Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Cuvintele «Cauza necredinței fiilor lui Adam»: din punct de vedere lingvistic, sabab este mijlocul prin care se ajunge la altceva. De aici sunt și cuvintele Celui Preaînalt:

Să întindă un mijloc până la cer, apoi să taie

, adică ceva prin care să ajungă la cer. Tot de aici, funia este numită sabab, fiindcă prin ea se scoate apa din fântână. Ca termen folosit de învățații în principiile jurisprudenței, cauza este ceea ce, prin existența sa, presupune existența efectului, iar prin absența sa, absența lui. Când există cauza, există efectul; când lipsește cauza, lipsește efectul, în afară de cazul în care există o altă cauză prin care efectul se produce.

Cuvintele «Fiilor lui Adam» îi cuprind pe bărbați și pe femei. Când se spune «fiii lui cutare», avându-se în vedere un trib, sunt cuprinși atât bărbații, cât și femeile acestuia. Când însă se spune «fiii lui cutare», referindu-se la un anumit bărbat, sunt avuți în vedere cei de parte bărbătească.

Cuvintele «Și a părăsirii» înseamnă: și cauza părăsirii de către ei.

Cuvintele «Religiei lor» reprezintă complementul direct al lui tark, «părăsire», deoarece acesta este un substantiv verbal alipit subiectului său, iar «religia lor» este complementul direct.

Cuvintele «Este exagerarea»: acest pronume se numește pronume de separare și este unul dintre mijloacele de întărire. «Exagerarea» este predicatul, deoarece, potrivit opiniei mai puternice, pronumele de separare nu are funcție sintactică. Exagerarea înseamnă depășirea măsurii în apreciere, fie prin laudă, fie prin critică.

Și critica este numită apreciere. Un exemplu este cortegiul funerar care a trecut, despre al cărei mort oamenii au vorbit de rău.³²⁷ Aici, exagerarea înseamnă depășirea măsurii în laudă.

Cuvintele «Celor drepți»: drept este acela care împlinește dreptul lui Allah și drepturile robilor. Titlul atribuie un lucru cauzei sale fără să-l atribuie în mod expres lui Allah, prin cuvintele: «Exagerarea în privința celor drepți este cauza necredinței fiilor lui Adam și a părăsirii religiei lor». Acest lucru este îngăduit dacă legătura de cauzalitate este reală și corectă, adică dacă a fost dovedită prin Lege, prin simțuri sau prin realitate.

Trimisul ﷺ a spus: «Dacă nu aș fi fost eu, el s-ar fi aflat în partea cea mai de jos a Focului»³²⁸, referindu-se la unchiul său Abū Ṭālib.

Și cuvintele lui Allah, Atotputernicul și Mărețul:

O, oameni ai Cărții, nu exagerați în religia voastră!

.³²⁹

Cuvintele «Și cuvintele lui Allah, Atotputernicul și Mărețul» înseamnă: și capitolul despre cuvintele lui Allah, Atotputernicul și Mărețul.

Cuvintele «O, oameni ai Cărții» sunt o adresare către evrei și creștini. Cartea este Tora pentru evrei și Evanghelia pentru creștini.

Cuvintele «Nu exagerați în religia voastră» înseamnă: nu depășiți măsura nici prin laudă, nici prin critică. Așa s-au petrecut lucrurile cu oamenii Cărții în general: ei au exagerat în privința lui ʿĪsā ibn Maryam, pacea fie asupra lui, atât prin laudă, cât și prin critică. Creștinii au spus că el este fiul lui Allah și l-au făcut al treilea dintre trei. Evreii au exagerat prin critică, spunând că mama sa a săvârșit adulter și că el este născut din adulter. Allah să-i pedepsească! Ambele tabere au exagerat în religia lor și au depășit măsura, fie prin exces, fie prin neglijare.

Cuvintele

Nu spuneți despre Allah decât adevărul

se referă la ceea ce El, Slavă Lui, Preaînaltul, a spus despre Sine: că este o singură divinitate, Unul, Cel de care toate depind și că nu Și-a luat nici soție, nici fiu.

Cuvintele «Mesia, ʿĪsā, fiul lui Maryam, este numai Trimisul lui Allah» exprimă o restrângere prin innamā. Sensul este că Mesia, ʿĪsā, fiul lui Maryam, nu este decât Trimisul lui Allah. El l-a legat de mama sa pentru a respinge spusele creștinilor care îl atribuie lui Allah. Cuvintele «Trimisul lui Allah» resping atât spusele evreilor că ar fi mincinos, cât și spusele creștinilor că ar fi divinitate. Cuvintele «Și Cuvântul Său» resping spusele evreilor că ar fi născut din adulter.

Cuvântul Său pe care «L-a trimis lui Maryam» înseamnă că i-a spus: «Fii!», iar el a fost.

Cuvintele «Și un duh de la El» înseamnă că El, Atotputernicul și Mărețul, l-a făcut pe ʿĪsā, binecuvântarea și pacea fie asupra lui, asemenea celorlalți fii ai lui Adam, din trup și duh. I-a atribuit duhul Sieși pentru a-l înnobila și a-l cinsti, așa cum a spus Cel Preaînalt despre Adam: «Am suflat în el din duhul Meu» [Ṣād: 72]. Aceasta este o atribuire de înnobilare și cinstire.

Cuvintele «Credeți în Allah și în trimișii Săi» le sunt adresate oamenilor Cărții. Dintre trimișii Săi face parte Muḥammad ﷺ, ultimul, încheietorul și cel mai ales dintre ei.

Cuvintele «Nu spuneți: Trei» înseamnă: nu spuneți că Allah este al treilea dintre trei.

Cuvintele «Încetați, căci va fi mai bine pentru voi»: «mai bine» este predicatul unui verb yakun subînțeles. Sensul este: încetați și va fi mai bine pentru voi.

Cuvintele

Allah este numai o singură divinitate. Slavă Lui! Nu se cuvine să aibă vreun fiu. Ale Lui sunt cele din ceruri și cele de pe pământ

Îl declară mai presus de a avea un fiu, deoarece El stăpânește cele din ceruri și de pe pământ. Printre ele se află și ʿĪsā ibn Maryam, binecuvântarea și pacea fie asupra lui. El se numără între cei stăpâniți și supuși domniei Sale; atunci cum ar putea fi o divinitate alături de Allah sau fiul lui Allah?

Precizare: autorul, Allah Preaînaltul să aibă milă de el, nu a indicat continuarea versetului. Nădăjduim că explicarea lui până la capăt va fi de folos.

Cuvintele «Allah este de ajuns ca Ocrotitor» înseamnă că Allah Preaînaltul este de ajuns ca Păzitor al robilor Săi, ca Rânduitor al stărilor lor și Cunoscător al faptelor lor. Dovada din acest verset se află în cuvintele «Nu exagerați în religia voastră». El a oprit exagerarea în religie, deoarece ea cuprinde multe rele, printre care:

1. Ea îl așază pe cel vizat mai presus de rangul său, dacă este laudă, sau mai prejos de acesta, dacă este critică.

2. Ea duce la adorarea celui în privința căruia se exagerează, așa cum se întâmplă cu cei care exagerează.

3. Ea îndepărtează de preamărirea lui Allah, Slavă Lui, Preaînaltul, deoarece sufletul se ocupă fie cu falsitatea, fie cu adevărul. Dacă este preocupat de exagerarea în privința acestei făpturi, de lauda și preamărirea ei, se atașează de ea și uită drepturile care I se cuvin lui Allah Preaînaltul.

4. Dacă persoana vizată trăiește, ea se umple de mândrie, se socotește măreață și se admiră pe sine. Acest rău o strică dacă exagerarea este în laudă. Dacă este în critică, ea naște dușmănie, ură, războaie și nenorociri între oameni.

Cuvintele Sale: «în religia voastră». Termenul dīn desemnează atât fapta, cât și răsplata. Aici este avută în vedere fapta. Sensul este: nu faceți din adorarea voastră o exagerare în privința făpturilor sau a altora.

Oare intră aici și exagerarea în actele de adorare?

Răspunsul: da, intră și exagerarea în actele de adorare, cum ar fi ca omul să se împovăreze și să se istovească prin adorare, fiindcă Profetul ﷺ a interzis acest lucru³³⁰. Tot astfel, să adauge la ceea ce a fost legiferat, de pildă să arunce cu pietre prea mari la jamarāt sau să rostească după rugăciuni formule de pomenire în plus față de cele legiferate, socotindu-le o completare a celor transmise, ori să facă altceva de acest fel. Interzicerea exagerării în religie cuprinde, așadar, exagerarea sub toate formele ei.

