Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Aḥmad a spus: «Ne-a relatat Muḥammad ibn Jaʿfar: ne-a relatat ʿAwf, de la Ḥayyān ibn al-ʿAlāʾ: ne-a relatat Qaṭan ibn Qabīṣah, de la tatăl său, care l-a auzit pe Profet ﷺ spunând: „Într-adevăr, ʿiyāfah și ṭarq și ṭiyarah țin de jibt.”»⁴³⁷

Cuvintele „Explicarea unor feluri ale vrăjitoriei” înseamnă lămurirea naturii acestor lucruri, împreună cu judecata privitoare la ele.

S-a arătat mai înainte că vrăjitoria se împarte în două: necredință și nelegiuire⁴³⁸. Dacă este săvârșită prin folosirea șeitanilor ori prin lucruri asemănătoare, ea este necredință. Tot astfel, dintre felurile vrăjitoriei menționate aici, unele sunt necredință, iar altele nelegiuire, potrivit dovezilor din Legea revelată.

Anwāʿ este pluralul cuvântului nawʿ, „specie”. Specia este mai restrânsă decât genul, deoarece genul este o denumire care cuprinde specii, iar specia cuprinde indivizi. Un gen poate fi specie în raport cu ceea ce îl cuprinde, iar o specie poate fi gen în raport cu ceea ce cuprinde ea.

Astfel, omul este o specie în raport cu animalul, iar animalul este un gen în raport cu omul, deoarece această denumire cuprinde omul, cămilele, bovinele și ovinele. Animalul este o specie în raport cu corpul, deoarece corpul cuprinde atât animalul, cât și materia neînsuflețită.

Aici, cuvântul „feluri” este folosit în raport cu genul general.

S-a arătat mai înainte că, în limbă, siḥr desemnează tot ceea ce are o cauză ascunsă și este greu de înțeles. Al-Fakhr ar-Rāzī a numărat chiar și ceasurile printre felurile vrăjitoriei. În vechime, acestea erau alcătuite din mecanisme îmbinate; ce s-ar spune atunci despre ceasurile electronice de astăzi?!

Cuvântul ʿiyāfah este numele de acțiune al verbului ʿāfa–yaʿīfu. Înseamnă alungarea păsărilor pentru a căuta semne rele ori bune. Arabii aveau reguli în această privință, deoarece alungarea păsărilor este de mai multe feluri. Uneori sunt alungate pentru vânătoare, după cum au spus învățații în capitolul despre vânătoare: o pasăre este dresată dacă răspunde atunci când este oprită. Acest lucru nu intră în tema de față. Alteori, pasărea este alungată pentru a căuta semne rele ori bune. Dacă o alungă și ea merge la stânga, omul vede un semn rău; dacă merge la dreapta, vede un semn bun. Dacă merge înainte, nu știu dacă se opresc ori o alungă din nou. Aceasta face parte din jibt.

Cuvântul ṭarq a fost explicat de ʿAwf drept trasarea unor linii pe pământ. Pare să provină din ṭarīq, „drum”, de la verbul ṭaraqa–yaṭruqu, folosit pentru mersul pe pământ. Trasarea liniilor este asemenea mersului pe el: lasă o urmă în pământ, la fel cum lasă mersul.

Felul de a trasa linii pe pământ este cunoscut la ei: fac semne pe nisip în scopuri de vrăjitorie și prezicere. De obicei, femeile fac acest lucru. Nu știu cum ajung la ceea ce urmăresc și la pretinsa cunoaștere a nevăzutului, spunând că se va întâmpla cutare lucru, potrivit regulilor pe care le cunosc ei! Acesta este un fel de vrăjitorie. În schimb, trasarea unei linii pe pământ ca delimitare înaintea celui care se roagă ori pentru a arăta hotarele unui teren și alte lucruri asemănătoare nu intră în acest hadith.

Dacă se spune: s-a transmis autentic de la Trimis ﷺ că unul dintre profeți trasa linii și că a spus: „Cel a cărui trasare se potrivește cu a lui, acela [a nimerit-o]”⁴³⁹, spunem că la aceasta se poate răspunde în două feluri.

Primul: Trimisul ﷺ a legat acest lucru de o condiție a cărei îndeplinire nu poate fi stabilită. El a spus: „Cel a cărui trasare se potrivește cu a lui, acela [a nimerit-o].” De unde să știm dacă trasarea lui se potrivește ori nu?

