Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Autorul a prezentat mai înainte Cartea monoteismului, adică obligativitatea monoteismului, faptul că acesta este indispensabil și că sensul cuvintelor Celui Preaînalt:

Nu i-am creat pe djinni și pe oameni decât ca să Mă adore

este că adorarea nu este validă decât prin monoteism. Aici autorul prezintă virtutea monoteismului. Faptul că un lucru are o anumită virtute nu înseamnă că el nu este obligatoriu; dimpotrivă, această virtute se numără printre roadele și efectele sale. Un exemplu este rugăciunea în congregație, a cărei virtute este dovedită prin cuvintele Profetului ﷺ: «Rugăciunea în congregație este mai bună decât rugăciunea de unul singur cu douăzeci și șapte de trepte.» Relatat de al-Bukhārī și Muslim.⁷³ Această virtute nu înseamnă că ea nu este obligatorie. Monoteismul este cea mai însemnată dintre obligații, faptele nu sunt primite decât prin el, iar robul nu se poate apropia de Domnul său decât prin el; totuși, monoteismul are și o virtute deosebită.

Cuvintele sale: «și păcatele pe care le ispășește» sunt coordonate cu termenul «virtutea». Sensul este, așadar: capitolul despre virtutea monoteismului și capitolul despre păcatele pe care acesta le ispășește. În această construcție, pronumele de reluare este omis, sensul subînțeles fiind: păcatele pe care monoteismul le ispășește. Autorul a alcătuit acest capitol pentru două lucruri:

Primul: explicarea virtuții monoteismului.

Al doilea: explicarea păcatelor pe care le ispășește, deoarece ispășirea păcatelor se numără printre efectele virtuții monoteismului.

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul:

Cei care au crezut și nu și-au amestecat credința cu nedreptatea⁷⁴

, până la sfârșitul versetului.

Printre foloasele monoteismului se numără:

1. Este cel mai puternic sprijin al dorinței de a da ascultare, deoarece monoteistul lucrează pentru Allah, Slăvitul și Preaînaltul. De aceea, el face binele atât în ascuns, cât și la vedere. În schimb, cel lipsit de monoteism — de pildă, cel care face faptele de ochii oamenilor — dă milostenie, se roagă și Îl pomenește pe Allah numai atunci când se află lângă el cineva care să-l vadă. De aceea, unul dintre înaintașii evlavioși a spus: «Mi-aș dori să mă apropii de Allah printr-o faptă de ascultare despre care să nu știe nimeni în afară de El.»

2. Monoteiștii au parte de siguranță și sunt călăuziți, după cum a spus Cel Preaînalt:

Cei care au crezut și nu și-au amestecat credința cu nedreptatea, aceia au parte de siguranță și ei sunt călăuziți

.

Cuvintele Sale: «nu și-au amestecat» au sensul de a nu amesteca.

Cuvintele Sale: «cu nedreptatea»: nedreptatea desemnează aici ceea ce se opune credinței, și anume asocierea de parteneri lui Allah. Când acest verset a fost revelat, companionilor li s-a părut greu și au spus: «Care dintre noi nu și-a făcut nedreptate?» Profetul ﷺ a răspuns: «Nu este așa cum credeți voi. Se are în vedere asocierea. Nu ați auzit cuvintele omului drept — adică Luqmān —: „Asocierea este, într-adevăr, o mare nedreptate”?»⁷⁵

Nedreptatea este de mai multe feluri:

1. Cea mai mare nedreptate: asocierea de parteneri lui Allah.

2. Nedreptatea omului față de sine însuși: nu îi acordă propriei persoane drepturile ei, de pildă, postește fără să întrerupă postul și se roagă noaptea fără să doarmă.

3. Nedreptatea omului față de altcineva: de pildă, agresează o persoană lovind-o, ucigând-o, luându-i bunurile sau făcând ceva asemănător.

Când nedreptatea lipsește, se dobândește siguranța. Este însă aceasta o siguranță deplină?

Răspunsul: dacă credința este deplină și nu se amestecă în ea nicio neascultare, siguranța este deplină. Dacă însă omul are doar o credință care nu este deplină, el are parte de o anumită siguranță, dar una incompletă. De pildă, cel care săvârșește un păcat major este ferit de rămânerea veșnică în Foc, dar nu este ferit de pedeapsă; el se află sub voința lui Allah. Allah Preaînaltul a spus:

Allah nu iartă să I se asocieze ceva, dar iartă ceea ce este mai puțin de atât cui voiește

.

Allah Preaînaltul a rostit acest verset ca hotărâre între Ibrāhīm și neamul său, după ce el le-a spus: «Și cum să mă tem eu de ceea ce voi Îi asociați?» până la cuvintele: «dacă știți» [Al-Anʿām: 81]. Allah Preaînaltul a spus atunci:

Cei care au crezut și nu și-au amestecat credința cu nedreptatea…

, până la sfârșitul versetului. Cineva ar putea spune totuși că acestea sunt cuvintele lui Ibrāhīm, prin care le explica neamului său, de aceea fiind spus în continuare:

Aceasta este dovada Noastră, pe care i-am dat-o lui Ibrāhīm împotriva neamului său

.

În cuvântul «siguranța», articolul hotărât desemnează categoria în general. De aceea am explicat că este vorba fie despre siguranță deplină, fie despre un anumit grad de siguranță, în funcție de nedreptatea de care omul s-a făcut vinovat.

Cuvintele Sale: «și ei sunt călăuziți» înseamnă: în această lume, către Legea lui Allah, prin cunoaștere și faptă. Călăuzirea prin cunoaștere este călăuzire prin îndrumare, iar călăuzirea prin faptă este călăuzire prin ajutorul lui Allah. În Viața de Apoi ei sunt călăuziți către Paradis. După cum Allah Preaînaltul a spus despre oamenii Iadului:

Adunați-i pe cei care au fost nedrepți, pe cei asemenea lor și ceea ce adorau în afară de Allah, apoi călăuziți-i pe calea Iadului

. Aceasta este călăuzirea din Viața de Apoi: cei nedrepți sunt îndrumați pe calea Iadului. În opoziție cu ei, cei care au crezut și nu au fost nedrepți sunt călăuziți pe calea fericirii.

Numeroși exegeți au spus, în legătură cu cuvintele Celui Preaînalt: «Aceia au parte de siguranță», că siguranța este în Viața de Apoi, iar călăuzirea este în această lume. Corect este că sensul este general și cuprinde siguranța și călăuzirea atât în această lume, cât și în Viața de Apoi.

Legătura versetului cu titlul capitolului: Allah a afirmat că acela care nu Îi asociază parteneri are parte de siguranță. Cel care nu Îi asociază parteneri este monoteist. Prin urmare, dobândirea statornică a siguranței se numără printre virtuțile monoteismului.

ʿUbādah ibn aṣ-Ṣāmit, Allah să fie mulțumit de el, a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Cine mărturisește că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah Singurul, fără asociat, și că Muḥammad este robul și Trimisul Său, și că ʿĪsā este robul lui Allah și Trimisul Său, Cuvântul Său pe care l-a transmis lui Maryam, și un duh de la El, că Paradisul este adevărat și Focul este adevărat, Allah îl va primi în Paradis, oricare i-ar fi faptele.» Relatat de al-Bukhārī și Muslim.⁷⁶

Cuvintele sale: «Cine mărturisește că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah»: mărturisirea nu se poate întemeia decât pe o cunoaștere anterioară. Cel Preaînalt a spus: «afară de cei care mărturisesc adevărul și știu» [Az-Zukhruf: 86]. Această cunoaștere poate fi dobândită sau înnăscută.

Cunoașterea faptului că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah este înnăscută. Profetul ﷺ a spus: «Fiecare copil se naște cu firea înnăscută.»⁷⁷

Ea poate fi și dobândită, prin cercetarea atentă a semnelor lui Allah și cugetarea asupra lor.

Trebuie să existe mai întâi cunoașterea sensului mărturisirii «Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah», apoi mărturisirea ei.

Particula an este forma simplificată a lui anna. Pronunțarea ei cu n dublat este greșită aici, deoarece subiectul gramatical al formei anna nu poate fi omis, în timp ce, în cazul formei simplificate, el poate fi omis.

