Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Unii bărbați dintre oameni căutau adăpost la unii bărbați dintre jinni, iar aceștia le-au sporit împovărarea

.²³⁸

Cuvintele „o formă de asociere”: particula min exprimă o parte dintr-un întreg. Acest titlu nu trebuie înțeles în mod absolut. Dacă omul caută adăpost la o persoană în privința unui lucru pe care aceasta îl poate face, este îngăduit, la fel ca cererea de ajutor.

Cuvintele Celui Preaînalt „Unii bărbați dintre oameni”: wāw este o particulă de coordonare, iar hamzah din anna este vocalizată cu fatḥah, fiindcă propoziția este coordonată cu „că un grup de jinni a ascultat”.

Ibn Mālik a spus:

Hamzah din in se deschide când un substantiv verbal îi poate lua locul; în celelalte cazuri, se citește cu kasrah.

Propoziția se poate reda, așadar, printr-un substantiv verbal. Adică: spune că mi s-au revelat ascultarea unui grup de jinni și faptul că unii bărbați dintre oameni căutau adăpost la unii bărbați dintre jinni.

Cuvintele „dintre oameni” determină cuvântul „bărbați”, fiindcă acesta este nehotărât, iar ceea ce urmează după un termen nehotărât îl determină.

Cuvintele „căutau adăpost”: propoziția este predicatul lui kāna. Se spune ʿādha bihi și lādha bihi: primul înseamnă căutarea adăpostului de ceea ce te înspăimântă, iar al doilea, căutarea ocrotirii pentru ceea ce nădăjduiești. Pe această deosebire se întemeiază cuvintele poetului care se adresează celui pe care îl laudă, deși ceea ce a spus nu I se cuvine decât lui Allah:

O, tu, la care mă adăpostesc pentru ceea ce nădăjduiesc și la care caut scăpare de ceea ce mă tem, oamenii nu pot vindeca un os pe care îl frângi și nu pot frânge un os pe care îl vindeci.

Cuvintele „căutau adăpost la unii bărbați dintre jinni”: se refugiau la ei de lucrurile de care se temeau, crezând că îi vor ocroti. Însă aceștia le-au sporit împovărarea, adică frica și groaza. În perioada ignoranței, când arabii poposeau într-o vale, strigau cât îi ținea glasul: „Caut adăpost la stăpânul acestei văi de nesăbuiții neamului său”.

Cuvântul „împovărare” înseamnă groază și frică. Mai mult, rahaq este mai puternic decât simpla groază și frică: este ca și cum, pe lângă groază și frică, ceva îi împovărează și îi slăbește. Groaza și frica sunt în inimi, iar împovărarea este în trupuri.

Acest verset arată că este interzisă căutarea adăpostului la jinni, fiindcă ea nu îi folosește celui care caută adăpost, ci îi sporește împovărarea. A fost pedepsit prin contrariul a ceea ce urmărise. Acesta este sensul aparent: pronumele wāw din verb se referă la jinni, iar pronumele hāʾ din complement se referă la oameni. S-a spus și că oamenii le-au sporit jinnilor rahaq, adică mândria și răzvrătirea. Părerea corectă este însă prima.

Cuvintele „la unii bărbați dintre jinni” arată că între jinni sunt bărbați și femei. Se poate ca un bărbat dintre jinni să aibă raporturi cu o femeie dintre oameni, iar în sens invers, un bărbat dintre oameni să aibă raporturi cu o femeie dintre jinni. Juriștii au menționat diferența de părere privind obligația îmbăierii rituale în urma unui asemenea raport.

În capitolul despre îmbăierea rituală, juriștii spun că, dacă o femeie afirmă că un jinn are raporturi cu ea asemenea unui bărbat, îmbăierea rituală devine obligatorie pentru ea. Cât despre faptul că un bărbat ar avea raporturi cu o femeie dintre jinni, s-a spus aceasta, dar eu nu am văzut-o în cuvintele învățaților; sunt doar istorisiri care se povestesc. Allah știe cel mai bine.

De la Khawlah bint Ḥakīm, care a spus: l-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: „Cine poposește într-un loc și spune: «Caut adăpost în cuvintele lui Allah desăvârșite, de răul a ceea ce a creat», nimic nu îi va face rău până când va pleca din acel loc”. Relatat de Muslim.²³⁹

Noi trebuie însă să credem în existența lor, că sunt răspunzători potrivit Legii, că între ei sunt unii drepți și alții mai prejos de aceasta, că între ei sunt musulmani și nedrepți și că între ei sunt bărbați și femei.