În Aṣ-Ṣaḥīḥ este relatat de la Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, cu privire la cuvântul lui Allah Preaînaltul:

Și au spus: „Nu-i părăsiți pe zeii voștri! Nu-i părăsiți nici pe Wadd, nici pe Suwāʿ, nici pe Yaghūth, Yaʿūq și Nasr!”³³¹

. El a spus: «Acestea sunt numele unor bărbați drepți din neamul lui Nūḥ. Când ei au murit, Satana le-a șoptit celor din neamul lor: „Ridicați reprezentări în locurile în care aceștia obișnuiau să stea și numiți-le cu numele lor!” Ei au făcut aceasta, însă reprezentările nu au fost adorate. Abia după ce acea generație a murit și cunoașterea a fost uitată, ele au fost adorate»³³².

Cuvintele sale: «În Aṣ-Ṣaḥīḥ», adică în Ṣaḥīḥ al-Bukhārī. Autorul a prescurtat această relatare. Am discutat deja despre o asemenea formulare în capitolul referitor la explicarea tawḥīd-ului și a mărturisirii că nu există nicio divinitate demnă de adorare în afară de Allah.

Cuvintele Sale: «Și au spus», adică și-au spus unii altora.

Cuvintele Sale: «Nu-i părăsiți», adică nu-i lăsați și nu-i abandonați. Această interdicție este întărită prin litera nūn.

Cuvintele Sale: «pe zeii voștri». Se are în vedere să nu abandoneze adorarea lor sau să nu-i îngăduie nimănui să-i înjosească?

Răspunsul: ambele sensuri. Adică: apărați-i pe zeii voștri, nu-i îngăduiți nimănui să-i înjosească, nu-i lăsați la îndemâna oamenilor și nici nu abandonați adorarea lor, ci țineți la ei. Aceasta înseamnă să se îndemne unii pe alții la neadevăr, spre deosebire de cei care cred și săvârșesc fapte bune, care se îndeamnă unii pe alții la adevăr.

Cuvintele Sale: «nici pe Suwāʿ». Particula lā este adăugată pentru întărire, asemenea celei din cuvintele lui Allah Preaînaltul: «nici al celor rătăciți» [Al-Fātiḥah: 7]. Rostul ei este că ei au tratat numele pe care aceasta îl precedă ca fiind de sine stătător, spre deosebire de Yaʿūq și Nasr, care se aflau pe o treaptă inferioară celor dinaintea lor.

Cuvintele lui Allah Preaînaltul:

pe Wadd, nici pe Suwāʿ, nici pe Yaghūth, Yaʿūq și Nasr

. Se pare că acești cinci aveau un statut aparte față de ceilalți, fiindcă expresia «pe zeii voștri» este generală și cuprinde tot ceea ce adorau. Se pare că aceștia erau cei mai însemnați dintre zeii lor, de aceea i-au menționat în mod special. Ālihah este pluralul cuvântului ilāh și desemnează tot ceea ce este adorat, fie cu drept, fie pe nedrept. Dacă Cel adorat este Allah, adorarea este adevărată; dacă este altcineva în afară de Allah, ea este deșartă. Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, a spus despre acest verset: «Acestea sunt numele unor bărbați drepți din neamul lui Nūḥ».

Această explicație ridică o dificultate, fiindcă el a spus: «Acestea sunt numele unor bărbați drepți din neamul lui Nūḥ», în timp ce sensul aparent al Coranului arată că ei au trăit înainte de Nūḥ. Allah Preaînaltul a spus:

Nūḥ a zis: «Doamne, ei nu m-au ascultat și l-au urmat pe acela căruia averea și copiii nu i-au sporit decât pierderea. Au urzit o viclenie foarte mare și au spus: ‹Nu-i părăsiți pe zeii voștri!›»

. Sensul aparent al acestui verset nobil este că neamul lui Nūḥ îi adora deja, apoi Nūḥ le-a interzis adorarea lor și le-a poruncit să-L adore numai pe Allah. Ei însă au refuzat și au spus: «Nu-i părăsiți pe zeii voștri!» Această opinie — anume că ei au trăit înainte de Nūḥ — este opinia lui Muḥammad ibn Kaʿb și a lui Muḥammad ibn Qays. Ea este cea mai întemeiată, deoarece corespunde sensului aparent al Coranului. Este posibil — deși această explicație este îndepărtată — ca aceasta să se fi petrecut la începutul misiunii lui Nūḥ, ca acești bărbați să fi răspuns chemării lui și să fi crezut în el, apoi să fi murit înaintea lui Nūḥ și, după aceea, să fi fost adorați. Însă această explicație este îndepărtată chiar și potrivit contextului relatării de la Ibn ʿAbbās. Așadar, ceea ce contează în explicarea versetului este să se spună: aceștia erau idoli din neamul lui Nūḥ, care fuseseră bărbați drepți. A trecut mult timp peste neamul lor, iar oamenii i-au adorat.

Cuvintele sale: «Satana le-a șoptit» se referă la o șoaptă ispititoare, nu la o inspirație.

Cuvintele sale: «Ridicați reprezentări în locurile în care aceștia obișnuiau să stea». Anṣāb este pluralul cuvântului naṣb și desemnează orice se înalță sau se fixează: un băț, o piatră ori altceva.

Cuvintele sale: «Numiți-le cu numele lor», adică: așezați reprezentări în locurile în care aceștia obișnuiau să stea și spuneți: acesta este Wadd, acesta este Suwāʿ, acesta este Yaghūth, acesta este Yaʿūq și acesta este Nasr, pentru ca, atunci când le vedeți, să vă amintiți de felul în care aceștia Îl adorau pe Allah și să prindeți râvnă pentru adorare. Astfel le-a înfrumusețat Satana această faptă. Aceasta este amăgirea și șoapta ispititoare a Satanei, asemenea celor spuse lui Ādam:

Să-ți arăt pomul nemuririi și o stăpânire care nu piere?

. Dacă slujitorul nu-și amintește de adorarea lui Allah decât văzând reprezentările acestor oameni, atunci adorarea lui este deficitară sau inexistentă.

Cuvintele sale: «Ei au făcut aceasta, însă reprezentările nu au fost adorate. Abia după ce acea generație a murit și cunoașterea a fost uitată, ele au fost adorate în locul lui Allah». Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi, a menționat că între Ādam și Nūḥ au fost zece veacuri, iar un veac înseamnă o sută de ani. După ce a trecut mult timp peste ei, au apărut neînțelegerea și dezbinarea, iar Allah i-a trimis pe profeți, după cum a spus Preaînaltul:

Oamenii au fost o singură comunitate, apoi Allah i-a trimis pe profeți ca vestitori și avertizori…

, până la sfârșitul versetului.

Aceasta este explicația dată versetului de Ibn ʿAbbās, Allah să fie mulțumit de amândoi. Este oare explicația lui o dovadă?

Răspunsul: în explicarea Coranului ne întoarcem mai întâi la Coran, căci unele părți ale sale le explică pe altele. De pildă, cuvintele lui Allah Preaînaltul: «Și de unde să știi ce este ea?» sunt explicate prin: «Un foc arzător» [Al-Qāriʿah: 10, 11]. Dacă nu găsim explicația în Coran, ne întoarcem la Sunnah Mesagerului ﷺ; dacă nu o găsim nici acolo, ne întoarcem la explicațiile companionilor. Explicația dată de un companion este, fără îndoială, o dovadă, pentru că ei cunoșteau cel mai bine Coranul: acesta a fost revelat în vremea lor și în limba lor, iar ei știau despre el mai mult decât ceilalți. Unii învățați au spus chiar că explicația unui companion are statutul unei relatări atribuite Profetului ﷺ, marfūʿ. Acest lucru nu este corect, dar, fără îndoială, explicația lui este o dovadă pentru cei de după ei. Dacă însă companionii au păreri diferite în explicare, o adoptăm pe aceea susținută de contextul versetului. Versetul indică cele menționate de Ibn ʿAbbās, doar că sensul aparent al contextului arată că acești oameni drepți au trăit înainte de Nūḥ ﷺ. Ai aflat deja care este opinia cea mai întemeiată.

Ibn al-Qayyim a spus: «Mai mulți dintre predecesori au spus: după ce aceștia au murit, oamenii au stăruit la mormintele lor, apoi le-au făcut reprezentări. După ce a trecut mult timp, i-au adorat».