Cuvintele «lā ilāha» înseamnă: nu există maʾlūh, adică obiect al adorării, nu: nu există ālih, adică adorator. Maʾlūh este cel adorat cu iubire și preamărire: îl iubești și îl preamărești datorită a ceea ce cunoști din atributele sale mărețe și din faptele sale sublime.

Cuvintele «în afară de Allah» înseamnă: nu există nimeni demn de adorare în afară de Allah. De aceea au fost relatate cuvintele qurayșiților:

A făcut el din divinități o singură divinitate? Acesta este, într-adevăr, un lucru uimitor!

.

Cât despre cuvintele Celui Preaînalt:

Nu le-au fost de niciun folos divinitățile lor, pe care le invocau în afară de Allah

, această adorare este falsă, deoarece este fără drept. Ea este negată de Legea revelată, iar ceea ce este negat de Legea revelată este ca și cum nu ar exista în realitate: nu are nicio statornicie.

Iar pilda unui cuvânt rău este asemenea unui copac rău, smuls de la suprafața pământului, care nu are nicio statornicie

.

Astfel se împacă cuvintele Celui Preaînalt: «Nu le-au fost de niciun folos divinitățile lor» [Hūd: 101] și cuvintele relatate de El despre qurayșiți: «A făcut el din divinități o singură divinitate?» [Ṣād: 5] cu afirmația Sa: «Nu există nicio divinitate în afară de Allah» [Āl ʿImrān: 62]. Acele divinități sunt doar niște nume, fără un înțeles real și fără realitate. Ele sunt false potrivit Legii revelate și nu merită să fie numite divinități, deoarece nu aduc folos și nici vătămare, nu creează și nu dau mijloace de trai. După cum a spus Cel Preaînalt:

Nu adorați în afară de El decât niște nume pe care le-ați pus voi și părinții voștri, pentru care Allah nu a pogorât nicio dovadă

.

Monoteismul în concepția adepților teologiei speculative

Ei spun că ilāh înseamnă ālih, iar ālih este cel capabil să aducă lucrurile la existență. Astfel, în concepția lor, «Nu există altă divinitate în afară de Allah» ar însemna: «Nimeni nu este capabil să aducă lucrurile la existență în afară de Allah».

Pentru ei, monoteismul înseamnă să afirmi unicitatea lui Allah spunând: El este unul în esența Sa, fără să Se împartă; unul în faptele Sale, fără asociat; și unul în atributele Sale, fără asemănător. Dacă acesta ar fi fost sensul mărturisirii «Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah», qurayșiții nu ar fi respins chemarea Profetului ﷺ, ci ar fi crezut în el și l-ar fi socotit adevărat. Qurayșiții spuneau deja că nu există alt Creator în afară de Allah. Iar «nu există alt Creator» exprimă mai mult decât «nu există altul capabil», deoarece cel capabil poate să facă un lucru sau să nu-l facă, în timp ce Creatorul l-a făcut și l-a adus la existență prin puterea Sa. Astfel, înțelegerea politeiștilor a fost mai bună decât înțelegerea acestor adepți ai teologiei speculative care se revendică de la Islam. Monoteismul adus de trimiși este cel exprimat în cuvintele Celui Preaînalt: «Nu aveți altă divinitate în afară de El» [Al-Aʿrāf: 59], adică nicio altă divinitate adevărată, care să merite adorarea, în afară de Allah.

Din păcate, mulți dintre autorii de astăzi care scriu despre aceste subiecte, atunci când vorbesc despre monoteism, nu prezintă mai mult decât monoteismul stăpânirii. Aceasta este o greșeală și o mare lipsă. Trebuie să sădim în inimile musulmanilor monoteismul adorării mai mult decât monoteismul stăpânirii, deoarece nimeni nu a negat cu adevărat monoteismul stăpânirii. A ne limita la prezentarea acestui lucru înnăscut, cunoscut prin rațiune, și a păstra tăcerea asupra lucrului în care predomină poftele reprezintă o mare lipsă. În adorarea altcuiva în afară de Allah, patima omului pune stăpânire pe el până când îl abate de la adorarea exclusivă a lui Allah; astfel, el ajunge să-i adore pe cei socotiți sfinți și să-și adore propria patimă. Profetul ﷺ l-a numit chiar adorator pe cel a cărui preocupare este dirhamul, dinarul și altele asemenea.⁷⁸ Iar Allah, Mărețul și Preamăritul, a spus:

L-ai văzut pe acela care și-a luat drept divinitate propria patimă?

.

Așadar, în sens general sau ca încadrare generală, putem socoti păcatele ca făcând parte din asociere.

În sens mai restrâns însă, ele se împart în mai multe feluri:

1. Asociere majoră.

2. Asociere minoră.

3. Păcat major.

4. Păcat minor.

Dintre aceste păcate, unele privesc dreptul lui Allah, altele dreptul omului asupra propriei persoane, iar altele drepturile făpturilor. Împlinirea deplină a mărturisirii «Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah» este un lucru foarte greu. De aceea, unul dintre înaintașii evlavioși a spus: «Orice păcat este un fel de asociere.»

Un alt înaintaș evlavios a spus: «Pentru nimic nu m-am luptat cu mine însumi așa cum m-am luptat pentru sinceritate.» Numai credinciosul cunoaște această luptă. Necredinciosul nu se luptă cu sine pentru sinceritate. De aceea, când i s-a spus lui Ibn ʿAbbās: «Iudeii spun: noi nu avem șoapte tulburătoare în timpul rugăciunii», el a răspuns: «Ce să mai facă Satana cu o inimă ruinată?!» Satana nu vine să ruineze ceea ce este deja dărâmat, ci vine să ruineze ceea ce este zidit. De aceea, când oamenii i s-au plâns Profetului ﷺ că unul dintre ei găsește în sine gânduri pe care socotește prea grav să le rostească, el a întrebat: «Ați găsit aceasta?» Ei au răspuns: «Da.» El a spus: «Aceasta este credința limpede.»⁷⁹ Adică acesta este semnul vădit că aveți o credință limpede: asemenea gânduri au venit asupra ei, iar ele nu vin decât asupra unei inimi sănătoase și curate.

În cuvintele sale: «Cine mărturisește că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah», «cine» introduce o propoziție condițională, iar răspunsul condiției este: «Allah îl va primi în Paradis, oricare i-ar fi faptele.» Mărturisirea înseamnă recunoașterea cu limba, convingerea inimii și confirmarea prin faptele mădularelor. De aceea, când ipocriții i-au spus Trimisului ﷺ: «Mărturisim că tu ești, cu adevărat, Trimisul lui Allah» [Al-Munāfiqūn: 1] — o propoziție întărită prin trei mijloace: mărturisirea, particula inna și particula la — Allah i-a declarat mincinoși prin cuvintele Sale:

Allah știe că tu ești Trimisul Său, iar Allah mărturisește că ipocriții sunt, cu adevărat, mincinoși

. Această recunoaștere cu limba nu le-a folosit, deoarece era lipsită de convingerea inimii și de confirmarea prin fapte. Așadar, mărturisirea nu se împlinește decât prin convingere în inimă, recunoaștere cu limba și confirmare prin fapte.

Cuvintele «Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah» înseamnă că nimeni nu este adorat pe drept în afară de Allah. Acești idoli care sunt adorați nu merită adorarea, deoarece nu au nimic din însușirile proprii divinității.

Cuvintele «Singurul, fără asociat»: «Singurul» întărește afirmația, iar «fără asociat» întărește negația în tot ceea ce Îi este propriu în privința stăpânirii, adorării, numelor și atributelor.

De aceea, Profetul ﷺ și ceilalți credincioși căutau scăpare la Allah Preaînaltul în încercări. Un beduin a venit la Profet ﷺ, în preajma căruia se aflau companionii săi. Profetul își atârnase sabia de un copac, iar beduinul a tras-o din teacă și a întrebat: «Cine te apără de mine?» El a răspuns: «Allah mă apără.»⁸⁰ Nu a spus: «Companionii mei.» Aceasta este împlinirea monoteismului stăpânirii, deoarece Allah este Cel care stăpânește folosul și vătămarea, creația, rânduirea și cârmuirea stăpânirii. El nu are niciun asociat în ceea ce Îi este propriu în privința stăpânirii, adorării, numelor și atributelor.

