandei a fost cauza intrării lui în Foc. Dacă ar fi fost necredincios înainte să aducă musca, intrarea lui în Foc ar fi fost pusă mai degrabă pe seama necredinței sale, nu pe seama aducerii muștei.

Al doisprezecelea: în aceasta se află o mărturie pentru hadithul autentic: „Paradisul este mai aproape de fiecare dintre voi decât cureaua sandalei sale, iar Focul este la fel”. Scopul este încurajarea și avertizarea. Când omul știe că Paradisul este mai aproape de el decât cureaua sandalei, prinde râvnă să îl caute și spune: nu este departe. Așa cum a spus el ﷺ când a fost întrebat despre ceea ce duce în Paradis și îndepărtează de Foc: „Ai întrebat despre un lucru măreț, dar el este ușor pentru acela căruia Allah i-l ușurează”.²²⁴ Iar când i se spune că Focul este mai aproape de el decât cureaua sandalei, se teme și ia seama pe unde merge, ca să nu alunece și să piară. Se poate ca un cuvânt să îl înalțe pe om până la cele mai înalte trepte, iar altul să îl coboare până la cele mai de jos.

Al treisprezecelea: înțelegerea faptului că lucrarea inimii este scopul cel mai însemnat, chiar și la adoratorii idolilor.

Al treisprezecelea: înțelegerea faptului că lucrarea inimii este scopul cel mai însemnat, chiar și la adoratorii idolilor. În realitate, între acest învățământ și al nouălea există o aparentă contradicție. Aici, el leagă judecata de lucrarea inimii, iar în al nouălea a legat-o de exterior, spunând: „Din pricina acelei muște, deși nu avusese această intenție, ci făcuse aceasta pentru a scăpa de răul lor”. De aici ar rezulta că lăuntrul lui era nevătămat. Aici spune însă că fapta depinde de lucrarea inimii. Nu există îndoială că autorul, Allah să aibă milă de el, are dreptate când spune că hotărâtoare este inima.

În realitate, fapta se întemeiază pe inimă. Oamenii se deosebesc mai mult prin lucrările inimilor decât prin faptele trupurilor. Deosebirea dintre ei în privința intenției și a smereniei este mai mare decât deosebirea dintre faptele lor trupești. Unii Îl adoră pe Allah, dar au o mândrie care nu îi lasă să se smerească și să se supună fiecărui adevăr. Alții se smeresc în fața adevărului, însă intenția lor este deficitară; găsești la ei, de pildă, un fel de fățărnicie.

Lucrările și rostirile inimii au o mare însemnătate. Omul trebuie să le îndrepte cu sinceritate numai către Allah. Rostirile inimii sunt convingerile ei, precum credința în Allah, în îngerii Săi, în Cărțile Sale, în trimișii Săi, în Ziua de Apoi și în destin, cu binele și răul său. Lucrările ei sunt mișcările sale: iubirea, teama, speranța, încrederea, cererea de ajutor și cele asemenea lor.

Leacul pentru aceasta este Coranul și Sunnah, precum și întoarcerea la viața Trimisului ﷺ, cunoscându-i împrejurările vieții, cuvintele, lupta și chemarea. Acestea ajută în strădania de a îndrepta inima. Unul dintre mijloacele îndreptării inimii este să nu îți ocupi inima cu lumea aceasta.