Cuvântul său al-amad înseamnă timpul. Această explicație este asemenea celei date de Ibn ʿAbbās, numai că Ibn ʿAbbās spune: «Au așezat reprezentările în locurile în care aceștia obișnuiau să stea», iar aici se spune: «Au stăruit la mormintele lor». Nu este exclus să fi făcut ambele lucruri sau ca aceștia să fi fost îngropați în locurile în care obișnuiau să stea, astfel încât acolo să fi fost și mormintele.

Partea relevantă ca dovadă sunt cuvintele sale: «După ce a trecut mult timp, i-au adorat». Așadar, cauza acestei adorări a fost exagerarea în privința acelor oameni drepți, până când au ajuns să-i adore.

De la ʿUmar se relatează că Mesagerul lui Allah ﷺ a spus: «Nu exagerați în lauda adusă mie, așa cum au exagerat creștinii în lauda fiului Mariei. Eu nu sunt decât un slujitor, așadar spuneți: slujitorul lui Allah și Mesagerul Său». Consemnat de cei doi³³³.

Cuvintele sale: «Nu exagerați în lauda adusă mie». Al-iṭrāʾ înseamnă exagerarea în laudă.

Este posibil ca această interdicție să privească tocmai asemănarea exprimată în cuvintele: «așa cum au exagerat creștinii în lauda fiului Mariei», deoarece ei l-au socotit un zeu sau un fiu al lui Allah. Aceasta o sugerează versul lui al-Būṣīrī:

Lasă ceea ce creștinii au pretins despre profetul lor, Apoi spune despre el orice laudă dorești și hotărăște după plac.

Adică: lasă ceea ce au spus creștinii, că ʿĪsā, pacea și binecuvântările fie asupra lui, este fiul lui Allah sau al treilea dintre trei, iar în rest laudă-l din plin, chiar și prin ceea ce nu l-ar mulțumi. Este însă posibil ca interdicția să fie generală și să cuprindă atât ceea ce seamănă cu exagerarea creștinilor în privința lui ʿĪsā, fiul Mariei, cât și ceea ce este mai puțin decât atât. Astfel, cuvintele «așa cum au exagerat» indică existența unei asemănări, fără a cere o asemănare deplină. Lauda exagerată adusă de creștini lui ʿĪsā, fiul Mariei, a avut drept cauză exagerarea în privința acestui nobil mesager ﷺ, până când l-au socotit fiul lui Allah și al treilea dintre trei. Dovada că acesta este sensul avut în vedere sunt cuvintele: «Eu nu sunt decât un slujitor, așadar spuneți: slujitorul lui Allah și Mesagerul Său».

Cuvintele sale: «Eu nu sunt decât un slujitor», adică nu am niciun drept de domnie divină și nimic din ceea ce Îi aparține exclusiv lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț.

Cuvintele sale: «Așadar spuneți: slujitorul lui Allah și Mesagerul Său». Aceste două însușiri reprezintă descrierea cea mai adevărată și mai nobilă a Mesagerului ﷺ. Cea mai nobilă descriere a unui om este aceea că el se numără printre slujitorii lui Allah. Preaînaltul a spus:

Iar slujitorii Celui Milostiv sunt cei care umblă pe pământ cu smerenie

. Tot Preaînaltul a spus:

Cuvântul Nostru a fost deja rostit pentru slujitorii Noștri trimiși

. Allah i-a descris prin calitatea de slujitori înaintea celei de mesageri, deși misiunea de mesager este o cinste imensă. Totuși, faptul că sunt slujitori ai lui Allah, Cel Atotputernic și Măreț, este și mai nobil și mai însemnat. Aceasta este cea mai nobilă descriere a lui și cea care i se cuvine cel mai mult. De aceea, un poet spune despre iubita sa:

Nu mă chema decât: „O, slujitor al ei!”, Fiindcă acesta este cel mai nobil dintre numele mele.

Adică: dacă vrei să-mi vorbești, spune: „O, slujitor al cutăreia!”, fiindcă acesta este cel mai nobil dintre numele mele și exprimă cel mai deplin supunerea. Muḥammad ﷺ este, așadar, un slujitor care nu trebuie adorat și un mesager care nu trebuie socotit mincinos. De aceea spunem în rugăciunea noastră, când îi adresăm salutul și mărturisim că este mesager: «Și mărturisesc că Muḥammad este slujitorul și Mesagerul Său»³³⁴. Aceasta este cea mai bună descriere pe care Profetul, pacea și binecuvântările fie asupra lui, a ales-o pentru sine.

Să știi că drepturile sunt de trei feluri:

Primul: un drept al lui Allah, la care nimeni altcineva nu are parte, nici un înger apropiat, nici un profet trimis. Acesta cuprinde ceea ce Îi aparține exclusiv în privința domniei divine, a dreptului de a fi adorat, a numelor și a atributelor.

Al doilea: un drept propriu mesagerilor, anume să fie sprijiniți, respectați și cinstiți potrivit rangului care li se cuvine.

Al treilea: un drept comun, anume credința în Allah și în mesagerii Săi. Aceste drepturi se regăsesc în versetul nobil, în cuvintele lui Allah Preaînaltul: «Pentru ca voi să credeți în Allah și în Mesagerul Său» — acesta este un drept comun; «să-l sprijiniți și să-l cinstiți» — acesta îi este propriu Mesagerului ﷺ; «și să-L preamăriți dimineața și seara» [Al-Fatḥ: 9] — acesta Îi este propriu lui Allah, Slăvitul și Preaînaltul.

Cei care exagerează în privința Mesagerului ﷺ îi atribuie dreptul lui Allah și spun:

«și să-L preamăriți», înțelegând prin aceasta Mesagerul. Astfel, ei îl preamăresc pe Mesager așa cum Îl preamăresc pe Allah. Fără îndoială, acesta este shirk, fiindcă preamărirea este unul dintre drepturile care Îi aparțin exclusiv lui Allah, spre deosebire de credință, care este unul dintre drepturile comune lui Allah și Mesagerului Său. Profetul, pacea și binecuvântările fie asupra lui, a interzis lauda exagerată prin cuvintele: «așa cum au exagerat creștinii în lauda lui ʿĪsā, fiul Mariei», fiindcă lauda exagerată și excesul duc la adorarea lui, după cum se întâmplă astăzi. La mormântul său din Medina se găsesc oameni care îi cer, spunând: „O, Mesager al lui Allah, ajutor, ajutor! O, Mesager al lui Allah, salvează-ne! O, Mesager al lui Allah, ținuturile noastre sunt secetoase!”, și altele asemenea. Am văzut cu ochii mei un om care Îl invoca pe Allah sub jgheabul Kaʿbei, întors cu spatele spre Casă și cu fața spre Medina, fiindcă pentru el îndreptarea spre mormânt era mai nobilă decât îndreptarea spre Kaʿbah. La Allah căutăm ocrotire!

Unii dintre cei care exagerează spun: „Kaʿbah este mai bună decât încăperea, însă atunci când Profetul ﷺ se află în ea, nu, pe Allah! Nici Kaʿbah, nici Tronul și purtătorii lui, nici Paradisul!” Prin aceasta, el vrea să socotească încăperea mai presus de Kaʿbah, de Tron și de purtătorii lui, precum și de Paradis. Aceasta este o exagerare pe care Profetul ﷺ nu o încuviințează nici pentru noi, nici pentru sine. Este adevărat că trupul său ﷺ este mai nobil, însă a spune că încăperea este mai nobilă decât Kaʿbah, Tronul și Paradisul, fiindcă Mesagerul ﷺ se află în ea, este o greșeală imensă. Îi cerem lui Allah să ne păzească de aceasta.

El a mai spus: Mesagerul lui Allah ﷺ a zis: «Feriți-vă de exagerare, căci pe cei dinaintea voastră i-a nimicit tocmai exagerarea»³³⁵.

Cuvântul său iyyākum are rolul de avertizare.

Cuvintele sale wa-l-ghuluww sunt coordonate cu iyyākum. Cei care au făcut analiza gramaticală au avut numeroase divergențe în această privință. Explicația cea mai apropiată de corectitudine și cea mai puțin forțată este că iyyā se află în cazul acuzativ printr-un verb la imperativ subînțeles, formularea completă fiind: iyyāka iḥdhar, adică „păzește-te de tine însuți, ca nu cumva să te amăgești”. Al-ghuluww este coordonat cu iyyāka, adică „și ferește-te de exagerare”.