Am spus «în ceea ce Îi este propriu» pentru a înlătura numeroase obiecții înșelătoare, printre care și obiecțiile celor care neagă atributele. Ei au pretins că afirmarea atributelor înseamnă a-I asocia parteneri lui Allah, Mărețul și Preamăritul, susținând că din aceasta decurge asemănarea Lui cu făpturile. Noi spunem însă: Creatorul are atribute care Îi sunt proprii, iar făptura are atribute care îi sunt proprii.

Cuvintele «și că Muḥammad este robul și Trimisul Său»: Muḥammad este Muḥammad ibn ʿAbd Allāh ibn ʿAbd al-Muṭṭalib, din Qurayș, din neamul Hāșim, ultimul dintre profeți.

Cuvântul «robul Său» înseamnă că el nu este asociat al lui Allah.

Cuvântul «Trimisul Său» înseamnă că el a fost trimis cu ceea ce i s-a revelat și că nu minte despre Allah. Trimisul ﷺ este un rob aflat sub stăpânirea Domnului său. El are toate însușirile omenești, cu o singură excepție: ceea ce ține de purtările josnice, de care el este ferit. Cel Preaînalt a spus:

Spune: „Eu nu stăpânesc pentru mine nici folosul, nici vătămarea, afară de ceea ce voiește Allah”

. Și a spus:

Spune: „Eu nu stăpânesc pentru voi nici vătămarea, nici călăuzirea.” Spune: „Nimeni nu mă va apăra de Allah și nu voi găsi refugiu în afară de El”

. El este un om asemenea nouă, numai că lui i se revelează. Cel Preaînalt a spus:

Spune: „Eu sunt doar un om asemenea vouă, căruia i se revelează că divinitatea voastră este o singură divinitate”

.

Afirmația că Trimisul ﷺ nu avea umbră sau că lumina lui îi ștergea umbra când mergea prin soare este în întregime o minciună fără temei. De aceea, ʿĀʾișah, Allah să fie mulțumit de ea, a spus că își întindea picioarele în fața lui și a explicat aceasta prin faptul că locuințele nu aveau lămpi.⁸¹ Dacă Profetul ﷺ ar fi avut o asemenea lumină, ea nu ar fi dat această explicație. Dar aceasta este exagerarea care a stricat religia și viața lumească. Căutăm ocrotire la Allah.

O asemenea exagerare se găsește în cuvintele lui al-Būṣīrī din cunoscuta sa poezie Al-Burdah:

O, tu, cel mai nobil dintre făpturi, nu am la cine să caut scăpare în afară de tine, când se abate nenorocirea care îi cuprinde pe toți. Dacă în Ziua Întoarcerii nu mă vei lua de mână, din bunăvoință, atunci spune: vai de alunecarea piciorului! Căci lumea aceasta și cealaltă se numără printre darurile generozității tale, iar cunoașterea Tablei și a Calemului se numără printre științele tale.

Ibn Rajab și alții au spus că, atât timp cât lumea aceasta și Viața de Apoi ar proveni din generozitatea Trimisului ﷺ, el nu I-a mai lăsat nimic lui Allah.

Mărturisim că acela care spune așa ceva nu a mărturisit că Muḥammad este robul lui Allah, ci că Muḥammad ar fi deasupra lui Allah! Cum i-a putut duce exagerarea până aici?!

Această exagerare o depășește pe cea a creștinilor care au spus că Mesia este fiul lui Dumnezeu și că Dumnezeu este al treilea din trei.

Ei au spus chiar mai mult de atât: «Allah spune: „Pe cel care Mă pomenește într-o adunare îl pomenesc într-o adunare mai bună decât aceea; și Eu sunt alături de robul Meu când Mă pomenește.”⁸² Iar Trimisul este alături de noi când îl pomenim.» De aceea, în noaptea sărbătoririi nașterii Profetului, atunci când recitatorul care spune asemenea născociri rostește cuvântul «cel ales», acei oameni care exagerează se ridică toți deodată. Ei spun: «Trimisul ﷺ a venit el însuși la adunarea noastră, așa că ne-am ridicat din respect pentru el.» Companionii, Allah să fie mulțumit de ei, aveau mai mult respect pentru el decât aceștia și decât noi. Totuși, când Trimisul ﷺ intra la ei, viu și vorbindu-le, ei nu se ridicau pentru el. Aceștia însă se ridică atunci când își închipuie ceva sau când le apare o nălucă, dacă într-adevăr văd ceva. Privește până unde i-a dus judecata lor! Ei nu au mărturisit că Muḥammad este robul și Trimisul lui Allah. Acești oameni cu asemenea închipuiri sunt demni de milă, dacă îi privim din perspectiva decretului divin: atunci ni se face milă de ei și Îi cerem lui Allah să-i păzească și să le dea izbăvire. Dacă îi privim însă din perspectiva Legii revelate, trebuie să le combatem poziția cu dovezi, până când se întorc la calea cea dreaptă. Trimisul ﷺ era omul cu cea mai deplină supunere față de Allah, cu cea mai mare teamă de El și cu cea mai multă evlavie. El se ruga în picioare până când i se umflau tălpile, iar când i s-a vorbit despre aceasta, a spus: «Oare să nu fiu un rob recunoscător?»⁸³ Și aceasta deși îi fuseseră iertate păcatele de dinainte și cele de după. Aceasta este împlinirea măreței adorări.

Cât despre misiunea sa, Allah, Mărețul și Preamăritul, l-a trimis cu cea mai măreață Lege pentru toate făpturile, iar el a transmis-o pe deplin, deși a fost vătămat și s-a luptat împotriva lui. Ei au adus chiar învelitorile fetale ale unei cămile și i le-au pus pe spate în timp ce se afla în prosternare lângă Kaʿbah. Toate acestea, din ură față de el și față de ceea ce adusese. Cu toate acestea, el a răbdat. Aruncau lucruri vătămătoare, urât mirositoare și murdării în pragul ușii lui. Pentru nobilul Profet, aceasta era însă o încercare de la Allah, Mărețul și Preamăritul, prin care aveau să se arate răbdarea și virtutea lui. El ieșea și spunea: «Ce fel de vecinătate este aceasta, fii ai lui ʿAbd Manāf?»⁸⁴ A răbdat ﷺ până când Allah i-a dat biruință și a avertizat Mama Cetăților și împrejurimile ei. Apoi, după el, această Lege a fost purtată de cei mai de încredere oameni și cei mai statornici în a-l urma: companionii, Allah să fie mulțumit de ei. Ei au transmis-o comunității curată și nevătămată. Lui Allah I se cuvine toată lauda.

Îl iubim pe Trimis ﷺ de dragul lui Allah și pentru Allah. Iubirea pentru Trimis ﷺ face parte din iubirea pentru Allah. Îl punem înaintea propriei persoane, a familiei, a copiilor și a tuturor oamenilor. Îl iubim fiindcă este Trimisul lui Allah ﷺ. Împlinim mărturisirea că Muḥammad este Trimisul lui Allah prin faptul că avem această convingere în inimile noastre, o recunoaștem cu limbile noastre și o punem în practică urmându-l ﷺ prin faptele mădularelor noastre. Lucrăm potrivit îndrumării lui, fără să-i dedicăm lui faptele de adorare. Cât despre ceea ce contravine împlinirii acestei mărturisiri, este vorba despre:

1. Săvârșirea păcatelor. Păcatul reprezintă o lipsă în împlinirea acestei mărturisiri, deoarece, prin neascultare, te-ai abătut de la urmarea Profetului ﷺ.

2. Introducerea în religie a ceea ce nu face parte din ea, deoarece ai căutat să te apropii de Allah prin ceva ce nici Allah, nici Trimisul Său ﷺ nu au prescris. În realitate, introducerea de inovații în religie este o formă de luare în derâdere a lui Allah, întrucât te-ai apropiat de El prin ceva ce El nu a prescris.

Dacă cineva spune: «Eu am intenționat să mă apropii de Allah prin această faptă pe care o introduc»,

i se răspunde: «Ai greșit calea. Ești scuzat în privința intenției tale, dar, odată ce ai cunoscut adevărul, nu ești scuzat pentru abaterea de la cale.»