Felul în care versetul constituie o dovadă este mustrarea celor care caută adăpost la altcineva decât Allah. Nu există îndoială că acela care caută adăpost într-un lucru și-a legat speranța de el și se sprijină pe el, iar aceasta este o formă de asociere.

Cuvintele „Cine poposește într-un loc” îl cuprind atât pe cel care se stabilește acolo permanent, cât și pe cel care se oprește vremelnic. Dovada este că „un loc” este un termen nehotărât într-o construcție condițională, iar un termen nehotărât într-o asemenea construcție exprimă generalitatea.

Cuvintele „Caut adăpost” înseamnă: mă refugiez și caut ocrotire.

Cuvântul kalimāt, „cuvinte”, este unul dintre pluralele de număr mic, fiindcă este un plural feminin regulat. Pluralele de număr mic desemnează de la trei la zece, iar cele de număr mare desemnează ceea ce depășește zece. S-a spus și că pluralele de număr mare desemnează de la trei până la nesfârșit. Potrivit acestei păreri, pluralul de număr mic și cel de număr mare au același început, însă se deosebesc prin limita de sus.

Ibn Mālik a spus:

Afʿilah, afʿul, apoi fiʿlah și afʿāl sunt plurale de număr mic. Unele dintre acestea exprimă, prin întrebuințarea lor, un număr mare, precum arjul; și inversul se întâlnește, ca în ṣufiyy.

Părerea mai puternică este că pluralele de număr mic pot indica un număr mare atunci când există o dovadă.

Kalimāt este, așadar, un plural de număr mic care indică un număr mare, fiindcă există o dovadă. Preaînaltul a spus:

Spune: «Dacă marea ar fi cerneală pentru cuvintele Domnului meu, marea s-ar sfârși înainte să se sfârșească cuvintele Domnului meu, chiar dacă am aduce încă una asemenea ei spre ajutor»

. Și mai puternice în această privință sunt cuvintele Celui Preaînalt:

Dacă toți copacii de pe pământ ar fi condeie, iar marea ar fi ajutată de alte șapte mări după ea, cuvintele lui Allah tot nu s-ar sfârși

. Prin cuvinte se înțeleg aici atât cuvintele privitoare la creație și hotărâre, cât și cele ale Legii.

Cuvântul „desăvârșite”: desăvârșirea cuvântului constă în două lucruri:

1. Adevărul în înștiințări.

2. Dreptatea în hotărâri.

Allah Preaînaltul a spus:

Cuvântul Domnului tău s-a desăvârșit în adevăr și dreptate

.

Cuvintele „de răul a ceea ce a creat” înseamnă: de răul lucrului pe care l-a creat. Allah a creat totul, binele și răul. Însă răul nu Îi este atribuit Lui, fiindcă El l-a creat pentru o înțelepciune; datorită acelei înțelepciuni, crearea lui este un bine. Prin urmare, spunem că răul nu se află în fapta lui Allah, ci în cele făcute de El, adică în făpturile Sale. În această expresie, mā trebuie înțeles numai ca pronume relativ: de răul lucrului pe care l-a creat. Dacă l-ai înțelege ca particulă care formează un substantiv verbal și ai spune „de răul creării Tale”, termenul „creare” ar putea însemna atât fapta de a crea, cât și ceea ce a fost creat. Dacă îl înțelegi însă ca pronume relativ, se stabilește că sensul este lucrul făcut, adică făptura.

Nu tot ceea ce a creat Allah cuprinde rău. Cauți însă adăpost de răul unei făpturi dacă în ea există rău. Făpturile lui Allah se împart în trei categorii:

1. Ceea ce este numai rău, precum Focul și Iblīs, priviți în sine. Dar, dacă luăm în considerare înțelepciunea pentru care Allah i-a creat, crearea lor este un bine.

2. Ceea ce este numai bine, precum Paradisul, trimișii și îngerii.

3. Ceea ce cuprinde și rău, și bine, precum oamenii, jinnii și animalele.

Tu cauți adăpost numai de răul a ceea ce cuprinde rău.

Cuvintele „nimic nu îi va face rău”: termenul nehotărât se află într-o construcție negativă și exprimă generalitatea. Este vorba despre răul oricărei ființe care cuprinde rău, dintre jinni, oameni și altele, fie văzut, fie ascuns, până când omul pleacă din acel loc. Aceasta este o înștiințare al cărei conținut nu poate da greș, fiindcă sunt cuvintele celui adevărat și vrednic de crezare. Dacă efectul nu se produce, aceasta se datorează existenței unei piedici, nu unei insuficiențe a mijlocului sau neîmplinirii înștiințării.