Exagerarea, după cum am arătat, este depășirea limitei în laudă sau în critică. Ea poate cuprinde și mai mult decât atât. Se poate spune, așadar, că ea este depășirea limitei în apreciere, în adorare și în faptă. Acest hadith a fost rostit cu prilejul aruncării pietrelor la jamarāt. Ibn ʿAbbās a relatat: Mesagerul lui Allah ﷺ a spus în dimineața aruncării la al-ʿAqabah, pe când se afla pe cămila sa: «Culege-mi pietricele!» I-am cules șapte pietricele, de mărimea celor aruncate între degete. El le mișca în palmă și spunea: «Aruncați cu unele asemenea acestora și feriți-vă de exagerare în religie, căci pe cei dinaintea voastră i-a nimicit tocmai exagerarea în religie». Aceasta este formularea lui Ibn Mājah. Cuvântul al-ghuluww este subiectul verbului ahlaka, „a nimicit”.

Cuvintele sale: «pe cei dinaintea voastră» constituie complementul direct așezat înaintea subiectului.

Cuvântul său wa-innamā este o particulă de exclusivitate. Exclusivitatea înseamnă a afirma o judecată pentru ceea ce este menționat și a o nega pentru orice altceva.

Cuvântul său ahlaka, „a nimicit”, poate avea două sensuri:

Primul: se are în vedere nimicirea religiei. În acest caz, nimicirea rezultă direct din exagerare, fiindcă exagerarea însăși este o nimicire.

Al doilea: se are în vedere nimicirea trupească. În acest caz, exagerarea este o cauză a nimicirii: atunci când au exagerat, au ieșit din ascultarea față de Allah, iar Allah i-a nimicit.

Exclusivitatea din cuvintele sale: «căci pe cei dinaintea voastră i-a nimicit tocmai exagerarea» este reală sau relativă?

Răspunsul: dacă se spune că este reală, apare o dificultate, fiindcă există hadithuri în care Profetul ﷺ a atribuit nimicirea altor fapte decât exagerarea, precum cuvintele sale ﷺ: «Pe cei dinaintea voastră i-a nimicit faptul că, atunci când fura un om de neam ales dintre ei, îl lăsau, iar când fura un om slab, îi aplicau pedeapsa prescrisă»³³⁶. Avem aici două formulări de exclusivitate care par opuse. Dacă spunem că exclusivitatea este reală, în sensul că nimicirea nu poate avea în realitate altă cauză decât aceasta, între cele două hadithuri ar apărea o contradicție.

Dacă însă se spune că exclusivitatea este relativă, adică se raportează la o anumită faptă, nu apare nicio contradicție. Fiecare dintre cele două hadithuri este înțeles sub un aspect care nu contrazice celălalt hadith, astfel încât cuvintele Profetului ﷺ să nu se contrazică. Exclusivitatea este, în acest caz, relativă. În primul hadith se spune: „Pe cei dinaintea voastră i-a nimicit exagerarea”, exclusivitatea privind exagerarea în adorare. În celălalt se spune: „Pe cei dinaintea voastră i-a nimicit…”, în privința judecății. Oamenii sunt nimiciți atunci când aplică pedeapsa prescrisă celui slab, dar nu și celui de neam ales.

În acest hadith, Mesagerul ﷺ își avertizează comunitatea împotriva exagerării și dovedește că exagerarea este o cauză a nimicirii, fiindcă este potrivnică Legii revelate și a pricinuit nimicirea comunităților anterioare. Din el deducem interzicerea exagerării din două perspective:

Prima perspectivă: avertizarea Profetului ﷺ. Avertizarea cuprinde o interdicție și ceva în plus.

A doua perspectivă: exagerarea este o cauză a nimicirii comunităților, după cum i-a nimicit pe cei dinaintea noastră. Ceea ce este o cauză a nimicirii este interzis.

Categoriile oamenilor în privința adorării

În privința adorării, oamenii se află la două extreme și pe o cale de mijloc: unii sunt neglijenți, alții exagerează, iar alții sunt cumpătați. Religia lui Allah se află între cel care exagerează în ea și cel care se îndepărtează de ea. Omul are datoria să fie cumpătat, fără să încline nici spre una, nici spre cealaltă extremă. Nu sunt îngăduite nici înăsprirea și exagerarea în religie, nici neglijența și nepăsarea. Fii, așadar, la mijloc între acestea.

Exagerarea este de mai multe feluri: exagerare în crez, în adorare, în relațiile cu ceilalți și în obiceiuri. Exemplele sunt următoarele. Exagerarea în crez este, de pildă, discursul forțat al adepților teologiei speculative în privința afirmării atributelor. Ei au recurs la asemenea discursuri și s-au adâncit în speculații până când au ajuns, cu certitudine, la pierzanie. Această adâncire i-a dus la una dintre două situații: fie asemănarea lui Allah cu făpturile, tamthīl, fie negarea atributelor Sale, taʿṭīl. Fie L-au asemănat pe Allah cu făpturile Sale și au spus: „Acesta este sensul afirmării atributelor”, exagerând în afirmare până când I-au atribuit ceea ce Allah a negat despre Sine; fie I-au negat atributele și au spus: „Acesta este sensul declarării Lui ca fiind mai presus de asemănarea cu făpturile”. Au pretins că afirmarea atributelor este o asemănare, astfel încât au negat ceea ce Allah a afirmat despre Sine.

Comunitatea de mijloc a fost însă cumpătată în această privință. Nu s-a adâncit în speculații nici în afirmare, nici în negare și în declararea lui Allah ca fiind mai presus de orice imperfecțiune. Oamenii ei au urmat sensurile aparente ale formulărilor și au spus: „Nu ne este îngăduit să adăugăm la aceasta”. Astfel, nu au pierit, ci s-au aflat pe calea cea dreaptă. Când acei perși, romei și alții au intrat în religie, au început să se adâncească în aceste chestiuni și să poarte dispute și dezbateri fără sfârșit, până când s-au rătăcit. Îi cerem lui Allah ocrotire. Toate obiecțiile pe care cei de mai târziu ai acestei comunități le-au adus împotriva textelor nu au fost ridicate de companioni, care sunt comunitatea de mijloc.

Exagerarea în actele de adorare constă în înăsprirea lor, până într-atât încât cineva socotește că neîndeplinirea vreunuia dintre ele este necredință și ieșire din Islam. Așa este exagerarea khārijiților și a muʿtaziliților, care au spus că acela care săvârșește un păcat major este în afara Islamului, iar sângele lui și averea lui devin îngăduite. Ei au îngăduit răzvrătirea împotriva conducătorilor și vărsarea de sânge. La fel și muʿtaziliții, care au spus: „Cel care săvârșește un păcat major se află într-o poziție între cele două poziții: credință și necredință”. Aceasta este o înăsprire care a dus la pierzanie. În opoziție cu această înăsprire a apărut permisivitatea murjiʾiților, care au spus că uciderea, adulterul, furtul, consumul de vin și alte păcate majore asemenea lor nu scot din credință și nu o diminuează cu nimic, că pentru credință este suficientă recunoașterea și că credința celui care săvârșește un păcat major este asemenea credinței lui Jibrīl și a Mesagerului lui Allah ﷺ, fiindcă oamenii nu se deosebesc în privința credinței. Ei ajung să spună chiar că Iblīs este credincios, fiindcă recunoaște. Dacă li se spune că Allah l-a declarat necredincios, ei răspund: „Atunci recunoașterea lui nu este sinceră, ci este mincinoasă”.

În realitate, aceștia sunt pe placul multor oameni din vremea noastră. Fără îndoială, aceasta este o extremă a permisivității, iar prima este o extremă a înăspririi. Poziția oamenilor Sunnei este că credința crește și scade, iar credința celui care săvârșește o neascultare este diminuată potrivit neascultării sale. El nu iese din credință decât prin ceea ce textele dovedesc că este necredință.

Exagerarea în relațiile cu ceilalți constă în înăsprirea lucrurilor prin interzicerea oricărui lucru, chiar dacă este doar un mijloc, și în susținerea că omului nu-i este îngăduit să depășească ceea ce este necesar vieții sale. Aceasta este o cale urmată de sufiți, care au spus: „Cine se preocupă de această lume nu dorește Viața de Apoi”. Ei au mai spus: „Nu-ți este îngăduit să cumperi mai mult decât îți cere nevoia strictă”, și altele asemenea.

În opoziție cu această înăsprire se află permisivitatea celui care spune că este îngăduit orice sporește averea și întărește economia, chiar și camăta, înșelăciunea și altele. Aceștia — la Allah căutăm ocrotire — cad în extrema permisivității. Îl vezi mințind în privința prețului, a descrierii mărfii și a oricărui alt lucru, ca să câștige un bănuț sau doi. Fără îndoială, aceasta este o extremă.