Al doilea: dacă trasarea liniilor se face prin revelație de la Allah Preaînaltul, așa cum era în cazul acelui profet, nu este nimic rău în ea. Allah îi dă un semn prin care îi coboară revelația, sub forma unor linii pe care îl învață să le traseze. În schimb, aceste linii vrăjitorești provin din insuflarea șeitanului. Dacă se spune: metoda Trimisului ﷺ este să închidă toate căile, mai ales în chestiunile legate de asociere; de ce nu a dat atunci un răspuns categoric și nu a închis această cale?

Răspunsul: se pare — iar Allah știe cel mai bine — că era un lucru cunoscut: unul dintre profeți trasa linii. Prin urmare, Trimisul ﷺ trebuia să răspundă despre acest lucru.

Cuvântul ṭiyarah înseamnă că și aceasta face parte din jibt. Are tiparul fiʿalah și este un nume de acțiune al verbului taṭayyara, al cărui infinitiv este taṭayyur. Înseamnă căutarea unui semn rău în ceva văzut ori auzit. S-a mai spus: în ceva cunoscut, fie văzut, fie auzit, fie un timp, fie un loc. Această definiție este mai cuprinzătoare: include și ceea ce nu este văzut ori auzit, precum socotirea unui timp drept semn rău. Sensul de bază al lui taṭayyur este pesimismul superstițios. Cuvântul a fost legat de păsări deoarece, la arabi, cele mai multe superstiții de acest fel priveau păsările. De aceea a rămas legat de ele. Altfel, definiția lui generală este căutarea unui semn rău în ceva văzut, auzit ori cunoscut.

Arabii vedeau semne rele în păsări, în anumite timpuri, în locuri și în persoane. Aceasta face parte din asociere, după cum a spus Profetul ﷺ⁴⁴⁰.

Dacă omul își deschide calea către asemenea superstiții, lumea i se îngustează și ajunge să își închipuie că orice lucru este un semn rău. Există oameni care, dacă ies dimineața din casă și întâlnesc un bărbat care are un singur ochi, văd în aceasta un semn rău. Spun: „Astăzi este o zi rea”, își închid prăvălia și nu mai vând, nici nu mai cumpără — căutăm ocrotire la Allah! Unii socoteau miercurea drept semn rău, spunând că este o zi nenorocoasă și de rău augur. Alții văd un semn rău în luna Shawwāl, mai ales în privința căsătoriei. ʿĀʾishah, Allah să fie mulțumit de ea, a respins această superstiție prin faptul că Profetul ﷺ a încheiat căsătoria cu ea în Shawwāl și tot în Shawwāl a început viața conjugală cu ea. Ea spunea: «Care dintre voi s-a bucurat de mai multă iubire din partea lui decât mine?»⁴⁴¹ Răspunsul este: niciuna.

Așadar, omul nu ar trebui să lase superstiția să îi treacă prin minte, deoarece îi amărăște viața. Trebuie să îl urmeze pe Profet ﷺ, căruia îi plăcea semnul bun⁴⁴². Omul se cuvine să nădăjduiască la bine și să nu se lase pradă superstițiilor. Tot astfel, unii oameni încearcă un lucru în repetate rânduri, apoi se gândesc cu pesimism că nu vor reuși și îl abandonează. Aceasta este o greșeală. Orice lucru în care vezi un folos, nu îl părăsi descurajat după prima încercare. Încearcă iar și iar, până când Allah îți deschide calea.

ʿAwf a spus: «ʿIyāfah este alungarea păsărilor, iar ṭarq este trasarea unor linii pe pământ.»

Iar despre jibt⁴⁴³, Al-Ḥasan a spus: «Este strigătul șeitanului.»

Cuvintele „țin de jibt”: în capitolul anterior s-a transmis de la ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el, că jibt înseamnă vrăjitorie. Prin urmare, potrivit părerii corecte, prepoziția min indică o parte dintr-un întreg, nu explică natura acelui întreg. Sensul este, așadar, că aceste trei lucruri — ʿiyāfah, ṭarq și ṭiyarah — fac parte din jibt.