La fel este cu toate mijloacele prescrise despre care ne-a înștiințat Profetul ﷺ: dacă sunt împlinite și efectul nu se produce, aceasta nu se datorează unei deficiențe a mijlocului, ci existenței unei piedici. De pildă, recitarea surei Al-Fātiḥah asupra bolnavilor este vindecare.²⁴⁰ Unii oameni o recită, dar bolnavul nu se vindecă. Aceasta nu este o insuficiență a mijlocului, ci o piedică între mijloc și efectul său. La fel este pomenirea numelui lui Allah înaintea raportului conjugal: ea împiedică vătămarea copilului de către Satana.²⁴¹ Se poate ca numele lui Allah să fie pomenit, iar Satana să îl vatăme totuși pe copil, din pricina unei piedici care împiedică producerea efectului acestui mijloc. Trebuie să cauți care este piedica, pentru a o înlătura, astfel încât să se producă efectul mijlocului.

Al-Qurṭubī a spus: „Am încercat aceasta. Într-o zi am uitat, am intrat în locuința mea fără să rostesc aceste cuvinte și m-a înțepat un scorpion”.

Dovada din hadith se află în cuvintele „Caut adăpost în cuvintele lui Allah”. Autorul vorbește în titlu despre căutarea adăpostului la altcineva în afară de Allah, iar aici se caută adăpost în cuvinte, nu direct la Allah. De ce?

Răspunsul: cuvintele lui Allah sunt unul dintre atributele Sale. De aceea, învățații au adus acest hadith ca dovadă că vorbirea lui Allah este unul dintre atributele Sale și nu este creată. Într-o asemenea privință, nu este îngăduită căutarea adăpostului într-o făptură. Dacă acele cuvinte ar fi fost create, Profetul ﷺ nu ne-ar fi îndrumat să căutăm adăpost în ele. Prin urmare, sensul cuvintelor autorului este: căutarea adăpostului la altcineva decât Allah sau într-altceva decât unul dintre atributele Sale.

În hadith se spune: „Caut adăpost în măreția lui Allah și în puterea Sa de răul a ceea ce simt și de care mă tem”.²⁴² Aici s-a căutat adăpost în măreția și în puterea lui Allah, fără a se spune direct „la Allah”. Măreția și puterea sunt atribute ale lui Allah și nu sunt create. De aceea este îngăduit să se jure pe Allah și pe atributele Sale, fiindcă acestea nu sunt create.

Cât despre jurământul pe semnele lui Allah, dacă omul se referă la versetele revelate, este îngăduit; dacă se referă la semnele din creație, nu este îngăduit.

Cât despre căutarea adăpostului la o făptură, trebuie deosebit după împrejurări. Dacă lucrul cerut nu stă în puterea făpturii, aceasta este o formă de asociere. Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a spus: „Niciunul dintre imami nu îngăduie căutarea adăpostului la o făptură”. Aceste cuvinte nu trebuie înțelese în mod absolut. Ei se referă la ceea ce nu poate face decât Allah, fiindcă nimeni în afară de Allah nu te poate ocroti de răul pe care numai Allah îl poate înlătura. În această categorie intră și căutarea adăpostului la cei din morminte, căci ei nu pot nici să aducă folos, nici să pricinuiască rău. Căutarea adăpostului la ei este asociere majoră, fie că omul se află lângă mormintele lor, fie departe de ele.

În schimb, căutarea adăpostului la o făptură în privința a ceea ce stă în puterea ei este îngăduită. Comentatorul, shaykh Sulaymān, a arătat aceasta în Taysīr al-ʿAzīz al-Ḥamīd. Același înțeles rezultă din hadithurile transmise în Ṣaḥīḥ Muslim. Când Profetul ﷺ a pomenit încercările, a spus: „Cine găsește un refugiu de ele să caute adăpost în el”.²⁴³ La fel este întâmplarea femeii care a căutat adăpost la Umm Salamah,²⁴⁴ a sclavului care a căutat adăpost la Profet ﷺ,²⁴⁵ precum și întâmplarea celor care caută adăpost în Sanctuar și la Kaʿbah,²⁴⁶ și altele asemenea.

Aceasta rezultă și din judecata rațională. Dacă sunt oprit de tâlhari și caut adăpost la un om care mă poate scăpa de ei, nu este nicio opreliște. Dar legarea inimii de o făptură este, fără îndoială, o formă de asociere. Dacă îți legi inima, speranța, teama și toate treburile de o anumită persoană și o faci refugiul tău, aceasta este asociere, fiindcă o asemenea legătură nu se cuvine decât față de Allah.