Calea de mijloc este să spunem că tranzacțiile sunt îngăduite potrivit textelor revelate: «Allah a îngăduit negoțul și a interzis camăta» [Al-Baqarah: 275]. Nu orice lucru este, așadar, interzis. Profetul ﷺ a vândut și a cumpărat, iar companionii, Allah să fie mulțumit de ei, vindeau și cumpărau, cu încuviințarea Profetului ﷺ.

Cât despre exagerarea în obiceiuri: dacă există teama că, renunțând la un anumit obicei, omul ar trece de la schimbarea obiceiului la schimbarea adorării, nu este nicio problemă să păstreze acel obicei și să nu treacă la unul nou. Dacă însă exagerarea în privința unui obicei te împiedică să adopți unul nou, folositor și mai benefic decât cel dintâi, aceasta face parte din exagerarea interzisă. Dacă cineva ține la obiceiul său într-o chestiune în care a apărut ceva mai bun decât obiceiul pe care îl urmează, spunem: în realitate, el exagerează și depășește măsura în privința acelui obicei. Dacă obiceiurile aduc foloase egale, dar există teama ca oamenii să treacă de la acel obicei la o lărgire a practicilor care ar putea vătăma onoarea sau religia, atunci omul nu trece la noul obicei.

Muslim a consemnat de la Ibn Masʿūd că Mesagerul lui Allah ﷺ a spus: «Au pierit cei care exagerează și se arată afectați». A spus aceasta de trei ori³³⁷.

Cuvintele sale: «cei care exagerează și se arată afectați». Al-mutanaṭṭiʿ este cel care se adâncește fără măsură, se arată afectat și vorbește căutat, fie în vorbire, fie în fapte. El este pierdut, chiar dacă aceasta privește vorbirea obișnuită. Unii oameni sunt astfel, iar adâncirea lor și afectarea se însoțesc adesea de admirația de sine. Uneori acestea se împletesc până într-atât încât îl vezi vorbind pe nas: îl saluți și auzi răspunsul venit din nas, alături de alte asemenea feluri de vorbire. Tot astfel, afectarea în fapte poate duce la admirația de sine ori la trufie. De aceea, a spus: «Au pierit cei care exagerează și se arată afectați». Afectarea în chestiunile religioase seamănă, de asemenea, cu exagerarea în ele și este tot una dintre cauzele pierzaniei. De acest fel este ceea ce fac unii oameni prin întrebări forțate și speculații despre atributele lui Allah Preaînaltul. Ei întreabă despre lucruri despre care companionii, Allah să fie mulțumit de ei, nu au întrebat, deși știu că aceștia erau mai buni decât ei și mai dornici de cunoaștere. Între companioni se afla Mesagerul lui Allah, care putea răspunde la întrebări așa cum nu putea niciun alt om, oricâtă cunoaștere ar fi avut.

Toate aceste trei hadithuri arată că exagerarea este interzisă și că este o cauză a pierzaniei. Slujitorul are datoria să înainteze către Allah între două extreme opuse, urmând religia cumpătată. După cum această comunitate este o comunitate de mijloc și religia ei este o religie a căii de mijloc, tot astfel ea trebuie să urmeze în religie calea de mijloc.

Învățămintele capitolului

Primul: cel care înțelege acest capitol și cele două capitole de după el va vedea cât de străin a ajuns Islamul și va vedea lucruri uimitoare din puterea lui Allah și din felul în care El schimbă inimile.

Explicarea învățămintelor

Primul: cel care înțelege acest capitol — adică cele arătate în explicarea versetului nobil: «Și au spus: „Nu-i părăsiți pe zeii voștri!”» — și cele două capitole de după el va vedea cât de străin a ajuns Islamul. Acest lucru este adevărat, fiindcă Islamul întemeiat pe tawḥīd-ul curat este străin. În multe țări islamice găsești exagerare în privința oamenilor drepți la mormintele lor. Nu găsești o țară musulmană în care să nu existe exagerare în privința mormintelor oamenilor drepți. S-ar putea nici să nu fie mormântul unui om drept, ci doar o închipuire, precum mormântul lui al-Ḥusayn ibn ʿAlī, Allah să fie mulțumit de amândoi. Oamenii din Irak spun: „Este la noi”, cei din ținutul Shām spun: „La noi”, cei din Egipt spun: „La noi”, iar unii spun: „Este în Maghreb”. Astfel, al-Ḥusayn ar fi fie patru oameni, fie un om al cărui trup a fost împărțit în bucăți. Toate acestea sunt neadevărate. Ceea ce contează este, așadar, ceea ce a spus Shaykh al-Islām Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb: îți devine limpede cât de străin a ajuns Islamul, adică între musulmani.

Tot astfel, în Peninsula Arabică, înaintea chemării șeicului Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb, existau morminte și cupole care erau adorate în locul lui Allah, către care se făceau pelerinaje și la care oamenii mergeau înadins. Însă, prin călăuzirea și sprijinul lui Allah, Slăvitul și Preaînaltul, El l-a ajutat pe acest om împreună cu imamul Muḥammad ibn Saʿūd, până când le-a desființat și le-a dărâmat, iar ținuturile au ajuns, slavă lui Allah, la tawḥīd-ul curat.

Al doilea: cunoașterea primului shirk apărut pe pământ: el s-a ivit dintr-o înțelegere greșită privitoare la oamenii drepți.

Al doilea: cunoașterea primului shirk apărut pe pământ. Explicația este că idolii pe care i-a adorat neamul lui Nūḥ fuseseră oameni drepți. A apărut exagerarea în privința lor, apoi au fost adorați în locul lui Allah. Aici se află avertizarea împotriva exagerării în privința oamenilor drepți.

Al treilea: cunoașterea primului lucru prin care a fost schimbată religia profeților și a cauzei acestuia, împreună cu cunoașterea faptului că Allah i-a trimis.

Al treilea: cunoașterea primului lucru prin care a fost schimbată religia profeților și a cauzei acestuia, împreună cu cunoașterea faptului că Allah i-a trimis. Primul lucru prin care a fost schimbată religia profeților este shirk-ul, iar cauza lui este exagerarea în privința oamenilor drepți. Cât despre cuvintele sale: «împreună cu cunoașterea faptului că Allah i-a trimis», Allah Preaînaltul a spus:

Oamenii au fost o singură comunitate, apoi Allah i-a trimis pe profeți ca vestitori și avertizori

. Adică erau o singură comunitate întemeiată pe tawḥīd, apoi au ajuns la neînțelegeri. Allah i-a trimis atunci pe profeți ca vestitori și avertizori și a coborât împreună cu ei Cartea, pentru a judeca între oameni în cele asupra cărora nu se înțelegeau. Acesta a fost primul shirk apărut între fiii lui Ādam.

Al patrulea: acceptarea inovațiilor, deși legile revelate și firile înnăscute le resping.

Al patrulea: acceptarea inovațiilor, deși legile revelate și firile înnăscute le resping.

Cuvintele sale: «acceptarea inovațiilor» înseamnă că sufletele le acceptă, deși ele nu sunt legiferate. Dimpotrivă, legile revelate le resping și la fel le resping firile înnăscute sănătoase, fiindcă acestea au fost plămădite pentru adorarea numai a lui Allah, fără niciun asociat. Preaînaltul a spus:

Îndreaptă-ți fața către religie, ca unul înclinat spre adevăr: firea lui Allah, potrivit căreia i-a creat pe oameni

. Firile înnăscute sănătoase nu acceptă, așadar, legiferarea decât de la Cel care are acest drept.

Al cincilea: cauza tuturor acestora este amestecarea adevărului cu neadevărul. Primul lucru este iubirea oamenilor drepți. Al doilea este faptul că niște oameni ai cunoașterii și ai religiei au făcut ceva prin care au urmărit un bine, iar cei veniți după ei au crezut că urmăreau altceva.

Al cincilea: cauza tuturor acestora este amestecarea adevărului cu neadevărul. Autorul, Allah să aibă milă de el, a dorit să arate că amestecarea adevărului cu neadevărul s-a produs prin două lucruri:

Primul: iubirea oamenilor drepți. De aceea le-au făcut reprezentări, din iubire pentru ei și din dorința de a le vedea chipurile.