Cât despre cuvintele lui Al-Ḥasan, „Jibt este strigătul șeitanului”, autorul lucrării Taysīr al-ʿAzīz al-Ḥamīd⁴⁴⁴ a spus: „Nu am găsit vreo explicație despre aceasta.” Se pare că „strigătul șeitanului” înseamnă insuflarea șeitanului. Așadar, aceste lucruri provin din insuflarea și dictarea lui. Fără îndoială, acela care își primește îndrumările din insuflarea șeitanului a săvârșit un fel de necredință. Cuvintele lui Al-Ḥasan se găsesc în Tafsīr Ibn Kathīr în formularea redată de autor, iar în Al-Musnad (5/60) apar cu formularea: „Este șeitanul.”

ʿIyāfah face parte din vrăjitorie fiindcă, prin ea, omul se sprijină pe ceva fără realitate. Ce înseamnă faptul că pasărea merge la dreapta, la stânga, înainte ori înapoi? Acest lucru nu are niciun temei și nu este o cauză recunoscută nici de Legea revelată, nici de experiența simțurilor. Dacă omul se bizuie pe el, s-a bizuit pe un lucru ascuns, lipsit de realitate. Aceasta este vrăjitorie, potrivit definiției lingvistice date mai înainte⁴⁴⁵.

La fel, ṭarq face parte din vrăjitorie, deoarece îl folosesc în vrăjitorie și ajung la aceasta prin el.

La fel și ṭiyarah, deoarece, întocmai ca ʿiyāfah, se sprijină pe un lucru ascuns pe care nu este corect să te bizui. În capitolul despre ṭiyarah vor fi arătate cazurile exceptate⁴⁴⁶.

Lanțul său de transmitere este jayyid, de bună calitate. Abū Dāwūd, An-Nasāʾī și Ibn Ḥibbān, în Ṣaḥīḥ-ul său, au transmis partea atribuită Profetului prin lanț.

Cuvintele „Lanțul său de transmitere este jayyid...” Șeicul a spus că lanțul său este jayyid. După părerea mea, în realitate el este mai prejos de acest grad, în afară de cazul în care există alte căi de transmitere care îl sprijină. Unii învățați considerau că, dacă textul hadithului este corect și în acord cu principiile, se poate manifesta îngăduință față de lanțul lui. Invers, dacă textul este contrar principiilor, nu mai țin seama de lanțul de transmitere. Aceasta este o cale bună în privința desprinderii unei judecăți din hadith. Însă a declara lanțul jayyid doar pentru că principiile mărturisesc corectitudinea acestui hadith este problematic: ar însemna că, dacă același lanț ne-ar parveni la un alt hadith, l-am declara tot jayyid. Mai potrivit este să spunem că lanțul are o slăbiciune, dar textul este corect. Consider, așadar, că un asemenea lanț nu trebuie declarat jayyid, deoarece jayyid este un grad mai înalt decât ḥasan. Mai mult, am o rezervă chiar și în a declara ḥasan un asemenea lanț, fiindcă trebuie să fim scrupuloși în transmiterea celor spuse de Trimis ﷺ. Totuși, ceea ce face situația mai puțin gravă este corectitudinea textului.

Care dintre ele este mai important: lanțul de transmitere sau textul?

Răspunsul: amândouă sunt importante. Dar, dacă textul este corect și principiile îl confirmă, te poți lipsi de el în virtutea celor confirmate de principii. În schimb, lanțul de transmitere este indispensabil. Ibn al-Mubārak a spus: «Dacă nu ar exista lanțul de transmitere, oricine ar spune orice ar dori.»⁴⁴⁷

De la Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său, care a spus: Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Cine învață o ramură a științei astrelor a învățat o ramură a vrăjitoriei; cu cât sporește în aceasta, cu atât sporește în vrăjitorie.»

Cuvântul man, „cine”, introduce o condiție. Verbul condiției este iqtabasa, „învață”, iar răspunsul condiției este fa-qad iqtabasa, „a învățat”.

Cuvântul iqtabasa înseamnă „a învățat”. Învățarea, adică luarea de către elev a unei părți din știința învățatului, este asemenea celui care ia o flacără de la acela care are un foc.

Cuvântul shuʿbah înseamnă „o parte”. Din aceeași familie sunt cuvintele Preaînaltului:

V-am făcut popoare și triburi

, adică grupuri și triburi.

