Al-Qawl al-Mufīd — Explicarea Cărții monoteismului — Volumul I

Și cuvintele lui Allah Preaînaltul: „Ei își împlinesc făgăduința”.²³⁴

Făgăduința făcută altcuiva în afară de Allah este, de pildă, să spui: „Am față de cutare o făgăduință de împlinit”, „Am față de acest mormânt o făgăduință de împlinit” sau „Am față de Jibrīl o făgăduință de împlinit”, urmărind prin aceasta apropierea de ei, și cele asemenea.

Deosebirea dintre aceasta și făgăduința de a săvârși un păcat este că făgăduința făcută altcuiva în afară de Allah nu Îi este adresată lui Allah deloc. Făgăduința de a săvârși un păcat Îi este adresată lui Allah, însă privește o faptă prin care El este nesocotit. De pildă, omul spune: „Îi făgăduiesc lui Allah să fac cutare și cutare lucru”, dintre păcatele împotriva lui Allah. Făgăduința Îi este adresată lui Allah, iar fapta făgăduită este un păcat. O asemănare se află în deosebirea dintre a jura pe Allah să săvârșești un lucru interzis și a jura pe altcineva în afară de Allah. Jurământul pe altcineva este, de pildă: „Pe Profet, voi face cutare lucru”; acestuia îi corespunde făgăduința făcută altcuiva în afară de Allah. Jurământul pe Allah pentru un lucru interzis este, de pildă: „Pe Allah, voi fura”; acestuia îi corespunde făgăduința de a săvârși un păcat.

Făgăduința făcută altcuiva în afară de Allah are statut de asociere, fiindcă este o adorare îndreptată către cel căruia îi este făcută. Dacă este adorare, omul a îndreptat-o către altcineva decât Allah și devine astfel asociator. O asemenea făgăduință nu se încheie deloc și nu impune ispășire. Ea este asociere de care omul trebuie să se căiască, la fel ca jurământul pe altcineva în afară de Allah: acesta nu se încheie și nu are ispășire.

În schimb, făgăduința de a săvârși un păcat se încheie, însă nu este îngăduită împlinirea ei și impune ispășirea unui jurământ. La fel, jurământul pe Allah de a săvârși un lucru interzis se încheie și impune ispășire.

Autorul a menționat în acest capitol două versete:

Primul: cuvintele „Ei își împlinesc făgăduința”. Acest verset a fost rostit pentru a-i lăuda pe cei drepți.

Cei drepți vor bea dintr-un pocal al cărui amestec este de camfor

. Faptul că sunt lăudați pentru împlinirea făgăduinței presupune că aceasta este un act de adorare, fiindcă omul nu este lăudat și nu merită intrarea în Paradis decât pentru împlinirea unei fapte de adorare.

Și cuvintele Sale:

Orice cheltuială faceți și orice făgăduință rostiți, Allah le cunoaște

.²³⁵

Dacă autorul ar fi adăugat după acest verset cuvintele Celui Preaînalt: „Și să își împlinească făgăduințele” [Al-Ḥajj: 29], dovada ar fi fost mai limpede. Cuvintele „Și să își împlinească făgăduințele” sunt o poruncă, iar porunca de a împlini făgăduința arată că ea este adorare, fiindcă adorarea este ceea ce a fost poruncit prin Lege. Autorul aduce versetul ca dovadă că făgăduința făcută altcuiva în afară de Allah este asociere astfel: Allah Preaînaltul i-a lăudat pentru aceasta și a făcut-o unul dintre mijloacele prin care intră în Paradis. Ea nu poate fi un mijloc de intrare în Paradis decât dacă este adorare. Prin urmare, îndreptarea ei către altcineva decât Allah este asociere.

Al doilea verset. Cuvintele „Orice cheltuială faceți”: mā este termenul condițional, anfaqtum este verbul condiției, iar răspunsul condiției este „Allah le cunoaște”.

Cuvântul „cheltuială” explică termenul „orice” din „Orice cheltuială faceți”. Cheltuiala înseamnă oferirea de avere și poate fi făcută pentru bine sau pentru altceva.

Cuvintele „și orice făgăduință rostiți” sunt legate prin coordonare de cuvintele „Orice cheltuială faceți”.

Cuvintele „Allah le cunoaște”: legarea unui lucru de cunoașterea lui Allah arată că el face obiectul răsplătirii. Nu cunoaștem alt folos al acestei înștiințări despre cunoaștere decât faptul că de ea se leagă răsplătirea. Răsplătirea pentru această faptă arată că ea ține de adorarea pentru care omul este răsplătit. Acesta este felul în care autorul aduce dovada din acest verset.

În Aṣ-Ṣaḥīḥ, de la ʿĀʾișah, Allah să fie mulțumit de ea, că Trimisul lui Allah ﷺ a spus: „Cine făgăduiește să Îl asculte pe Allah să Îl asculte, iar cine făgăduiește să Îl nesocotească pe Allah să nu Îl nesocotească”.²³⁶

Cuvintele „În Aṣ-Ṣaḥīḥ”: despre această exprimare s-a vorbit deja în capitolul despre explicarea unicității, la p. 192.

Cuvintele „Cine făgăduiește” formează o propoziție condițională cu sens general. Îl cuprinde și pe copil? Unii învățați au spus că îl cuprinde, astfel că făgăduința făcută de el se încheie. Alții au spus că nu îl cuprinde, fiindcă un copil nu are capacitatea de a fi obligat și nici de a-și asuma obligații. Potrivit acestei păreri, copilul este exceptat din sensul general, fiindcă nu are capacitatea de a fi obligat și nici de a-și asuma obligații.