Al doilea: oamenii cunoașterii și ai religiei au urmărit astfel un bine, anume să prindă râvnă pentru adorare. Cei de după ei au urmărit însă altceva decât binele dorit de aceia. De aici deducem că, dacă cineva dorește să-și întărească religia printr-o inovație, vătămarea ei este mai mare decât folosul.

Un exemplu sunt cei care exagerează în privința Mesagerului ﷺ și organizează pentru el sărbători ale nașterii. Ei urmăresc astfel un bine, însă au urmărit binele prin această inovație, iar vătămarea ei a devenit mai mare decât folosul. Ea îi dă omului o râvnă nelegiferată într-un anumit timp, urmată de o lipsă de râvnă nelegiferată în restul anului. De aceea îi găsești pe cei care exagerează în aceste inovații lipsiți de râvnă în lucrurile clar legiferate, fără râvna pe care o au alții. Aceasta arată influența inovațiilor asupra inimilor și faptul că, oricât le-ar înfrumuseța adepții lor, ele nu fac decât să sporească rătăcirea omului, fiindcă Profetul ﷺ spune: «Orice inovație este o rătăcire»³³⁸.

Dacă se spune: sărbătorirea nașterii sale ﷺ are un temei în Sunnah, anume că Profetul ﷺ a fost întrebat despre postul din ziua de luni și a răspuns: «Aceasta este ziua în care m-am născut și în care am fost trimis sau în care mi-a fost coborâtă revelația»³³⁹, iar el ﷺ postea lunea și joia, spunând: «Acestea sunt două zile în care faptele sunt înfățișate lui Allah, iar eu iubesc ca fapta mea să fie înfățișată în timp ce postesc»³⁴⁰.

Răspunsul la aceasta are mai multe aspecte:

Primul: postul nu este o sărbătorire a nașterii sale asemenea sărbătoririi practicate de aceștia, ci este post și abținere. Cât despre cei care organizează pentru el sărbători ale nașterii, sărbătorirea lor este tocmai contrariul acesteia.

Sensul este, așadar, că, dacă omul postește în această zi, ea este o zi binecuvântată în care s-a petrecut acel lucru. Sensul nu este că noi sărbătorim această zi.

Al doilea: presupunând că acesta ar constitui un temei, trebuie să ne limităm la ceea ce a fost transmis, fiindcă actele de adorare se întemeiază numai pe revelație. Dacă sărbătorirea cunoscută astăzi între oameni ar fi fost legiferată, Profetul ﷺ ar fi arătat-o fie prin cuvintele sale, fie prin fapta sa, fie prin încuviințarea sa.

Al treilea: cei care sărbătoresc nașterea Profetului ﷺ nu o limitează la ziua de luni, ci o țin în ziua despre care au pretins că s-a născut, adică a douăsprezecea zi a lunii Rabīʿ al-Awwal, deși aceasta nu a fost stabilită din punct de vedere istoric. Unii astronomi de mai târziu au cercetat chestiunea și au ajuns la concluzia că a fost a noua zi, nu a douăsprezecea.

Al patrulea: sărbătorirea nașterii sale ﷺ în forma cunoscută este o inovație vădită, fiindcă nu era cunoscută în vremea Profetului ﷺ și a companionilor săi, deși exista motivul pentru a o face și nu exista nicio piedică.

Chestiune: judecata privind sărbătorirea zilelor de naștere ale copiilor

Învățătură folositoare: orice lucru făcut sărbătoare care se repetă în fiecare săptămână sau în fiecare an, fără să fie legiferat, face parte din inovații. Dovada este că Legiuitorul a rânduit pentru nou-născut ʿaqīqah și nu a rânduit nimic după aceea. Faptul că ei instituie asemenea sărbători care se repetă săptămânal sau anual înseamnă că le-au făcut asemenea sărbătorilor islamice. Acest lucru este interzis și nu este îngăduit. În Islam nu există alte sărbători decât cele trei legiferate: ʿĪd al-Fiṭr, ʿĪd al-Aḍḥā și sărbătoarea săptămânală, adică ziua de vineri. Aceasta nu ține de simplele obiceiuri, fiindcă se repetă. De aceea, când Profetul ﷺ a venit și a găsit la anṣār două sărbători pe care le țineau, a spus: «Allah vi le-a înlocuit cu unele mai bune: ʿĪd al-Aḍḥā și ʿĪd al-Fiṭr»³⁴¹, deși acestea făceau parte dintre obiceiurile lor.

Al șaselea: explicarea versetului din sura Nūḥ.

Al șaselea: explicarea versetului din sura Nūḥ. Aceasta a fost deja prezentată, arătându-se că ei se îndemnau unii pe alții la neadevăr. Aceasta se opune căii credincioșilor, care se îndeamnă unii pe alții la adevăr, răbdare și milă. Cu cei dintâi seamănă oamenii neadevărului și ai rătăcirii, care se îndeamnă unii pe alții să stăruie în ceea ce urmează, fie că sunt conducători politici, fie conducători religioși care pretind că aparțin religiei. Îl găsești pe fiecare dintre ei că nu moare înainte de a lăsa în urma lui un sprijin care să dezvolte lucrul pe care îl urmează.

Al șaptelea: firea omului, prin care adevărul scade în inima sa, iar neadevărul sporește.

Al șaptelea: firea omului, prin care adevărul scade în inima sa, iar neadevărul sporește. Această formulare trebuie limitată la om ca om, fără a-l avea în vedere pe cel căruia Allah îi dăruiește purificarea sufletului, fiindcă Allah spune:

A izbutit cel care îl purifică și a pierdut cel care îl întinează

.

Cuvântul său jibillah urmează tiparul fiʿlah și desemnează ceea ce este înnăscut omului, adică felul în care a fost creat, plămădit și adus la existență. El înseamnă firea omului ca om, fără a se avea în vedere dacă și-a purificat sufletul sau l-a întinat.

Allah l-a descris pe om, ca om, prin două însușiri. Preaînaltul a spus:

Omul este, într-adevăr, foarte nedrept și foarte nerecunoscător

. Tot Preaînaltul a spus:

Dar omul a luat-o asupra sa. El este foarte nedrept și foarte neștiutor

. Însă, prin credința și fapta bună pe care Allah i le dăruiește, el se ridică deasupra acestei stări. Preaînaltul a spus:

L-am creat pe om în cea mai bună alcătuire, apoi l-am coborât la cea mai de jos treaptă, în afară de cei care cred și săvârșesc fapte bune: ei vor avea o răsplată neîntreruptă

. În omul căruia Allah îi dăruiește călăuzirea, neadevărul din inimă scade și poate chiar să dispară cu totul, ca în cazul lui ʿUmar ibn al-Khaṭṭāb, Khālid ibn al-Walīd, ʿIkrimah ibn Abī Jahl și al altora.

La fel și învățații, precum Abū al-Ḥasan al-Ashʿarī: el a fost muʿtazilit, apoi kullābit, apoi adept al Sunnei. Ibn al-Qayyim a fost sufit, apoi Allah i-a dăruit tovărășia lui Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah și l-a călăuzit prin el, până când a devenit un învățat devotat Domnului.

Al optulea: aici se află o dovadă pentru ceea ce s-a transmis de la predecesori, că inovațiile sunt o cauză a necredinței.

Al optulea: aici se află o dovadă pentru ceea ce s-a transmis de la predecesori, că inovațiile sunt o cauză a necredinței. Învățații au spus că necredința are mai multe cauze. Nimic nu împiedică un singur lucru să aibă mai multe cauze, iar necredința este unul dintre acestea. Ei au menționat printre cauzele ei inovația și au spus: inovația rămâne în inimă, care se întunecă din pricina ei puțin câte puțin, până când ajunge la necredință. Au adus ca dovadă cuvintele Profetului ﷺ: «Orice inovație este o rătăcire și orice rătăcire este în Foc»³⁴².

Ei au mai spus: «Păcatele sunt vestitorul necredinței». Prin „vestitor” se înțelege ceea ce conduce la țintă. Păcatele, după cum a înștiințat Profetul ﷺ, se adună asupra inimii și lasă în ea un punct negru. Dacă omul se căiește, inima lui este curățată și se albește³⁴³; dacă nu, acest punct negru continuă să crească până când inima devine întunecată.

El a avertizat, de asemenea, împotriva păcatelor socotite neînsemnate și le-a asemănat cu niște oameni care s-au oprit într-un loc și au dorit să gătească. Fiecare a plecat și a adus câte un băț: unul a adus un băț, altul un băț. Le-au strâns și au aprins un foc mare³⁴⁴.