Cuvintele „a astrelor” au în vedere știința astrelor, nu astrele însele, deoarece astrele nu pot fi însușite și învățate. Aici se are în vedere știința astrelor prin care se pretinde deducerea evenimentelor de pe pământ. De pildă, din apropierea unui anumit astru de altul se deduce că se vor întâmpla cutare și cutare lucruri.

Din nașterea unui om sub un anumit astru se deduce că va fi fericit, iar sub alt astru, că va fi nefericit. Astfel, din deosebirile stărilor astrelor deduc deosebirile evenimentelor pământești. Evenimentele de pe pământ vin de la Allah. Cauzele lor ne pot fi cunoscute sau necunoscute, dar astrele nu au legătură cu ele. De aceea, în hadithul lui Zayd ibn Khālid al-Juhanī despre expediția de la Al-Ḥudaybiyah se spune: Trimisul lui Allah a condus cu noi rugăciunea de dimineață, după o ploaie căzută în timpul nopții, apoi a spus: «Allah Preaînaltul a spus: „Dintre robii Mei, unii s-au trezit credincioși în Mine, iar alții necredincioși. Cel care spune: «Am primit ploaie datorită cutărui și cutărui astru» — nawʾ înseamnă astru, iar prepoziția bi indică aici o cauză, adică ploaia vine de la astru — este necredincios în Mine și credincios în astru. Iar cel care spune: «Am primit ploaie prin harul și mila lui Allah» este credincios în Mine și necredincios în astru.”»⁴⁴⁸

Astrele nu aduc ploaia și nici vânturile. De aici înțelegem greșeala oamenilor de rând care spun, atunci când bate vântul: „A răsărit cutare astru”, deoarece astrele nu influențează vânturile. Este adevărat că în anumite perioade și anotimpuri sunt vânt și ploaie, dar acestea sunt timpul în care se petrec ele, nu cauza vântului ori a ploii.

Știința astrelor se împarte în două:

Primul: știința influențelor, adică deducerea evenimentelor pământești din stările corpurilor cerești. Aceasta este interzisă și lipsită de temei, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: «Cine învață o ramură a științei astrelor a învățat o ramură a vrăjitoriei»⁴⁴⁹, și cuvintelor sale din hadithul lui Zayd ibn Khālid: «Cel care spune: «Am primit ploaie datorită cutărui și cutărui astru» este necredincios în Mine și credincios în astru»⁴⁵⁰. De asemenea, Profetul ﷺ a spus despre soare și lună: «Ele sunt două dintre semnele lui Allah și nu se eclipsează pentru moartea sau nașterea cuiva»⁴⁵¹. Așadar, stările corpurilor cerești nu au legătură cu evenimentele pământești.

Al doilea: știința mișcării astrelor, folosită pentru a afla direcțiile și momentele. Aceasta este îngăduită și uneori poate fi obligatorie. Astfel, juriștii au spus: când intră timpul rugăciunii, omul trebuie să învețe semnele direcției de rugăciune din stele, soare și lună. Preaînaltul a spus:

El a așezat pe pământ munți trainici, ca să nu se clatine cu voi, și râuri și drumuri, ca să vă călăuziți

. După ce a menționat semnele pământești, Allah a trecut la semnele cerești, spunând:

Și semne; iar după stele ei se călăuzesc

. Nu este nimic rău în a folosi aceste stele pentru a afla perioadele, de pildă spunând: „Când răsare cutare astru, începe vremea viiturilor și vremea primăverii.” La fel, pot fi folosite pentru orientarea în spațiu: direcția de rugăciune, nordul și sudul.

Cuvintele „a învățat o ramură a vrăjitoriei; cu cât sporește în aceasta, cu atât sporește în vrăjitorie”: aici, vrăjitoria are un sens mai larg decât vrăjitoria cunoscută în mod obișnuit. Aceasta ține de deducerea unor lucruri din chestiuni ascunse, lipsite de realitate. La fel, vrăjitoria nu are realitate și nu schimbă natura lucrurilor, ci le înfățișează în chip înșelător. Tot astfel, deosebirile dintre stările astrelor nu schimbă împrejurările.

Cuvintele „cu cât sporește în aceasta, cu atât sporește în vrăjitorie” înseamnă că, de fiecare dată când învață încă o ramură a științei astrelor, sporește cu încă o ramură în vrăjitorie. Explicația este că, atunci când un lucru face parte din altul, sporirea celui dintâi îl sporește și pe cel de-al doilea.