Prin urmare, cuvintele shaykhului, Allah să aibă milă de el, „Imamii nu îngăduie căutarea adăpostului la o făptură” se referă la ceea ce nu poate face decât Allah. Dacă textele nu ar fi venit cu aceste deosebiri, am fi înțeles cuvintele în mod absolut și am fi spus că nu este îngăduită în nicio împrejurare căutarea adăpostului la altcineva decât Allah.

Învățămintele capitolului

Primul: tâlcuirea versetului din sura Al-Jinn.

Al doilea: faptul că aceasta este o formă de asociere.

Al treilea: dovedirea acestui lucru prin hadith, fiindcă învățații îl aduc ca dovadă că acele cuvinte ale lui Allah nu sunt create. Ei au spus: fiindcă a căuta adăpost într-o făptură este asociere.

Al patrulea: meritul acestei invocații, deși este scurtă.

Al cincilea: faptul că un lucru aduce un folos lumesc, prin îndepărtarea unui rău sau dobândirea unui folos, nu dovedește că el nu este asociere.

Explicarea învățămintelor

Primul: tâlcuirea versetului din sura Al-Jinn. Explicarea sa a fost dată la începutul capitolului.

Al doilea: faptul că aceasta este o formă de asociere, adică a căuta adăpost la altcineva decât Allah. Deosebirile privitoare la aceasta au fost deja explicate.

Al treilea: dovedirea acestui lucru prin hadith, fiindcă învățații îl aduc ca dovadă că acele cuvinte ale lui Allah nu sunt create, întrucât a căuta adăpost într-o făptură este asociere. Legătura dovezii este că a căuta adăpost în cuvintele lui Allah rămâne o căutare a adăpostului la Allah, fiindcă ele sunt unul dintre atributele Sale.

Al patrulea: meritul acestei invocații, deși este scurtă. Adică folosul ei: nimic nu îți face rău câtă vreme rămâi în acel loc.

Al cincilea: faptul că un lucru aduce un folos lumesc, prin îndepărtarea unui rău sau dobândirea unui folos, nu dovedește că el nu este asociere. Sensul cuvintelor sale este că un lucru poate fi asociere chiar dacă îți aduce un folos. Existența folosului nu implică absența asocierii. Omul poate avea un folos din ceva care este asociere.

De pildă, jinnii te pot ocroti, însă căutarea acestei ocrotiri este asociere, chiar dacă aduce un folos.

Un alt exemplu: un om se poate prosterna unui rege, iar acesta îi dăruiește averi și palate. Aceasta este asociere, chiar dacă aduce un folos. În aceeași categorie intră exagerările celor care își laudă regii pentru a primi daruri. Câștigul nu înlătură faptul că sunt asociatori.

Unul dintre ei a spus:

Fii cum voiești, o, tu care nu ai seamăn, și cum voiești, căci nicio făptură nu se apropie de tine.

Hadithul mai cuprinde un folos: Legea nu înlătură o practică din perioada ignoranței fără să arate ceva mai bun în locul ei. În perioada ignoranței, oamenii căutau adăpost la jinni. Aceasta a fost înlocuită cu aceste cuvinte: să caute adăpost în cuvintele desăvârșite ale lui Allah, de răul a ceea ce a creat.

Aceasta este calea dreaptă pe care trebuie să o urmeze cel care cheamă la Allah. Când le închide oamenilor o poartă a răului, trebuie să le deschidă o poartă a binelui. Să nu spună doar „Este interzis” și să tacă, ci să spună: „Acest lucru este interzis; fă în schimb cutare și cutare lucru îngăduit”. Există exemple pentru aceasta în Coran și în Sunnah.

Din Coran, cuvintele Celui Preaînalt:

O, voi cei care credeți! Nu spuneți «Rāʿinā», ci spuneți «Unẓurnā»

. Când le-a interzis să spună „Rāʿinā”, le-a arătat cuvântul care îi ține locul: „Unẓurnā”. Din Sunnah, cuvintele lui ﷺ adresate celui căruia îi interzisese să vândă un ṣāʿ de curmale bune pentru doi ṣāʿ și doi pentru trei: „Vinde curmalele amestecate pe dirhami și cumpără cu dirhamii curmale bune”.²⁴⁷ Când l-a oprit de la lucrul interzis, i-a deschis calea dreaptă în care nu există nimic interzis.