La fel sunt și păcatele: ele au o influență puternică asupra inimii. Cea mai puternică influență o are pofta, care este mai primejdioasă decât îndoiala, fiindcă îndoiala este mai ușor de înlăturat pentru cel căruia Allah îi ușurează aceasta. Sursa ei este neștiința, iar aceasta dispare prin învățare.

Cât despre poftă, adică dorința omului pentru neadevăr, ea este nenorocirea prin care sunt nimiciți atât învățatul, cât și neștiutorul. De aceea, neascultarea evreilor a fost mai gravă decât neascultarea creștinilor: cauza neascultării evreilor a fost pofta și voința de rău și neadevăr, iar în cazul creștinilor cauza a fost îndoiala. De aceea, cele mai multe inovații provin din îndoieli, deși multe dintre ele sunt cauzate de poftă. Astfel, adevărul le este arătat acelora dintre adepții inovațiilor care urmează pofta, însă ei stăruie în ele. Cei mai mulți urmăresc să-și păstreze prestigiul și conducerea între oameni, nu îndreptarea făpturilor. Unul ca acesta își închipuie, iar Satana îi șoptește, că, dacă ar renunța la inovația sa, rangul lui între oameni ar scădea și s-ar spune: „Acesta este un om schimbător, fără cunoaștere”. Lucrurile nu stau însă astfel. Abū al-Ḥasan al-Ashʿarī este un exemplu în această privință: cât timp a fost dintre muʿtaziliți, nu a fost un imam, iar când s-a întors la calea oamenilor Sunnei, a devenit un imam. Oricui se întoarce la adevăr îi crește rangul la Allah, Slăvitul, apoi la făpturile Sale.

Concluzia este că inovația este o cauză a necredinței. Aceasta nu este contrazisă de cuvintele unor învățați, că păcatele sunt vestitorul necredinței, fiindcă nimic nu împiedică existența mai multor cauze.

Al nouălea: Satana cunoaște ceea ce va aduce inovația, chiar dacă intenția celui care o face este bună.

Al nouălea: Satana cunoaște ceea ce va aduce inovația, chiar dacă intenția celui care o face este bună. Satana este cel care le-a înfrumusețat acestor politeiști făurirea reprezentărilor și a imaginilor, fiindcă știa că această inovație va duce la shirk.

Cuvintele sale: «chiar dacă intenția celui care o face este bună» înseamnă că inovația este un rău, chiar dacă intenția celui care o săvârșește este bună. El păcătuiește dacă știe că este o inovație, chiar dacă intenția sa este bună, fiindcă a săvârșit în mod voit o neascultare, asemenea celui care îngăduie minciuna și înșelăciunea și pretinde că ele aduc un folos. Dacă însă ar fi neștiutor, nu păcătuiește, fiindcă, în toate neascultările, omul nu poartă păcat decât dacă are cunoaștere. El poate fi răsplătit pentru buna sa intenție. Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a atras atenția asupra acestui lucru în cartea sa Iqtiḍāʾ aṣ-Ṣirāṭ al-Mustaqīm: omul este răsplătit pentru intenția sa, nu pentru faptă. Această faptă a lui nu este bună, nici acceptată la Allah și nici încuviințată, însă, pentru buna sa intenție însoțită de neștiință, primește o răsplată. De aceea, Profetul ﷺ i-a spus omului care se rugase, apoi a repetat abluțiunea după ce a găsit apă și s-a rugat a doua oară: «Ai răsplata de două ori»³⁴⁵, pentru buna sa intenție și pentru că fapta sa era, în esență, o faptă bună. Însă, dacă cineva ar dori să facă o faptă de două ori, știind că aceasta nu este legiferată, nu ar primi răsplată, fiindcă fapta sa nu este legiferată, deoarece contravine Sunnei. Profetul ﷺ i-a spus celui care nu a repetat rugăciunea: «Ai urmat Sunnah»³⁴⁶.

Dacă spune: „Prin această inovație vreau să trezesc râvna, să-i însuflețesc pe oameni și altele asemenea”.

I se răspunde că această intenție pune la îndoială misiunea Mesagerului ﷺ, fiindcă îl acuză fie de neglijență, fie de neputință: fie că a neglijat să înștiințeze despre acel lucru, fie că avea o cunoaștere insuficientă. Aceasta este o chestiune gravă și un pericol imens. În plus, nici Mesagerul ﷺ, nici califii săi bine călăuziți nu au urmat o asemenea practică. Dacă însă omul are o intenție bună și nu știe că aceasta este o inovație, este răsplătit pentru intenția sa, dar nu este răsplătit pentru faptă, fiindcă fapta lui este un rău lipsit de valoare, după cum a spus Profetul ﷺ: «Dacă cineva săvârșește o faptă care nu este potrivit rânduielii noastre, aceasta este respinsă»³⁴⁷.

Cât despre oamenii de rând care nu știu și cărora această inovație și altele le-au fost înfățișate în chip înșelător, spunem: câtă vreme urmăresc adevărul și nu l-au cunoscut, păcatul lor cade asupra celui care le-a dat verdictul și i-a rătăcit. De aceea, în regiunile îndepărtate ale Africii și în alte părți există oameni care nu cunosc nimic despre Islam. Dacă ar muri, nu spunem că sunt musulmani, pentru a face rugăciunea funerară pentru ei și a cere milă asupra lor, chiar dacă dovada nu le-a fost făcută cunoscută. În această lume îi tratăm însă potrivit celor vădite, iar în Viața de Apoi soarta lor Îi aparține lui Allah.

Al zecelea: cunoașterea regulii generale, anume interzicerea exagerării, și cunoașterea urmărilor ei.

Al zecelea: cunoașterea regulii generale, anume interzicerea exagerării, și cunoașterea urmărilor ei. Împotriva acesteia a avertizat Profetul ﷺ, fiindcă exagerarea este depășirea limitei și, după cum apare în actele de adorare, apare și în altele. Preaînaltul a spus: «Mâncați și beți, dar nu risipiți!» [Al-Aʿrāf: 31]. El a mai spus:

Cei care, atunci când cheltuiesc, nici nu risipesc, nici nu sunt zgârciți

. Aceasta a fost deja explicată.

Al unsprezecelea: vătămarea stăruirii la un mormânt pentru săvârșirea unei fapte bune.

Al unsprezecelea: vătămarea stăruirii la un mormânt pentru săvârșirea unei fapte bune. Vătămarea este că aceasta duce la adorarea celor îngropați. Un exemplu ar fi citirea Coranului lângă mormântul unui om drept sau darea de milostenie lângă acel mormânt, cu credința că aceasta are un merit aparte față de alte locuri. Aceasta face parte din inovații, iar inovația îl poate duce pe cel care o practică la adorarea acelui mormânt.

Al doisprezecelea: cunoașterea interzicerii reprezentărilor și a înțelepciunii înlăturării lor.

Al doisprezecelea: cunoașterea interzicerii reprezentărilor și a înțelepciunii înlăturării lor: Reprezentările sunt chipuri făcute după asemănarea unui om, a unui animal ori a unei pietre. Termenul se folosește îndeosebi pentru ceea ce este făcut pentru a fi adorat în locul lui Allah. Înțelepciunea înlăturării lor este închiderea căilor care duc la shirk.

Al treisprezecelea: cunoașterea însemnătății acestei întâmplări și a nevoii stringente de a o cunoaște, în pofida nepăsării față de ea.

Al treisprezecelea: cunoașterea însemnătății acestei întâmplări. Adică întâmplarea celor care au exagerat în privința unor oameni drepți și a altora care nu erau drepți, dar pe care îi socoteau astfel, până când au ajuns treptat să-i adore în locul lui Allah. Trebuie să cunoaștem această întâmplare și să știm că exagerarea este o chestiune gravă, cu urmări nenorocite. Nevoia de a cunoaște acestea este stringentă, iar nepăsarea față de ele este răspândită. Dacă ai cerceta stările oamenilor și ai pătrunde în inimile lor, ai vedea că sunt nepăsători față de acest lucru. Aceasta există în țările islamice.

Al paisprezecelea, cel mai uimitor dintre lucruri: ei o citesc în cărțile de exegeză și de hadith și cunosc sensul cuvintelor, însă Allah S-a interpus între ei și inimile lor, până când au crezut că fapta neamului lui Nūḥ este cea mai bună adorare. Au crezut că ceea ce Allah și Mesagerul Său au interzis este necredința care face îngăduite sângele și averea.

Al paisprezecelea, cel mai uimitor dintre lucruri: ei o citesc în cărțile de exegeză și de hadith.