Relatat de Abū Dāwūd, iar lanțul său este autentic⁴⁵².

Legătura hadithului cu titlul capitolului dat de autor

Unul dintre felurile vrăjitoriei este învățarea științei astrelor pentru a deduce din ele evenimentele pământești. Chiar dacă acest hadith are un lanț slab, sensul lui este corect, fiind confirmat de celelalte texte.

An-Nasāʾī a relatat, din hadithul lui Abū Hurayrah: «Cine face un nod, apoi suflă în el a săvârșit vrăjitorie. Cine săvârșește vrăjitorie a făcut asociere. Iar cine se atașează de ceva este lăsat în seama acelui lucru.»⁴⁵³

Cuvintele „Cine face un nod”: man, „cine”, introduce o condiție, iar facerea unui nod este cunoscută.

Cuvintele „apoi suflă în el”: nafth este suflarea însoțită de puțină salivă. Aici se are în vedere suflarea în scopul vrăjitoriei.

Dacă însă cineva face un nod, apoi suflă în el ca să se strângă prin umezeală, aceasta nu intră în hadith. Uneori practică suflarea vrăjitorească pentru a provoca îndepărtarea: îl îndepărtează astfel pe bărbat de soția lui, mai ales la încheierea căsătoriei. Bărbatul se îndepărtează de soția sa și nu mai poate avea relații conjugale cu ea. Cel care face un asemenea nod a săvârșit vrăjitorie, după cum a spus Preaînaltul:

Și de răul celor care suflă în noduri

.

Cuvintele „Cine săvârșește vrăjitorie a făcut asociere”: man, „cine”, introduce o condiție. Verbul condiției este saḥara, „săvârșește vrăjitorie”, iar răspunsul ei este fa-qad ashraka, „a făcut asociere”.

Cuvintele „a făcut asociere” nu cuprind orice fel de vrăjitorie. Se are în vedere numai cel care face vrăjitorie prin căi șeitănești.

Despre cel care face vrăjitorie prin leacuri, substanțe și lucruri asemănătoare s-a arătat mai înainte că nu devine asociator⁴⁵⁴. Însă acela care face vrăjitorie supunându-se șeitanilor și folosindu-i pentru ceea ce dorește este, fără îndoială, asociator.

Cuvintele „Cine se atașează de ceva este lăsat în seama acelui lucru”: „se atașează de ceva” înseamnă că se ține de el și se bizuie pe el.

„Este lăsat în seama acelui lucru” înseamnă că și-a făcut sprijin din lucrul de care s-a atașat, iar Allah îl lasă în seama lui și îl părăsește.

Legătura acestui enunț cu cel anterior este că omul care suflă în noduri urmărește să ajungă prin acest lucru la împlinirea nevoii și a scopurilor sale, așa că este lăsat în seama acestui lucru interzis.

O altă legătură este că unii oameni, atunci când sunt atinși de vrăjitorie prin suflarea în noduri, merg la vrăjitori și se atașează de ei. Nu merg la cei care recită Coranul și nu recurg la leacurile îngăduite ori la rugile prescrise. Celui care se încrede în Allah, El îi este de ajuns. Preaînaltul a spus:

Cine se încrede în Allah, El îi este de ajuns. Allah Își împlinește porunca

. Dacă Allah îți este de ajuns, vei ajunge negreșit la ceea ce dorești.

Însă cel care se atașează de ceva dintre făpturi este lăsat în seama acelui lucru, iar cel care este lăsat în seama unei făpturi este lăsat în seama slăbiciunii, neputinței și vulnerabilității. Hadithul îl poate cuprinde și pe acela care se bizuie pe sine și ajunge încântat de ceea ce spune și face. El este lăsat în seama sa, adică în seama slăbiciunii, neputinței și vulnerabilității. De aceea, trebuie să fii mereu legat de Allah în toate faptele și stările tale, chiar și în cele mai mărunte lucruri.