Despre cei care introduc inovații se poate spune că sunt răsplătiți pentru buna lor intenție dacă nu cunosc adevărul. Totuși, socotim greșit ceea ce susțin. Cât despre conducătorii lor care au cunoscut adevărul, dar l-au respins pentru a-și păstra prestigiul, aceștia se aseamănă cu Abū Jahl, ʿUtbah ibn Rabīʿah, al-Walīd ibn al-Mughīrah și alții care au respins mesajul Profetului ﷺ pentru a-și păstra conducerea și prestigiul. Adepții acestor conducători se împart în două categorii:

Prima categorie: cei care nu au cunoscut adevărul, nu au știut nimic despre el și nu au dat dovadă de neglijență în căutarea lui, deoarece au crezut că drumul pe care se află este adevărul. Aceștia sunt scuzați.

A doua categorie: cei care au cunoscut adevărul, dar l-au respins din atașament pătimaș față de conducătorii lor. Aceștia nu sunt scuzați și sunt asemenea celor despre care Allah a relatat că spun:

I-am găsit pe părinții noștri urmând o cale și noi ne călăuzim după urmele lor

.

Cuvintele «și că ʿĪsā este robul lui Allah și Trimisul Său»: explicația lor este asemenea celei a mărturisirii că Muḥammad este Trimisul lui Allah, cu deosebirea că noi credem în misiunea lui ʿĪsā, dar nu suntem obligați să-l urmăm acolo unde Legea lui diferă de Legea noastră.

Legea celor dinaintea noastră se poate afla în trei situații:

Prima: să fie în contradicție cu Legea noastră. Atunci urmăm Legea noastră.

A doua: să fie în acord cu Legea noastră. Și în acest caz, noi urmăm Legea noastră.

A treia: Legea noastră să nu se pronunțe asupra ei. În acest caz, învățații principiilor jurisprudenței au avut păreri diferite: o aplicăm sau o lăsăm deoparte? Părerea corectă este că ea reprezintă o lege și pentru noi. Dovada este:

1. Cuvintele Celui Preaînalt:

Aceștia sunt cei pe care Allah i-a călăuzit, așa că urmează călăuzirea lor

.

2. Cuvintele Celui Preaînalt:

În istorisirile lor se află, cu adevărat, o învățătură pentru cei înzestrați cu minte

.

Două grupări au căzut în extreme în privința lui ʿĪsā:

Prima: iudeii l-au socotit mincinos și au spus că el ar fi fost născut din adulter, că mama lui ar fi fost desfrânată și că el nu ar fi fost profet. Potrivit judecății Legii revelate, ei l-au ucis, adică Allah îi socotește vinovați de uciderea lui în judecata Sa legislativă, fiindcă Cel Preaînalt a relatat cuvintele lor:

Noi l-am ucis pe Mesia, ʿĪsā, fiul lui Maryam

. În ceea ce privește însă hotărârea existențială a lui Allah, ei au mințit: în mod sigur nu l-au ucis, ci Allah l-a ridicat la Sine. Li s-a făcut însă să li se pară astfel, iar ei l-au ucis și l-au răstignit pe cel făcut să le pară asemenea lui.

A doua: creștinii au spus că el este fiul lui Dumnezeu și că este al treilea din trei și l-au făcut divinitate alături de Allah. Ceea ce au spus este fals.

Cât despre credința noastră în privința lui, mărturisim că este robul lui Allah și Trimisul Său, că mama lui a fost o femeie cu desăvârșire sinceră, după cum ne-a înștiințat Allah Preaînaltul, că și-a păzit castitatea și că a fost fecioară. Pilda lui înaintea lui Allah este însă asemenea pildei lui Ādam: l-a creat din țărână, apoi i-a spus: «Fii!», iar el a fost.

Cuvintele «robul lui Allah» reprezintă o respingere a afirmației creștinilor.

Cuvintele «și Trimisul Său» reprezintă o respingere a afirmației iudeilor.

Cuvintele «Cuvântul Său pe care l-a transmis lui Maryam»: Allah l-a numit cuvânt pentru că el, pacea fie asupra lui, a fost creat prin cuvânt. Hadithul nu are aici sensul aparent că ʿĪsā, pacea fie asupra lui, ar fi el însuși un cuvânt: el mănâncă, bea, urinează, își face nevoile și este supus tuturor stărilor omenești. Allah Preaînaltul a spus:

Pilda lui ʿĪsā înaintea lui Allah este asemenea pildei lui Ādam: l-a creat din țărână, apoi i-a spus: „Fii!”, iar el a fost

.

ʿĪsā, pacea fie asupra lui, nu este el însuși Cuvântul lui Allah, deoarece vorbirea lui Allah este un atribut al Lui, care nu este separat de El. În schimb, ʿĪsā este o ființă distinctă de Allah, Slăvitul: pleacă, vine, mănâncă și bea.

Cuvintele «pe care l-a transmis lui Maryam» înseamnă că i l-a adresat prin porunca Sa: «Fii!», și astfel a fost. După cum a spus Cel Preaînalt:

Pilda lui ʿĪsā înaintea lui Allah este asemenea pildei lui Ādam: l-a creat din țărână, apoi i-a spus: „Fii!”, iar el a fost

.

Maryam, fiica lui ʿImrān, nu este sora lui Mūsā și Hārūn, pacea fie asupra lor, așa cum cred unii oameni. După cum a spus Trimisul ﷺ, oamenii obișnuiau să dea copiilor numele profeților lor.⁸⁵ Așadar, Hārūn, fratele lui Maryam, nu este Hārūn, fratele lui Mūsā, ci un alt om care îi purta numele. La fel, ʿImrān purta numele tatălui lui Mūsā.

Cuvintele «și un duh de la El» înseamnă că trupul său, pacea fie asupra lui, a luat ființă prin cuvânt, apoi în el a fost suflat acest duh de la Allah. Este una dintre făpturile Lui, atribuită Lui, Preaînaltul, pentru a-i arăta noblețea și cinstirea.

ʿĪsā, pacea fie asupra lui, nu este doar un duh, ci un trup înzestrat cu duh. Allah Preaînaltul a spus:

Mesia, fiul lui Maryam, nu este decât un trimis; înaintea lui au trecut alți trimiși. Mama lui a fost o femeie cu desăvârșire sinceră. Amândoi mâncau hrană

. Prin suflare a devenit trup, iar prin duh a devenit trup și duh.

Cuvântul «de la El» este cel în privința căruia creștinii au rătăcit, crezând că el ar fi o parte din Allah. Astfel au rătăcit și i-au rătăcit pe mulți alții. Noi spunem însă: Allah v-a orbit înțelegerea, căci nu ochii orbesc, ci inimile din piepturi. Se știe că ʿĪsā, pacea fie asupra lui, mânca hrană; acesta este un lucru cunoscut. Se știe, de asemenea, că iudeii spun că l-au răstignit. Ar fi oare cu putință ca acela care ar fi o parte din Domnul să se desprindă de Domnul, să mănânce și să bea și să se pretindă despre el că a fost ucis și răstignit?!

Prin urmare, prepoziția min indică proveniența, nu faptul că ceva este o parte din altceva. Este ca în cuvintele Celui Preaînalt:

V-a supus tot ceea ce este în ceruri și pe pământ, toate de la El

. Nu putem spune că soarele, luna și râurile ar fi o parte din Allah; nimeni nu a susținut așa ceva.

Așadar, «de la El» înseamnă un duh care provine de la Allah, Mărețul și Preamăritul, nu o parte din Allah, așa cum pretind creștinii. Să știi că lucrurile pe care Allah Și le atribuie sunt de trei feluri:

Primul: o ființă sau un lucru care există de sine stătător. Atribuirea sa Lui ține de atribuirea făpturii Creatorului său. Această atribuire poate avea un sens general, privitor la creație, ca în cuvintele Celui Preaînalt:

V-a supus tot ceea ce este în ceruri și pe pământ, toate de la El

și: «Pământul Meu este întins» [Al-ʿAnkabūt: 56]. Ea poate avea și un sens particular, pentru a arăta noblețea lucrului respectiv, ca în cuvintele Celui Preaînalt: «Curățiți Casa Mea pentru cei care o înconjoară» [Al-Baqarah: 125] și: «Cămila lui Allah și adăparea ei» [Aș-Șams: 13]. Această categorie este creată.