Cuvintele sale: «cel mai uimitor» înseamnă ceva mai uimitor și mai puternic. Uimirea este de două feluri:

Primul: în sensul aprecierii, atunci când privește un lucru lăudabil, precum cuvintele ʿĀʾishei din hadith: «Profetului ﷺ îi plăcea să înceapă cu partea dreaptă când se încălța, se pieptăna, se purifica și în toate treburile sale»³⁴⁸.

Al doilea: în sensul dezaprobării, atunci când privește un lucru condamnabil. Preaînaltul a spus:

Dacă te miri, de mirare sunt cuvintele lor: „Oare, după ce vom fi țărână, vom fi aduși la o nouă creație?”

.

Cuvintele autorului sunt aici o dezaprobare. El vorbește despre ceea ce se petrecea în vremea sa: oamenii erau nepăsători față de această întâmplare, deși o citeau în cărțile de exegeză și de hadith, și credeau că fapta neamului lui Nūḥ era cea mai bună adorare. Unul dintre cele mai vătămătoare lucruri pentru om este să creadă că răul este bun. Preaînaltul a spus:

Oare cel căruia i-a fost înfrumusețată fapta rea, astfel încât o socotește bună…? Allah îl lasă să rătăcească pe cine voiește și îl călăuzește pe cine voiește

. Tot Preaînaltul a spus:

Spune: „Să vă vestim cine sunt cei mai pierduți prin faptele lor? Cei a căror strădanie s-a pierdut în viața lumească, în timp ce ei cred că fac bine”

.

Cuvintele sale: «Au crezut că ceea ce Allah și Mesagerul Său au interzis este necredința care face îngăduite sângele și averea». Adică: dacă cineva crede că shirk-ul și necredința sunt dintre cele mai bune acte de adorare și că îl apropie de Allah, aceasta este o necredință care face îngăduite sângele și averea lui. Aceasta este ceea ce a vrut autorul să spună, deși sensul aparent al cuvintelor sale nu susține această interpretare. Apoi mi s-a părut că sensul avut în vedere ar putea fi că acei oameni care exagerează au crezut că lucrul interzis este numai necredința care face îngăduite sângele și averea, pe când exagerarea care nu ajunge la aceasta nu ar fi interzisă. Allah știe cel mai bine.

Al cincisprezecelea: afirmația explicită că ei nu au urmărit decât mijlocirea.

Al cincisprezecelea: afirmația explicită că ei nu au urmărit decât mijlocirea. Adică nu au dorit decât mijlocirea și, cu toate acestea, au căzut în shirk.

Al șaisprezecelea: ei au crezut că învățații care au făcut imaginile au urmărit acest lucru.

Al șaisprezecelea: ei au crezut că învățații care au făcut imaginile au urmărit acest lucru. Adică ar fi dorit ca ele să mijlocească pentru ei. Dimpotrivă, aceștia au crezut că imaginile îi vor însufleți pentru adorare. Această presupunere este greșită, după cum am arătat³⁴⁹.

Al șaptesprezecelea: lămurirea măreață din cuvintele sale: «Nu exagerați în lauda adusă mie, așa cum au exagerat creștinii în lauda fiului Mariei». Binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra celui care a transmis limpede mesajul.

Al șaptesprezecelea: lămurirea măreață din cuvintele Profetului ﷺ: «Nu exagerați în lauda adusă mie…», până la sfârșitul hadithului. Al-iṭrāʾ înseamnă exagerarea în laudă și depășirea măsurii în ea. Unii din această comunitate au căzut tocmai în ceea ce el ﷺ a interzis, ba chiar în ceva mai grav, până când au făcut din Profet ﷺ cel la care se întorc în orice privință. Aceasta este mai grav decât cuvintele creștinilor că Mesia este fiul lui Allah și al treilea dintre trei. Cuvântul ballagha înseamnă „a făcut să ajungă” și „a lămurit”.

Al optsprezecelea: sfatul său pentru noi, prin vestirea pierzaniei celor care exagerează și se arată afectați.

Al optsprezecelea: sfatul său pentru noi, prin vestirea pierzaniei celor care exagerează și se arată afectați. Aceasta se află în cuvintele Profetului ﷺ: «Au pierit cei care exagerează și se arată afectați». El nu a urmărit doar să înștiințeze, ci să avertizeze împotriva afectării și a exagerării.

Al nouăsprezecelea: afirmația explicită că ele nu au fost adorate până când cunoașterea nu a fost uitată. Aceasta arată valoarea prezenței cunoașterii și vătămarea pierderii ei.

Al nouăsprezecelea: afirmația explicită că ele nu au fost adorate până când cunoașterea nu a fost uitată. Adică aceste reprezentări nu au fost adorate decât după ce cunoașterea a fost uitată și a dispărut. Aceasta arată valoarea prezenței ei, adică a cunoașterii, și faptul că ea este indispensabilă comunității. Dacă se pierde cunoașterea, neștiința îi ia locul. Iar dacă se instalează neștiința, nu mai întreba despre starea oamenilor: nu vor mai ști nici cum să-L adore pe Allah, nici cum să se apropie de El.

Al douăzecilea: cauza pierderii cunoașterii este moartea învățaților.

Al douăzecilea: cauza pierderii cunoașterii este moartea învățaților. Aceasta este una dintre cele mai mari cauze ale pierderii cunoașterii. Când învățații mor, nu rămân decât oameni neștiutori, care dau verdicte fără cunoaștere. Printre cauzele pierderii ei se numără și nepăsarea, întoarcerea de la ea, preocuparea cu treburile lumești și lipsa de grijă față de ea. Mai mult, cunoașterea poate fi prezentă și totuși să fie ca și inexistentă. Aceasta se întâmplă când se înmulțesc cei care citesc despre cunoaștere, dar nu o pun în practică, și se împuținează învățații care o aplică. Atunci cunoașterea devine lipsită de folos, iar prezența ei este ca absența ei. Ba chiar prezența ei poate vătăma comunitatea: când oamenii de rând îl văd pe cel care se pretinde a fi un om al cunoașterii tăcând și neaplicând ceea ce știe, cred că practica oamenilor este adevărul. Vătămarea cunoașterii care nu aduce folos este mai mare decât vătămarea neștiinței. Când există neștiință, oamenii s-ar putea să caute cunoașterea și să se străduiască să o găsească.

Rezumatul capitolului

Exagerarea în privința oamenilor drepți este una dintre cauzele necredinței, nu singura ei cauză. Primejdia exagerării este mare, iar urmările ei sunt nenorocite. Trebuie să le dăm oamenilor drepți rangul care li se cuvine. Omul drept și cel stricat nu sunt egali, ci fiecare este așezat la rangul său. Însă nu trebuie să depășim rangul cuvenit și astfel să exagerăm în privința lui. Religia lui Allah este cumpătată: nu-i dă omului mai mult decât merită și nici nu-l lipsește de ceea ce merită. Aceasta este dreptatea.

Întrebarea 1: Care este deosebirea dintre afectare, exagerare și străduință?

Răspunsul: exagerarea înseamnă depășirea limitei. Afectarea înseamnă a aborda un lucru în mod căutat și a te adânci în el fără măsură. Ea este una dintre formele exagerării.

Cât despre străduință, aceasta înseamnă depunerea efortului pentru a ajunge la adevăr. Ea nu cuprinde exagerare, decât dacă prin străduință se urmărește înmulțirea actelor de ascultare nelegiferate, care poate duce la exagerare. De pildă, dacă un om ar dori să se roage noaptea fără să doarmă, să postească ziua fără să întrerupă postul și să se retragă de la toate desfătările lumești, astfel încât să nu se căsătorească și să nu mănânce carne, fructe și altele asemenea, aceasta ar fi o exagerare. Chiar dacă ceea ce îl îndeamnă este străduința și dorința de bine, aceasta se opune călăuzirii Profetului ﷺ.

Întrebarea 2: Care este judecata privind mersul la mormintele oamenilor drepți pentru a citi Al-Fātiḥah?

Răspunsul: aceasta face parte din inovații. Fie că spunem că răsplata ajunge la cel mort, fie că spunem că nu ajunge, faptul de a alege în mod special mormântul pentru citire este o inovație. Predecesorii au avut păreri diferite numai în privința citirii surei Al-Fātiḥah ori a altor pasaje din Coran lângă cel mort, imediat după îngropare. Opinia corectă este că nici aceasta nu este Sunnah. Sunnah este să ceri iertare pentru el și să ceri să i se dăruiască statornicie.