Îi spunem omului: în raport cu ceilalți oameni, bizuie-te pe tine însuți; nu le cere și nu te umili înaintea lor, ci lipsește-te de ajutorul lor cât poți. În raport cu Allah, însă, nu te socoti lipsit de nevoie de El, ci bizuie-te mereu pe Domnul tău, pentru ca lucrurile să îți fie înlesnite. Din această categorie fac parte cei care își atârnă anumite talismane și se atașează de ele. Sunt lăsați în seama acestora și nu obțin ceea ce urmăresc. Dacă s-ar bizui pe Allah și ar urma căile îngăduite de Legea revelată, ar obține ceea ce doresc. Tot din această categorie face parte și cel care se atașează de vreun mormânt și își face din el un refugiu și un ajutor atunci când caută împlinirea unor lucruri. El este lăsat în seama lui. Omul poate fi pus la încercare și poate obține ceea ce caută atunci când îi invocă pe aceia. Dar ceea ce a obținut s-a petrecut în momentul invocării lor, nu datorită invocării lor. Versetul este limpede în această privință. Allah Preaînaltul a spus:

Cine este mai rătăcit decât cel care invocă, în afara lui Allah, pe cineva care nu îi răspunde până în Ziua Învierii?...

. Însă Allah Preaînaltul îi poate pune la încercare pe aceia dintre robii Săi pe care îi voiește.

Legătura hadithului cu tema capitolului

Cei care se atașează de vrăjitorie și își fac din ea o îndeletnicire prin care ajung la scopurile lor sunt lăsați în seama ei, iar sfârșitul lor este pierderea și regretul.

De la Ibn Masʿūd: Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Vreți să vă spun ce este ʿaḍh? Este purtarea vorbelor, răspândirea lor printre oameni.»⁴⁵⁵

Cuvântul alā este o particulă de deschidere. Rostul ei este să atragă atenția celui căruia i se vorbește și să arate grija față de cele care îi sunt transmise, datorită însemnătății lor.

Cuvintele „Vreți să vă spun ce este ʿaḍh?”: întrebarea urmărește să stârnească dorința de a afla, asemenea cuvintelor Preaînaltului:

O, voi care credeți! Să vă îndrum către un negoț care vă salvează de o pedeapsă dureroasă?

.

Omul dorește cunoașterea și îi place să afle. Se poate urmări și atragerea atenției, deoarece acela căruia i se adresează vorbele trebuie să fie atent ca să afle. Formularea se potrivește tuturor acestor scopuri.

Anbiʾukum înseamnă „vă înștiințez”, fiind sinonim cu „vă relatez” în terminologia învățaților hadithului. Unii învățați au spus însă, din perspectiva limbii, nu a terminologiei: inbāʾ privește, în limbă, lucrurile însemnate, în vreme ce ikhbār are un sens mai larg, cuprinzând atât lucrurile însemnate, cât și pe cele neînsemnate.

Cuvântul ʿaḍh are același tipar ca ḥabl, ṣamt și waʿd și înseamnă „tăiere”. Varianta ʿiḍah, după tiparul cuvântului ʿidah, înseamnă „despărțire”. Oricare ar fi varianta, ea cuprinde sensul de rupere și despărțire.

Cuvintele „Este purtarea vorbelor”: namīmah are tiparul faʿīlah cu sens pasiv, de mafʿūlah, și provine din expresia namma al-ḥadīth, care înseamnă a transmite vorba altcuiva. Purtarea vorbelor a fost explicată prin cuvintele „răspândirea lor printre oameni”, adică transmiterea vorbelor de la un om la altul. Vine la cineva și îi spune: „Cutare te înjură”, transmițându-i astfel vorba. Nu contează dacă spune adevărul sau minte: dacă minte, este atât calomnie, cât și purtare a vorbelor; dacă spune adevărul, este purtare a vorbelor.

Purtarea vorbelor, după cum a arătat Trimisul ﷺ, rupe legăturile și îi desparte pe oameni⁴⁵⁶. Doi bărbați sunt prieteni, iar purtătorul de vorbe vine și îi spune unuia dintre ei: „Prietenul tău te înjură.” Această afecțiune se transformă în dușmănie și se produce despărțirea. Prin efectul de despărțire, aceasta seamănă cu vrăjitoria, căci vrăjitoria desparte. Preaînaltul a spus:

Ei învață de la cei doi ceea ce îi desparte pe bărbat și pe soția sa

.

Purtarea vorbelor este unul dintre păcatele mari. Este o cauză a chinului din mormânt și una dintre cauzele lipsirii de intrarea în Paradis. Profetul ﷺ a spus: «Purtătorul de vorbe nu va intra în Paradis»⁴⁵⁷. Qattāt înseamnă purtător de vorbe. În hadithul lui Ibn ʿAbbās, relatat de Al-Bukhārī și Muslim, se arată că Profetul ﷺ «a trecut pe lângă două morminte ai căror ocupanți erau chinuiți; unul dintre ei umbla cu vorbe între oameni»⁴⁵⁸.