Al doilea: ceva atribuit unei ființe create, în care se află. Un exemplu este cuvântul Celui Preaînalt: «și un duh de la El» [An-Nisāʾ: 171]. Atribuirea acestui duh lui Allah ține de atribuirea făpturii Creatorului său, pentru a-i arăta cinstirea. Este un duh dintre duhurile create de Allah, nu o parte din Allah și nici un duh din ființa Lui. Acest duh s-a aflat în ʿĪsā, pacea fie asupra lui, iar el este o ființă distinctă de Allah. Și această categorie este creată.

Al treilea: un atribut care nu este atribuit unei ființe create. Un exemplu sunt cuvintele Celui Preaînalt:

Eu te-am ales dintre oameni prin mesajele Mele și prin vorbirea Mea

.

Mesajul și vorbirea I-au fost atribuite lui Allah ca atribute ale Celui descris prin ele. Când Allah Își atribuie un atribut, acel atribut nu este creat. Astfel devine limpede că, dintre aceste trei categorii, două sunt create, iar una este necreată.

Ființele și lucrurile care există de sine stătător, precum și ceea ce este legat de ele, sunt create. Atributul pentru care nu este menționată o ființă creată în care să se afle nu este creat, deoarece este unul dintre atributele lui Allah, iar atributele lui Allah nu sunt create.

Cele două categorii se întâlnesc în cuvintele «Cuvântul Său și un duh de la El». Cuvântul Său este un atribut atribuit lui Allah și, prin urmare, face parte dintre atributele Lui.

Iar «un duh de la El» este atribuit unei ființe, deoarece duhul s-a aflat în ʿĪsā; prin urmare, el este creat.

Cuvintele «Allah îl va primi în Paradis»: primirea în Paradis este de două feluri:

Primul: primirea deplină, fără să fi fost precedată de pedeapsă, pentru cel care și-a împlinit faptele.

Al doilea: primirea incompletă, precedată de pedeapsă, pentru cel care a avut lipsuri în fapte.

Dacă faptele rele ale credinciosului cântăresc mai mult decât faptele sale bune, Allah, dacă voiește, îl pedepsește potrivit faptelor lui, iar dacă voiește, nu îl pedepsește. Allah Preaînaltul a spus:

Allah nu iartă să I se asocieze ceva, dar iartă ceea ce este mai puțin de atât cui voiește

.

Tot la ei doi,⁸⁶ în hadithul lui ʿItbān: «Allah i-a interzis Focului să-l atingă pe cel care spune: „Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah”, căutând prin aceasta Fața lui Allah.»

ʿItbān este ʿItbān ibn Mālik al-Anṣārī, Allah să fie mulțumit de el. El conducea rugăciunea neamului său. Când i-a slăbit vederea și i-a devenit greu să meargă la ei, i-a cerut Profetului ﷺ să vină la el și să se roage într-un loc din casa lui, pentru ca el să-l ia drept loc de rugăciune. Profetul ﷺ a venit împreună cu un grup de companioni, printre care Abū Bakr și ʿUmar, Allah să fie mulțumit de ei. După ce a intrat în casă, a întrebat: «Unde vrei să mă rog?» El a răspuns: «Roagă-te aici» și a arătat spre o parte a casei. Profetul ﷺ a condus două unități de rugăciune, apoi s-a așezat la mâncarea pe care i-o pregătiseră. Ei au început să stea de vorbă și au pomenit un bărbat numit Mālik ibn ad-Dukhșum. Unul dintre ei a spus: «Este un ipocrit.» Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Nu spune așa! Nu a spus el: „Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah”, dorind prin aceasta Fața lui Allah?!» Apoi a spus: «Allah i-a interzis Focului…», până la sfârșitul hadithului.

Le-a interzis să spună astfel, deoarece ei nu știau ce se afla în inima lui, iar el mărturisea că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah. Aici Trimisul a vorbit în acest fel fără să-l declare pe acel om nevinovat în mod individual. El a rostit o afirmație generală: Allah i-a interzis Focului să-l atingă pe cel care spune mărturisirea căutând prin aceasta Fața lui Allah. Ne-a interzis să ne lăsăm limbile libere împotriva robilor lui Allah care, după cele văzute, sunt drepți, spunând: «Acesta face binele de ochii lumii», «Acesta este nelegiuit» și altele asemenea. Dacă am judeca după bănuielile noastre, s-ar strica și viața lumească, și Viața de Apoi. Despre mulți oameni avem bănuieli rele, dar nu ne este îngăduit să le rostim cât timp purtarea lor văzută este dreaptă. De aceea, învățații au spus că este interzis să ai bănuieli rele despre un musulman care, după cele văzute, este integru.

Cuvintele «Allah i-a interzis Focului» înseamnă că l-a ferit de Foc sau că a oprit Focul să-l atingă.

Cuvintele «pe cel care spune: „Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah”» se înțeleg cu condiția sincerității. Dovada este expresia «căutând prin aceasta Fața lui Allah», adică dorind Fața lui Allah. Cine o caută trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a ajunge la ea, deoarece cel care dorește un lucru se străduiește să-l dobândească. Prin urmare, nu avem nevoie de precizarea lui az-Zuhrī, Allah să aibă milă de el, pe care a făcut-o după ce a relatat hadithul, așa cum apare în Ṣaḥīḥ Muslim:⁸⁷ «După aceea au fost impuse anumite lucruri și au fost interzise altele; nimeni să nu se lase amăgit de aceasta.» Hadithul arată limpede condiția faptelor pentru cel care rostește mărturisirea, prin cuvintele «căutând prin aceasta Fața lui Allah», iar de aceea unul dintre înaintașii evlavioși a spus, în legătură cu vorbele Profetului ﷺ: «Cheia Paradisului este: „Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah”»:⁸⁸ «Dar celui care vine cu o cheie fără dinți nu i se va deschide.»

Șeicul Islamului a spus: cel care caută un lucru trebuie să împlinească toate mijloacele prin care îl poate dobândi. Dacă le împlinește, Focului îi este interzis cu desăvârșire să-l atingă. Dacă săvârșește faptele bune în chip deplin, interdicția Focului este deplină. Dacă însă are lipsuri, și căutarea lui are lipsuri, iar interdicția Focului de a-l atinge este incompletă. Totuși, monoteismul pe care îl are îl ferește de rămânerea veșnică în Foc. La fel este și în cazul celui care săvârșește adulter, bea vin sau fură. Dacă face unul dintre aceste lucruri și spune chiar în timp ce îl săvârșește: «Mărturisesc că nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah, căutând prin aceasta Fața lui Allah», el minte în pretenția sa. Profetul ﷺ a spus: «Cel care săvârșește adulter nu este credincios în timp ce îl săvârșește»,⁸⁹ cu atât mai puțin poate fi atunci un om care caută Fața lui Allah.

Hadithul respinge afirmația murjiʾiților care spun că este suficientă rostirea mărturisirii fără căutarea Feței lui Allah. El respinge și afirmația kharijiților și a muʿtaziliților: sensul său aparent este că acela care săvârșește aceste fapte interzise nu va rămâne veșnic în Foc, deși merită pedeapsa. Ei spun însă că acela care comite un păcat major va rămâne veșnic în Foc.

Abū Saʿīd al-Khudrī, Allah să fie mulțumit de el, a relatat că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: «Mūsā, pacea fie asupra lui, a spus: „Doamne, învață-mă ceva prin care să Te pomenesc și să Te invoc.” El a spus: „Spune, Mūsā: Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah.” Mūsā a spus: „Doamne, toți robii Tăi spun aceasta?” El a spus: „Mūsā, dacă cele șapte ceruri și cei care le locuiesc, în afară de Mine, precum și cele șapte pământuri ar fi într-un taler, iar mărturisirea «Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah» ar fi în celălalt taler, mărturisirea le-ar întrece în greutate.”» Relatat de Ibn Ḥibbān și al-Ḥākim, care l-a declarat autentic.⁹⁰

Cuvintele «prin care să Te pomenesc și să Te invoc» descriu substantivul «ceva» și nu reprezintă, din punct de vedere gramatical, răspunsul cererii. Mūsā, pacea fie asupra lui, a cerut ceva prin care să se împlinească două lucruri:

1. Pomenirea lui Allah.

2. Invocarea Lui.

Allah i-a răspuns: «Spune: Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah.» Această propoziție este o pomenire care cuprinde și o rugă, deoarece cel care pomenește dorește mulțumirea lui Allah și să ajungă în lăcașul cinstirii Sale. Prin urmare, ea este pomenire care cuprinde o rugă. Poetul a spus:

Să-mi spun nevoia sau darul tău îmi este îndeajuns? Căci firea ta este dărnicia.