Cuvintele „să Îl asculte pe Allah”: ascultarea înseamnă conformarea cu porunca, adică să te conformezi cu ceea ce Allah voiește de la tine. Dacă îți poruncește ceva, ascultarea este împlinirea acelui lucru; dacă îți interzice ceva, ascultarea este părăsirea lucrului interzis. Acesta este sensul ascultării când termenul este folosit singur. Când se spune „ascultare și nesocotire”, ascultarea se referă la împlinirea poruncilor, iar nesocotirea la săvârșirea celor interzise.

Cuvintele „să Îl asculte”: particula fa introduce răspunsul condiției, fiindcă propoziția exprimă o cerere, iar lām este particula poruncii. Sensul aparent al hadithului cuprinde atât actele de ascultare făgăduite a căror categorie este obligatorie, precum rugăciunea, pelerinajul și altele, cât și cele a căror categorie nu este obligatorie, precum a-i învăța pe alții cunoașterea și cele asemenea. Unii învățați au spus că împlinirea făgăduinței nu este obligatorie decât dacă respectiva categorie de ascultare este obligatorie. Sensul general al hadithului le respinge însă părerea.

Sensul aparent al hadithului îl cuprinde și pe cel care făgăduiește un act de ascultare printr-o făgăduință necondiționată, care nu are o cauză, de pildă: „Îi făgăduiesc lui Allah să postesc trei zile”, precum și pe cel care face o făgăduință condiționată, de pildă: „Dacă reușesc, Îi făgăduiesc lui Allah să postesc trei zile”. Nu este temeinică părerea celui care face deosebire între ele, fiindcă hadithul este general.

Să știi că făgăduința nu aduce bine, chiar dacă este o făgăduință de ascultare, ci prin ea se scoate ceva de la zgârcit. De aceea, Profetul ﷺ a oprit-o. Unii învățați o consideră interzisă, iar către această părere înclină Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah, din pricina interdicției ei și fiindcă îți impui o îndatorire de care erai scutit. Câți oameni nu au făcut făgăduințe, apoi au regretat și poate nici nu le-au împlinit! Temeinicia părerii care consideră făgăduința interzisă este arătată de cuvintele Celui Preaînalt:

Ei au jurat pe Allah, cu cele mai puternice jurăminte ale lor, că, dacă le poruncești, vor ieși

. Acesta este un angajament întărit prin jurământ, asemănător făgăduinței. Allah Preaînaltul a spus: „Spune: «Nu jurați! Se cere o ascultare cunoscută»” [An-Nūr: 53]. Adică vi se cere o ascultare cunoscută, fără jurământ. Când omul nu împlinește un act de ascultare decât printr-o făgăduință sau printr-un jurământ făcut asupra sa, aceasta arată că ascultarea îi este grea.

Temeinicia părerii care o consideră interzisă, mai ales în cazul făgăduinței condiționate, este arătată și de faptul că acela care făgăduiește pare să nu aibă încredere în Allah, Atotputernicul și Mărețul. Parcă ar crede că Allah nu îi dăruiește vindecarea decât dacă Îi oferă ceva în schimb. De aceea, când își pierd speranța vindecării, oamenii încep să facă făgăduințe. În aceasta se află o părere rea despre Allah, Atotputernicul și Mărețul. Părerea care o consideră interzisă este temeinică.

Dacă se întreabă: cum puteți considera interzis un lucru pentru a cărui împlinire Allah l-a lăudat pe om?

Răspunsul: noi nu spunem că împlinirea este interzisă, încât să ni se spună că am contrazis textul. Spunem că interzisă sau puternic dezaprobată este asumarea făgăduinței. Există o deosebire între asumarea și împlinirea ei: asumarea are loc la început, iar împlinirea este punerea ulterioară în fapt a ceea ce a fost făgăduit.

Cuvintele „Iar cine făgăduiește să Îl nesocotească pe Allah să nu Îl nesocotească”: lā exprimă interdicția, iar interdicția urmează felul nesocotirii. Dacă fapta este interzisă, împlinirea făgăduinței este interzisă; dacă fapta este dezaprobată, împlinirea făgăduinței este dezaprobată. Nesocotirea înseamnă săvârșirea a ceea ce a fost oprit. Potrivit învățaților, lucrurile oprite sunt de două feluri: cele oprite printr-o interdicție propriu-zisă și cele oprite cu titlu de dezaprobare.

Învățămintele capitolului

Primul: obligația de a împlini făgăduința.

Al doilea: dacă s-a dovedit că aceasta este adorare a lui Allah, îndreptarea ei către altcineva decât Allah este asociere.

Al treilea: nu este îngăduită împlinirea unei făgăduințe de a săvârși un păcat.

Explicarea învățămintelor

Primul: obligația de a împlini făgăduința. Se înțelege numai făgăduința de ascultare față de Allah, potrivit cuvintelor: „Cine făgăduiește să Îl asculte pe Allah să Îl asculte”,²³⁷ precum și cuvintelor autorului din al treilea învățământ: nu este îngăduită împlinirea unei făgăduințe de a săvârși un păcat.

Al doilea: dacă s-a dovedit că aceasta este adorare, îndreptarea ei către altcineva decât Allah este asociere. Aceasta este o regulă în unicitatea adorării: orice faptă care este adorare, dacă este îndreptată către altcineva decât Allah, este asociere.

Al treilea: nu este îngăduită împlinirea unei făgăduințe de a săvârși un păcat, potrivit cuvintelor lui ﷺ: „Cine făgăduiește să Îl nesocotească pe Allah să nu Îl nesocotească”.