Pe lângă faptul că este unul dintre păcatele mari, purtarea vorbelor este, în realitate, o însușire urâtă. Omul nu trebuie să îi dea ascultare purtătorului de vorbe, oricare ar fi situația lui. Preaînaltul a spus:

Nu-i da ascultare niciunui jurător disprețuit, defăimător, care umblă cu vorbe între oameni

. Să știi că acela care îți aduce vorbele altora va purta și vorbe despre tine ori de la tine. Ferește-te de el.

Purtarea vorbelor este și una dintre cauzele stricăciunii societății. Dacă purtătorul de vorbe îi atacă pe oricare doi prieteni care se iubesc și îi desparte prin vorbele sale, societatea se strică, fiindcă ea este alcătuită din indivizi. Dacă aceștia se dezbină, se ajunge la cele spuse de Allah, Atotputernicul și Mărețul:

Nu vă certați, ca să nu vă pierdeți curajul și puterea

. Dacă societatea nu este asemenea unui singur om, ea nu mai poate fi o societate, ci este alcătuită din indivizi risipiți. Indivizii risipiți nu au putere. De aceea, poetul a spus:

Nu-i înfrunta pe cei dintr-o casă cu un singur om, Căci doi slabi îl înving pe unul puternic.

Un altul a spus:

Lăncile, când sunt strânse laolaltă, nu se lasă frânte; Când sunt despărțite, se frâng una câte una.

Dacă am cerceta textele Legii revelate, am vedea că ele interzic tot ceea ce duce la dezbinare și la ruperea legăturilor. Profetul ﷺ a spus: «Niciunul dintre voi să nu vândă peste vânzarea fratelui său»⁴⁵⁹. A mai spus: «Un bărbat să nu ceară în căsătorie pe aceea care a primit cererea fratelui său»⁴⁶⁰. Toate acestea urmăresc înlăturarea a ceea ce provoacă dușmănie și ură între oameni.

Al-Bukhārī a relatat de la Ibn ʿUmar, Allah să fie mulțumit de el și de tatăl său, iar Muslim, de la ʿAmmār ibn Yāsir, că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Într-adevăr, în exprimare se află vrajă.»⁴⁶¹

Cuvintele „Într-adevăr, în exprimare”: inna este o particulă de întărire care cere numele la acuzativ și predicatul la nominativ. Min poate indica o parte dintr-un întreg sau poate lămuri genul. În primul caz, sensul este că unele exprimări sunt vrajă, iar altele nu. În al doilea caz, sensul este că întregul gen al exprimării este vrajă.

În la-siḥran, particula lām este de întărire, iar siḥran este numele cerut de inna.

Bayān înseamnă limpezimea și elocvența vorbirii. Este unul dintre darurile lui Allah pentru om. Preaînaltul a spus:

L-a creat pe om. L-a învățat exprimarea

.

Exprimarea este de două feluri:

Primul: exprimarea de care nu ne putem lipsi. La aceasta iau parte toți oamenii. Fiecare om, când îi este foame, spune: „Mi-e foame”, iar când îi este sete, spune: „Mi-e sete”, și așa mai departe.

Al doilea: exprimarea în sensul elocvenței depline, care captivează mințile și schimbă gândurile. Despre aceasta a spus Trimisul ﷺ: „Într-adevăr, în exprimare se află vrajă.”

Potrivit acestei împărțiri, min indică o parte: unele exprimări — adică exprimarea desăvârșită, elocvența — sunt vrajă. Dacă însă luăm bayān numai în sensul elocvenței, min ajunge să lămurească genul.

Exprimarea este numită vrajă deoarece cucerește mintea ascultătorului, îndepărtându-l sau atrăgându-l. Din pricina puterii de influență a vorbitorului, ascultătorul crede că falsul este adevăr și se îndreaptă către el. De aceea, dacă vine un om care rostește cuvinte al căror sens este fals, puterea elocvenței și a exprimării lui îl vrăjește cu adevărat pe ascultător, iar acesta se îndreaptă către acele cuvinte. Dacă un om elocvent vorbește împotriva unui adevăr, din pricina elocvenței și a exprimării lui, ascultătorul crede că acel adevăr este fals și se îndepărtează de el. Aceasta este de același fel cu vrăjitoria pe care o numesc atragere și îndepărtare. Prin exprimare se produc atragere și îndepărtare. Așadar, bayān are, în realitate, sensul de elocvență și, fără îndoială, ea are efectul vrăjitoriei. Ibn al-Qayyim spune despre hurii: „Vorba ei este vraja îngăduită.”