Adică: ceea ce dăruiești.

Ibn ʿAbbās a adus, ca dovadă că pomenirea poate avea sensul de rugă, cuvintele poetului:

Când robul te laudă într-o zi, lauda îi este îndeajuns, fără să-și mai înfățișeze cererea.

Cuvintele «Toți robii Tăi spun aceasta» nu înseamnă că ar fi o expresie neînsemnată, pe care o rostește oricine. Mūsā, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, cunoștea măreția acestor cuvinte, dar dorea ceva care să-i fie propriu. A-i acorda unui om un lucru aparte arată o virtute și o înălțare a rangului său. Allah i-a explicat lui Mūsā că, orice i s-ar dărui, nu i s-ar dărui ceva mai bun decât aceste cuvinte. Mărturisirea «Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah» este mai măreață decât cerurile, pământul și tot ce se află în ele, deoarece le face să se încline și le întrece în greutate. Aceasta arată virtutea și măreția mărturisirii, dar trebuie împlinite condițiile ei. Cât despre simpla rostire cu limba, câți oameni nu o rostesc, însă ea este la ei asemenea unui fulg, fără nicio greutate! Aceasta fiindcă nu au rostit-o în felul prin care se împlinesc condițiile și sunt înlăturate piedicile.

Cuvintele «și cele șapte pământuri» apar în unele exemplare la nominativ. Această formă nu este corectă aici, deoarece un termen coordonat cu subiectul gramatical al particulei anna, înainte de încheierea predicatului ei, trebuie să fie la acuzativ.

Cuvântul «le-ar întrece» înseamnă că ar cântări mai mult decât ele, până când acestea s-ar înclina.

Cuvintele «cei care le locuiesc» îi desemnează pe locuitorii lor; locuitorul unui loc este cel prin care acel loc este populat.

Prin cuvintele «în afară de Mine», Allah, Binecuvântatul și Preaînaltul, S-a exceptat pe Sine, deoarece mărturisirea «Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah» este o laudă adusă Lui, iar Cel lăudat este mai măreț decât lauda. Aici trebuie să știi că faptul că Allah Preaînaltul este în cer nu este asemenea faptului că îngerii sunt în cer. Îngerii se află acolo din nevoie: ei locuiesc în cer fiindcă au nevoie de el. Domnul, Binecuvântatul și Preaînaltul, nu are însă nevoie de cer; dimpotrivă, atât cerul, cât și celelalte lucruri au nevoie de Allah Preaînaltul. Nimeni să nu creadă că cerul Îl susține pe Allah, Îl acoperă sau Îl cuprinde. Așadar, în raport cu îngerii, cerurile sunt locuri care îi susțin, iar ceea ce este deasupra lor îi acoperă. În raport cu Allah însă, ele indică o direcție, deoarece Allah Preaînaltul S-a înălțat deasupra Tronului Său și nimic din creația Sa nu Îl susține.

At-Tirmidhī a relatat și a socotit bun hadithul în care Anas a spus: L-am auzit pe Trimisul lui Allah ﷺ spunând: «Allah Preaînaltul a spus: „Fiu al lui Ādam! Dacă ai veni la Mine cu păcate aproape cât întregul pământ, apoi M-ai întâlni fără să-Mi asociezi nimic, aș veni la tine cu tot atâta iertare.”»⁹¹

Cuvintele «Allah Preaînaltul a spus: „Fiu al lui Ādam…”», până la sfârșit: acesta este unul dintre hadithurile qudsī. Hadithul qudsī este ceea ce Profetul ﷺ relatează de la Domnul său. El a fost inclus de învățații hadithului printre hadithurile profetice, deoarece îi este atribuit Profetului ﷺ în privința transmiterii. El nu face parte din Coran, potrivit consensului, deși pe amândouă Profetul ﷺ le-a transmis comunității sale de la Allah, Mărețul și Preamăritul.

Învățații, Allah să aibă milă de ei, au avut două păreri cu privire la formularea hadithului qudsī: este ea vorbirea lui Allah Preaînaltul sau Allah i-a revelat Trimisului Său ﷺ sensul, iar formularea aparține Trimisului lui Allah ﷺ?

Prima părere: atât formularea, cât și sensul hadithului qudsī sunt de la Allah, deoarece Profetul ﷺ l-a atribuit lui Allah Preaînaltul. Se știe că, în mod obișnuit, cuvintele atribuite cuiva sunt în formularea celui care le-a rostit, nu a celui care le transmite, cu atât mai mult cu cât Profetul ﷺ este cel mai vrednic de încredere dintre oameni și cel mai sigur în relatare.

A doua părere: sensul hadithului qudsī este de la Allah, iar formularea aparține Profetului ﷺ. Aceasta, din două motive:

Primul motiv: dacă atât formularea, cât și sensul hadithului qudsī ar fi de la Allah, lanțul lui de transmitere ar fi mai înalt decât cel al Coranului, deoarece Profetul ﷺ îl relatează de la Domnul său Preaînalt fără intermediar, după cum arată sensul aparent al relatării. Coranul, în schimb, a fost pogorât Profetului ﷺ prin intermediul lui Jibrīl, după cum a spus Cel Preaînalt: «Spune: „L-a pogorât Duhul Sfânt de la Domnul tău”» [An-Naḥl: 102]. Și a spus:

Duhul cel credincios l-a pogorât asupra inimii tale, ca să fii dintre avertizori, într-o limbă arabă limpede

.

Al doilea motiv: dacă formularea hadithului qudsī ar fi de la Allah, nu ar exista deosebire între el și Coran, deoarece, în această ipoteză, amândouă ar fi vorbirea lui Allah Preaînaltul. Înțelepciunea cere ca ele să aibă aceeași rânduială atunci când au aceeași origine. Se știe însă că între Coran și hadithul qudsī există numeroase deosebiri:

Printre acestea: recitarea hadithului qudsī nu constituie, prin ea însăși, un act de adorare. Omul nu Îl adoră pe Allah Preaînaltul doar prin simpla lui citire, astfel încât să primească zece fapte bune pentru fiecare literă. În schimb, recitarea Coranului este un act de adorare și pentru fiecare literă se primesc zece fapte bune.

O altă deosebire: Allah Preaînaltul i-a provocat pe oameni să aducă ceva asemenea Coranului sau unui verset din el. O asemenea provocare nu a fost transmisă cu privire la hadithurile qudsī.

O altă deosebire: Coranul este păstrat de Allah Preaînaltul, după cum a spus El, Slăvitul:

Noi am pogorât Pomenirea și Noi îi suntem păzitori

. Hadithurile qudsī sunt altfel: între relatările lor există hadithuri autentice și bune și chiar le-au fost alăturate unele slabe sau inventate. Acestea din urmă nu fac parte în realitate din ele, dar le-au fost atribuite. În relatările lor există și schimbări de ordine, adaosuri și omisiuni.

O altă deosebire: potrivit consensului musulmanilor, nu este îngăduit ca textul Coranului să fie recitat prin redarea sensului în alte cuvinte. În privința hadithurilor qudsī se aplică divergența privind îngăduința de a transmite hadithul profetic prin sens, majoritatea considerând acest lucru permis.

O altă deosebire: recitarea Coranului este prescrisă în rugăciune și unele părți ale lui sunt indispensabile validității rugăciunii. Nu la fel stau lucrurile cu hadithurile qudsī.

O altă deosebire: potrivit părerii mai corecte, Coranul nu este atins decât de cineva aflat în stare de puritate, spre deosebire de hadithurile qudsī.

O altă deosebire: potrivit părerii preponderente, omul aflat în stare de impuritate rituală majoră nu recită Coranul până când nu face baia rituală, spre deosebire de hadithurile qudsī.

O altă deosebire: Coranul este stabilit printr-o transmitere multiplă categorică, ce oferă cunoaștere certă. Dacă cineva ar nega o literă asupra căreia recitatorii au ajuns la consens, ar fi necredincios. Nu la fel stau lucrurile cu hadithurile qudsī: dacă cineva ar nega o relatare dintre ele susținând că nu este stabilită, nu ar deveni necredincios. Dacă însă ar nega-o știind că Profetul ﷺ a rostit-o, ar fi necredincios pentru că l-ar socoti mincinos pe Profet ﷺ.

Susținătorii acestei păreri au răspuns obiecției că Profetul ﷺ l-a atribuit lui Allah și că, în mod obișnuit, cuvintele atribuite cuiva sunt în formularea celui care le-a rostit, recunoscând că aceasta este regula obișnuită. Totuși, cuvintele pot fi atribuite celui care le-a spus prin sens, nu prin formulare, așa cum se întâmplă în Coranul cel Nobil. Allah Preaînaltul atribuie acolo anumite cuvinte celor care le-au rostit și noi știm că atribuirea privește sensul, nu formularea. Așa este în istorisirile profeților și ale altora, precum și în vorbele pupezei și ale furnicii: cu siguranță, acestea nu au fost rostite în această formulare.

Astfel se arată că această părere este mai puternică. Divergența de aici nu este însă asemenea celei dintre așʿariți și Ahl as-Sunnah în privința vorbirii lui Allah Preaînaltul, deoarece divergența lor privește însăși natura vorbirii lui Allah. Ahl as-Sunnah spun: vorbirea lui Allah Preaînaltul este vorbire reală, auzită; El, Slăvitul, vorbește cu sunet și litere. Așʿariții nu afirmă aceasta, ci spun că vorbirea lui Allah Preaînaltul este sensul existent în Sine, fără litere și sunet, iar Allah creează un sunet prin care exprimă acel sens existent în Sine. Nu există îndoială că părerea lor este falsă. În realitate, ea este părerea muʿtaziliților: muʿtaziliții spun că textul Coranului este creat și că el este vorbirea lui Allah, iar aceștia spun că textul Coranului este creat și că el este o exprimare a vorbirii lui Allah. Așadar, toți au căzut de acord că ceea ce se află între cele două coperte ale exemplarului Coranului ar fi creat.

Dacă s-ar spune însă, în problema noastră — discuția despre hadithul qudsī —, că este mai bine să nu intrăm în amănunte, de teamă ca aceasta să nu fie o exagerare pedantă ce-l duce la pierzare pe cel care o practică, și că este suficient să spunem: «Hadithul qudsī este ceea ce Profetul ﷺ relatează de la Domnul său», aceasta ar fi de ajuns. Poate că este și mai sigur. Allah știe mai bine.

Precizare

Dacă lanțul de transmitere al hadithului ajunge până la Allah Preaînaltul, hadithul este numit qudsī, datorită caracterului său sacru și virtuții sale. Dacă ajunge până la Trimis ﷺ, este numit marfūʿ. Dacă ajunge până la un companion, este numit mawqūf. Dacă ajunge până la un urmaș al companionilor sau la cineva de după el, este numit maqṭūʿ.

Expresia «aproape cât întregul pământ» înseamnă ceva care se apropie de el ca umplere, greutate sau volum.

Cuvântul khaṭāyā este pluralul lui khaṭīʾah, adică păcat. El cuprinde păcatele, chiar și pe cele mici, potrivit cuvintelor Celui Preaînalt:

Ba da! Cel care a săvârșit un rău și pe care l-a cuprins păcatul său

.

Cuvintele «fără să-Mi asociezi nimic»: propoziția «nu-Mi asociezi» are funcția de complement circumstanțial de stare raportat la pronumele «tu», adică: M-ai întâlnit în starea în care nu Îmi asociezi nimic.

Cuvântul «nimic» este nehotărât într-un context negativ și exprimă generalitatea: nici asociere minoră, nici asociere majoră.

Aceasta este o condiție de mare însemnătate, pe care omul o poate trata cu ușurință, spunând: «Eu nu Îi asociez parteneri», fără să-și dea seama. De pildă, iubirea pentru avere care îl distrage de la ascultarea de Allah este o formă de asociere. Profetul ﷺ a spus: «Să piară robul dinarului, să piară robul dirhamului, să piară robul veșmântului frumos, să piară robul țesăturii pufoase…», până la sfârșitul hadithului.⁹²

Așadar, Profetul ﷺ l-a numit pe acela a cărui preocupare este acest lucru un rob al lui.

Cuvintele «aș veni la tine cu tot atâta iertare» înseamnă că fapta bună a monoteismului este măreață: ea ispășește păcatele mari dacă omul Îl întâlnește pe Allah fără să-I asocieze nimic. Iertarea înseamnă acoperirea păcatului și trecerea peste el.

Legătura hadithului cu titlul capitolului: hadithul arată virtutea monoteismului și faptul că el este un mijloc de ispășire a păcatelor. Astfel, corespunde cuvintelor din titlu: «și păcatele pe care le ispășește».

Învățăturile capitolului

Explicarea învățăturilor

Prima: nemărginita bunăvoință a lui Allah.

Prima: «Nemărginita bunăvoință a lui Allah», potrivit cuvintelor: «Allah îl va primi în Paradis, oricare i-ar fi faptele.»

A doua: marea răsplată a monoteismului la Allah.

A doua: marea răsplată a monoteismului la Allah, potrivit cuvintelor: «Mărturisirea „Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah” le-ar întrece în greutate.»

A treia: pe lângă aceasta, monoteismul ispășește păcatele.

A treia: pe lângă aceasta, monoteismul ispășește păcatele, potrivit cuvintelor: «Aș veni la tine cu tot atâta iertare.» Uneori omul este biruit de propriul suflet și cade în păcate, dar este sincer față de Allah în adorarea și ascultarea sa. Fapta bună a monoteismului îi ispășește păcatele dacă Îl întâlnește pe Allah cu ea.

A patra: explicarea versetului din sura Al-Anʿām.

A patra: explicarea versetului din sura Al-Anʿām, și anume cuvintele Celui Preaînalt:

Cei care au crezut și nu și-au amestecat credința cu nedreptatea

. Nedreptatea înseamnă aici asocierea, potrivit cuvintelor Profetului ﷺ: «Nu ați auzit cuvintele omului drept: „Asocierea este, într-adevăr, o mare nedreptate”?»⁹³

A cincea: cercetează cu atenție cele cinci lucruri din hadithul lui ʿUbādah.

A cincea: cercetează cu atenție cele cinci lucruri din hadithul lui ʿUbādah:

1–2. Cele două mărturisiri de credință.

3. Faptul că ʿĪsā este robul lui Allah și Trimisul Său, Cuvântul Său pe care l-a transmis lui Maryam și un duh de la El.

4. Faptul că Paradisul este adevărat.

5. Faptul că Focul este adevărat.

A șasea: dacă îl pui alături de hadithul lui ʿItbān și de cele care urmează după el, ți se arată sensul mărturisirii «Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah» și greșeala celor amăgiți.

A șasea: dacă îl pui alături de hadithul lui ʿItbān, de hadithul lui Abū Saʿīd și de hadithul lui Anas, ți se arată sensul mărturisirii și greșeala celor amăgiți. Omul trebuie să caute prin ea Fața lui Allah și, dacă așa stau lucrurile, ea trebuie să-l îndemne la fapte drepte.

A șaptea: atragerea atenției asupra condiției din hadithul lui ʿItbān.

A șaptea: atragerea atenției asupra condiției din hadithul lui ʿItbān: omul să caute prin rostirea ei Fața lui Allah. Simpla rostire nu este suficientă, deoarece ipocriții o rosteau, dar nu le-a folosit.

A opta: chiar și profeții au nevoie să li se atragă atenția asupra virtuții mărturisirii «Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah».

A opta: dacă profeții au nevoie să li se atragă atenția asupra virtuții mărturisirii, cu atât mai mult au nevoie ceilalți.

A noua: atragerea atenției că ea întrece în greutate toate făpturile, deși balanța multora dintre cei care o rostesc este ușoară.