Cuvintele „Într-adevăr, în exprimare se află vrajă” sunt o mustrare, o laudă ori o descriere a realității, urmând apoi să fie cercetat efectul ei? Răspunsul: ultimul sens este cel urmărit. Exprimarea, în sine, nu este nici lăudată, nici blamată, ci sunt cercetate efectul și scopul ei. Dacă scopul este respingerea adevărului și susținerea falsului, ea este de condamnat, deoarece înseamnă folosirea unui dar al lui Allah pentru a-I fi nesupus. Dacă scopul este susținerea adevărului și înlăturarea falsului, ea este vrednică de laudă. Când exprimarea este folosită în ascultarea de Allah și în chemarea la Allah, ea este mai bună decât neputința de a vorbi elocvent. Dar, dacă omul este încercat printr-o elocvență cu care îi îndepărtează pe oameni de religia lui Allah, aceasta nu are niciun bine, iar neputința de a vorbi elocvent este mai bună decât ea. Fără îndoială, exprimarea este în sine un dar. De aceea, Allah i-a amintit omului această binefacere, spunând: «L-a învățat exprimarea» [Ar-Raḥmān: 4].

Legătura hadithului cu acest capitol

Autorul a fost înțelept în formularea titlului, spunând: „Explicarea unor feluri ale vrăjitoriei”, fără să le dea o singură judecată. Unele sunt asociere, altele sunt dintre păcatele mari, altele sunt mai prejos de atât, iar altele sunt îngăduite, potrivit scopului urmărit și influenței și efectelor lor.

Învățăminte:

El a spus: „Învățăminte”, adică în acest capitol și în hadithurile și relatările pe care le cuprinde se află mai multe învățăminte.

Primul: ʿiyāfah, ṭarq și ṭiyarah fac parte din jibt.

Primul învățământ: ʿiyāfah, ṭarq și ṭiyarah fac parte din jibt. Aceste trei lucruri și jibt au fost explicate mai înainte.

Al doilea: explicarea termenilor ʿiyāfah și ṭarq.

Al doilea: explicarea termenilor ʿiyāfah și ṭarq. Ei au fost lămuriți și explicați în acest capitol.

Al treilea: știința astrelor este un fel de vrăjitorie.

Al treilea: știința astrelor este un fel de vrăjitorie, potrivit cuvintelor: „Cine învață o ramură a științei astrelor a învățat o ramură a vrăjitoriei.” Și acest lucru a fost discutat mai înainte.

Al patrulea: facerea nodurilor însoțită de suflare face parte din aceasta.

Al patrulea: facerea nodurilor însoțită de suflare face parte din aceasta, potrivit hadithului lui Abū Hurayrah: „Cine face un nod, apoi suflă în el a săvârșit vrăjitorie.” Și acest lucru a fost discutat anterior.

Al cincilea: purtarea vorbelor face parte din aceasta.

Al cincilea: purtarea vorbelor face parte din aceasta, potrivit hadithului lui Ibn Masʿūd: „Vreți să vă spun ce este ʿaḍh? Este purtarea vorbelor.” Ea face parte din vrăjitorie deoarece produce ceea ce produce vrăjitorul: îi desparte pe oameni și îi învrăjbește. Și aceasta a fost explicată mai înainte.

Al șaselea: unele forme ale elocvenței fac parte din aceasta.

Al șaselea: unele forme ale elocvenței fac parte din aceasta, adică din vrăjitorie, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: „Într-adevăr, în exprimare se află vrajă.” Autorul, Allah să aibă milă de el, a spus „unele forme ale elocvenței”, întemeindu-se pe cuvintele Profetului ﷺ: „în exprimare”, deoarece, după autor, min indică aici o parte dintr-un întreg. Aceasta este un fel de vrăjitorie fiindcă limba omului elocvent poate abate hotărârile oamenilor ori le poate înflăcăra prin puterea elocvenței sale.