A noua: deși mărturisirea întrece în greutate toate făpturile, balanța multora dintre cei care o rostesc este ușoară. Neajunsul vine de la cel care o rostește, nu de la cuvinte, deoarece este posibil să nu fi împlinit una dintre condiții sau să existe o piedică. Greutatea ei scade în funcție de starea lui. Cuvintele în sine însă întrec în greutate toate făpturile.

A zecea: afirmația explicită că pământurile sunt șapte, asemenea cerurilor.

A zecea: afirmația explicită că pământurile sunt șapte, asemenea cerurilor. În Coran nu apare o afirmație explicită despre aceasta. Este spus însă limpede că cerurile sunt șapte: «Spune: „Cine este Domnul celor șapte ceruri?”» [Al-Muʾminūn: 86]. În privința pământurilor nu apare decât cuvântul Celui Preaînalt:

Allah este Cel care a creat șapte ceruri și, dintre pământuri, tot atâtea

. Nu se are în vedere asemănarea în modul de a fi, deoarece deosebirea dintre cer și pământ în privința înfățișării, alcătuirii, înălțimii și frumuseții este vădită. Rămâne, așadar, asemănarea în privința numărului.

Sunnah spune însă foarte limpede că ele sunt șapte. De pildă, Profetul ﷺ a spus: «Cel care își însușește pe nedrept o palmă de pământ va purta în Ziua Învierii un colan din șapte pământuri.»⁹⁴ Au existat păreri diferite despre cuvintele «din șapte pământuri»: în ce fel sunt ele șapte? S-a spus că sunt avute în vedere continentele în număr de șapte. Această interpretare nu este însă corectă, deoarece nu este compatibil cu vorbele «va purta un colan din șapte pământuri». S-a spus și că este avut în vedere sistemul solar. Sensul aparent al textelor este însă că ele sunt straturi, asemenea cerurilor. Nu ne este îngăduit să spunem despre aceste pământuri decât ceea ce a venit în Carte și Sunnah, deoarece noi nu le cunoaștem.

A unsprezecea: faptul că ele au locuitori.

A unsprezecea: faptul că ele au locuitori, adică cerurile, iar locuitorii lor sunt îngerii.

A douăsprezecea: afirmarea atributelor, contrar așʿariților.

A douăsprezecea: afirmarea atributelor, contrar așʿariților. În unele exemplare apare: «contrar celor care neagă atributele». Această formulare este mai bună, deoarece este mai cuprinzătoare: îi include pe așʿariți, muʿtaziliți, jahmiți și pe alții. În text se afirmă Fața lui Allah, Slăvitul, prin cuvintele «căutând prin aceasta Fața lui Allah», vorbirea Sa prin cuvintele «Cuvântul Său pe care l-a transmis» și rostirea Sa prin cuvintele «Spune: Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah».

A treisprezecea: dacă ai înțeles hadithul lui Anas, ai înțeles că vorbele din hadithul lui ʿItbān — «Allah i-a interzis Focului să-l atingă pe cel care spune: „Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah”, căutând prin aceasta Fața lui Allah» — înseamnă părăsirea asocierii, nu simpla rostire cu limba.

A treisprezecea: dacă ai înțeles hadithul lui Anas, ai înțeles că vorbele din hadithul lui ʿItbān — «Allah i-a interzis Focului să-l atingă pe cel care spune: „Nu există altă divinitate demnă de adorare în afară de Allah”, căutând prin aceasta Fața lui Allah» — se referă la părăsirea asocierii. În unele exemplare apare: «dacă părăsește asocierea». Adică expresia «căutând prin aceasta» înseamnă părăsirea asocierii. Nu este vorba despre simpla rostire cu limba, deoarece acela care caută Fața lui Allah prin aceste cuvinte nu poate să-I asocieze parteneri.

A paisprezecea: cercetează cu atenție alăturarea lui ʿĪsā și Muḥammad ca robi ai lui Allah și trimiși ai Săi.

A paisprezecea: cercetează cu atenție alăturarea lui ʿĪsā și Muḥammad ca robi ai lui Allah și trimiși ai Săi. Termenul arab ʿabday, «cei doi robi», este la acuzativ, deoarece reprezintă predicatul lui kawn. Kawn este substantivul verbal al lui kāna și are aceeași funcționare gramaticală, iar «ʿĪsā și Muḥammad» reprezintă subiectul său. Cercetează această alăturare din două perspective:

Prima: pentru fiecare dintre ei au fost reunite calitatea de rob și cea de trimis.

A doua: cei doi bărbați au fost puși alături, arătându-se astfel că ʿĪsā este asemenea lui Muḥammad: un rob și un trimis, nu un domn și nici fiu al Domnului, Slăvitul. Autorul spune «cercetează cu atenție», deoarece aceasta cere cugetare.

A cincisprezecea: cunoașterea însușirii aparte a lui ʿĪsā de a fi Cuvântul lui Allah.

A cincisprezecea: cunoașterea însușirii aparte a lui ʿĪsā de a fi Cuvântul lui Allah. Adică ʿĪsā s-a deosebit de Muḥammad prin originea creării sale: el a luat ființă printr-un cuvânt, în timp ce Muḥammad ﷺ a fost creat din lichidul seminal al tatălui său.

A șaisprezecea: cunoașterea faptului că el este un duh de la El.

A șaisprezecea: cunoașterea faptului că el este un duh de la El. Adică ʿĪsā este un duh de la Allah. Prepoziția min are aici un sens explicativ sau indică proveniența, nu faptul că ceva este o parte din altceva: un duh venit de la Allah, nu o parte din Allah, ci unul dintre duhurile create.

A șaptesprezecea: cunoașterea virtuții credinței în Paradis și în Foc.

A șaptesprezecea: cunoașterea virtuții credinței în Paradis și în Foc, potrivit cuvintelor din hadithul lui ʿUbādah: «că Paradisul este adevărat și Focul este adevărat». Virtutea este că această credință se numără printre mijloacele de intrare în Paradis.

A optsprezecea: înțelegerea cuvintelor «oricare i-ar fi faptele».

A optsprezecea: înțelegerea cuvintelor «oricare i-ar fi faptele». Adică, oricare i-ar fi faptele bune, chiar dacă sunt puține, sau faptele rele, chiar dacă sunt multe, cu condiția să nu săvârșească ceva care contrazice monoteismul și atrage rămânerea veșnică în Foc. Totuși, faptele sunt necesare. Nu este obligatorie împlinirea deplină a tuturor faptelor drepte, așa cum au susținut muʿtaziliții și kharijiții. Stâlpii Islamului nu au fost menționați aici, deoarece părăsirea unora dintre ei îl face pe om necredincios, iar părăsirea altora nu îl face necredincios. Părerea corectă este că omul nu devine necredincios decât prin părăsirea celor două mărturisiri și a rugăciunii. Deși de la imamul Aḥmad s-a relatat că părăsirea oricăruia dintre stâlpii Islamului îl face pe om necredincios, părerea corectă este contrară acesteia.

A nouăsprezecea: cunoașterea faptului că balanța are două talere.

A nouăsprezecea: cunoașterea faptului că balanța are două talere. Autorul a dedus aceasta din cuvintele: «Dacă cerurile…», până la sfârșit, «ar fi puse într-un taler, iar mărturisirea în celălalt taler». Sensul aparent este că hadithul oferă o comparație: mărturisirea întrece în greutate orice lucru. Hadithul nu spune că această cântărire are loc în Viața de Apoi. Se pare că autorul, Allah să aibă milă de el, a făcut o asociere în minte, trecând de la aceasta la balanța din Viața de Apoi.

A douăzecea: înțelegerea menționării Feței.

A douăzecea: înțelegerea menționării Feței, adică Fața lui Allah Preaînaltul. Aceasta este unul dintre atributele Sale esențiale, cunoscute prin relatarea revelată, ale căror denumiri desemnează, în cazul nostru, părți și componente. Dintre atributele lui Allah Preaînaltul, unele exprimă un înțeles abstract, iar altele au denumiri care, în cazul nostru, desemnează părți și componente. Nu folosim însă termenul «părți» cu privire la Allah Preaînaltul, deoarece evităm exprimarea împărțirii în privința Lui.